GENERAL GHEORGHE MĂRDĂRESCU - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

          Gheorghe D. Mărdărescu  s-a născut la 4 august 1866, la Iași. S-a dedicat carierei militare și a absolvit Școala de ofițeri de cavalerie și infanterie din București, în 1888. Și-a continuat studiile la Academia Militară, între 1892-1894. apoi a urmat cursuri de comandant la Brueck și Berlin-Spandau.

In 1 aprilie 1906, s-a înființat Școala de Tragere a Infanteriei, școala urmând să funcționeze la Câmpul Regional de Instrucție al Corpului 2 Armată (Mihai Bravu). Pentru conducerea acestei școli s-au prevăzut: - 1 maior, Comandant; - 2 căpitani (1 ajutor al comandantului școlii și 1 comandant de companie instrucție); - 1 locotenent, ofițer cu tragerea. Pe data de 10 mai 1906, căpitanul Gheorghe Mărdărescu a fost înaintat la gradul de maior și numit comandant al Școlii de Tragere a Infanteriei.

             In anii anteriori (1901-1906) a fost director de studii militare la Academia Militară, comandant la Școala de Infanterie și șef de studii maistru militar al claselor de corp I și II.

               La 1 apriie 1913, lt.-col. Gheorghe Mărdărescu a fost avansat la gradul de colonel și mutat ca șef al statului major al Corpului 1 de armată și în 1915 a fost desemnat comandant al Academiei Militare, la Școala de Ofițeri de cavalerie.

             La 15 august 1916, generalul Gheorghe Mărdărescu, a primit comanda Corpului 18, brigada de infanterie. In aceași lună a fost desemnat drept șef al Corpului 3 al armatei, până în 1917, funcția pe care a deținut-o viitorul mareșal Alexandru Averescu.

              In februarie 1918, Mărdărescu a fost avansat la gradul de general maior și a devenit inspector tehnic de infanterie. A păstrat această poziție până la 11 aprilie 1919, apoi a fost numit comandant suprem al tuturor trupelor din Transilvania.

Marele cartier general român a dispus, în vedera preconizatei ofensive, ca forțele proprii din Transilvania să fie împarțite în două mari grupuri:

          Grupul de nord, la comanda căruia a fost numit generalul Traian Moșoiu. Acest grup cuprindea detașamentul mixt condus de generalul Olteanu, în regiunea Sighet, constituit dintr-o brigadă de roșiori, două batalioane de infanterie și o baterie de artilerie.

        Grupul de sud, la conducerea căruia se afla noul comandant a comandamentului trupelor din Transilvania, generalul Gheorghe D. Mărdărescu (numit în funcție la 12 aprilie 1919). In sarcina acestuia cădeau obiective de ofensivă principale. In componența acestui grup au intrat: Divizia 2 Vânători și regimentul ardelenesc "Beiuș", în linia întâi; Divizia 1 Vânători, în linia doua; Divizia 18 ardelenească, în linia a treia, ca rezervă generală (această unitate fiind dislocată în zona Cluj, Alba Iulia

La 4 august 1919, armata română a intrat în Budapesta sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, alți generali ai armatei fiind Demetrescu, Ștefan Holban, Traian Moșoiu și lt-colonel Ion Antonescu. Budapesta fiind cucerită, Republica Sovietică Ungară a încetat să existe, iar liderul ei, Béla Kun, a fugit.

Numit uneori Generalul Ungariei (1919-1920), generalul Mărdărescu a fost decorat de Regele Ferdinand și Regina Maria cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa III-a pentru acțiunea contra regimului bolșevic a lui Béla Kun.

         Data intrării armatei române în Budapesta, 4 august 1919, a fost data stabilită de comandantul comandamentului trupelor române din Transilvania (12 aprilie-5 decembrie 1919), generalul Gheorghe D. Mărdărescu. In realitate Budapesta a fost cucerită, fără ordin de colonelul Rusescu.

           La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, dintre care unul din Craiova, sub comanda colonelului Rusescu, au pătruns în Budapesta, fără ordin, spre seară. Pe parcurs colonelul fusese ajuns din urmă de un ostaş de legătură, care avea un ordin să-l oprească pe Rusescu pe aliniamentul atins. Acesta i-a spus ostaşului să raporteze că nu a găsit escadroanele române. După aceea a ordonat cavaleriştilor săi să pornească în galop spre Budapesta. Grupul avea patru sute de cavalerişti şi era dotat cu două tunuri şi zece mitraliere).

             Acțiunea pe cont propriu a colonelului Rusescu nu i-a convenit generalului Mărdărescu. Acesta a luat măsuri disciplinare împotriva ofițerului care îndrăznise să îi știrbească din aureola victoriei totale. Istoricii contemporani i-au sărit în ajutor, înregistrând data de 4 și nu de 3 august ca dată a ocupării capitalei ungare, acțiunea din 3 august fiind tratată cu discreție. Generalul Mărdărescu a devenit ulterior ministru de război.

              După război generalul Gheorghe D. Mărdărescu a ocupat demnitatea de ministru de război între 25 martie 1922 și 30 martie 1926. Generalul Gheorghe Mărdărescu s-a stins din viață la 5 septembrie 1938, la Bad Nauheim, Germania.

PIERDERI DE CREANȚE EXTERNE DATORITĂ DEZASTRULUI POLITIC ȘI ECONOMIC DE DUPĂ 1990

 Informații trunchiate despre pierderile externe datorate incompetenței guvernelor de după 1990, dar și HOȚIEI institualizate în România capitalistă.   

In 1989 sumele pe care Romania le avea de recuperat din strainatate erau consistente. Acum, in 2011, lista s-a subtiat si nu pentru ca banii au fost recuperati, ci pentru ca unele datorii au fost sterse, preluate de investitori interesati sau pur si simplu s-au pierdut.

In 2005 datoria Irakului catre Romania era de 2, 6 miliarde de dolari. Relatia privilegiata pe care Nicolae Ceausescu a avut-o cu Sadam Hussein a facut ca Romania sa investeasca enorm in Irak. Noi le-am facut drumuri, foraje petroliere, cai ferate, fabrici ciment si armament, lucrari de irigatii. Ei ar fi trebuit sa ne dea petrol si bani.

Ce s-a intamplat cu datoria? Clubul de la Paris, aceeasi instanta care in 1981 obliga Romania sa-si plateasca datoriile, in 2005 ne-a cerut sa iertam datoria statului irakian in proportie de 80%, mai bine de 2 miliarde de dolari, iar restul datoriei a fost esalonat pe 23 de ani cu 5 ani de gratie. Prin urmare, Irakul isi termina de platit datoriile abia in 2028.

Acelasi model s-a aplicat si in cazul altor tari. Romania a fost obligata sa uite de banii pe care ii avea de primit.

In 2007, printr-un acord semnat, s-a redus datoria externa a Mozambicului fata de Romania cu 90%, cu conditia ca restul s-o plateasca.

In 2007, Mozambicul se arata dispus sa dea proprietati in locul datoriei. Ciudat lucru, dar noi nu doar ca nu primim proprietati in Mozambic, ci iertam o datorie de 126 de milioane de dolari.

Krivoi Rog, Ucraina. Un loc in care Romania a investit enorm: aproape un miliard de dolari. Acum aceasta investitie nici macar nu apare pe vreo lista oficiala pentru recuperare.

Dolinska. Un oras ucrainean cu 20.000 de locuitori, la 700 de kilometri de Romania. Pentru cei mai multi dintre noi, numele nu inseamna nimic. Orasul este construit de romani. Noi le-am facut spitalul, scoala, primaria, blocurile si drumurile.

Langa oras se intinde combinatul, un colos pe 1300 de hectare. Povestea esecului de la Krivoi Rog incepe in 1986, cand cinci tari socialiste au inceput lucrarile la acest obiectiv imens, din care urmau sa primeasca minereu. In '97, ucrainienii au oprit lucrarile si acolo totul s-a transformat intr-o tinta pentru hoti. Unul dintre fostii angajati are curajul sa vorbeasca.

"O sleahta de hoti si de mafioti. O caracatita, un fel de panza de paianjen, care e impenetrabila acolo", spune Costel Paun, fost angajat Krivoi Rog.

La "Romania, te iubesc" s-a aratat anul trecut povestea de la Krivoi Rog. Statul roman inca mai plateste 2 milioane de dolari pe an pentru paza si conservarea mamutului industrial.

Mafia ucraineana si-a facut de cap aici si a furat cat de mult a putut. Pe teritoriul lor ucrainenii fac ce vor. Pare sa nu mai conteze ca romanii au si ei drepturi in combinat. Explicabil intr-un fel: de la Ministerul Economiei n-a mai fost acolo nici un control de ani de zile.

In schimb, au acces nemijlocit ucrainenii si daca ei nu vor, acolo nu misca nimic.

In urma reportajului difuzat la "Romania, te iubesc", ministrul Adrian Videanu a trimis prima data dupa mai bine de 10 ani Corpul de control al ministerului in Ucraina. Concluzia cercetarilor? Totul este sub control, doar ca Romania ramane cu inca o gaura in buget. Neagra.

Si in tara lui Fidel Castro Romania a investit enorm. De la armament la tractoare sau camioane. Pe vremuri primeam tutun sau zahar cubanez. Acum, nu mai primim nimic. O datorie care depaseste un miliar de dolari. Unul dintre cele mai importante obiective facute de romani acolo este uzina de crom-nichel Las Camariocas

Cubanezii au inghetat relatiile cu noi si, desi recunosc datoria istorica, incearca s-o uite.

Neglijata de autoritatile noastre, din incompetenta sau interes, recuperarea datoriilor externe a devenit mana cereasca pentru mai multe companii private. Fostele firme de comert exterior, multe dintre ele anexe ale securitatii, au intrat in acest joc sau mai bine zis, n-au iesit. In regimul Ceausescu toate contractele treceau prin intreprinderile de comert exterior.

Dupa Revolutie multe din firmele statului s-au privatizat si au recuperat datoriile Romaniei diect in conturile lor, iar statul nu a mai primit mare lucru.

Cazul Siriei este relevant. Romania a facut acolo rafinarii, fabrici de ciment, combinate chimice, irigatii pe mii de hectare. Investitiile s-au derulat prin Industrial Export, o companie a statului.

In 1990 datoria Siriei se ridica la o suta de milioane de dolari. Dupa revolutie, Industrial Export a recuperat in conturile proprii 36 de milioane de dolari.

Secretarul de stat, cel care se ocupa de recuperarea datoriilor eterne, habar n-are de soarta celor 36 de milioane venite din Siria.

Libia. Relatia deosebita a lui Ceausescu cu colonelul Ghaddafi a fost fructificata in nenumarate contracte comerciale. Noi am facut in Libia drumuri, zeci de scoli, sute de blocuri, am exportat arme.

Libienii au fost marinimosi si au permis romanilor sa concesioneze un camp petrolifer, Murzuk. Pe 20 de ani cu posibilitate de prelungire. Pana in 1993, statul roman a investit acolo peste 50 de milione de dolari.

Guvernul Văcăroiu vinde concesia unor spanioli. Tranzactia se deruleaza prin Rompetrol, companie a statului. O parta din plata se face la incheierea tranzactiei, iar restul de bani 85 de milioane de dolari urmand sa fie platiti in timp. Rompetrol se privatizeaza, iar cele 85 de milioane nu ajung la stat, ci in conturile companiei.

Reprezentantii companiei petroliere sunt cat se poate de fermi, nu au de gand sa dea statului nici un ban.

Asa ca incompetenta sau interesul celor de la Finante adauga noi sume pe lista banilor pierduti de Romania. Mai trebuie precizat doar ca din zacamintele din Murzuk, inainte de criza libiana, s-a scos doar anul trecut petrol de peste 1 miliard si jumatate de dolari.

In plus, din Libia au mai ramas de recuperat si alte cateva zeci de milioane de dolari pentru drumurile facute de romani.

Egiptul ne datora in 1989 470 de milioane de dolari. Acum datoria a disparut.

Inainte de 1989 Romania a construit in Egipt fabrici de ciment si de produse chimice, a construit linii electrice de inalta tensiune, conducte de alimentare cu apa pe zeci de kilometri. Investitii extreme de costisitoare in schimbul carora am primit in anii 90 detergenti de tip Jax si Smash sau insecticide.

Fostul deputat PSD, Iosif Armas este unul dintre multii afaceristi care au profitat de pe urma datoriilor pe care le avem de incasat. Numele lui Armas este asociat printre altele cu distrugerea statiunii Baile Herculane pe care a cumparat-o in conditii dubioase in 2001.

In 1999, in timpul guvernului Isarescu, s-a prezentat la Ministerul de Finante si si-a oferit expertiza pentru recuperarea datoriei de 72 de milioane de ruble, echivalentul a 72 de milioane de dolari din Vietnam.

Din 72 de milioane, noi ne-am ales cu orez in valoare de 18 milioane de doalri pe care l-a vandut Armas.

Este foarte interesant cum datoria Angolei estimata la aproape 20 de milioane de dolari s-a plimbat la mai multe companii, in mai multe tari.

In 1998 , in timpul guvernului Radu Vasile se cesioneaza datoria Angolei catre Cobbham International Investements . In anul 2000, aceiasi datorie este data firmei Argirom condusa de Iosif Armas care se obliga sa plateasca 15% din valoarea initiala. Adica in jur de 2,7 milioane dolari. In 2003, guvernul Nastase cesioneaza datoria firmei Maxima Grup.

Guvernantii Romaniei au vandut creante intr-o totala lipsa de transparenta. Pe ascuns, fara licitatii. Banii munciti de romani inainte de 1989 s-au scurs in buzunarele speculantilor.

In lume sunt companii care s-au specializat tocmai pe cumpararea datoriilor de la tari aflate in imposibilitatea de a se apara.

Aceste companii, un fel de fonduri de investitii in datori, au fost numite Fondurile Vulturului.

Tim Jones lucreaza pentru o organizatie non-guvernamentala britanica care lupta impotriva acestor fonduri. Un scandal imens care a avut in centru Romania si Zambia a fost declansat acum cativa ani la Londra. Pe malurile Dambovitei, nu s-a auzit insa nimic.

Cand datoriile Zambiei au inceput sa fie sterse de anumite guverne, cateva companii private au cumparat datoriile pentru bani foarte putini. Una dintre ele a fost Donegal International care a cumparat datoria catre Romania.

Zambia datora Romaniei aproape 30 de milioane de dolari. Guvernul Radu Vasile a vandut, pe ascuns, catre „Donegal", o companie cu sediul in Insulele Virgine, datoria Zambiei cu pretul cu putin peste 3 milioane de dolari. Adica 10% din valoarea datoriei.

Donegal International a dat in judecata Zambia si a cerut sa ii fie platite 55 de milioane de dolari in contul datoriilor pe care le rascumparase de la Romania.

Ei au cumparat de la Romania pentru 4 milioane de dolari si apoi au dat in judecata guvernul din Zambia. Pana la urma au reusit sa castige 15 milioane de dolari .

In urma procesului, Zambia a fost obligata sa plateasca 15,5 milioane de dolari fondului. Buna investitie, nu? Un profit de 12 milioane de dolari pentru Donegal. Pentru Romania? Un minus de 27 de milioane.

Cazul a fost extrem de controversat. Insusi primierul britanic de atunci, Gordon Brown, a luat atitudine impotriva practicilor prin care speculantii de creante se imbogatesc.

Fondurile Vulturilor si-au gasit un loc propice in Marea Britanie pentru a se dezvolta. Au facut cuib si multi pui. De anul trecut, din aprilie, insa, la presiunile mass media si organizatiilor non-guvernamentale, membrii parlamentului au hotarat sa schimbe legislatia . De anul trecut, nici o companie britanica nu mai poate cumpara datorii in contul tarilor africane sau al celor din lumea a treia.

Masura luata de britanici a avut ecou si in Romania. Ministerul de Finante refuza acum sa mai negocieze cedarea creantelor. Nu mai cedeaza creante, dar nici nu face mare lucru pentru recuperarea datoriilor. Miliarde de dolari.

Multe din tarile care au datorii catre noi au posibilitatea sa plateasca. Dar nu o fac pentru ca la noi nici macar nu se stie bine cine ar trebui sa se ocupe de acesta problema. Asa ca nu ne recuperam banii, dar ne imprumutam. Pana cum Romania este datoare la altii mai bine de 90 de miliarde de euro.

Sursa Presa 2011

OPINCA ROMÂNEASCĂ PE PARLAMENTUL UNGAR - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta (1919) este un episod real al războiului româno-ungar, intrat deja în folclor. Descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919, a apărut iniţial în cartea sa "Huzarul negru", 1926, şi a fost preluată în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu , "Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei".

"…Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”. “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…". Zis şi făcut. Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…...
 -.“Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…" 
 - “Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Imi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
 - “Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
 - “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
 - Cum îl cheamă?
- Don sergent Iordan.
- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Intreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! - O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi - poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: 
 - “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: 
 -“Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici...”.

General Panaitescu pe terasa hotelui Gelert din Budapesta

              In după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru - mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană - un vulpoi de Mehedinţi. Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…

General Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Gelert - Budapesta

              L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…”Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. In Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
 - Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta? Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: 
 - “E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. 
             Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

General Marcel Olteanu
“Huzarul Negru”, 1926