REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ MOLDOVENEASCĂ - ADEVĂRURI TRISTE

     Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (în limba română cu alfabet chirilic: Република Советикэ Сочиалистэ Молдовеняскэ, în limba rusă: Молда́вская Сове́тская Социалисти́ческая Респу́блика) a fost o republică cuprinsă Uniunii Sovietice din 2 august 1940 până în 1941 și din 1945 până în 1991.

Moldova lui Ștefan cel Mare

Crearea

Teritoriul pe care a existat RSS Moldovenească a fost parte a Principatului românesc medieval și precapitalist Moldova. În 1812, partea răsăriteană a Moldovei (numită începând cu acel an Basarabia) a fost ocupată de Imperiul Rus în urma Păcii de la Bucureștiîncheiată între ruși și Imperiul Otoman, când în mod fraudulos cele două imperii au lezat integritatea statului medieval românesc Moldova. Până în 1917 Basarabia a fost o gubernie a Imperiului Rus, fără a avea reprezentare în procesul legislativ sau executiv.

Odată cu izbucnirea revoluției din 1917, mișcarea română de eliberare națională a luat un nou avânt în Basarabia. Nou-alesul Sfat al Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească pe 15 decembrie 1917. În urma retragerii dezordonate în ianuarie 1918 de pe frontul din Carpați a unor unități militare ruse, în care corpul de ofițeri a fost înlocuit cu activiști bolșevici (comisari ruși), în Ungheni,Chișinău și Tighina au avut loc nenumărate crime. Neavând unități militare proprii, Sfatul Țării (Basarabiei) a facut apel la armata română, care după ce a eliberat orașul Tighina de ultimele trupe de soldați ruși dezorganizați, s-a retras înapoi peste Prut. La 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenesti, pentru ca pe 9 aprilie 1918 să proclame unirea cu România cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă, 36 de abțineri și 13 absențe (din totalul de 148 de deputati).

Teritoriul cuprins între râurile Nistru si Bugul de Sud, cuprinzând orașe ca Movilău (Moghiliov Podolski), Bershad', Iampol, Râbnița, Birzula, Nani, Dubăsari, Golta, Tiraspol, Ovidiopol, Odessa și Oceacov, a avut de-a lungul secolelor o componență etnică mixtă. În Evul mediu, românii moldoveni reprezentau circa 1/2 din populația sa destul de mică, restul fiind ucraineni și tătari nohai (un trib al tătarilor din Crimeea). Începând cu sfârșitul secolului XVII, acest teritoriu a intrat în administrarea directă a Imperiului Otoman, unde era cunoscut sub numele Yedisanul de Vest. În 1792 el a intrat în componența Imperiului Rus, ceea ce a dus la o schimbare radicală a componenței sale etnice: tătarii au fost obligați să plece, iar nobilimea rusă a primit vaste teritorii nepopulate. Astfel au venit multi țărani și coloniști ruși, ucraineni și evrei. În 1917-1918 românii moldoveni erau majoritari doar în sate situate la mică distanță de Nistru.

Pe 12 octombrie 1924, Uniunea Sovietică a înființat o republică autonomă, RSSA Moldovenească, în componența RSS Ucrainiene, pe o parte din teritoriul dintre râurile Nistru și Bug, republică în cadrul căreia românii (sau moldovenii, conform terminologiei oficiale sovietice) constituiau circa 40% din populație. Acest lucru a fost făcut în speranța determinării românilor basarabeni să se rupă de România.

Protocolul Adițional Secret (ruso-german) imperialist, al Pactului Molotov-Ribbentrop, privitor la sferele de influență și dominație în Est-Europa, semnat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă la 23 august 1939, a dus la trecerea la 28 iunie 1940 prin ultimatum (din partea guvernului URRS) și cedare (din partea Consiliului de Coroană al României) a teritoriilor dintre Prut și Nistru (Basarabia), dar și a nordului Bucovinei, în componența URSS. Ținutul Herța, deși nu a fost inclus în protocol, a fost ocupat de asemenea de către armata sovietică. Inițial, Basarabia fără județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă, plus o parte a RSSA Moldovenești (aproximativ corespunzătoare teritoriului actual al Transnistriei) au fost incluse în RSS Moldovenească nou-înființată la 2 august 1940, printr-un decret semnat de Stalin, fără nici un fel de consultare a locuitorilor regiunii. RSS Moldovenească a devenit o republică unională separată în cadrul URSS, cu drept teoretic de secesiune.

La 22 iunie 1941 România, aliată cu Germania, a atacat Uniunea Sovietică. Până la 26 iunie 1941 Basarabia și nordul Bucovinei au revenit în cadrul României. La 27 iunie 1941 Antonescu a ordonat armatei române să continue înaintarea peste râul Nistru în teritoriul sovietic, ocupând astfel și Transnistria.

În februarie-august 1944 Uniunea Sovietică a recucerit Moldova răsăriteană și a organizat din nou RSS Moldovenească. De data aceasta, hotarele de nord, sud și est ale republicii au fost modificate. Astfel, jumătatea de sud a fostului județ Hotin, și porțiuni mai mici din fostele județe românești Ismail și Cetatea Albă (toate trei cedate în întregimea lor RSS Ucrainiene în 1940) au revenit rebublicii sovietice moldovenești în urma recuceririi acestui teritoriu de către URSS. Au existat și modificări minore ale hotarului transnistrean cu RSS Ucraineană.

Vicistitudini din perioada stalinistă de după al doilea război mondial

Înainte și după al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a deportat un număr foarte mare de persoane din Basarabia și Bucovina la muncă forțată, unde mulți dintre ei au murit sau au fost executați. Deportate erau persoanele care fuseseră declarate inamici ai clasei muncitoare de politica stalinistă. Erau incluse persoane care fuseseră polițiști, soldați, clerici, proprietari de terenuri (atât nobili cât și țărani împroprietăriți), membri ai partidelor politice istorice și toți cei ce-și exprimaseră dezacordul față de regim (o mare parte din populație și majoritatea populației educate), stâlpii culturii românești. În plus populația de etnie română a fost mutată de la regiunile de graniță. Trebuie mentionat, ca au fost deportati nu doar persoane de etnie romana, ci toti care au putut sa impune invaziei sovietice. Un exemplu este s. Brătușeni unde majoritatea etnica sunt ucranieni. Majoritatea celor deportati nu s-au mai intors niciodata la casele lor.

Chișinău - Statuia lui Ștefan cel Mare

Potrivit cercetărilor istoricului rus Nikolai Teodorovici Bugai, de la Universitatea din Moscova, care în anii 1992-1993 a avut acces la arhiva NKVD-MVD-KGB și la corespondența între Stalin și miniștrii săi, îndeobște Kruglov^[2], între iulie 1940 și decembrie 1953, un număr de 332.500 de persoane au fost deportate din teritoriul anexat de URSS în 1940: români, ruși albi (antibolșevici), refugiați care fugiseră din URSS, minorități religioase, dintre care 47.000 mai erau incă în viață, în locurile de deportare, în 1954. Aceasta reprezintă o medie de 90 de persoane pe zi sau 2700 pe lună, dar practic deportările se efectuau în valuri, în funcție de disponibilitatea materialului feroviar și rutier.

Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii :

• Între iunie 1940 și iunie 1941, 300.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 57.000 au murit
• Între martie 1944 și mai 1945, 390.000 de de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 51.000 au murit^.
• Între mai 1945 și decembrie 1953, 1.654.000 de de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 215.000 au murit (majoritatea în Gulag și pe drum).

În total, după Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost ucise. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamna aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.

Stema de început a Republicii autonome sovietice

socialiste moldovenești

Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King, diferența dintre populația teritoriului anexat la recensămintele din 1938 (românesc) și 1959 (sovietic), ținând cont de cei 280.000 de evrei deportați și uciși în perioada iulie 1941- martie 1944 și de intensa colonizare sovietică după august 1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare, dar, simultan, că populația băștinașă românească/moldovenească s-a menținut la fața locului în proporție de 59% (pentru tot teritoriul anexat, dar fără Transnistria) față de proporția de 74% înainte de război. Procentul de 15% din o medie de trei milioane de persoane reprezintă aproximativ 450.000 de persoane. Mulți locuitori români, ruși albi sau refugiați anticomuniști din Basarabia care nu au reușit să fugă în România când URSS a preluat controlul asupra acestui teritoriu, au fost capturate de către forțele NKVD sovietice; un procent ridicat din aceștia au fost împușcați sau deportați^.

Autoritățile sovietice au vizat mai multe grupuri socio-economice, datorită situației lor economice, politice, sau datorită legăturilor cu fostul regim românesc. Ei au fost deportați în Siberia și în nordul RSS Kazahă; unii dintre aceștia au fost închiși sau executați. În conformitate cu Raportul Tismăneanu, în 1940-1941 pe timp de pace, 86.604 persoane au fost arestate și deportate, în timp ce istoricii ruși au prezentat un număr estimativ de 90.000 pentru aceeași perioadă. NKVD s-a concentrat asupra grupărilor socotite anti-sovietice, dintre care majoritatea au fost cele mai active între 1944 și 1952.

O campanie de eradicare a așa-zișilor chiaburi a fost orientată contra familiilor țăranilor proprietari din Moldova, care au fost deportați în Siberia și Kazahstan. De exemplu, în două zile, 6 iulie și 7 iulie 1949, 11.342 de familii din Republica Moldova au fost deportate prin ordin al ministrului de stat și de securitate I. L. Mordoveț în conformitate cu un plan numit „Operatiunea Sud”.

Alte campanii de deportare au afectat: etnicii germani (al căror număr a scăzut de la peste 140.000 în 1938 la 4.000 în 1959, datorită migrației voluntare din timpul războiului și prin relocări forțate în calitate de colaboratori după război) și minoritățile religioase (700 de familii, mai ales adepți ai cultului Martorii lui Iehova au fost deportate în Siberia, în aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operațiunea Nord”.

Rezultatele înfometării

Colectivizarea sălbatică stalinistă

Colectivizarea a fost pusă în aplicare între 1949 și 1950, deși încercări au fost efectuate mai devreme încă din 1946. În acest timp, o foamete de mare amploare s-a produs: unele surse dau un minim de 115.000 de oameni care au murit de foame și boli între decembrie 1946 și august 1947, alții pun cifra la 216.000, la aceștia se mai adaugă alți 350.000 care au fost afectați de malnutriție, dar care au supraviețuit. Nu există suficiente dovezi că aceasta foamete a fost cauzată sau planificată de către sovietici și îndreptate împotriva celui mai mare grup etnic care trăia în mediul rural (românii). Cauza principală a fost rechiziționarea de cantități mari de produse agricole de către sovietici, dar a fost favorizat de asemenea, de secetă, de întreruperile provocate de război și colectivizare.

Perioada post-stalinistă 1956 - 1964

Începând cu regimul lui Hrușciov, succesorul lui Stalin, supraviețuitorii din Gulag și lagărele de deportați au primit permisiunea să se întoarcă în Moldova. Îmbunătățirea relațiilor politice a încheiat și perioada de putere absolută a NKVD, iar economia planificată centralizat a dus la dezvoltarea în domenii precum educația, știința și tehnologia, sănătatea, și industria (cu excepția domeniilor care au fost considerate sensibile politic, cum ar fi genetica sau istoria).

Tancurile sovietice invadând Basarabia în 1940

Perioada de atenție suplimentară

În anii ‘70 și ‘80, RSS Moldovenească a primit investiții substanțiale din bugetul URSS pentru a dezvolta facilități industriale și științifice, precum și pentru construcția de locuințe. În 1971,Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat o decizie "Despre măsurile pentru dezvoltarea viitoare a orașului Chișinău", care alocauu mai mult de un miliard ruble din bugetul URSS , pentru invesții ^[9] decizie care ulterior a adus o oarecare prosperitate și muncitorii calificați din întreagul URSS. O astfel de alocare a activelor URSS a fost parțial influențată de faptul că, Leonid Brejnev, conducătorul real al URSS între anii 1964 și 1982, a fost Prim-Secretar al Partidul Comunist în RSS Moldovenească între 1950 și 1952. Aceste invesții s-au oprit în anul 1991 când Moldova a devenit independentă.

Epoca Gorbaciov

Deși Brejnev și alti primi-secretari ai URSS au avut parțial succes în suprimarea naționalismului existent în RSSM, regimul lui Mihail Gorbaciov a facilitat renaștere naționalismului în regiune. Politicile sale glasnost și perestroika au creat condițiile pentru exprimarea deschisă a sentimentele naționale și au dat posibilitatea republicilor sovietice de a face reforme, independent de guvernul central.

Drumul MSSR către independența față de URSS a fost marcat de manifestări ale civilor, conservatoarii din est (în special de la Tiraspol), precum și activiști ai Partidului Comunist din Chișinău care au vrut să mențină MSSR în Uniunea Sovietică. Principalul succes al mișcării naționaliste între 1988 și 1989 a fost adoptarea la 31 august 1991 de către Sovietului Suprem al RSS Moldova a limbii moldovenești ca limbă oficială, iar în declarația de preambul unitatea lingvistică moldo-română, și întoarcerea la alfabetul latin pre-sovietic. În 1990, când a devenit clar faptul că Moldova în cele din urmă va de veni independentă, un grup de activiști pro-URSS din Transnistria au proclamat Republica Sovietică Socialistă Nistreană Moldovenească cu capitala la Tiraspol, care, după dizolvarea URSS, a fost redenumită în Republica Nistreană Moldovenească.

Independența

Numele țării s-a schimbat în Republica Moldova pe 23 mai 1991, țara proclamându-și independența pe 27 august 1991, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice. După ce la început s-a manifestat dorința de unire cu România, a izbucnit un război în Transnistria în 1992, sustinut de armata rusă aflată acolo. Nici până acum guvernul de la Chișinău nu are controlul asupra acestei regiuni separatiste.

Relațiile cu România lui Ceaușescu

Pe tot parcursul Razboiului Rece, problema Basarabiei a fost uitată de Vest, dar nu și în România. Cu toate acestea, în anii 1950 România, cercetarea istoriei Basarabiei a fost un subiect interzis, deoarece Partidul Comunist Român a încercat să pună accentul pe legăturile dintre români și ruși, anexarea fiind considerată doar o dovada a prietenie URSS-ului .

Începand cu anii 1960, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu au început o politică de distanțare față de Uniunea Sovietică, dar dezbaterea asupra Basarabiei a fost limitată doar la nivel științific (istoriografie și lingvistică), nu la nivel politic.

Având în vedere că relațiile sovieto-române s-au redus la mijlocul anilor 1960, cărturari sovietici au publicat lucrari istorice cu privire la "Lupta de unificare a Basarabiei cu patria mamă sovietică " (Artiom Lazarev) și "Dezvoltarea limbii moldovenești" (Nicolae Corlățeanu). Pe de altă parte, Academia Română a publicat unele note scrise de Karl Marx, care vorbesc despre nedreptatea făcută în 1812 prin anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, iar Nicolae Ceaușescu, în 1965 într-un discurs, a citat o scrisoare a lui Friedrich Engels, în care și el a criticat anexarea rusă, în timp ce în 1966, într-un alt discurs, a denuntaț apelurile făcute de Partidul Comunist Român către URSS prin care se cerea anexarea Basarabiei și a Bucovinei.

Problema a fost cu toate acestea adusă în discuție ori de câte ori relațiile cu sovieticii erau reci, dar nu au fost niciodată un subiect serios pentru negocieri la nivel înalt. Târziu în noiembrie 1989, când URSS și-a retras sprijinul, în timpul celui de Al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român, Ceaușescu a denunțat invazia sovietică din timpul celui de al doilea război mondial.

Mircea Snegur - primul președinte al

Republicii Moldova (1991-1997)

Conducerea politică

Partidul Comunist Moldovenesc a fost o componentă a Partidul Comunist al Uniunii Sovietice . Partidul Comunist a fost partid unic. El a avut puterea supremă, deoarece toate organizațiile și societățile comerciale îi erau direct subordonate.

Elita politică din RSS Moldovenească a fost una dintre cele mai fidele Moscovei. Una dintre dovezi este și redenumirea multor orașe și comune după diferiți lideri comuniști de la centru.

Compoziția etnică a PCM 

anul\etnia	Români	Ucrainieni	Ruși	Evrei
1925	6.3%	31.6%	41.6%	15.7%
1940	17.5%	52.5%	11.3%	15.9%
1989	47.8%	20.7%	22.2%	2.5%

Primii secretari ai PCM 

nume	perioada	locul nașterii
P.G. Borodin	1941-1942	RSS Ucrainiană
Nikita L. Salogor	1942-1946	RSS Ucrainiană
Nikita G. Koval	1946 - iulie 1950	RSS Moldovenească (Transnistria)
Leonid Brejnev	iulie 1950 - octombrie 1952	RSS Ucrainiană
D.S. Gladki	octombrie 1952 - 1954	RSS Ucrainiană
Z.T. Serdiuk	1954 - mai 1961	RSS Ucrainiană
Ivan I. Bodiul	mai 1961 - decembrie 1980	RSS Ucrainiană
Simeon Grossu	decembrie 1980 - noiembrie 1989	RSS Ucrainiană (sudul Basarabiei)
Petru C. Lucinschi	noiembrie 1989 - februarie 1991	RSS Moldovenească
Grigore I. Eremei	februarie-august 1991	RSS Moldovenească

Cultura si ideologia

Cea mai mare parte a elitei românești-moldovenești de dinaintea celui de-al doilea război mondial, intelectualii, orășenii, ca și sute și mii de țărani de rând au fost uciși sau deportați (în special prin deportările organizate în 1940, în 1949 și în 1951). Chiar și în zilele noastre sunt zeci de mii de români-moldoveni trăitori în zonele în care au fost inițial deportați. 295.000 de români-moldoveni au murit în foametea din 1946-1947, unica foamete care a avut loc în Moldova. După încheierea celui de-al doilea război mondial au fost aduși coloniști din toată Uniunea Sovietică, în special ruși și ucrainieni, care au dus la schimbarea compoziției etnice.

Românii basarabeni au fost încurajați să învețe limba rusă, care era necesară pentru ocuparea oricărei funcții publice. Pozițiile politice și academice erau date în special membrilor grupurilor etnice ne-române (numai 14% din liderii politici moldoveni erau români în 1946, deși acest procent s-a schimbat puțin de-a lungul timpului).

Guvernul URSS-ului a încurajat dezvoltarea "culturii moldovenești", considerată ca fiind diferită de cea românească, ca și proclamarea existenței așa-zisei limbi moldovenești, considerată, (în ciuda chiar a obiecțiilor unor lingviști sovietici), ca fiind deosebită de limba română. Criticii literari subliniau influența rusească asupra literaturii românești-moldovenești, ignorând trecutul comun al literaturii moldovenești în cadrul mai larg al literaturii române. Pentru a sublinia presupusele diferențe și pentru a rupe legăturile cu România, limba română (moldovenească) a fost scrisă cu alfabetul chirilic. Numele unor orașe și sate au fost modificate pentru a le da o sonoritate mai slavă sau au fost rebotezate cu numele unor lideri bolșevici.

Propaganda oficială a încercat să îndoctrineze prin propagandă ideea că românii i-au asuprit pe moldoveni înainte ca Basarabia să fie eliberată de sovietici. Astfel, ideologia sovietică de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești avea trei aspecte :

• un aspect politic : Comunismul ;
• un aspect economic : economia de stat
• un aspect național : moldovenismul

Economia


Deși era cea mai dens populată republică a Uniunii Sovietice, RSS Moldovenească a fost destinată să fie doar o țară agricolă, specializată în special în producția de fructe. Regiunea transnistreană (în care românii reprezentau doar 40% din populație), a fost mai industrializată. În 1990, Transnistria realiza 40% din produsul intern brut și 90% din producția de electricitate a RSS Moldovenești

CAMPANIA ROMÂNĂ ÎN TRANSILVANIA ȘI UNGARIA 1918-1919 BBB - X

Istoria romanilor de la 1859 la 1918 a fost istoria luptei pentru pregătirea desăvârșirii unității. Acestui obiectiv i-au fost subsumate toate eforturile al căror rezultat a fost dezvoltarea vieții economice si sociale, a activității politice și spirituale, includerea și afirmarea în circuitul vieții economice și politice internaționale, întărirea națiunii, a conștiinței și coeziunii naționale. Intrarea în Marele Război, în 1916, a fost pasul decisiv pe calea realizării acestei năzuințe istorice, iar epopeea din vara anului 1917 a probat puterea sentimentului național.
La începutul anului 1918 mișcarea națională din Transilvania s-a intensificat, desprinzându-se limpede necesitatea colaborării dintre fruntașii Partidului Național Român și ai Partidului Social Democrat în vederea unor acțiuni comune.
In luna octombrie, în principalele orașe ale Transilvaniei și în Banat au avut loc numeroase întruniri în favoarea păcii, pentru drepturi politice, pentru alipirea teritoriilor romanești in cuprinsul patriei. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit la Arad „Consiliul Național Roman Central" (C.N.R.C.) în care au intrat 6 reprezentanți ai P.N.R. (Vasile Goldis, Teodor Mihali, Al. Vaida, Stefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Aurel Lazar) și 6 ai socialiștilor români. (Ion Fluieras, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu si Baziliu Surdu). In orașele și comunele din Transilvania au fost înființate consilii naționale românești cunoscute sub denumirea de „sfaturi", organe politico-administrative. Impreună cu consiliile naționale au fost inființate și au funcționat gărzile naționale romanești care au organizat rezistența populației.
La 9/22 noiembrie 1918, C.N.R.C. a trimis guvernului maghiar o nota ultimativă prin care se cerea preluarea puterii depline in teritoriile romanesti. In acest sens, între delegațiile română și maghiară au fost purtate tratative la Arad, între 13-15 noiembrie 1918. Tratativele în cursul cărora reprezentanții maghiari s-au situat pe vechile poziții, de neacceptare a doleanțelor românilor, au confirmat limpede problema revenirii Transilvaniei la Romania.
Pentru a analiza situația creata in urma discuțiilor, C.N.R.C. a convocat o consftuire, ce a impus, cu necesitate convocarea Adunării Naționale Constituante. Ca si la 1848, în lipsa unui organ reprezentativ propriu, Adunarea poporului, cu caracter plebiscitar și constituant, trebuia sa ratifice hotărârile naționale.
Pentru a face cunoscută opiniei mondiale voința românilor, la 18 noiembrie, Marele Sfat al natiunii române din Transilvania și Ungaria a adresat manifestul „Către popoarele lumii". tipărit in limbile română și franceză, în care era afirmat și legitimat dreptul populației românești de a înființa, pe teritoriul pe care locuia, statul sau liber și independent. A fost publicat apoi, textul pentru convocarea Marii Adunări și regulamentul pentru alegerea deputaților.
La adunarea din 1 Decembrie 1918 au participat 1228 delegați aleși, iar din toate parțile Transilvaniei au venit, spre a lua parte la măreața sărbătoare, peste 100.000 de oameni.
Spectacolul a fost înălțător, delegații erau așteptați de zeci de mii de oameni, cântecele naționale răsunau în toate părțile. Manifestații similare, de proporții mai reduse, au fost organizate pe întregul teritoriu al Transilvaniei.
Marea adunare de la Alba Iulia a fost deschisă de George Pop de Băsești, acesta cerând celor prezenți sa pună, prin votul lor, „piatra fundamentală a fericirii neamului romanesc". Cuvantul festiv a fost rostit de Vasile Goldiș, care a făcut o retrospectivă istorică asupra trecutului neamului românesc și a prezentat spre aprobare Adunării Naționale proiectul rezoluției C.N.R.C., alcătuit din nouă puncte, care la punctul unu decreta Unirea românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească și a teritoriilor locuite de ei cu România și proclama „îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii romîne la întreg Banatul, cuprins intre râurile Mureș, Tisa și Dunăre".
Rezolutia a fost adoptata într-o atmosferă de elevat entuziasm patriotic. Se înfăptuia astfel Unirea cea Mare, act care a concentrat eforturile, speranțele, dar și sacrificiile a zeci si zeci de generații.
Spre deosebire de celelalte națiuni oprimate, care și-au proclamat unitatea și independența într-un cadru politic restrâns, în conferințe ale partidelor politice, sau prin declaratți în parlamente, poporul român, singur, și-a hotărât viitorul într-o adunare reprezentantă. Sutele de mii de adeziuni din adunările care au avut loc în aproape toate localitățile, au întărit și mai mult caracterul plebiscitar al hotărârii de unitate politică românească.
Ziua de 1 Decembrie 1918 va rămâne de neuitat în conștiințele și simțurile românilor de pretutindeni și din toate vremurile. Se  încheia în apoteoză un lung proces de lupte și speranțe, de așteptări și strădanii. Se deschidea cu acea zi o nouă epocă în istoria multiseculară a poporului român.
Condițiile interne și internaționale în care se săvârșise Marea Unire din 1 Decembrie 1918 erau complexe și nu lipsite de greutăți. După a doua mobilizare și reintrarea României în război (28 octombrie/10 noiembrie 1918), în acord cu guvernul și comandantul trupelor aliate de la Dunăre, Marele Cartier General roman a hotărât la 2/15 noiembrie 1918 ca trupele române să înainteze în Transilvania în limitele indicate de armistițiul de la Belgrad (31 octombrie/13 noiembrie 1918).
In timp ce la Alba Iulia națiunea română din Transilvania hotăra asupra viitorului sau destin, Divizia 7 infanterie și Divizia 1 Vânători, depășind crestele Carpaților, atingeau un aliniament care îngloba localitățile Bistrița, Târgu Mureș, Sighișoara, Brașov. La jumătatea lunii decembrie 1918 trupele romane, sporite ca număr în urma cuprinderii membrilor gărzilor românești, au atins linia Mureșului pe toată lungimea sa.
Concomitent s-au produs și modificări în structura organizatorică a trupelor romane ce operau în Transilvania. S-a constituit, la 11/24 decembrie 1918,  Comandamentul Trupelor din Transilvania, sub comanda generalului Traian Moșoiu, destinat coordonării operațiunilor militare din aceasta parte a țării. Punctul de comandă al Comandamentului nou constituit s-a stabilit la Sibiu, acolo unde se mutase în 27 noiembrie/9 decembrie 1918 și Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu al Transilvaniei ales la 2 decembrie 1918).
Oprirea operațiunilor armatei române pe aliniamentul râului Mureș, a prilejuit, atât din partea guvernului român și a Marelui Cartier General, cât și din partea Consiliului Dirigent repetate proteste și cereri către Conferința de Pace și Consiliul militar interaliat de la Versailles pentru revizuirea clauzelor armistițiului. Aceasta se impunea cu atât mai mult cu cât dincolo pe linia de demarcație existau organizații reacționare ungare, șovine, care acționau împotriva românilor, săvârșind numeroase nelegiuiri, jafuri și crime sub ochii autorităților ungurești.
De aceea, Comandamentul armatelor aliate de la Salonic și Consiliul militar interaliat de la Versailles și-au dat acordul ca trupele române să depășească linia de demarcație și să ocupe, rând pe rând, un aliniament spre vest, marcat de localitățile: Dej, Cluj, Turda, Arad, Alba Iulia, apoi de Sighet, Baia Mare, Zalău, Sebeșul Mare, Brotuna, Zam, Bucova.
Pentru desfășurarea în continuare a acțiunilor militare, la comanda Comandamentului trupelor din Transilvania s-a numit generalul G.D. Mărdărescu, iar șef de stat major generalul Ștefan Panaitescu.
Menținerea stării încordate de-a lungul liniei de demarcație și agravarea situației militare din zonă, au determinat, în cele din urmă, Consiliul militar interaliat de la Versailles să decidă, la 13/26 februarie 1919, constituirea unei zone neutre intre România și Ungaria. Dar, noul guvern al Republicii Ungare a Sfaturilor a refuzat să-și retragă trupele dincolo de aliniamentul stabilit și a hotărât sa recurgă la variate mijloace, inclusiv la forța armelor, pentru păstrarea teritoriului românesc. In acest scop a declarat mobilizarea generală a bărbaților între 16 și 54 de ani. Totodată, Bela Kun și V.I. Lenin au pus la cale un atac concentric asupra României.
Guvernul Republicii Ungare a Sfaturilor a concentrat la est de Tisa trupe cu care, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, după o puternică pregătire de artilerie a trecut la ofensivă în lungul văilor Someșului, Crișului Repede și Mureșului. Ripostând prompt, forțele romane comandate de generalul George Mărdărescu au trecut la contraofensiva în chiar dimineața zilei de 16 aprilie, au respins trupele ungare pe întregul front, iar până la 1 mai 1919 au ieșit în Valea Tisei, intre Csap si Seghedin. Pe acest aliniament au rămas pana la 20 iulie 1919.
Pentru apărarea teritoriului pe o linie avansată în cazul reluării acțiunilor militare de către inamic și menținerea în stăpânire temporară a spațiului dintre Carpații Occidentali și râul Tisa, favorabil manevrei forțelor și mijloacelor proprii pe direcții interioare, comandantul român a realizat pe Tisa un dispozitiv operativ cu Diviziile 16 și 18 infanterie în primul eșalon. Faptul ca apărarea pe Tisa a fost realizată pe front larg, fiecărei divizii revenindu-i în medie 150 km, demonstrează atitudinea strict defensivă a trupelor romane.
In noaptea de 19/20 iulie 1919, comandamentul armatei roșii ungare a început ofensiva împotriva armatei române, cu efortul principal în sectorul central Szolnok. Alte două lovituri au fost executate în sectoarele Csongrad, la sud și Tokay, la nord. Trupele ungare au forțat Tisa și au realizat un cap de pod în zona Szolnok, pătrunzând circa 60 km în dispozitivul armatei române.
Trupele diviziilor 16 si 18 infanterie, datorita superiorității inamicului, s-au retras în contact cu inamicul, până la 24 iulie, când ofensiva ungară a fost oprită. Comandamentul român a trecut la contraofensivă, prin executarea unei manevre dublu învăluitoare convergente spre Szolnok. Ca urmare a acțiunilor ofensive viguroase, până la 26 iulie trupele române au lichidat capul de pod de la Szolnok, iar a doua zi au început pregătirile pentru forțarea râului Tisa.
In noaptea de 29 spre 30 iulie, începând cu ora 03.00, trupele române au forțat Tisa și, după scoaterea din luptă a Corpului 1 Armată ungar, în după amiaza zilei de 3 august, un detașament de cavalerie (4 escadroane), comandat de generalul Rusescu, a intrat în Budapesta. Deoarece o parte din forțele ungare reușiseră sa se retragă la vest de Dunăre, comandamentul roman, din considerente strategice, a apreciat necesară înaintarea unor unități dincolo de Dunăre, unde au format un cap de pod ce punea la adăpost grosul trupelor romane ramase în Budapesta. Trupele romane au evacuat Ungaria în mai multe etape, începând cu 4 octombrie 1919 și terminând în 30 martie 1920.

Operațiile armatei romane de la sfârșitul anului 1918 și din cursul anului 1919, fac parte din războiul de eliberare și întregire națională dus de poporul nostru în perioada 1916-1919. Deși pe fronturile europene războiul a încetat la 29 octombrie/11 noiembrie 1918, când s-a semnat armistițiul de la Compiégne, poporul român și armata sa au continuat sa lupte din greu, mai mult de un an pentru a-și apăra unitatea naționala și teritorială.
Soluția militară a fost impusă de guvernanții de la Budapesta, care, chiar în condițiile îmbrațișării de către ei a ideilor socialiste și a republicii sovietice, au refuzat altor popoare dreptul la autodeterminare. Voința populației românești majoritare din provincia românească Transilvania, de a se uni cu celelalte provincii istorice românești și realizarea întregirii naționale a românilor pe vatra lor străbună, a fost nesocotită de guvernanții de la Budapesta. Ei au recurs la arme pentru a împiedica cursul normal al unei evoluții istorice implacabile.
Odată ce soluția militară ne-a fost impusă, comandamentul român, îndeplinind obiectivele conducerii politice a statului, a trecut, fără ezitare, la pregătirea și conducerea acțiunilor militare, dovedind operativitate, spirit organizatoric dezvoltat, fermitate în atingerea scopurilor fixate.

Jertfa imensă și suferințele fără seamăn ale poporului român în primul război mondial, închinate cauzei nobile a întregirii naționale nu au fost zadarnice. Ele au stat la temelia hotărârii unanime a românilor care, prin voința lor nestrămutată au înfăptuit, la încheierea războiului, unirea tuturor pământurilor românesti într-un singur stat național, act istoric ce a primit prin tratatele de pace, consacrarea internațională. Poporul nostru nu a uitat si nu va uita niciodată supremul sacrificiu făcut de martirii neamului românesc pe câmpurile de bătălie ale primului război mondial.