GENERAL HENRI MATHIAS BERTHELOT - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

Henri Mathias Berthelot s-a născut la 7 decembrie 1861 la Feurs, în Franța. După ce a absolvit Academia Militară Saint-Cyr, în 1883, Berthelot a fost repartizat, pe rând, în Algeria, la Tonkin și la Annam. Incepând cu anul 1907 și-a început activitatea pe lângă Statul Major General, activând inclusiv pe toată durata primului război mondial. In această perioadă, alături de Joffre, Berthelot a participat la întocmirea planului de război numit Plan XVII.

La izbucnirea războiului, în august 1914, Berthelot a devenit Șeful de Stat Major al generalului Joffre, aceștia colaborând strâns în cadrul primei bătălii de pe Marna. In luna noiembrie a aceluiași an, a primit comanda rezervelor la Soissons, după care a devenit comandant al Diviziei 53, iar în anul următor al Corpului de Armată XXXIII.

            Henri Mathias Berthelot s-a făcut remarcat drept unul dintre cei mai buni comandanţi militari francezi. Drept urmare, în anul 1916, Henri Berthelot a fost numit la comanda Misiunii Militare Franceze, trimisă în România, pentru a ajuta la refacerea armatei regale române, decimată şi dezorganizată ca urmare a înfrângerilor din ultima parte a anului 1916. Timp de şase luni, în perioada ianuarie-iunie 1917, Henri Berthelot a reuşit să ridice moralul militarilor români şi să transforme armata regală dintr-o structură dezorganizată într-o forţă militară redutabilă, capabilă să oprească armatele germană, austro-ungară şi bulgară, conduse de unul dintre cei mai pricepuţi războinici germani, feldmareşalul von Mackensen.

                In teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc refacerea armatei române, aceasta fiind echipată cu mijloace egale cu cele aflate în dotarea inamicului. Misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot și echipamentul de luptă trimis din Franța și parțial din Anglia au schimbat înfățișarea armatei române. Au fost organizată o armată română, având aprox. 700.000 de oameni, din care 460.000 combatanți. Efectivele armatei române au fost intercalate cu trei armate rusești, însumând aproape 1.000.000 de militari. Astfel, ofensiva românească de la Mărăști (de la 22 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, apărarea generalilor Constantin Cristescu și Eremia Grigorescu, de la Mărășești ( începând cu 20 iulie), dar și ultima bătălie de la Oituz, au dejucat planurile de luptă germane, de ocupare a Moldovei și de cucerire a portului Odesa.
               Casa Bogdan din strada 40 de Sfinţi nr. 12, din Iași, avea să-l primească din nou pe iubitul ei oaspete din timpul războiului la începutul lui decembrie 1918. Comandant al părții centale a frontului din Balcani al Armatei a V-a, condusă de generalul Franchet d'Esperey, Berthelot traversase Grecia şi Bulgaria ca să ajungă la Dunăre. Trecând-o, la 28 octombrie/10 noiembrie, pusese pe fugă ocupanţii Bucureştilor, unde, la 18 noiembrie/1 decembrie, au putut să se întoarcă autorităţile române şi familia regală.
              In ziua aceea de iarnă, Gara Iaşilor, străzile şi trotuarele fremătau de lume. Tricolorul român şi cel francez fluturau pe peroane, în mâinile oamenilor, la ferestrele şi balcoanele clădirilor şi-n miile de cocarde aşezate la revere. Acoperită cu ghirlande de brad şi străjuită de flamurile României şi Franţei, casa Bogdan, casa durerilor şi a rarelor bucurii din anii războiului, îl aştepta cu sobele duduind, mesele pline de flori şi multe amintiri.
               A mai revenit la Iaşi în octombrie 1922, dar şi în primăvara anului 1927, la 31 mai, când Iaşul a retrăit zilele dureroase ale anului 1917, inaugurând statui și monumente. Celebrul general - declarat cetăţean de onoare al României şi membru de onoare al Academiei Române, din anul 1926, mai îmbătrânit cu 10 ani, sosea din nou în gară, la ora 8:25, dimineaţa, aşteptat cu acelaşi entuziasm. Purtându-şi emoţionat paşii pe străzile pline de amintiri ale oraşului care încerca să-şi tămăduiască rănile încă sângerânde, s-a oprit din nou în faţa casei Bogdan, citind cu evlavie cuvintele aurite şi dăltuite în placa de marmură: „Aici a locuit, împărtăşind durerile noastre, cetăţeanul român şi marele prieten al neamului, generalul Berthelot, 1916-1917“.
            In aceeaşi zi, a plantat cu mâinile sale un stejar în vârstă de 10 ani (răsărit în anii războiului), pe un loc din grădina Teatrului Naţional, nu departe de capela fostului Institut Notre Dame (Filarmonica de astăzi), care găzduia atunci un spital francez. In grădină s-a dezvelit şi un bust, altul fiind la Mausoleul de la Mărăşeşti şi încă unul în Strasbourg. La 4 octombrie 1929, venerabilul general era din nou drag oaspete al Iaşilor.
             Casa, lovită de bombe în vremea războiului din vara anului 1944, trecută o vreme în folosinţa CFR-ului, care a ridicat-o din ruine, a găzduit multă vreme birouri de construcţii feroviare, prefăcându-se în locuinţă prin anul 1964. Rămasă neclintită şi astăzi, pe locul ei din 1899, când a fost înălţată de doctorul Bogdan, mare personalitate a Universităţii şi învăţământului românesc, bătrâna zidire centenară, umbrită de curpeniş, păstrează placa, mărturie ce aminteşte de zilele însângerate de acum aproape un secol şi de jertfele celor căzuţi în luptele pentru apărarea pământului străbun.

Casa General Berthelot din Iași

             Cu ocazia unirii de la 1 decembrie 1918, Generalul Henri Mathias Berthelot a rostit următoarele cuvinte: "Sângele eroilor căzuți în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o, frumoasă Românie, sămânța de noi virtuți, în așa fel încât copiii tăi să fie mereu demni de părinții lor și gata să-ți apere pământul sacru, atât de des invadat, dar în cele din urmă întregit prin efortul ultimelor generații".

                De asemenea, în cursul trecerii unui detașament român cu ocazia paradei militare de la Paris, din 11 noiembrie 1919, generalul Berthelot s-a adresat generalului Ferdinand Foch cu următoarele cuvinte  "Foch, saluez ! C'est la famille". (Salutați, Foch ! Aceștia fac parte din familie).

               După terminarea războiului și încheierea păcii, Parlamentul României l-a decorat pe generalul H. M. Berthelot, ca recunoaștere a meritelor sale deosebite, l-a declarat cetățean de onoare al României, i-a dăruit un lot de teren și o locuință, iar în 1926 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Prin testament, generalul Berthelot a lăsat întreaga sa avere din România Academiei Române.

Generalul a decedat pe 28 ianuarie 1931, iar pe 6 februarie 1931 s-a citit testamentul său, care, spre a mulțumi nației românești pentru toate mărturiile de recunoștință și de dragoste ce mi-au fost aratate, a lăsat Academiei Române domeniul din comuna Fărcădinu de Jos (în prezent redenumită General Berthelot (județul Hunedoara), sumele de la banca "Marmorosch-Blank", sau în sucursalele ei din România, pentru a fi folosite la întreținerea unor tineri spre a-și completa studiile într-o școală franceză, civilă sau militară.

Palatul din comuna Henri Berthelot

            La anunțarea decesului generalului Berthelot, Gheorghe Mironescu, prim-ministru al României, a trimis o telegramă către Președintele Consiliului de Miniștri din Franța:

La mort prématurée du général Berthelot remplit de profonde douleur la nation roumaine reconnaissante au grand général pour son importante contribution à la réorganisation de l’armée roumaine, ainsi que pour sa part glorieuse dans la victoire commune. Au nom du Gouvernement roumain je prie Votre Excellence de vouloir bien agréer l’expression de nos condoléances les plus sincères. La Roumanie gardera éternellement au grand disparu un pieux souvenir.

Moartea prematură a generalului Berthelot produce o profundă durere națiunii române, recunoscătoare marelui general, atât pentru importanta sa contribuție la reorganizarea armatei române, cât și pentru rolul jucat de el în victoria comună. In numele Guvernului, o rog pe excelența dumneavoastră să binevoiască să accepte condoleanțele noastre cele mai sinceere. România va păstra pe veci o pioasă amintire marelui dispărut.

            Drapelele au fost coborâte în bernă și, în prezența Regelui și a cavalerilor Ordinului militar "Mihai Viteazul", s-a ținut o slujbă de pomenire. Ministrul Instrucției Publice a hotărât ca în toate școlile din România să se țină o oră de curs consacrată memoriei defunctului general. Ziarul Universul a publicat următorul text: Numele generalului Berthelot va rămâne înscris în cartea de aur a națiunii, alărturi de cei care au creat România unită.

Deși Henri Mathias Berthelot a fost unul din cei mai capabili generali din Primul Război Mondial, el avea și un "cusur": îi plăcea mâncarea bună, motiv pentru care era deosebit de corpolent. Se știe că, într-o anumită ocazie, a fost nevoie de trei oameni pentru a-l putea sui în șaua unui cal bine dresat. 

Arma Infanterie

Grade militare

• 31.12.1913 general de brigadă
• 30.11.1914 general de divizie, cu titlu temporar
• 25.11.1915 general de divizie, cu titlu definitiv
• 05.12.1923 general de divizie, menținut în mod excepțional în activitate după ce a ajuns la limita de vârstă de pensionare

Decorații franceze

• Legiunea de onoare (Légion d'honneur)

• Cavaler (Chevalier) (11.07.1902)
• Ofițer (Officier) (20.11.1914)
• Comandor (Commandeur) (02.05.1916)
• Mare ofițer (Grand Officier) (06.06.1917)
• Marea cruce (Grand Croix) (11.07.1922).

• Medalia militară (fr) (Médaille Militaire) (10.07.1926)
• Crucea de război 1914-1918 (fr) (Croix de Guerre) cu frunze de palmier
• Medalia interaliată a Victoriei (fr) (Médaille Interalliée de la Victoire)
• Medalia comemorativă a expediției din Tonkin (fr) (Médaille Commémorative du Tonkin)
• Medalia comemorativă a Marelui Război (fr) (Médaille Commémorative de la Grande Guerre)

Decorații străine importante

• Statele Unite ale Americii: Distinguished Service Medal (en)
• Italia: Ordinului Regal Sfinții Mauriciu și Lazăr (it) cu rang de Comandor (Croce da cavaliere dei santi Maurizio e Lazzaro)
• Italia: Ordinul Coroanei (it) cu rang de Mare ofițer (Croce da cavaliere Ufficiale dell'ordine della corona d'Italia)
• Maroc: Ordinul Casei Chérifiene Alaouite (fr) cu rang de Marea Cruce (Grand Croix de l'Ordre de la Maison Chérifienne Alaouite)

Funcții

• 31.12.1913-02.08.1914 - adjunct al primului locțiitor al Șefului de Stat-Major al Armatei
• 02.08.1914-21.11.1914 - prim-adjunct al șefului din tetrul de operații Nord și Nord-Est (I)
• 21.11.1914-23.01.1915 - comandant al grupei a 5-a de divizii de rezervă (II)
• 23.01.1915-03.08.1915 - comandant al Diviziei 53 Infanterie de rezervă (IV)
• 03.08.1915-19.09.1916 - comandant al Corpului de Armată 32 (III) apoi 26.03.1916 al grupării Berthelot, apăi 10.06.1916 al Corpului de Armată 32
• 22.09.1916-17.05.1918 - șef al Misiunii militare franceze pe lângă armata României
• 17.05.1918-05.07.1918 - în misiune în SUA
• 05.07.1918-07.10.1918 - comandant al Armatei a 5-a (VI)
• 28.10.1918-06.05.1919 - comandant al Armatei de la Dunăre
• 06.05.1919-10.10.1919 - la dispoziție
• 10.10.1919-01.01.1922 - guvernator militar al localității Metz și comandant superior al teritoriului Lorena
• 30.01.1920-07.12.1926 - membru al Consiliului Superior de Război
• 05.03.1923-07.12.1926 - guvernator militar al localității Strasbourg
• 07.12.1926 - trecut în rezervă.

     Cinstirea memoriei generalului Berthelot în Romania

• O localitate din județul Hunedoara îi poartă numele: General Berthelot, numită mai demult Fărcădinul de Jos.
• Strada Fântânii din București, după ce a purtat o vreme și numele de Carl Luegger, a fost redenumită după primul război mondial strada General Berthelot.

• In municipiul Iași, pe strada Berthelot Henri M., general, nr. 18 se găsește Casa General Henri Mathias Berthelot, iar la adresa Str. Bârsescu Agatha 18, în parcul Teatrului Național, se găsește bustul generalului Henry Mathias Berthelot.
• Un alt bust al generalului Berthelot se găsește lângă Mausoleul de la Mărășești.

• Cu ocazia Zilei naționale a României, Consulatul General a României la Strasbourg obișnuiește să depună o coroană de flori la bustul generalului Berthelot, amplasat pe rue de Boston, in fața parcului de la citadelle Strasbourg - Esplanade.
• In 1923, ca semn de recunoștință pentru contribuția generalului și Franței la eliberarea României, generalul Berthelot a primit de la familia regală o proprietate confiscată de la un grof ungur, Nopcsa, situată în satul Fărcădinu de Jus, precum și o distincție de recunoștință, păstrată în biserica satului. Actul de cesiune includea un castel-conac și 70 de hectare de teren agricol, o livadă și pădure, ale căror venituri anuale au fost atribuite Academiei militare române, pentru finanțarea burselor studenților români în Franța. Inainte de moarte, generalul a lăsat toată averea sa din Romania Academiei Române.
• Incă din timpul vieții generalului, consiliul comunal a redenumit comuna drept General Berthelot.
• In anul 1965, pe timpul regimului comunist, numele comunei a fost schimbat în Unirea.  Proprietăţile Academiei au trecut însă în folosinţa statului, iar castelul a avut, succesiv, mai mulţi chiriaşi, care mai de care mai iresponsabili. Moşia a fost transformată în unitate agricolă, spital de psihiatrie, IAS. Totul a fost degradat și jefuit.
• După căderea lui Ceaușescu. un referendum local a aprobat, în 2001, revenirea la numele de General Berthelot.

         Academia Română a reintrat în posesia averii lăsată de Berthelot în anul 2004. Reprezentanţii Academiei Române au încercat de mai multe ori să obţină ajutor din partea statului pentru reabilitarea castelului Berthelot, dar au primit de fiecare dată acelaşi răspuns: "ţara este în recesiune, nu sunt bani !"

S-au încercat diverse variante de reabilitare a castelului Berthelot întrucât pentru Academia Română zona Haţeg-Retezat a reprezentat dintotdeauna o importantă bază de cercetare ştiinţifică. In munţii Retezat s-a realizat primul parc naţional din Romania pe care Academia Română l-a supravegheat din punct de vedere ştiinţific. In plus, Academia are în proprietate 2700 de hectare de pădure în această zonă şi patru cabane: Zlata, Gemenele, Pietrele şi încă una la Rotunda. Fostul director al Academiei, Eugen Simion, a încercat să realizeze un parteneriat cu Ministerul Apărării pentru a transforma castelul într-un muzeu al armatelor româno-franceze, dar nu a reuşit. De fiecare dată, apărea aceeaşi problemă: nu există surse de finanţare!

Castelul-conac Berthelot 2010

           Totuși, Academia Română a inaugurat Centrul de Dezvoltare Durabilă „Ţara Haţegului-Retezat" situat în comuna General Berthelot, judeţul Hunedoara. Acest centru a fost realizat prin implementarea proiectului RO 0023 „Conservarea bio şi geo-diversităţii ca suport al dezvoltării durabile şi al creşterii economice şi sociale a zonei Ţara Haţegului- Retezat", proiect finanţat cu sprijinul unui grant din partea Islandei, Lichtenstein şi Norvegiei prin Mecanismul Financiar al Spaţiului Economic European. Valoarea generală a proiectului este de 2.083.337 euro, din care 1.579.865 euro reprezintă finanţare externă. Valoarea efectivă a restaurării imobilului se ridică la 650.000 euro, restul de bani fiind destinaţi mobilierului, altor dotări, precum şi cercetării.

.

              Stejarul generalului Henri Mathias Berthelot de lângă Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi se află într-o stare deplorabilă. Istoria a fost dată uitării, iar în amintirea generalului cu rol sem­ni­ficativ pentru trecutul Româ­niei au rămas doar gunoaiele. Deșeurile din jurul copacului nu mai fac pe nimeni, care trece prin preajmă, să-și aducă aminte de memoria generalului francez care a avut un rol covârșitor în primul război mondial la intregirea României. Și totuși, gunoaiele din jurul copacului nu reprezintă singura problemă. Arborele care a fost plantat chiar de generalul francez se deteriorează pe zi ce trece iar autoritățile ieșene par nepăsătoare în acest caz. Stejarul care a fost nominalizat la competitia „Arborele Anului 2010“ a fost lăsat în paragină. In timp ce unul dintre cei mai încărcați de istorie arbori ai țării a ajuns îngropat în gunoaie, autoritățile ridică neputincioase din umeri. Stejarul ce se apropie de un secol pare să îi lase impasibili.pe cei de la Primărie. „Cei de la teatru trebuie să se ocupe, nu suntem noi proprietari. Proprietarul trebuie să aibă grijă de arborele monument“, a spus purtătorul de cuvânt al Agenţiei pentru Protecţia Mediului din Iaşi. Pasând problema de la unii la alții, nimeni nu pare să ia vreo măsură.  Această atitudine este specifică în epoca post-comunistă, cea numită de libertate, lene, indolență, lipsă de patriotism, cinism, ignoranță și dispreț pentru valorile naționale.

             Berthelot a numit România „a doua sa patrie” şi a activat neobosit pentru intensificarea legăturilor economice şi politice dintre Franţa şi noi. Memoriile sale de pe frontul românesc, publicate deabia în 1987 datorită strădaniei unui istoric englez (!), Glenn E. Torrey, au rămas până acum necunoscute cititorului român, cu toate că anumite lucrări istoriografice au citat selectiv fragmente mai întinse sau mai scurte din ele.

Povestea de dragoste dintre generalul Berthelot şi România n-a fost un coup de foudre. 
            Personalitate bătăioasă, de o remarcabilă tenacitate, generalul n-a digerat prea bine mutarea de pe Frontul de Vest pe cel de Est. Mai mult: Berthelot a sosit în România pe 15 octombrie 1916, într-un moment de descumpănire, în care armata noastră, după primele succese obţinute în Transilvania, începuse să fie puternic contraatacată de trupele germane şi austro-ungare. Militarul francez, un fin psiholog şi un observator cu experienţa celor doi ani de lupte din Vest, a perceput imediat clivajul care s-a produs în sufletul românilor, între entuziasmul intrării în război şi deziluziile primelor insuccese.

         Cum trecuse, în drum spre România, prin Rusia – aflată în preajma revoluţiei comuniste şi a dezagregării –, Berthelot a înţeles rapid ce implicaţii catastrofale, pentru Frontul de Est, ca şi pentru Antanta în general, ar avea o eventuală prăbuşire a României. Deşi regreta plecarea din Franţa, s-a mobilizat pentru a le insufla conducătorilor români optimism şi pentru a le „transfera” experienţa celor doi ani de război, care armatei noastre îi lipsea. 

Memoriile generalului dezvăluie şi ce gândea cu adevărat Berthelot despre militarii şi politicienii români cu care se întâlnea zi de zi. Observaţiile sale, venind din partea unui prieten al României, sunt interesante şi ar trebui să facă obiectul unor reevaluări din partea istoricilor actuali, istorici cam grăbiţi atât în a deconstrui, cât şi în a sanctifica. 
               Astfel, Berthelot are, în peisajul politico-militar românesc al anilor 1916-1918, câteva repere solide: Regele Ferdinand şi Regina Maria, generalul Prezan (şeful Marelui Cartier General), generalul Coandă (şeful Misiunii Militare Române în Rusia). Politicienii, în frunte cu Ion I. C. Brătianu, i se par nesiguri, tranzacţionişti, nepregătiţi de război, iar la finele lui 1917 chiar trădători. Dintre militari, Averescu – în ciuda popularităţii de care se bucura – i-a facut cea mai proastă impresie: „un general politician”, notează Berthelot la un moment dat, excedat atât de comportamentul imposibil al lui Averescu, cât şi de ceea ce el numeşte „incompetenţa” acestuia. 

               Nimic nu îi egalează, însă, între aprehensiunile lui Henri Berthelot, pe ofiţerii şi soldaţii ruşi, începând cu Beliaev, primul şef al Misiunii Militare Ruse în România, şi terminând cu Şcerbacev, cu care a colaborat mai mult. Ceneralul francez are cuvintele cele mai aspre pentru aceşti aliaţi de circumstanţă ai României şi ai Antantei, despre care se întreabă, în repetate rânduri, dacă au venit pe frontul din Moldova pentru a-l apăra sau pentru a trăda şi prăda ce mai rămăsese din statul român.

                  Berthelot nu a venit la Iaşi gata convertit la filoromânism. Misiunea sa era de a consolida Frontul de Est, spre a determina armatele germane să slăbească presiunea asupra Frontului de Vest. Cel puţin la începutul misiunii sale, interesele naţionale româneşti, aflate într-o ecuaţie atât de complicată – căci Transilvania şi Bucovina se aflau în componenţa Imperiului Austro-Ungar, iar Basarabia aparţinea Rusiei aliate – erau secundare în raport cu interesul general al victoriei Antantei. Insă revoluţia din Rusia (întâi, cea burgheză din februarie 1917, apoi cea comunistă din octombrie) a răsturnat toate aceste calcule. 
               Generalul Berthelot a cunoscut tot mai profund armata şi politica românească, pe de-o parte, iar pe de alta a  devenit conştient că este vital ca România să supravieţuiască. A respins, în consecinţă, orice plan de retragere a armatei şi conducerii ţării în Rusia şi i-a mobilizat pe toţi – politicieni, generali – în apărarea liniei frontului, în sudul şi în nordul Moldovei. In acelaşi timp, s-a dedicat cu pasiune refacerii armatei române, beneficiind de experienţa şi de echipamentul armatei franceze. Cu sprijinul unei pleiade de ofiţeri francezi, pe care generalul i-a dispersat, inteligent, în toate corpurile de armată, românii s-au refăcut rapid şi au oferit Antantei tripla victorie de la Mărăşti ,Mărăşeşti şi Oituz, din vara lui 1917, Singura victorie a Antantei, pe toate fronturile, din cursul acelui an, după cum cu justificat orgoliu a scris Berthelot. 

               Bun viveur şi gurmand, militar cu o bună cultură, Henri Berthelot s-a lăsat, încetul cu încetul, sedus de România şi de oamenii ei. Au contribuit la aceasta deopotrivă spiritul bătăios, curajul şi sacrificiul armatei române refăcute, cât şi bucătăria şi oenologia locală, ca şi mănăstirile şi locurile pe care, în momentele de răgaz, Berthelot le-a vizitat. 
             Imprejurarea retragerii Rusiei din război i-a furnizat numeroase ocazii în care a putut compara mica Românie cu marele vecin de la Răsărit, comparaţie întotdeauna defavorabilă acestuia din urmă. Generalul are cuvinte extrem de dure despre comportamentul nobililor, militarilor şi soldaţilor ruşi, în comparaţie cu care salută disciplina, nobleţea şi spiritul de sacrificiu al românilor, cărora le-a acordat chiar supremul elogiu pe care îl putea acorda un naţionalist francez. Citând prizonieri germani, Berthelot a consemnat cu satisfacţie stupefacţia acestora, care atacaseră ceea ce credeau a fi nişte ruşi, dar dăduseră peste nişte francezi: nimeni alţii decât soldaţii români instruiţi şi echipaţi cu sprijinul Misiunii Militare Franceze... Ultimele pagini sunt dedicate finalului triumfal al războiului, în timpul căruia armatele franceză (venită de la Salonic) şi română (din Moldova) au făcut 160.000 de prizonieri germani şi austroungari în numai două zile. Berthelot nu poate fi suspectat de sentimentalism, căci relaţia sa cu ţara noastră s-a călit la greu, în zilele cumplite ale anului 1917.   

                
               
           
                

GENERAL IOAN DRAGALINA - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

       Generalul Ioan Dragalina, a murit eroic în luptele care au avut loc pe Valea Jiului în primul război mondial.

          S-a născut în Caransebeș (pe atunci în Austro-Ungaria) ca descendent al unei vechi familii de grăniceri din Banat. Tatăl său, Alexandru Dragalina, fusese ofițer în armata austro-ungară, de unde demisionase în 1859. Părinții săi s-au mutat în România, unde tatăl său a devenit administrator (staroste) al ținuturilor de graniță. Deoarece mama sa, Marta Lazaroni, voia să nască în casa părintească, cei doi soți au revenit la Caransebeș, unde s-a născut primul dintre cei patru copii, Ioan.

          Ion Dragalina a urmat școala primară din orașul natal și școala de cadeți din Timișoara. Și-a continuat studiile militare la Academia Militară de la Viena (1884), fiind încadrat în armata austro-ungară. In paralel, a absolvit și Școala de ingineri în geodezie. In 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă. Au avut împreună șase copii: doi băieți (Corneliu - născut în 1887 și Virgiliu - născut în 1890) și patru fete (Aurora, Elena, Cornelia și Viorica).

               In 1887, Ioan Dragalina a demisionat din armata austro-ungară, a trecut granița în România și a fost încadrat în Armata Română cu gradul de sublocotenent. Avansează treptat pe scara ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908). In perioada 1908-1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Școlii Militare de Infanterie din București. La începerea primului război mondial avea gradul de general de brigadă și comanda Comandamentul 3 teritorial. Pentru meritele dovedite în ridicarea nivelului știintific al școlii, pentru ordinea și disciplina instituită în învățământul militar, Ioan Dragalina a fost decorat cu Ordinul Steaua României, clasa V-a.

            In aprilie 1911, Ioan Dragalina a fost avansat colonel și numit commandant al Regimentului 34 din Constanța. In această perioadă, a fost decorat cu Ordinul Coroana României, clasa IV-a. In anul 1915 a fost avansat la gradul de general de brigadă. In perioada neutralității României (1914-1916), s-a ocupat cu realizarea de lucrări de fortificații pe Valea Prahovei.

             In anul 1916, înainte ca România să intre în primul război mondial de partea aliaților, Dragalina a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin. Trupele diviziei acopereau o distanță mare din frontiera de vest a României, de la izvoarele Argeșului până la Calafat. Divizia sa a luptat cu curaj în august 1916 la Orșova și pe valea râului Cerna. După ce a atacat în dimineața zilei de 15/28 august 1916 la Porțile de Fier, trupele române aflate sub comanda generalului Dragalina au reușit la 19 august/1 septembrie să ocupe culmile muntoase Alion, Ozoina și Dranic, eliberând în zilele următoare orașul Orșova. Ofensiva germano-austro-ungară a fost stopată până la începutul lunii octombrie, Divizia 1 reușind să-și mențină pozițiile.

          Ca urmare a declanșării unei masive ofensive germane și austro-ungare în Valea Jiului (conduse de generalul Paul von Kneussl, în dimineața zilei de 11/24 octombrie 1916 generalul Dragalina a primit ordin să se deplaseze la Craiova, unde a fost numit în funcția de comandant al Armatei a I-a. A decis să ducă lupta în munți, stabilind începerea ofensivei la 14/27 octombrie. In ordinul de zi din 11/24 octombrie 1916, generalul Dragalina face apel la curajul și onoarea de român a fiecărui soldat:

„Ofițeri și soldați ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei și cer imperios la toți, de la General la soldat: în primul rând apărarea cu viața a sfântului pământ al țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului și a cinstei numelui de român. Cer la toți cea mai deplină ascultare și cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc.”

         In dimineața zilei de 12/25 octombrie 1916, generalul Dragalina a luat o mașină, un șofer și doi ofițeri (colonelul Toma Dumitrescu și maiorul Constantin Miltiade) și a pleacat personal în Valea Jiului în recunoaștere, pentru a vorbi cu comandanții aflați în primele linii, deoarece legăturile cu unitățile înaintate erau întrerupte. A fost sfătuit să nu se aventureze în sectorul de contact al celor două armate, deoarece liniile de demarcație nu erau stabile. A ajuns în primele linii și a trecut podul din apropierea Mănăstirii Lainici, unde s-a spo­ve­dit și s-a împărtășit. La întoarcere, podul a fost cuprins într-un schimb de focuri. Mașina a trecut în viteză pe pod prin ploaia de gloanțe, dar câteva gloanțe își ating ținta. Generalul este rănit de două gloanțe în brațul stâng și în omoplat.

Mașina a reușit să ajungă în tabăra română, iar Dragalina a fost transportat de urgență la postul sanitar din Gura Sadului, unde a fost bandajat și i s-au curățat rănile. A fost dus apoi la Târgu Jiu și în aceeași zi la Craiova, unde doctorii au decis că era necesară amputarea brațului.

Dacă Ioan Dragalina ar fi fost un simplu soldat rănit, la primul post sanitar sau spital, fără nicio discuţie ori întârziere, el ar fi fost supus operaţiei de amputare a braţului stâng. Membrul fusese sfărâmat între cot şi umăr, cu osul (humerusul) rupt, sau spart, neregulat de un glonţ dum-dum. Ioan Dragalina era însă general, şi încă comandant de Armată!

               Regele, care ţinea mult la viaţa viteazului său general, a vrut să fie sigur că nu se face nicio greşeală, că viaţa lui va fi la adăpost de orice surpriză neplăcută şi deci, curând după aceea, să-şi reia comanda Armatei. Şi, astfel, regele a întins mâna sa protectoare asupra generalului grav rănit, dând ordinul telegrafic la Craiova. ,,Din ordinul M.S. Regelui, generalul Dragalina va fi imediat transportat la Bucureşti, unde va fi primi îngrijirile necesare la spitalul Regina Maria. Această mână regală a fost însă fatală, iar monarhul, semnând acest ordin telegrafic, a semnat de fapt sentinţa de condamnare la moarte a generalui 

Intre timp, la Craiova, marele chirurg dr. Poenaru – asistat de dr. August şi Potârcă – făcuse ultimele pregătiri pentru operaţie, după ce, în prealabil, se ceruse consimţământul generalului pentru amputarea braţului. A fost o chestiune de câteva minute ca totul să se termine cu bine, urmând ca generalul Dragalina să intre în convalescenţă peste câteva zile, când curierul, trimis cu telegrama regală de la poştă şi gonind ca un nebun, a intrat pe uşă în clipa fatidică, pentru a preda sentinţa aducătoare de moarte.

Monumentul lui Generalului Ioan Dragalina

Lugoj

             Marele Cartier General a ordonat printr-o telegramă ca generalul Dragalina să fie transportat de urgență la Spitalul Militar de la Palatul Regal din București. Executând ordinul regal, medicii s-au oprit din a da mai departe asistenţă generalului grav rănit, au refăcut bandajul braţului, l-au urcat cu targa pe maşină şi l-au condus la gară. Aici îl aştepta vagonul-motor, însoţit de un medic-ofiţer de rezervă, care a pornit cu viteză la Bucureşti. Dar drumul era lung, linia simplă şi era război, cu staţiile şi liniile blocate de trenuri militare. Şi, astfel, automotorul nu a putut ajunge la Bucureşti în trei ore, ci a doua zi, 13 octombrie, seara. Iată o mare greşeală, din păcate fatală! A stat 26-27 de ore pe o targă, într-un vagon care trepida şi huruia, cu un nepriceput de medic locotenent de rezervă, care nu s-a priceput să-i acorde nicio îngrijire medicală, fără ca bandajul să-i fie primenit, fără hrană şi probabil fără apă.

             La București i s-a dezinfectat rana, i s-a scos glontele din omoplat, iar brațul i-a fost pus în ghips. Pe patul de spital, regele Ferdinand I al României i-a conferit Ordinul Mihai Viteazul.

             Regele dorise ca generalul său fie operat numai de un anumit medic chirurg, doctorul Toma Ionescu, pe care îl considera o somitate în materie. Doctorul Toma Ionescu se afla în Moldova şi i s-a trimis ordinul regal de a se înapoia imediat la Bucureşti, unde el a sosit abia în ziua de 15/28 octombrie. Era deja prea târziu. La 16/29 octombrie 1916, generalului erou i-a fost amputat brațul stâng. Deși starea sa începuse să se îmbunătățească, spre seară s-a declanșat septicemia. A murit în seara zilei de 24 octombrie/9 noiembrie 1916.

              Slujba de înmormântare a fost oficiată la Biserica Albă din București, în prezența regelui Ferdinand, a principelui Carol (viitorul rege Carol a II-lea) și a numeroși oameni politici: Ion I.C. Brătianu (prim-ministrul României), Vintilă I.C. Brătianu (ministrul de război), Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Cantacuzino (ministrul justiției), Take Ionescu (ministrul de externe), Henry Catargi (mareșalul Palatului), generali și atașați militari străini în România. Este înmormântat în Cimitirul Eroilor (Bellu Militar).

             In acea zi, marele istoric şi savant român Nicolae Iorga spunea: ,,Astăzi, Bucureştii văd trecând convoiul aceluia care, în zvonul uşuratic de ieri al marelui oraş, era unul din muncitorii cei mai harnici şi mai bucuroşi pentru binele patriei şi izbăvirea neamului. Cu pietate, fiecare va privi ultimul lui drum… Mâine, când Banatul lui părintesc va fi carne din trupul României biruitoare, când departe, în Caransebeş, va flutura steagul sub care şi-a vărsat sângele, vor ridica pe locul unde el a fost dăruit neamului statuie de bronz, întru pomenirea curatei figuri de erou”.
           Intr-adevăr, după terminarea primei mari conflagraţii mondiale şi când liniştea s-a aşternut peste câmpurile de bătălie, cetăţenii oraşului Lugoj, manifestându-şi dragostea şi preţuirea lor faţă de ,,Eroul de la Jiu”, i-au înălţat în centrul oraşului o impunătoare statuie, pe al cărei frontispiciu stau scrise puţine, dar mişcătoare cuvinte: ,,Eroul naţional, general Ioan A. Dragalina” (1860-1916). Iar în oraşul Caransebeş, o placă memorială şi o statuie frumoasă amintesc de pilduitoarea existenţă şi jertfă a eroicului fiu al acestor meleaguri.

Generalul Ioan Dragalina a fost tatăl viitorului general român Corneliu Dragalina (1887-1949), născut de asemenea la Caransebeș și al comandorului de marină Virgil Dragalina.

GENERAL DAVID PRAPORGESCU - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

Statuia Generalului David Praporgescu

arată la Turnu Măgurele ca după alt tăzboi 

            David a fost cel de-al treilea copil al familiei Praporgescu şi a văzut lumina zilei în 10 decembrie 1865 la Turnu Măgurele. Documentele vremii semnalează că numele Praporgescu provine de la un străbunic, fost “praporgic”, adică purtător de steag (prapor) în cetele de luptători ale lui Preda Buzescu, unul din bravii căpitani ai lui Mihai Viteazul. Străbunicul a luptat şi a acoperit de glorie drapelul pe care însuşi biruitorul oştilor otomane de la Călugăreni i-l încredinţase, iar locuitorii din Turnu Măgurele i-au zis Costea Praporgicu. Urmaşii lui au moştenit atât numele cât şi hotărârea de a lupta pentru apărarea patriei, un asemenea exemplu fiind David Praporgescu, fiul plugarului din Turnu, Pascu Praporgescu.

       Şcoala primară şi gimnaziul le-a absolvit în oraşul natal. Elev sârguincios, cu reale aptitudini pentru învăţătură, a fost remarcat de profesori, motiv pentru care, începând cu clasa a III -a a fost trimis, ca bursier al judeţului teleorman, la Şcoala Normală pentru Invăţătura Poporului Român din Bucureşti. 
          Incepând din anul 1882, David Praporgescu a frecventat cursurile acestei şcoli şi unul dintre colegii săi relata în paginile revistei “Albina” : “că a obţinut diploma de absolvire printre cei dintâi clasificaţi. S-a prezentat înaintea comisiei examinatoare judeţene şi, în urma rezultatelor deosebit de mulţumitoare, a fost numit învăţător cu titlu provizoriu la şcoala din comuna Liţa, judeţul Teleorman”.
         Vărul său, Constantin Praporgescu, l-a îndemnat pe proaspătul membru al corpului didactic din Liţa, iar David s-a hotărât rapid să intre în armată şi s-a înrolat ca soldat voluntar în Regimentul 11 Călăraşi din Botoşani. Astfel începea un drum lung al carierei pe treptele întregii ierarhii a gradelor militare de la soldat, la general “singur şi neajutat de nimeni, fără rudenii sus-puse – cum arăta profesorul universitar Nicolae Bănescu – numai prin forţa caracterului său, prin dârza lui voinţă, prin inteligenţă şi puterea sa de asimilare”. Când era doar sergent, David Praporgescu s-a dovedit un desăvârşit instructor şi educator, motiv pentru care i s-a propus să fie trecut în rândul cadrelor active ale armatei şi i s-a aprobat să meargă direct la examenul de absolvire la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie. Aici a cunoscut pe cei 100 de elevi care frecventaseră şcoala timp de doi ani, dar s-a clasificat pe primul loc şi a obţinut gradul de sublocotenent, la 1 octombrie 1889.
Animat de dorinţa de a-şi îmbogăţi cunoştinţele, tânărul ofiţer a mers în anii 1889–1890 la Şcoala Specială de Cavalerie din Bucureşti, pe care a absolvit-o tot pe primul loc.
              Primii trei ani de stagiu la unitate l-au readus în regimentul de unde plecase (Regimentul 11 Călăraşi) unde a fost avansat la 1 aprilie 1893 la gradul de locotenent şi apoi repartizat la Regimentul 6 Călăraşi din Craiova. Rezultatele obţinute îl recomandau şi a fost selecţionat să fie trimis la Şcoala de Echitaţie de la Samur. Despre absolventul român, la 10 august 1894, comandantul şcolii avea o apreciere elogioasă: “Domnul locotenent David Praporgescu este un ofiţer inteligent, instruit, care a făcut proba zelului său şi a marii sale asiduităţi. Muncind într-un mod remarcabil, el şi-a însuşit excelent cursurile predate. Caracterul său este din cele mai plăcute, iar atitudinea sa, din cele mai corecte. El vorbeşte bine franceza şi poate uza uşor de această limbă. La echitaţie al a obţinut excelente rezultate, dovedind reflexe viguroase. Domnul David Praporgescu este un ofiţer de valoare.”

Bust al Genetalului David Praporgesu

la colegiul tehnic ce îi poartă numele

Ca răspuns la elogii, Ministerul de Război i-a oferit locotenentului şansa de a se perfecţiona în arma pe care o îndrăgise, aprobându-i să execute stagiul de un an tot în Franţa, la Regimentul 5 Dragoni din Compiegne. Rezultatele strălucite obţinute şi aici i-au atras respectul, stima şi admiraţia ofiţerilor francezi, Reîntors în ţară, în anul 1895, a fost avansat la gradul de căpitan şi repartizat la Regimentul 1 Roşiori din Tecuci. Nu peste mult timp s-a prezentat la examenul de admitere în Şcoala de Război şi a reuşit de asemenea printre primii. Ca elev al acestei şcoli, timp de doi ani, şi-a probat şi mai pregnant calităţile sale de militar, afirmându-se ca un teoretician, doctrinar şi excelent practician în meseria armelor. Totodată, şi-a probat şi pus în valoare adevărata sa pasiune pentru istorie şi în cercetarea modului cum au luptat renumiţii comandanţi de oşti din trecutul glorios al românilor şi al altor popoare. In aceeaşi măsură era pasionat de cartografie şi s-a preocupat de evoluţia şi aplicarea acesteia pe plan militar pentru îmbunătăţirea procesului de întocmire a hărţilor. Pentru meritele din acest domeniu a fost ales membru activ în Societatea Română de Geografie, care este de fapt, singurul onor public pe care l-a acceptat în timpul vieţii.

           In anii 1902-1903, căpitanul David Praporgescu a fost trimis din nou peste hotare pentru a-şi perfecţiona pregătirea militară, dar de această dată în Austria, la Regimentul 12 Ulani, la comandamentul Brigăzii 4 Cavalerie şi cel al Corpului 4 Armată. La fel ca în Franţa şi în Austria ofiţerul şi-a afirmat din plin personalitatea, puterea de a învăţa, dorinţa de a cunoaşte cât mai mult şi de a executa cât mai bine
“Silinţa sa intensă – nota comandantul Regimentului 12 Ulani într-o adresă către Ministerul de Război al Austro-Ungariei – priceperea sa şi interesul său pentru meseria militară, precum şi ambiţia pe care a arătat-o acest ofiţer au contribuit ca într-un timp atât de scurt să fie în stare să cunoască detaliile serviciului unui escadron, divizion şi regiment, atât în ceea ce priveşte instrucţia, cât şi serviciul administrativ”. Este demnă de remarcat strădania ofiţerului român pentru a reprezenta cât mai bine ţara şi armata peste hotare. El a participat cu mult succes inclusiv la manifestări sportive şi concursuri aplicativ-militare pe naţiuni, clasându-se fie pe primul loc, fie printre laureaţi.
            Căpitanul Praporgescu era astfel aşteptat în ţară cu mare interes, unde a revenit la sfârşitul anului 1903 şi timp de 13 ani (până în 1916) a îndeplinit diferite funcţii prin care s-a ridicat în centrul atenţiei superiorilor prin modul său ireproşabil de îndeplinire a atribuţiilor. La început, cinci ani (până în 1908) a fost şef de secţie la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi profesor de cavalerie şi de tactica armei cavalerie. Pasul următor în profesia de dascăl militar l-a făcut câţiva ani mai târziu când a fost numit şef de catedră pentru tactica cavaleriei, la Şcoala Superioară de Război. Era un instructor şi pedagog remarcabil care căuta să inspire elevilor încredere în propriile lor cunoştinţe, dragostea de a se pregăti continuu şi convingerea de a fi buni patrioţi. 
           “Ofiţerii sunt la înălţimea sarcinilor lor – spunea David Praporgescu – şi inspiră trupelor încrederea necesară, numai atunci când ei au conştiinţa îndeplinirii datoriei, sentiment final al profesiunii, o mare valoare marcată şi, mai presus de toate, tăria de caracter, pentru a–şi lua răspunderea totdeauna când împrejurările o cer”. După cum spunea el, ostaşul trebuie crescut în ideea de a fi în orice timp şi împrejurare “gata de a-şi jertfi viaţa pentru ţară”.
               Prelegerile pasionatului şi experimentatului dascăl militar erau adesea punctate cu referiri la rolul pe care trebuie să-l joace exemplul personal al ofiţerului de război. “Ascendentul exemplului personal devine mai necesar ca în timp de pace. Ofiţerul nu trebuie să facă în nici un caz de existenţa sa, de exemplul său în dispreţuirea pericolului şi abnegaţia sa. Trebuie să aştepte în inima soldatului, sentimente nobile”. 
         Odată cu avansarea la gradul de locotenent-colonel (14 aprilie 1909) i-a venit şi mutarea la Inspectoratul General al Armatei, iar trei ani mau târziu (1 aprilie 1912) a primit şi gradul de colonel. Până la intrarea României în Primul Război Mondial, a comandat Brigada 2 cavalerie din Roman. Tot timpul cât a comandat unităţi şi mari unităţi, s-a concentrat în primul rând, ca un adevărat pedagog, asupra educării subordonaţilor, pentru deprinderea acestora cu măiestria conducerii trupelor şi i-a antrenat în executarea exerciţiilor cât mai apropiate realităţilor câmpului de luptă. O atenţie deosebită a acordat-o ofiţerilor prin aplicaţii pe hartă şi în teren, cerând statelor majore conceperea acelor situaţii a căror rezolvare să necesite o judecată profundă, să dezvolte spiritul de iniţiativă, curajul şi răspunderea de a adopta rapid hotărâri oportune şi cât mai juste. Prin dispoziţiile şi ordinele scrise ale colonelului David Praporgescu, păstrate în arhiva M.Ap.N., se poate constata insistenţa sa de a cere comandanţilor eşaloanelor subordonate să-şi instruiască militarii în condiţii cât mai aproape de realităţile câmpului de luptă. “Regimentele să lucreze numai pe teren şi numai în vederea războiului… Atunci se poate aprecia vrednicia gradelor şi a oamenilor unei trupe, când toţi în condiţii grele de lucru nu dau înapoi, nu cedează intemperiilor şi merg tot înainte, căci prin muncă şi străduinţă se capătă totul”. 

             Iată de ce era firesc şi normal cu puţin timp înaintea declanşării mobilizării generale a Armatei Române să fie avansat la gradul de general de brigadă şi numit să comanda Divizia 20 Infanterie. I-au trebuit doar câteva săptămâni ca prin energia care l-a caracteriza să muncească la organizarea şi pregătirea unităţilor pentru lupta cea mare, care avea să înceapă în 1916 la mijlocul lunii august. Când s-a decretat mobilizarea şi-a concentrat toată atenţia asupra îndeplinirii în cele mai bune condiţii a misiunii primite de a apăra malul Dunării din sudul Olteniei, între Calafat şi Islaz. Conştient fiind că participă la un război al eliberării şi unităţii naţionale, generalul de brigadă David Praporgescu şi-a pus întreaga sa capacitate şi deosebitul său talent în slujba poporului al cărui fiu devotat era. 

              Când începea a doua decadă a lunii septembrie 1916, ofensiva trupelor generalului Falkenthayn punea într-o situaţie critică unităţile Corpului 1 Armată, comandat de generalul Popovici, care apărau un cap de pod la sud de Sibiu, cu flancul drept sprijinit pe Munţii Făgăraş, iar cu cel stâng pe Munţii Cibinului. Pentru a veni în sprijinul corpului, comandamentul român a hotărât să constituie “Detaşamentul Lotru din trupele Diviziei 20 Infanterie” şi să-l transporte pe calea ferată până în zona acţiunilor. La comanda detaşamentului a fost numit generalul David Praporgescu, iar la 14 septembrie, comandantul Armatei I-a îi specifica în ordinul de luptă: “Primul obiectiv al detaşamentului dumneavoastră trebuie să fie îndepărtarea inamicului de la linia ferată a Oltului. Aceasta o puteţi obţine prin cucerirea înălţimilor care domină această linie ferată dintre vest: Vârful Rigla, Vârful Gorganului, Dealul Vadului”. In dimineaţa zilei de 14 septembrie, comandantul detaşamentului a sosit în zona de operaţii, concomitent cu primele sale unităţi care au început să debarce în gara Lotru, dar inamicul declanşase ofensiva încă din ziua precedentă (13 septembrie) cu acţiuni energice şi în această situaţie erau necesare măsuri oportune şi hotărâri rapide, ferme. Comandantul şi statul său major au analizat situaţia şi au concluzionat că pentru degajarea comunicaţiei din valea Oltului şi izgonirea trupelor cotropitoare spre vest era necesar să se execute un atac de-a lungul defileului, pe direcţie Câineni, Turnu Roşu, concomitent cu o manevră de flanc şi spate în Munţii Cibinului. Pe măsură ce unităţile in compunerea detaşamentului au debarcat în gara Lotru, prin grija statului major care acţiona pe baza datelor date de generalul David Praporgescu, acestea au fost dirijate pe poziţiile de plecare la atac. Chiar în seara zilei de 14 septembrie, o parte din unităţi au luat contact cu inamicul atât în defileul Oltului, cât şi în Munţii Cibinului, încingându-se lupte grele care au continuat şi pe timpul nopţii. Retragerea precipitată a Corpului 1 Armată spre sud punea în pericol căile de comunicaţii care erau ameninţate să fie tăiate de inamic. De aceea generalul David Praporgescu a continuat să-l respingă din această zonă prin contraatacuri hotărâte date de unităţile detaşamentului. Apoi, folosind întăririle primite în ziua de 15 septembrie 1916, el a hotărât să intensifice reacţiile ofensive pe tot frontul detaşamentului şi să execute un atac puternic peste culmile munţilor de la vest la est, pentru a cădea în spatele rezistenţelor inamicului de pe şirul de înălţimi din dreapta Oltului. Această acţiune se desfăşura concomitent cu atacul în forţă al subunităţilor române care apărau Munţii Cibinului. In zorii zilei de 16 septembrie, generalul David Praporgescu a ordonat declanşarea ofensivei preconizate, printr-o scurtă manevră dublu învăluitoare, menită să ducă atât la întoarcerea, cât şi la încercuirea trupelor inamice pătrunse pe valea Oltului.
                Izbit puternic de forţele “Detaşamentului Lotru”, inamicul a fost silit să se replieze spre vest şi apoi să se retragă, lăsând pe câmpul pe luptă un număr mare de morţi şi răniţi. Episodul eroic în care s-a reliefat capacitatea de organizare şi fermitatea actului de comandă ale generalului David Praporgescu, precum şi calităţile soldaţilor şi ofiţerilor din unităţile subordonate este frumos relatat de Mircea Rădulescu autorul izbutitei monografii: “Războiul neamului românesc”
                “În această împrejurare au putut cunoaşte duşmanii valoarea ostaşului român. Lupta era din ce în ce mai grozavă, bombardamentul duşman ajunsese la o intensitate formidabilă, iar înverşunarea soldaţilor noştri de a apăra pământul lor a silit ea însăşi presa duşmană să spună că românii opun o rezistenţă sălbatică. Carpaţii păreau că au de gând să-şi niveleze văile cu cadavrele luptătorilor. Graţie hotărârii de a învinge cu orice preţ a generalului Prapogescu şi puterii de sacrificiu a trupelor sale, cu enorme pierderi de ambele părţi, Corpul alpin (german) a fost împins şi respins, lăsând armatei de Olt trecătoarea liberă, pentru a se putea retrage”.
           La rândul său, Constantin Găvănescu, autorul lucrării “Războiul nostru pentru întregirea neamului” sublina posibilităţile create pentru retragerea unităţilor Corpului 1 Armată de sub comanda generalului Ion Popovici. “Scăparea acestor forţe se datoreşte în primul rând acţiunii energice şi înţelepte a generalului Praporgescu, apoi iniţiativei şi hotărârii diferiţilor comandanţi din subordine, cât şi mai ales eroismului fără seamăn al trupelor, al soldaţilor”. 
            Marele Cartier General român, la 18 septembrie 1916, i-a încredinţat generalului David Praporgescu onoarea să comande trupele Corpului 1 Armată din Defileul Oltului. Analizând cu multă luciditate situaţia extrem de critică din zona de acţiune a corpului, noul comandant şi-a concentrat eforturile atât pentru menţinerea cu orice preţ a poziţiilor din defileu, spre a nu permite inamicului să pătrundă pe Valea Oltului, cât şi pentru cunoaşterea exactă a inamicului, a unităţilor proprii şi nevoilor acestora, a moralului ostaşilor. Apoi a dat un ordin prin care insista asupra unor legături cât mai strânse între unităţi şi cooperării infanteriei cu artileria. 
          Incepând din ziua de 22 septembrie 1916, inamicul a reluat ofensiva în Defileul Oltului. Trupele române, având la cârmă noul comandant, s-au apărat timp de o săptămână cu o înverşunare de nedescris pentru menţinerea înălţimilor Pleşu, Măgura, Pietrosu, Gorganul, Vârful Arsuri şi Coţi. Bizuindu-se pe bravii lui ostaşi, generalul David Praporgescu a făcut apel la sentimentele lor patriotice îndemnându-i să nu-şi precupeţească forţele, pentru a-şi îndeplinii datoria faţă de patrie. 
           “În urma luptelor de peste 40 de zile – arată el într-un Ordin de zi dat la 25 septembrie 1916 – Corpul 1 Armată se găseşte la hotarele ţării, faţă în faţă cu duşmanul secular. Acum datoria sfântă a fiecăruia este să stea neclintit la postul său. Increzători în propriile puteri şi în tăria şefilor şi încredinţaţi că inamicul este mult slăbit şi nu poate fi mult mai tare ca noi, fiecare trebuie să lupte şi să moară mânat de un singur gând: a nu veşteji renumele pe care ostaşul român şi l-a câştigat de veacuri, a nu întuneca amintirea bravilor eroi ce au căzut pe câmpurile Transilvaniei şi a vitejilor noştri părinţi, a nu lăsa în mâini vrăjmaşe nici o palmă din pământul strămoşesc. Nimeni nu mai are dreptul să dea un pas înapoi, nimănui nu-i mai este îngăduit să şovăiască, ci agăţându-se cu îndârjire de munţii care ne-au ajutat şi ferit întotdeauna, să învingem sau să murim cu glorie pentru patrie.”
              Cuvintele înflăcărate din Ordinul de zi amintit au avut darul să însufleţească pe luptătorii Corpului 1 Armată care au săvârşit numeroase fapte de vitejie. Incepând cu ziua de 27 septembrie, trupele inamice au atacat în forţă unităţile române care apărau înălţimea Coţi. Apreciind gravitatea situaţiei create în această zonă, generalul David Praporgescu s-a deplasat în primele rânduri ale luptătorilor pentru a adopta măsurile necesare, pentru a îmbărbăta soldaţii copleşiţi de superioritatea numerică şi tehnică a inamicului. 

             “Când a sosit în mijlocul nostru domnul general Praporgescu–spunea câţiva ani mai târziu sergentul Ivan Ispas din Cucuieţii Plătăreşti–simţeam o adevărată îmbărbătare. Inspecta poziţiile cele mai primejdioase şi se interesa de toate, cum luptăm, cum trăim, dacă suferim de frig. Vorbele sale erau pline de încredere.”
                În ziua de 30 septembrie însă, pe când se afla în mijlocul luptătorilor de pe înălţimea Coţi, explozia unui proiectil de artilerie l-a rănit mortal pe generalul David Praporgescu, precum şi mai mulţi ofiţeri şi soldaţi. De pe targa pe care fusese aşezat generalul a mai reuşit să se adreseze celor din jur: “Nu slăbiţi credinţa, a noastră e izbânda”. Au fost ultimele sale cuvinte izvorâte dintr-o curată şi înaltă conştiinţă pătrunsă de dragostea fierbinte faţă de patria pe care a slujit-o până în ultima clipă a vieţii sale. Erau cuvintele primului general român căzut pe câmpul de luptă. 
              O zi mai târziu, în Ordinul de zi numărul 9 din 1 octombrie 1916, dat de Marele Cartier General, se menţiona că în luptele de la Coţi, în munţii din stânga Oltului, generalul David Praporgescu s-a distins prin bravură şi curaj “contribuind astfel a respinge totdeauna atacurile crâncene ale vrăjmaşilor. Generalul David Praporgescu moare bărbăteşte pe câmpul de luptă, în primele rânduri.”
            Vestea morţii generalului David Praporgescu a îndurerat sufletele ostaşilor armatei române, ale multor cetăţeni de pe meleagurile patriei noastre. Publicistul Constantin Mille scria în ziarul “Adevărul”: “Vitejia strămoşească…s-a redeşteptat. Soldaţii şi ofiţerii dau dovadă de strălucite calităţi… de la generalul Praporgescu, care, comandant de corp de armată, moare ca un simplu soldat, până la cel din urmă om, toţi sunt eroi. Altă pană, mai măiastră decât a mea ar trebui să-i cânte şi să-i preamărească.” 

         La rândul său Nicolae Iorga consemna în “Neamul românesc” următoarele: “Moartea în fruntea trupelor sale, pe care le comanda personal, a generalului Praporgescu arată ce energii capabile de supremul sacrificiu se găsesc în rândurile ofiţerilor superiori.” Ziarul “Viitorul”, care făcea un amplu portret generalului, arăta: “Militar înnăscut, cucerind fiecare grad al carierei cu hotărâre de viteaz, ridicat la cea mai înaltă cinste ostăşească, încă în plină putere, generalul Praporgescu va rămâne în amintirea viitorimii printre cele mai luminoase glorii şi printre cele mai curate bravuri române”. In memoria generalului erou, comandantul Corpului Grănicerilor a hotărât în anul 1923 ca mai multe pichete să poarte numele de general Praporgescu.
                In anul 1927, generalului David Praporgescu i s-a conferit post-mortem, Ordinul “Mihai Viteazul” clasa a III-a, în decret menţionându-se că a fost acordat “pentru vitejia şi destoinicia cu care a condus personal operaţiunile trupelor pe Valea Oltului şi Munţii Coţi în anul 1916, căzut…pe când îmbărbăta pe soldaţi la luptă crâncenă contra inamicului.” Cinci ani mai târziu, tot în memoria eroului, Regimentul 3 Călăraşi a primit denumirea de “Generalul Praporgescu”. Personalitate militară marcantă, generalul David Praporgescu constituie un exemplu de slujire a patriei, de abnegaţie şi curaj, numele lui figurând pentru totdeauna în Cartea de Aur a eroilor neamului românesc.

CRONOLOGIA BĂTĂLIEI DE LA STALINGRAD - PARTICIPAREA ARMATEI ROMÂNE

         Romane.

12 decembrie 1941 - Sub presiunea germana, maresalul Ion Antonescu declara razboi Statelor Unite ale Americii; in aceeasi zi tine sa precizeze unor ziaristi: "Eu sunt aliatul Germaniei contra Rusiei, sunt neutral intre Germania si Anglia, sunt pentru americani contra Japoniei".

29 decembrie 1941 - Intr-o scrisoare adresata maresalului Antonescu, Adolf Hitler pune pentru prima oara problema participarii romanesti in campania anului 1942.

5 ianuarie 1942 - Ion Antonescu raspunde afirmativ cererii lui Adolf Hitler, conditionand prezenta trupelor romane in adancimea teritoriului rusesc de dotarea si echiparea lor de catre Germania.

17 ianuarie 1942 - La Berlin se semneaza un protocol romano-german prin care, pe baza unui credit de razboi, Germania se angaja sa echipeze si sa doteze diviziile romanesti participante in campania anului 1942.

20 ianuarie 1942 - La conducerea Marelui Stat Major roman este numit generalul de divizie Ilie Steflea care il inlocuieste pe generalul Iosif Iacobici.

10-11 februarie 1942 - Intrevedere Hitler Antonescu la "Wolfsschanze", Rastenburg. Antonescu arata ca scopul luptei romanilor in Est ramane, totusi, recunoasterea hotarelor de vest ale tarii.

5 aprilie 1942 - Este emisa directiva operativa nr 41 in care Hitler fixeaza Stalingradul ca obiectiv intermediar in progresia Grupului de Armate Sud catre Caucaz.

4-6 mai 1942 - Infrangerea armatei japoneze destinata invadarii Australiei in Marea Coralilor.

18 mai 1942 - Trupele germane si romane ocupa Peninsula Kerci, deschizand drumul spre Caucaz.

25 mai 1942 - Se incheie contralovitura germana din zona Harkov, soldata cu mari pierderi pentru armata sovietica. La actiuni participa Corpul VI Armata Roman.

1 iunie 1942 - Cu ocazia vizitei la Cartierul General al Grupului de Armate "Sud", Hitler decide formarea unui grup de armate in zona Stalingrad, sub comanda maresalului Antonescu.

4-6 iunie 1942 - Victoria americana in marea batalie aeronavala de la Midway.

6 iunie 1942 - SUA declara razboi Romaniei.

21 iunie 1942 - Trupele feldmaresalului Rommel ocupa Tobrukul.

28 iunie 1942 - Grupul de armate "B" incepe progresia spre Voronej si Stalingrad.

1 iunie 1942 - Trupele germano-romane intra in Sevastopol.

4 iunie 1942 - Se incheie batalia pentru Sevastopol prin cucerirea peninsulei Chersones.

6 iunie 1942 - Gruparea von Weichs ocupa Voronejul.

23 iulie 1942 - Hitler emite Directiva Operativa nr. 45 prin care Stalingradul si Caucazul trebuie cucerite simultan de grupurile de armate "B" si respectiv "A".

8 august 1942 - Incepe sosirea asa-numitului Esalon II al trupelor romane in zona de debarcare Stalino-Volnovaha-Mariupol. (prima mare unitate sosita: Divizia 13 infanterie).

18 august 1942 - La Rostov incepe sa functioneze Esalonul I (inaintat) al Marelui Cartier General Roman.

20 august 1942 - Hitler ii propune maresalului Ion Antonescu sa preia comanda unui grup de armate germano-romane in zona Stalingrad.

21 august 1942 - Contralovitura sovietica pe directia Elan-Bukovskaia, impotriva Armatei 8 italiene; sunt create capetele de pod de la Blinov si Kletskaia, pe malul drept al Donului.

24-25 august 1942 - Vizita unei delegatii militare romane la Cartierul General al OKH de la Vinnita; sunt stabilite detaliile operative si organizatorice legate de viitorul grup de armate romano-german.

25 august 1942 - Trupele romane incep miscarile de intrare in dispozitivul din Cotul Donului.

27 august 1942 - Dupa o intrevedere cu generalul Arthur Hauffe, generalul Franz Halder, seful Statului Major al OKH aproba organizarea Grupului de Armate "Don" a carui comanda urma sa o preia maresalul Ion Antonescu.

31 august 1942 - Marele Cartier General (Esalonul I) instiinteaza comandamentul Armatei 3 Romane ca urmeaza sa preia comanda rupelor din sectorul de front Kletskaia-Suhoi Donet.

3 septembrie 1942 - OKH emite ordinele necesare functionarii Grupului de Armate "Don" in compunerea: Armata 6 germana, Armatele 3 si 4 romane.
- Esalonul inaintat al comandamentului Armatei 3 romane se instaleaza la Morozovsk.
- Corpul VI armata roman (diviziile 1, 2, 4 si 20 Infanterie), actionand in cadrul Armatei 4 blindate germane, atinge Krasnoarmeisk, in imediata apropiere a Stalingradului.

10 septembrie 1942 - prima mare unitate romana intra in dispozitivul defensiv din Cotul Donului (Divizia 1 Cavalerie).

12 septembrie 1942 - Stalin, impreuna cu generalii G.K. Jukov si A.M. Vasilevski hotaraste pregatirea unei operatiuni contraofensive de amploare pentru a incercui si lichida gruparea de forte germane ce asedia Stalingradul.

13 septembrie 1942 - Armatele 6 si 4 Blindata germane declanseaza asediul Stalingradului.

16 septembrie 1942 - Comandamentul Armatei 3 romane se instaleaza la Rostov, initial, si apoi la Kamensk.

22-23 septembrie 1942 - La Cartierul General al Fuhrerului de la Vinnita ("Werwolf") are loc o intrevedere intre Hitler si Mihai Antonescu.

24 septembrie 1942 - Seful Statului Major al OKH, generalul Franz Halder este inlocuit de Hitler cu generalul Kurt Zeitzler.

25 septembrie 1942 - La Rostov sosesc: Marele Cartier General roman, Esalonul Mobil al Misiunii Militare germane si O.Qu.Stab Don (statul major al serviciilor) - elementele constitutive ale comandamentului Grupului de armate "Don" care urma sa devina operativ dupa caderea Stalingradului.

27 septembrie 1942 - Esalonul I al comandamentului Armatei 4 romane se instaleaza la Kotelnikovski, cu Esalonul II la Remontnaia.

29 septembrie 1942 - Puternica contraofensiva sovietica in zona lacurilor Sarpa si Barmantak (sud Stalingrad). Divizia 4 infanterie romana sufera pierderi deosebit de grele, elemente blindate sovietice patrunzand pana la postul de comanda de la Sadovoie.

1 octombrie 1942 - Comandamentul Armatei 3 romane se instaleaza la Morozovsk.

2 octombrie 1942 - Debarca in zona Stakino-Volnovaha-Mariupol ultima divizie din Esalonul II (Divizia 7 infanterie).

10 octombrie 1942 - Comandamentul Armatei 3 romane preia comanda operativa asupra sectorului de front din Cotul Donului.

23 octombrie 1942 - Ofensiva britanica de la El Alamein.

29 octombrie 1942 - Divizia 2 Munte romana ocupa Nalcikul.

1 noiembrie 1942 - Dispozitivul defensiv al Armatei 3 romane din Cotul Donului este complet. La sud de Stalingrad, in Stepa Kalmuca, intra in dispozitiv de aparare Divizia 5 Cavalerie romana.

5 noiembrie 1942 - Armata 3 romana isi instaleaza un post de comanda inaintat la Cernisevskaia, in apropierea frontului; armata pregatea "batalia defensiva".

6-10 noiembrie 1942 - Intrarea in dispozitivul din Stepa Kalmuca a Diviziei 8 Cavalerie romana; incepe operatiunea "Torch" - debarcarea aliata in Africa de Nord.

8 noiembrie 1942 - In discursul de la Burgerbraukeller din Munchen, Hitler anunta apropiata victorie de la Stalingrad.
- Generalul Ilie Steflea prezinta generalului Arthur Hauffe sinteza informativa din care rezulta iminenta contraofensivei sovietice in Cotul Donului; generalul german o considera exagerata.

12 noiembrie 1942 - Corpul VII armata roman este pus in subordinea Armatei 4 Blindate germane.

17 noiembrie 1942 - Pe frontul Armatei 3 romane, in sectoarele diviziilor 13 si 14 infanterie, rusii declanseaza atacuri locale de tatonare.

19 noiembrie 1942 - ora locala 5.30 - trupele frontului de Sud-Vest (general NF Vatutin) declanseaza operatiunea contraofensiva "Uranus", trecand la atac din capetele de pod de la Blinov si Kletskaia. Blindatele rusesti reusesc sa strapunga aliniamentele defensive ale Regimentelor 89 Infanterie (Divizia 13 Infanterie) si 13 Infanterie (Divizia 14 Infanterie).

20 noiembrie 1942 - ora locala 5.30 - Diviziile frontului Stalingrad (general AI Eremenko) declanseaza contraofensiva la sud de Stalingrad, intre lacurile Barmantak si Tata; dispozitivul diviziilor 1, 2 si 18 Infanterie este strapuns. Rusii cuceresc Plodovitoie.
Pe frontul Armatei 3 Romane, tancurile rusesti ajung la Perelazovski uunde se gasea punctul de comanda al Corpului V Armata Roman. Trupele acestui corp (Diviziile 5 si 6 Infanterie) impreuna cu Divizia 15 Infanterie si parti din Diviziile 13 si 14 Infanterie sunt incercuite. Ele vor forma ulterior Gruparea "Lascar". Divizia 1 Blindata Romana este prinsa si ea in incercuire.

21 noiembrie 1942 - Hitler ordona rezistenta pe loc, cu orice pret, a diviziilor din Gruparea "Lascar".

- La comanda grupului de armate "Don" este numit feldmaresalul Erich von Manstein.
- Armata 4 Romana primeste comanda operativa asupra Corpurilor VI si VII Armata Romane si Diviziei 16 Infanterie Moto germana.
- Pe frontul Armatei 4 rusii ocupa Abganerovo.
- Primele elemente blindate sovietice fac jonctiunea in zona Kalaci-Sovietski, trasand astfel cercul de investire al Armatei 6 Germane.
- Divizia Blindata Romana reuseste sa se sustraga incercuirii.
- Generalii Ilie Steflea si Petre Dumitrescu solicita cu insistenta esaloanelor germane sa dea ordin de iesire din incercuire Gruparii 'Lascar"; Grupul de Armate "B" reitereaza ordinul de rezistenta pe loc.
- Ora 21.20. Generalul Ilie Steflea cere maresalului Ion Antonescu permisiunea de retragere pentru Gruparea "Lascar".
- Ora 21.40. Maresalul Antonescu ordona coordonarea actiunilor Gruparii "Lascar" cu grupul de armate B.
- Ora 22.00. Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 Romane ordona in secret Gruparii "Lascar" sa faca preparativele necesare pentru iesirea din incercuire.

22 noiembrie 1942
- Ora 2.30. Rusii someaza gruparea "Lascar" sa se predea. Generalii Lascar, Mazarini si Sion refuza.
- Ora 4.36. Gruparea "Lascar" transmite prin radio: "Situatia este disperata. Acesta este ultimul cuvant. Spuneti cuvantul vostru".
- Ora 9.00. Capitanul aviator Valentin Stanescu soseste la Golovski, aducand Gruparii "Lascar" ordinele Armatei 3 Romane.
- Ora 10.00. Noi parlamentari sovietici cer capitularea Gruparii "Lascar"; sunt refuzati.
- Orele 11-13. Cateva avioane de transport reusesc sa aduca aprovizionari la Gruparea "Lascar".
- Ora 15.00. Generalul Ilie Steflea cere din nou maresalului Antonescu permisiunea de retragere pentru Gruparea "Lascar". Maresalul da mana libera generalului Steflea in privinta Gruparii "Lascar".

- Ora 16.00-16.30. Nemaiputand lua legatura cu comandamentele romane, generalii Lascar, Sion si Mazarini hotarasc iesirea din incercuire, spre sud-vest, in seara acestei zile.

- Seara. Cu exceptia unui grup de forte aflat sub comanda generalului Traian Stanescu, rezistenta Diviziilor 5 si 6 Infanterie este infranta.

- Ora 21.00. Coloana Diviziei 15 Infanterie, sub comanda generalului Ion Sion incepe retragerea.

- Maresalul Antonescu solicita lui Hitler permisiunea de retragere pentru trupele Gruparii "Lascar".

23 noiembrie 1942

- Hitler revine de la Berghof la "Wolfsschanze" (Rastemburg); refuza sa permita replierea Armatei 6 Germane.

- Incercuirea Armatei 6 Germane (general Friederich Paulus) este completa.

- Trupele generalului Sion ajung la Bol. Donscinka unde fac jonctiunea cu Divizia 22 Blindata germana.

- Capitanul Valentin Stanescu survoleaza Golovski in cautarea comandamentului Diviziei 6 infanterie; gaseste satul in flacari si peste tot cadavre de romani.

- Ora 10.00. Raspunzand Maresalului Antonescu, Hitler afirma ca daduse ordin Grupului de armate B pentru retragerea Gruparii "Lascar".

- Atac rusesc asupra localitatii Bol. Donscinka; coloana Sion duce lupte grele.

- Armata 4 Romana este subordonata Armatei 4 Blindate Germane.

- La Armata 3 Romana este instalat un stat-major german in frunte cu coloneul Wenck.

- Ora 21.00. La Rostov disputa aprinsa intre generalii Steflea si Haffe asupra responsabilitatii comandamentului german pentru distrgerea Gruparii "Lascar".

24 noiembrie 1942. Dupa moartea generalului Ion Sion, trupele din coloana Sion ajung la Cernisevskaia.

- Ultimele ramasite ale Gruparii "Lascar" inceteaza rezistenta.

- Corpul XVII armata german (gen. Karl Hollidt) ii sunt subordonate corpurile 1 si 2 armata romane.

- Armata 3 romana ia in subordine gruparile germane "Spang" si "Stumpfeld"; se organizeaza apararea pe Cir.

- Se constituie Gruparea "Hoth" compusa din Armata 4 Blindata Germana si Armata 4 Romana.

26 noiembrie 1942. Batalionul 1 din Regimentul 15 Dorobanti, comandat de maiorul Ion Rascanescu ajunge intact la Oblivskaia, pe Cir.

27 noiembrie 1942. Colonelul Ion Gheroghe trasmite ca in opinia OKW, Stalingradul a constituit "prima mare deziluzie" in privinta romanilor.

- Feldmaresalul Erich von Mannstein preia efectiv comanda trupelor Grupului de armate "Don".

3 decembrie 1942. Raspunzand generalului Ilie Steflea, maresalul Ion Antonescu acuza deschis comandamentele germane pentru pierderea gruparii "Lascar".

9 decembrie 1942. Scrisoarea maresalului Ion Antonescu catre feldmaresalul Erich von Mannstein.

12 decembrie 1942. Gruparea "Hoth" declanseaza Operatiunea "Wintergewitter" pentru restabilirea legaturii cu Armata 6 Germana. Trupele Armatei 4 Romane asigura flancurile diviziilor blindate germane.

16 decembrie 1942. Fronturile de Sud-Vest si Voronej declanseaza ofensiva asupra frontului Armatei 8 Italiana; datorita strapungerii realizate, Gruparea "Hollidt" este amenintata cu incercuirea.

18/19 decembrie 1942. Corpul 1 Armata Roman primeste prea tarziu incuviintarea Gruparii "Hollidt" pentru retragere; mare parte din trupele romane sunt anihilate, ca si Diviziile 62 si 294 gemane.

21 decembrie 1942. Generalul Arthur Hauffe se prezinta la Hitler pentru a expune situatia armatelor romane.

22 decembrie 1942. Ramasitele Gruparii "Hollidt" sunt subordonate comandamentului Armatei 3 Romane.

23 decembrie 1942. Operatiunea "Wintergewitter" sustinuta de Gruparea "Hoth" este suspendata fara a-si fi atins scopul.

- Pierderi grele si la Corpul 2 Armata Roman, pe raul Cir.

25-27 decembrie 1942. Trupele Armatei 4 Romane sunt puternic atacate, fiind aproape complet distruse.

27 decembrie 1942. Armata 3 Romana primeste ordin sa organizeze apararea pe Donet.

- Armata 4 Romana incepe retragerea din zona Kotelnikovski.

28 decembrie 1942. La intalnirea cu maresalul Ion Antonescu, generalul Hauffe prezinta punctul de vedere al fuhrerului cu privire la participarea romaneasca la batalia de la Stalingrad.

4 ianuarie 1943. Inceteaza misiunea operativa a Armatei 4 Romane.

7 ianuarie 1943. Comandamentul Armatei 3 Romane preia atributiile Marelui Cartier General Roman si misiunea de a organiza retragerea spre tara a trupelor romane care participasera la batalia de la Stalingrad.

10-12 ianuarie 1943. La "Wolfsschanze" (Rastenburg) are loc o noua intalnire Hitler-Antonescu; in memoriul partii romane se aduc grave acuzatii comandamentelor germane pentru pierderile suferite de trupele romane la Cotul Donului si in Stepa Calmuca.

31 ianuarie - 2 februarie 1943. Trupele Armatei 6 Germane, in frunte cu felmaresalul Friederich Paulus capituleaza. O data cu ele iau drumul prinzonieratului si militarii romani din Diviziile 1 Cavalerie, 20 Infanterie si Detasamentul colonel Voicu.

SCURTĂ ANALIZĂ A PIERDERILOR MILITARE ROMÂNE IN SEC.19 ȘI 20

       

Autorii istorici dau diverse informații despre pierderile Armatei Române de-a lungul timpului, și mai ales pentru cele două războaie mondiale. Totuși precierile pierderilor nu sunt exagerat de deosebite. In ultimul timp istoriografia militară românească a ajuns, după cercetări minuţioase în arhivele româneşti şi străine, la aprecieri foarte apropiate de adevăr. Oricum, cercetările sunt departe de a fi finalizate, dar informaţiile sunt credibile.

România a participat, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea la patru mari războaie: 1877-1878 (Războiul pentru Independenţă); 1913 (al Doilea Război Balcanic, primul consumându-se în anul 1912, fără participare românească), 1916-1919 (Războiul Reîntregirii-Primul război modial); 1941-1945 ( Războiul al doilea mondial, cu două etape, una sfântă(22 iunie 19413 august 1944) şi alta datorată evoluției războiului(23 august 1944-12 mai 1945).
Efectivele angajate în aceste conflicte au fost numeroase, iar pierderile umane însemnate, datorită mai multor factori: slaba înzestrare asigurată pe timp de pace forţelor militare; raportul de forţe, îndeobşte nefavorabil; erori grave în planificarea strategică şi în conducerea trupelor; condiţiile de timp şi anotimp( la Stalingrad şi Caucaz în toamna anului 1942, cei aproape 400.000 de soldaţi români au fost prinşi de “iarna rusească”, în ţinută de vară, așteptând echipamentul de iarnă, care nu a mai sosit până la terminarea luptelor) etc.
Ultimile aprecieri ale pierderilor noastre militare sunt:
1. In Războiul de Independenţă, armata română a pierdut:
-4.302 morţi şi dispăruţi, din care 40 de ofiţeri şi 15 medici;
-3.316 răniţi din care 70 de ofiţeri.
De asemenea, în acest conflict armata a avut 19.084 de bolnavi din care 210 ofiţeri şi 74 de medici.

2.In al Doilea Război Balcanic(1913) nu au avut loc ciocniri sau lupte, dar armata a avut 1.150 de militari morţi, datorită epidemiei de holeră, declanşată în zona muntoasă a Balcanilor.

3.In Războiul de Intregire – Primul r[zboi mondial
Cercetările serioase din arhive arătă următoarea situaţie:
-1913 ofiţeri şi 95.454 de soldaţi morţi pe front, în infirmerii sau spitale din ţară ca urmare a bolilor sau rănilor; aceştia au fost identificaţi nominal
-248 de ofiţeri şi 51.177 de soldaţi morţi pe front, în ţară sau străinătate în împrejurări necunoscute; în mare parte ei sunt neindentificaţi
-169 de ofiţeri şi 70.335 de soldaţi morţi în lagărele de prizonieri.
Numărul total al morţilor armatei române se ridică, prin urmare, la 2.331 de ofiţeri şi 216.966 soldaţi.
Numărul civililor morţi ca urmare a bătăliilor, rănilor ori tifosului exantematic este apreciat la circa 250.000. Nu intră aici decesele considerate normale.
Cifrele de mai sus sunt pentru Vechiul Regat. Dar, în anii Primului Război Mondial, sute de mii de români au luptat în armatele austro-ungare şi ruse. Numărul militarilor români, morţi sub steag străin este greu de apreciat. Cercetări estimative vorbesc de circa 50.000 de morţi pentru românii transilvăneni, în anii 1914-1918.

4. In al Doilea Război Mondial situaţia s-a prezentat astfel:
-campania din est: 71.585 de morţi, din care 3.113 ofiţeri, 1.823 de subofiţeri şi 66.649 de soldaţi;
-campania din vest: 21.053 de morţi din care 859 de ofiţeri, 776 de subofiţeri ţi 19.400 de soldaţi.
Total în cele două campanii: 92.620 de morţi, din care 3.372 de ofiţeri, 2599 de subofiţeri şi 86.049 de soldaţi.
La aceştia se adaugă 333.966 de răniţi (243.622 în Est şi 90.344 în Vest.) şi 367.976 de dispăruţi, cei mai mulţi prizonieri, din care 309.533 în Est şi 58.443 în Vest.
Cifrele totale ale pierderilor se ridică la 794.562 militari (624.740 în Est şi 169.822 în Vest.)

Aceste date s-au preluat dintr-un articol al domnului Petre Otu

BĂTĂLIA DE LA TURTUCAIA -PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

  MOTO:

Constantin Argetoianu: „Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluția politică a țării noastre. (...) Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără niciun control. Cu Turtucaia a luat naștere la noi o mentalitate nouă și se poate zice că, odată cu dezastrul de la Turtucaia, s'a trezit și opinia noastră publică la conștiința datoriilor ei”.

          Bătălia de la Turtucaia din cursul primului război mondial s-a dat între trupe române și trupele bulgaro-germane, comandate de feldmareșalul von Mackensen. supranumit Spărgătorul de fronturi. Bătălia s-a dat între 1 și 6 septembrie 1916 și s-a încheiat cu înfrângerea dezastroasă a trupelor române, care apărau capul de pod Turtucaia de pe malul drept al Dunării.

              La 14/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei. A doua zi, la 28 august 1916, ca ripostă, Germania şi Turcia au declarat şi ele război României. Aliata Germaniei, Bulgaria, a declarat de asemenea război României după trecerea Carpaţilor de către români, la 1 septembrie 1916, moment în care armata bulgară, pregătită din timp, se punea în mişcare împotriva Turtucaiei, cel mai vestic punct al teritoriului românesc de la sud de Dunăre.
          Turtucaia, oraş situat în fața Olteniței, pe celălalt mal al Dunării, era considerat ca bază de plecare excelentă în caz de atac românesc împotriva Bulgariei, eventualitate în care, între Oltenița și Turtucaia ar fi trebuit să fie construit un pod de pontoane. Cum însă, campania română prevedea ofensivă pe frontul de nord (în Transilvania, împotriva Austro-Ungariei) și defensivă pe frontul de sud (față de Bulgaria), podul de vase nu a mai fost construit. Pe uscat, Turtucaia se lega înspre est de Silistra printr-un drum de circa 60 de km, punct spre care garnizoana acestui cap de pod ar fi trebuit să se retragă, aşa cum prevedeau instrucțiunile Marelui Stat Major, în cazul unui atac bulgar puternic. In concluzie, principala grijă a comandamentului garnizoanei Turtucaiei ar fi trebuit să fie menținerea legăturii cu trupele aflate la Silistra.

            Capul de pod Turtucaia era organizat pe trei linii de rezistenţă. Cea mai înaintată, întinzându-se până la linia pichetelor de frontieră, cu rol de supraveghere și recunoaștere. Deservită de trupe de tăria unor plutoane sau companii acea linie era numită și „prima linie de rezistență”. Era la rândul ei formată din trei serii de lucrări: linia posturilor mici, linia gărzilor mari și linia avanposturilor înzestrate. Rolul ei era de a întârzia un eventual atac inamic, trupele având misiunea de a se retrage, rezistând pe aliniamente succesive.
           „A doua linie de apărare”, supranumită „linia principală de rezistență”, „linia I-a de rezistență” și „linia centrelor”, era situată la șapte-opt km de oraș și avea formă aproximativ semicirculară, fiind dispusă în jurul Turtucaiei, cu capetele sprjinindu-se pe Dunăre. Era alcătuită din 15 centre de rezistență (numerotate de la vest la est) aflate la 1-3 km unul de altul și construite sub forma unor redute de pământ prevăzute cu șanțuri, rețele de sârmă ghimpată și adăposturi subterane pentru trupe.

          Armamentul centrelor era constituit din mitraliere și tunuri cu tragere foarte scurtă (2.000-2.500 m), de calibrul 53 mm (în număr de 41) și 37 mm (14) și tunuri destinate susținerii luptei infanteriei. La 100-300 m înapoia liniei centrelor erau săpate șanțuri de trăgători, unde trupele se puteau retrage și rezista până la sosirea întăririlor.
          „A treia linie de apărare”, numită și „linia a II-a de rezistență”, aflată la circa trei kilometri de oraș, era mult mai slabă decât a doua linie de apărare, fiind constituită din șanțuri pentru trăgători, șanțuri care însă pe alocuri lipseau, malurile lor surpându-se din cauza neîntreținerii lor.

          Forțele care au atacat Turtucaia erau reprezentate de aripa stângă a Armatei a III-a bulgare, formată din Divizia a IV-a Preslav-18 batalioane, Brigada I-a a Diviziei 1 Sofia - 8 batalioane - și detașamentul mixt al maiorului von Hammerstein (de puterea unei brigăzi) format din trei batalioane bulgare și unul german. La acestea se mai adăugau cinci escadroane de cavalerie, trei companii de mitraliere și cinci companii de geniști. Artileria de care dispuneau forțele bulgaro-germane era însă foarte puternică: 128 de guri de foc, din care șapte tunuri cu calibrul de 75 mm, cu tragere rapidă, și 56 de piese mobile de artilerie grea, din care opt tunuri lungi de 150 mm, 24 de tunuri lungi de 120 mm și 24 de obuziere de 120 mm. Calitativ, trupele bulgare din jurul localității Turtucaia aparțineau celor mai bune divizii active.

          Trupele ce apărau Turtucaia erau formate din Divizia a 17-a - 15 batalioane, la care s-a adăugat pe parcursul bătăliei Divizia a 15-a - 16 batalioane. Pe Dunăre, Turtucaia mai era apărată de Divizia de Dunăre a flotei, compusă din patru monitoare cuirasate și opt vedete, cu 32 de guri de foc și comandată de contraamiralul Negrescu. Artileria capului de pod Turtucaia era formată din 110 guri de foc împărțite astfel: 28 fixe (24 grele și 4 ușoare), 59 semimobile - înhămate cu boi (31 grele și 28 ușoare) și 23 mobile - înhămate cu cai (15 grele și 8 ușoare). Din acestea trebuie scăzute cele 17 guri de foc care nu au funcționat din lipsă de muniții, sau din cauză că nu erau instalate în poziții și trebuie adăugate cele 55 de tunuri mici de 37 mm și 53 mm, montate în turele sau pe afete pe linia centrelor. Slăbiciunea artileriei românești era cauzată de lipsa tunurilor cu tragere rapidă (doar 40 din total), precum și de răspândirea acesteia pe un front de peste 30 de kilometri. Calitativ, trupele române din garnizoana Turtucaia aparțineau unor divizii nou înființate. In Divizia a 17-a intra un singur regiment activ, restul fiind format din rezerviști.

             La 31 august 1916, noaptea, bulgarii au atacat pichetele române de pe frontieră, trupele române de pază retrăgându-se pe linia pichetelor mici.

            Operațiile propriu-zise împotriva Turtucaiei au început în noaptea de 1 spre 2 septembrie, printr-un atac concentric. Dinspre vest, din direcția Rusciuk (Ruse) a venit coloana mixtă Hammerstein, care a atacat spre Satu Vechi, în special centrul 3. Din sud, a înaintat Divizia 4 Preslav, atacând sectorul Daidîr cu centrele 6-9. Dinspre sud-est, a atacat Brigada I-a din Divizia 1 Sofia spre centrele 11-12 din sectorul Antimova.                     Necunoscând valoarea trupelor atacatoare, posturile române s-au retras pe linia gărzilor mari, la 2-3 km înaintea liniei centrelor - principala linie de rezistență. In zorii zilei de 2 septembrie coloanele germano-bulgare au reînceput înaintarea, forțând trupele române să se retragă pe linia a 2-a, linia centrelor, excepție făcând cele din sectorul Satu Vechi care au rezistat pe linia gărzilor mari până după amiaza, ajutate și de artileria de pe malul stâng al Dunării și de pe monitoare. Noaptea de 2-3 septembrie s-a scurs fără a fi înregistrate atacuri din partea inamicului.

              La 3 septembrie, operațiunile s-au concentrat asupra sectorului de vest. Artileria inamică instalată la vest de Turcșmil și pe dealurile de la Senova-Siahlar au executat un bombardament violent asupra pozițiilor române de la Satu Vechi, însă cu rezultate slabe. Incepând cu ora 10.30 și până seara târziu, infanteria germano-bulgară a întreprins atacuri violente, oprite însă la rețelele de sârmă ghimpată, cu mari pierderi pentru atacatori. Pierderile românilor au fost neînsemnate. Din nenorocire însă, comandantul sectorului, colonelul Nicolicescu, crezând că inamicul străpunsese liniile românești, s-a panicat și a ordonat spre seară evacuarea poziției și retragerea pe linia centrelor, ceea ce a avut drept consecințe demoralizarea trupelor și pierderea unui avantaj tactic, ieșindul de aici constituind un pericol pentru trupele care atacau sectorul vecin, apărat de centrele 6-9. La celelalte sectoare ale apărării Turtucaiei nu au avut loc atacuri în această zi.

           Luni, 4 septembrie, ziua a fost de asemenea liniștită, trecând fără ca trupele germano-bulgare să fi derulat vreun atac împotriva Turtucaiei. Ele își ocupau pozițiile pentru atacul decisiv împotriva liniei fortificate a centrelor. In sectorul Satu Vechi, trupele române, la inițiativa comandanților de companii, au reocupat pozițiile părăsite ca urmare a ordinului neinspirat al comandantului de sector, dar spre seară ordinul a fost repetat, astfel că pozițiile respective au fost din nou părăsite, apărătorii retrăgându-se pe linia centrelor. Până la acest moment, deși cetatea fusese învăluită, situația nu era foarte gravă, iar numărul pierderilor românești se ridicau la circa 200 de oameni.

         Ziua de 5 septembrie a fost cea mai sângeroasă. Ea a început cu un bombardament al pozițiilor românești care s-a declanșat la 6.30 dimineața, și a ținut o oră și patruzeci de minute. Tirul s-a concentrat în special asupra centrelor 6-9, care erau lovite de proiectilele a 21 de baterii, cu 84 guri de foc, dintre care 40 de tunuri și obuziere grele. Riposta română a fost una slabă, sectorul atacat dispunând de doar 8 tunuri de 105 mm, 7 obuziere de 120 mm și patru turele de 53 mm. In ciuda violenței bombardamentului, acesta a fost mult prea scurt ca durată, afectând în mică măsură liniile românești de apărare. Pentru a rezista atacului infanteriei ar fi fost necesară doar întărirea liniei de luptă.

          Cu toate că inamicul își dezvăluise intențiile, comandamentul român nu a apreciat corect situația, trimițând întăririle către centrele 1-5. In acest timp, centrele 6-8, apărate de trupe din Regimentul 79 Slobozia - câte o companie pentru fiecare centru și tot câte o companie pentru fiecare spațiu intermediar dintre două centre - au fost atacate de cele patru regimente ale Diviziei a 4-a Preslav. Centrul numărul 11 a fost de atacat de două regimente ale Diviziei 1 Sofia.

            O parte din tunurile românești din sectoarele atacate au fost scaose din luptă de bombardamentul artileriei bulgare, iar restul au înhămat și s-au retras. Singura grupare de artilerie care a acționat în ajutorul centrelor 6-9 a fost un divizion de obuziere de 105 mm, trimis în ultima clipă de comandantul Turtucaiei pentru a întări sectorul Daidâr. Tirul precis al acestuia, împreună cu mitralierele și focurile celorlalte arme de infanterie ale apărătorilor centrelor au făcut un adevărat carnagiu în rândurile atacatorilor, reușind să blocheze elanul trupelor bulgare. Terminând însă muniția, divizionul de obuziere s-a retras.
          Infanteria română care apăra centrele din sectorul atacat a fost copleșită de numărul atacatorilor, disproporția de forțe fiind zdrobitoare în favoarea trupelor bulgare: două companii românești contra unui regiment bulgar. Deși au încearcat să reziste, trupele românești din sectoarele atacate au fost decimate. Un contraatac încercat cu rezervele Regimentului 79 Slobozia a fost respins, iar conducătorul acestuia, locotenent-colonel Popescu, a murit lovit de un glonț. La ora 12, centrele 6-8 s-au aflat în totalitate în mâna inamicului.

            Centrul 11, plasat pe direcția atacului secundar, dat de cele două regimente din Divizia 1 Sofia, a rezistat încă o oră și jumătate, până ce locotenentul rezervist Titus Axente, comandantul apărătorilor și sufletul rezistenței acestui sector a fost lovit mortal. Mâna de supraviețuitori s-a retras, dar a căzut sub focul celor din Regimentul 80, care veneau din spate în ajutor. Apărătorii centrelor 9-10, amenințați cu încercuirea, s-au retras, doar în anexele centrului 9, sublocotenenții Ion Rotaru și Cristodor Vasilescu, cu o mână de luptători au continuat să reziste, până ce au căzut străpunși de baionetele dușmane.

          La rândul lor, bulgarii au avut pierderi foarte mari. In fața centrului 8, cadavrele atacatorilor formau mormane.

          Situația cetății Turtucaia, la ora 14.30, cu toată apărarea străpunsă la centru, pe o distanță foarte mare, între centrele 5-11, deși gravă nu era una disperată. Bulgarii, la rândul lor, epuizați de pierderile suferite și cu unitățile dezorganizate nu mai puteau continua înaintarea. In plus, între aripa dreaptă a Diviziei a 4-a Preslav, situată în dreptul centrelor 8-9 și aripa stângă a brigăzii aparținătoare de Divizia 1 Sofia, care atacase centrul 11, era un mare gol, pentru care nu mai existau trupe de rezervă care să-l astupe. Un contraatac puternic asupra aripii drepte a Diviziei a 4-a Preslav ar fi putut schimba radical situația.                          Comandamentul român avea la dispoziție forțele necesare unei astfel de acțiuni: cinci batalioane proaspete sosite ca întăriri de peste Dunăre. Din păcate, generalul Teodorescu nu a sesizat oportunitatea care se ivise, iar ordinele date de comandanții de sectoare au agravat și mai mult situația trupelor române. Astfel, comandantul sectorului de est, locotenent-colonel Alexandru Marinescu, a apreciat situația ca pierdută, după căderea centrului 11 și a dat ordin trupelor din centrele 12-15, neangajate în luptă, să părăsească pozițiile și să se retragă pe linia a III-a de rezistență. Retragerea a degenerat în panică, oamenii au aruncat armele, iar unii dintre ei au schimbat direcția retragerii și au pornit spre pontoanele de pe Dunăre, pentru a trece pe celălalt mal, fapt pe care unii l-au reușit. In acest fel, poziția apărării dinspre est a Turtucaiei, spre Silistra, a fost aproape complet dezorganizată, permițând trupelor brigăzii din Divizia 1 Sofia să se apropie de linia a III-a de rezistență. In acest timp, sectorul de sud, Daidâr, cu centrele 5-9, apărat de Regimentul 79, a sucombat sub efortul principal al dușmanului, care a atacat zona cu întreaga Divizie a 4-a Preslav, în vreme ce sectorul de vest, Satu Vechi, unde generalul Teodorescu, comandantul Turtucaiei, masase cele mai multe trupe și artilerie, era neatacat. Abia în după-amiaza zilei de 5 semptembrie a fost atacat și sectorul de vest, dar atacul a fost slab și ușor de respins.
          Colonelul Nicolicescu a ordonat, însă, părăsirea centrelor 2, 3 și 4, considerând că acestea sunt amenințate dinspre sud, odată cu căderea centrelor 5-9. Trupele române s-au retras peste tot pe linia a III-a de rezistență. S-au încearcat o serie de contraatacuri, cu trupele proaspete sosite de peste Dunăre, dar în ciuda unor succese inițiale, aceste contraatacuri nu au reușit datorită faptului că trupele au fost introduse în luptă fragmentat și fără un plan coerent de acțiune.

             Ziua de 6 septembrie a fost ultima zi de rezistență a Turtucaiei. Până la ivirea zorilor, comandamentul român a încercat reconstituirea trupelor dezorganizate, operațiune reușită doar în parte. Cu aceste trupe s-a pus în stare de apărare linia a treia de rezistență, o linie de apărare slabă, lipsită aproape în totalitate de artilerie (s-a pierdut toată artileria de poziție, fiind salvate doar o baterie de 150 mm și una de 105 mm, precum și mai multe tunuri mobile de calibru mic).

            Comandamentul român din Turtucaia era optimist. Avea superioritate numerică în infanterie și, în plus, așteapta ca dinspre Silistra să-i vină în ajutor Divizia a 9-a. Bazându-se pe aceste date, el a dat ordin trupelor din linia a treia de rezistență să reocupe linia centrelor, iar unui grup compus din trupe amestecate din regimentele 34, 80, 84 și grăniceri să atace spre est pentru a se uni cu trupele care urmau să vină de la Silistra.

              Bulgarii, după ce au ocupat întreaga linie a centrelor (mai puțin centrul 1) s-au regupat pentru atac. Ca urmare, atacul românesc, pornit la 4.30 dimineața a dat peste trupe gata de luptă. Cele mai violente bătălii au avut loc la sud, de-a lungul șoselei spre Daidâr, unde atacul românesc, după un succes inițial concretizat într-o înaintare de 1 km a fost înăbușit în sânge de artileria germano-bulgară și de mitraliere.

La est, de-a lungul șoselei spre Silistra, atacul românesc, început la 6.30 dimineața, a  întors aripa dreaptă a regimentului 6 Târnovo și a reușit să producă o mișcare de retragere a trupelor bulgare. Dar din nou, mitralierele și artileria bulgară au oprit atacul românilor. La ora 9 lupta a încetat. Bulgarii, care aveau și ei pierderi mari, nu au contraatacat.

              In sectorul de vest, lupta a început abia la ora 9.30, dar în ciuda faptului că aici erau masate cele mai multe trupe românești, atacul nu a avut vigoare, a fost prost condus și s-a transformat, în final, în hărțuieli locale.

             Intre timp însă, în sectorul estic, în timp ce trupele române așteptau sosirea ajutorului dinspre Silistra, în locul diviziei a 9-a, au apărut noi coloane de atac bulgare. Panica s-a răspândit printre apărătorii români din sectorul estic. In același timp, bulgarii au atacat și sectorul sudic. Fără sprijinul artileriei și acesta a cedat. La ora 12.00, doar sectorul vestic și câteva puncte din sectorul sudic mai rezistau. Comandantul cetăţii, generalul Teodorescu a părăsit Turtucaia. Bulgarii au avansat metodic spre oraş. Locuitorii de origine bulgară au început să atace şi ei, pe la spate, trupele române intrate în debandadă. Luptele au continuat în grupe mici până la ora 4.30 după amiază şi au avut loc numeroase fapte de eroism personal. Acestea nu au putut opri însă dezastrul. La ora 4.30 după amiază colonelul Mărăşescu, cel care preluase comanda Turtucaiei, după plecarea generalului Teodorescu, a ordonat trupelor încetarea luptei.

Pierderile româneşti s-au cifrat la aproximativ 34.000 de oameni (morți, răniți și dispăruți), alți 3.500 de oameni reușind să iasă spre Silistra din încercuirea realizată de trupele bulgaro-germane, în timp ce aproximativ două mii de ostași au scăpat trecând Dunărea spre Olteniţa, în înot sau cu ajutorul marinei fluviale române. Pierderile sângeroase ale românilor (morţi şi răniţi) au totalizat 160 de ofițeri și 6.000 de soldați, în vreme ce 480 de ofiţeri și 28.000 de soldaţi au ajuns în prizonierat.

             Bătălia de la Turtucaia a fost foarte importantă prin consecințele sale. In ceea ce priveşte frontul de sud (de pe frontiera româno-bulgară), ea a permis trupelor bulgaro-germane să atace Dobrogea (pe care ulterior au şi ocupat-o). Mult mai grav a fost însă faptul că pe frontul de nord (din Transilvania) ofensiva desfăşurată de trupele române împotriva trupelor germane şi austro-ungare a fost oprită, fiind luate din acest sector şapte divizii, care au fost transferate pe frontul de sud. Chiar dacă ulterior şase dintre acestea au revenit pe frontul de nord, oprirea ofensivei din Transilvania a permis, pe de o parte, concentrarea trupelor germane și austro-ungare. Acelea au putut declanşa o ofensivă care s-a soldat cu împingerea trupelor române pe linia Carpaţilor, şi, pe de altă parte, a permis ulterior invazia Munteniei. Infrângerea dezastroasă de la Turtucaia a avut şi o influenţă descurajantă şi asupra populaţiei.

ARMATA ROMANA IN DECADERE DUPA 1989

Daca in perioada comunista Armata Romana era o forta a Europei de est si avea in componenta peste 300.000 de oameni, sute de avioane de lupta si cateva mii de blindate si tancuri,astazi Armata Romana este doar o umbra a ceea ce a fost odată. In anii de după revoluţie politicienii români au avut grijă să distrugă şi să submineze sistematic puterea de lupta a Armatei Române lăsându-ne fără tancuri, fără avioane şi după părerea mea şi fără oameni, pentru că cei 75.000 de oameni care alcătuiesc astăzi Forţele Armate Romane sunt mult prea puţini. Dacă pe timpul lui Ceausescu România a construit distrugătorul Marasesti,care după părerea multora ,inclusiv a ruşilor şi americanilor a fost o realizare destul de importantă având în vedere că ţară era destul de izolată de restul lumii. După revoluţie politicienii au avut grijă să taie,să distrugă şi să vândă tot ce s-a putut. Astăzi România, a ajuns în situaţia în care nu mai are avioane de lupta şi aceasta este doar o parte a problemei pentru că sunt multe, foarte multe echipamente depăşite şi uzate atât fizic cât şi moral. Faptul că România a intrat în UE şi NATO a făcut pe mulţi să creadă că dacă România ar fi atacată de Ucraina sau Rusia noi am fi protejaţi de aliaţi însă îmi aduc foarte bine aminte vorbele unui politician german al cărui nume îmi scăpa acum care a zis că: germanii, francezii şi britanicii nu-şi vor trimite fii la moarte pentru voi. Bineînţeles aceasta era doar opinia dansului pentru că şi eu cred că în caz că România ar fi atacată UE şi NATO ar interveni într-o oarecare măsură, însă dacă noi vom fi făcuţi praf înainte ca aliaţii să intervină atunci totul va fi în zadar. Noi ar trebui să avem capacitatea să respingem un atac rusesc sau ucrainean şi să rezistăm cel putin o săptămână însă în condiţiile date şi în faţă unui atac România ar pierde supremaţia aeriană şi asta înseamnă dezastru. În primul rând, în capul listei ar trebui să se afle problema dotării RoAF cu avioane multirol ca Eurofighter, Rafale sau F/A 18 pentru că aceaştea sunt avioane care cumpărate întru-un număr suficient ar asigură României supremaţia aeriană. Însă noi toţi putem să facem scenarii, să spunem ce trebuie făcut să ne dăm de trei ori peste cap că vrem mai multe tancuri şi elicoptere de atac, drone de supraveghere şi atac la sol ca global hawk, submarine şi distrugătoare că totul este în zadar pentru că nu noi decidem. Decid politicienii aleşi de noi, corupţi până în măduva oaselor care nu se gândesc decât cum să fure şi ei mai mult, n-avem armata? Las-o bre că nu ne trebuie, n-avem avioane de lupta? Păi ce să facem cu ele domle? Facem o afacere şi va dăm 96 de elicoptere de atac Cobra la un preţ foarte bun şi posibilitatea să le fabricaţi şi în ţară sub licenţă? Păi ce să fac cu ele, împotriva cui să lupt? Zise japita! Ei bine probabil că o să vadă ei în viitorul apropiat la ce ne trebuie o armata puternică. Trăiască România şi Armata Romana 

ARTICOL NECORECTAT

MOȘTENIREA LĂSATĂ DE AMERICANI ÎN VIETNAM

     

Adevărata victimă a războiului din Vietnam a fos populația civilă. In ciuda recomandărilor guvernamentale forțele americane au avut tendința de a considera zonele rurale ale Vietnamului de Sud drept zone de ”Free Fire”, adică zone de tir liber.

Cătune și sate întregi au fost incendiate sau, așa cum s-a întâmplat la Ben Suc pe timpul operațiunii Cedar Falls, în 1967, rase până la suprafața pământului. Temându-se de a fi prinși în zonele de luptă violentă, țăranii au părăsit satele împreună cu familiile, pentru a se pune la adăpost. O mulțime incomensurabilă de obuze de obuze și de bombe nu au și se estimează până la 27.000 de tone ”ratate”explodat Craignant d'être pris dans les violents combats qui se
déroulaient à leur porte, les paysans sud-vietnamiens quittaient les
villages avec leurs familles pour aller les mettre à l'abri. De nombr au rămas pe teren. Și acum , după patru decenii, aceste ”suveniruri” ale războiului reprezintă continuu o amenințare pentru țăranii care lucreayă terenul.
Americanii au lăsat o moștenire costisitoare vietnamezilor, mai ales celor din sud, o țară devastată de napalm și defoliante, precum și alți agenți ai nenorocirilor încă deosebit de perfizi. Două treimi din cei 18 de milioane de sud-vietnamezi au fost fost deplasați pe timpul războiului și țara a fost lovită circa 10 milioane de tone de bombe și obuze, și 55.000 de tone de agenți de distrugere de altă natură. Munițiile și defolianții au distrus 32% din terenurile cultivabile 5% din junglă. Terenurile, apa și rezervele de alimente au fost contaminate. Noii născuți au fost serios atinși de malformații, sau de grave handicapuri. Americanii au lăsat o moștenire de moarte.

PIERDERILE AMERICANE ȘI VIETNAMEZE IN RĂZBOIUL DIN VIETNAM

Războiul aerian în războiul din Vietnam a fost de departe cel mai costisitor pentru americani, iar cel de la sol nu a mers prea bine. Au trebuit fi folosite armele cele mai perfecționate și enorme cantități de muniție. In cele mai puternice lupte, artileria americană trăgea în jur de  10.000 de obuze pe zi. Fiecare obuz valora în jur de 100 de dolari, astfel că susținerea de artilerie a unei singure operațiuni de infanterie costa pe contribuabilul american...un milion de dolari pe zi.

Sistemul de recrutare american s-a dovedit foarte oneros. Din cei 27 de milioane de americani care se aflau la vârsta încorporării, numai 10% dintre ei au servit în Vietnam cel puțin un tur (of duty) de serviciu de un an.

Sute de mii de oameni au fost chemați pentru încorporare, dar birocrația militară americană nu se folosea decât de o trime, Oamenii erau antrenați și înarmați înainte de a fi trimiși într-o regiune a globului de care nu auziseră niciodată vorbindu-se, la 10.000 de km de locul lor de viață. O divizie americană deplasată în Vietnamul de sud costa de 20 de ori mai mult decât o divizie sud-vietnameză.
Costurile de război din Vtetnamul de Nord erau cu mult mai mici în comparație cu imensele sume înecate de americani în război.Costurile războiului de partea nord-vietnameză sunt lipsite de precizie, dar este recunoscut  că bugetul de apărare se afla cu aproximație în jurul sumei de 3.56 miliarde de dolari, între anii 1965 și 1971.Fără ajutorul financiar al URSS și al Chinei, Vietnamul de Nord ar fi avut mari dificultăți de a-și susține efortul de război.

Contribuția sovietică s-a ridicat la circa 1,66 miliarde de dolari, iar cea chineză la 670 milioane, permițând Vietnamului de Nord să dispună de un buget militar de 5,89 miliarde de dolari. Ț

Și când au fost cunoscute toate sumele înghițite de război s-a constatat că efortul de război sud-vietnamez a fost de 17 ori mai mare decât al celui de Nord.

Războiul a apăsat greu asupra bilanțului american, dar privind pierderile umane cifrele au fost net mai bune. Intr-un război care a durat 10 ani (1963-1973), au  murit în luptă 46.370 de soldați americani și alți 10.000 în alte accidente, sau din cauze străine de lupte.S-au adăugat 300.000 de răniți. Trebuie făcută comparația cu pirderile britanice în prima zi  de ofensivă a Aliaților pe frontul de la Somme, în primul război mondial. In acea zi de 1 iunie 1916, britanicii au pierdut 19,240 de morți și 58.000 de răniți. In comparație cu acele pierderi, cele americane din întregul război din Vietnam par derizorii. In fapt o pierdere medie de 1,8% pe an pentru forțele americane. A existat o șansă la 55 de militari americani de a fi lovit
de proiectile.

Soldatul sud-vietnamez nu a avut aceeași șansă. Armata sud-vietnameză a  pierdut în jur de 2,5% din luptători în fiecare an, ceea ce înseamnă pierderi totale de 184.000 de oameni între 1961 și 1973.

Este foarte dificil de a  calcula pierderile nord-vietnameze și ale Vietcong-ului, datorită greutății departajării adevăratele pierderi militare de cele ale morților civili din forțele de gherilă. Se admite în general un număr de 900.000 de morți în operaținile celor două tipuri de luptători, între 1961 și 1974. Raportul dintre pierderile aliaților americani și sud-vietnamezi, cu cele comuniste a fost 1 la 4.