ROMA - TEMPLUL LUI JUPITER

Capitoliul este una dintre cele şapte coline ale Romei, cea mai mică, dar cea mai prestigioasă. Capitoliul simbolizează cei 2500 de ani ale istoriei oraşului etern, reprezentând centrul religios şi de putere în antichitate.

Incă de la cristalizarea unei locuiri organizate urban, Capitoliul a devenit centrul religios al Romei, începând cu templul Triadei capitoline, templu consacrat divinităţilor Jupiter, Junona şi Minerva. Acrsta a devenit locul simbolic al puterii al Romei republicane şi imperiale.

Conform istoricului Titus Livius, templul a fost inaugurat în anul 509 e.A, primul an al Republicii romane. Din acel prim edificiu nu s-au păstrat decât urmele podiumului.

In Italia antică au existat trei tipuri de temple: templul peristil, inspirat de arhitecţii greci din Campania şi Magna Grecia, templul prostil, de origine etruscă, cu pronaosul adânc şi cella, ridicate pe un postament (subsament) înalt, cu acces pe scări late dintr-o singură direcţie şi, în fine, un tip de templu cu trei laturi flancate de coloane, şirurile de coloane de pe laterale oprindu-se în peretele din spate al cellei, prelungit în ambele direcţii.

Templul triadei capitoline aparţinea acestui din urmă tip de templu, elaborat şi perfecţionat în arhitectura etruscă. Prin dimensiunile sale de 50 x 60 m, el avea pentru epoca respectivă un aspect grandios. Imaginea lui este cunoscută după descrierile lui Dionysos din Halicarnas, istoric din timpul lui Octavian Augustus, cât şi din descrierile autorului arhitect, Vitruvius. Templul avea trei celle

alăturate, iar pe faţadă avea şase coloane de piatră (în loc de patru în cazul templelor prostile).

Antablamentul din lemn era îmbrăcat cu plăci de argilă arsă, la fel ca acroterele care decorau frontoanele. Conform tradiţiei, pentru realizarea decoraţiilor de teracotă ale templului a fost chemat un maestru vestit, pe nume Vulca, din oraşul etrusc Veii. De altfel multe alte resturi de sculpturi aparţinând şcolii din Veii confirmă caracterul etrusc al arhitecturii Romei din perioada regală. Cu timpul, templul Triadei Capitoline a fost numit, pe scurt, templul lui Jupiter sau templul lui Jupiter Capitolinul.

Suprafaţa dinprejurul templului lui Jupiter a fost aglomerată, cu trecerea timpului. Imprejurul templului s-au ridicat şi succedat numeroase mici temple, mici edificii, porticuri şi unele arcuri de triumf, printre care cel al lui Scipio Africanul, decorat cu şapte statui de bronz aurit, lucrări despre a căror poziţie nu se cunosc prea multe date. Pe timpul lui Augustus se înghesuiseră atât de multe încât un mare număr au fost transferate în noul cartier din Câmpul lui Marte.

Platoul creat cu ajutorul lucrărilor de întărire avea o suprafață de 13.000 mp, din care templul lui Jupiter, de mai târziu, ocupa 3.300 mp. Podiul templului lui Jupiter se apropia de marginea platoului în partea de nord, unde coincidea cu marginea fortificaţiilor.

In decursul perioadei republicane timpurii, templul lui Jupiter a continuat să domine oraşul, rămânând cea mai iomportantă construcșie a sa. A fost reconstruit de câteva ori, devenind din ce în ce mai împodobit. Cu prilejul reconstrucţiei din anul 296 e.A, cvadriga de teracotă de pe fronton a fost înlocuită de una din bronz.

¨In anul 83 e.A. s-a reconstruit templul lui Jupiter (templul lui Jupiter Capitolinul, cel Bun şi cel Puternic), prin decizia dictatorului Sylla.

¨In anul 26 e.A., Augustus a reconstruit şi el templul lui Jupiter.

¨In anul 69 e.N, în anul celor patru împăraţi, Capitoliul a fost victima unui asediu şi al unui incendiu provocat de partizanii lui Vitellius. Incendiul s-a întins devastator.

¨In anul 75 e.N, Vespasianus a reconstruit templul lui Jupiter.

¨In anul 83 e.N., templul lui Jupiter a fost reconstruit de Domitianus. Cu acea ocazie a fost complet acoperit cu marmură pentru a fi salvat de incendiile următoare, atât de dese şi de necontrolat din Roma.

  

   Viaţa tumultoasă a Romei a fost atât de strâns şi organic legată de Capitoliu, încât multitudinea evenimentelor nu poate fi enumerată pe zile, săptămâni, luni, sau ani.

    După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus şi după devastările vizigoţilor (410 e.N.) şi ale vandalilor (455 e.N.), dar şi după dezvoltarea credinţei creştine Capitoliul a intrat în părăsire, în uitare.

    După o mie de ani ajunsese o simplă păşune pentru capre, presărată cu locuinţe mizere. Toată măreţia trecutului era spulberată. Din numeroasele temple de diferite vârste, care întovărăşiseră templul Triadei Capitoline, din altare şi statui, nu mai rămăsese nimic.
    In decursul perioadei republicane timpurii, templul lui Jupiter a continuat să domine orașul, fiind cea mai importantă construcție a sa.

EVREII COMUNIȘTI AU DISTRUS ROMÂNIA

           P.C.R. nu are nimic românesc şi nu are nici un trecut istoric semnificativ în România.

Legenda spune că a fost creat în mai 1921. Inainte au existat câțiva marxişti, intelectuali, fără nici o influenţă în afacerile publice din România. Ei erau influenţați de două figuri foarte active în viaţa societăţii româneşti: evreul ucrainian Constantin Dobrogeanu-Gherea (născut Solomon Katz) şi bulgarul Cristian Rakovsky (născut Krăstio Gheorghev Stancev) amic al lui Lenin şi Troțki. Partidul din România a fost creat din iniţiativa şi sub controlul direct al partidului bolşevic sovietic.

Încă de la creare, a luat poziţii extrem de impopulare, de exemplu dezmembrarea României Mari, abia creată, care ar fi dus la înghiţirea Basarabiei de către Rusia Sovietică. (ceace s-a întâmplat mai târziu)

Partidul comunist dovedea prin astfel de poziţii că nu caută un succes electoral ci preluarea puterii numai prin forţă. Pentru astfel de poziţii el a fost scos în afară legii în 6 aprilie 1924.

Şi înainte şi după această dată el a fost condus de la Moscova unde se numeau secretarii partidului. Mulţi dintre ei nu cunoşteau limba română.

Secretari ai PCR (Partidul Comunist Român), care între 1948 si 1965 s-a numit Partidul Muncitoresc Român

Gheorghe Cristescu Plăpumarul (1921 – 1924)

Elek Köblös (1924 – 1927)

Vitaly Holostenko (1927 – 1931)

Alexandr Ştefanski Gorn (Danieluk) (1931 – 1936)

Boris Ştefanov Mateiev (1936 – 1940)

Fóriş István (1940 – 1944)

Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945 – 1954)

Gheorghe Apostol (Aaron Gershwin) (1954 – 1955)

Gheorghe Gheorghiu Dej (1955 – 1965)

Nicolae Ceauşescu (1965 – 1989)

Cei din lista de mai sus, care erau etnici români, erau nişte frustraţi; Gheorghiu-Dej, deşi o figură marginală a grevei Grivita 1933, a petrecut 11 ani în închisori sau internare în lagăre, în care timp a fost părăsit de nevastă. De o indiscutabilă carismă, ceea ce i-a permis să ia conducerea comuniştilor în închisori, el nu avea studii şi se simţea umilit în faţa unor intelectuali ca Lucreţiu Pătrăşcanu sau Ana Pauker.

Aceştia, şi în special Pătrăşcanu, au plătit scump frustrarea lui Dej.

Pătrăşcanu a fost un alt exemplu de frustrat, cu o origine nu tocmai potrivită partidului comunist; tatăl său a fost istoricul şi prozatorul D. D. Pătrăşcanu (1872-1937), iar mama sa provenea dintr-o familie boierească.

In timpul ocupaţiei Bucureştiului de către armatele germane, ungare şi bulgare (1916 – 1918), tatăl său, D. D. Pătrăşcanu, a avut o atitudine considerată antipatriotică şi a fost închis pentru scurt timp după reinstaurarea administraţiei româneşti. În aceeaşi situaţie au fost Constantin Stere, Tudor Arghezi, Marta Bibescu, Tzigara-Samurcaş şi alţii.

Întreagă familie a căzut în oprobiu în perioada interbelică şi Lucreţiu Pătrăşcanu a suferit de ostracizarea societăţii bucureştene. Ca reacţie, el s-a lansat trup şi suflet în mişcarea comunistă.

           Frustrările lui Nicolae Ceauşescu aveau să răbufnească cu vârf şi îndesat prin anii 80. El era o făptură primitivă (chiar şi printre comunişti !), coleric şi semi-analfabet.

A avut nevoie de spectacole groteşti în care împăraţi romani, regi daci şi voevozi români îi «dau raportul» lui, neisprărvitului de la Scorniceşti.

A avut nevoie de recunoaştere, a publicat zeci de mii de pagini traduse în sute de limbi pe care nu prea le-a citit nimeni, nici măcar el !

Datorită lui Nicolae Ceauşescu, in ultimii ani ai existenţei acestuia, comunismul din Romania a fost o formă de despotism asiatic ridicol.

Sistemul comunist imaginat de Lenin permite ca o societate sa fie condusă după frustrările si bunul plac al unor lideri ca Stalin, Gehorghiu-Dej, Mathias Rakosi, Walter Ulbricht, Fidel Castro, Bolesław Bierut, Mao Tse Dung, Klement Gottwald sau N. Ceauşescu.

          Ceea ce frapează când privim numele comuniştilor români din perioada aservirii absolute Moscovei, adică de la început, în 1921, şi până prin 1957, este prezenţa majoritară a unor elemente alogene.

S-a văzut clar că în perioada cea mai neagră a comunismului din România în posturi de conducere, de represiune, în direcţiiile ideologică şi culturală se găseau în special evrei (adică proveniţi din familii evreieşti). Aceştia au pus umărul cu sârg şi entuziasm să ducă România pe calea cea dezastroasă.

 

Judecata parțială a istoriei:

 

Ana Pauker născută Hannah Rabinsohn

Teohari Georgescu născut Burach Teskovich

Gheorghe Apostol născut Aaron Gershwin

Lothar Rădăceanu, născut Lothar Wuertzel

Iosif Kişinevsky născut Ioska Roitman

Liouba Kişinevschi

Leonte Rautu născut Lev Oigenstein

Petre Borilă născut Iordan Dragan Russev

Vasile Luca născut Lukacs Laszlo

Alexandru Moghioroş născut Balogh Joszef

Silviu Brucan născut Saul Brukner

Emil Botnăraş născut Emilian Botnarenko

Walter Roman născut Ernő Neuländer

Miron Constantinescu născut Mehr Kohn

Alexandru Bîrladeanu născut Saşa Goldenberg

Leontin Sălăjan născut Szilágyi Leon

Gheorghe Gaston Marin născut Ghiuri Grossmann

Leonid Tismăneanu născut Leon Moiseevici Tismeneţki,

Avram Bunaciu născut Abraham Gutman

Gheorghe Stoica născut Moscu Kohn

Maxim Berghianu născut Maximilian Bergmann

Gheorghe Pintilie născut Pantelei Bodnarenco zis Pantiuşa

Dumitru Coliu născut Dimităr Kolev

Ion Vinţe născut Vincze János

Alexandru Nicolschi născut Boris Grünberg

Mihai Dulgheru născut Mişa Dulbergh

Mihai Florescu născut Misha Iakobi

Ana Toma născută Ana Grossman

Alexandru Sencovici născut Szenkovits SàndorŞtrul Mauriciu

Moises Haupt

Ştefan Coller (Koller)

Feller Moritz

 

Domeniul cultural:

 

Aurel Baranga născut Ariel Leibovich

Marcel Breslaşu născut Mark Breslau

Jules Perahim născut Iulis Blumenfeld

Nina Cassian născută Renée Annie Cassian

Veronica Porumbacu născută Veronika Schwefelberg

Alexandru Graur născut Alter Brauer

Alexandru Toma născut Solomon Moscovici

Ion Călugăru născut Ștrul Leiba Croitoru

Maria Banuş fata lui Max Banush de la banca Marmorosch Blank

A.E. Bakonsky născut Anatol Eftimievici Baconsky

Ovid S. Crohmălniceanu născut Moise Cohn

Alexandru Jar născut Alexander Avram

Mihail Davidoglu născut Moise Davidson

Ion Vitner născut Iţic Wittner

Alexandru Mirodan născut Alexander Zissu Saltman

Vechi ilegalisti:

 

Iosif Ardeleanu născut Dôme Adler

Haia Lifschitz

Ştefan Voicu născut Aurel Rotenberg

Zina Brâncu născută Haia Grinberg

Bela Breiner

Petru Năvodaru născut Petr Fischer

Barbu Zaharescu născut Bercu Zukerman

Belu Zilber născut Herbert Zilber

Vanda Nicolschi născută Sheiva Averbuch

Mircea Bălănescu născut Eugen Bendel

Remus Koffler

Basil Spiru născut Enrich Kutschnecker

Ştrul Zigelboïm

Petre Lupu născut Wolf Pressman

 

Leon Lichtblau

E adevărat că în România interbelică, curentul antisemit era foarte puternic şi a dus la multe orori comise de anumiţi români.

Evreii nu aveau nici motiv să iubească societatea românească. Poate asta explică aderarea lor în număr atât de mare la minusculul partid communist şi entuziasmul cu totul deplasat manifestat la ocuparea Basarabiei de către sovietici în iunie 1940.

Toate astea au dus, ca reacţie, la pogromuri şi atrocităţi îndreptate, ca de obicei, contra unor nevinovaţi. Bineînţeles, barbaria unora nu justifică alte barbarii.

Dar dacă unii români s-au comportat odios înainte de război, mulţi evrei nu s-au comportat oare la fel de odios după război?

E adevărat că ei nu au acţionat în calitate de evrei, ci de comunişti, nefiind majoritari printre evrei. Uneori chiar alţi evrei au avut de suferit în urma acţiunilor acestor evrei comunişti.

De ce oare faptele unor evrei din anii ‘50 nu dau oare de gândit evreilor de azi?

Responsibilitatea, fie ea numai morală, n-ar trebuii oare recunoscută şi asumată?

Germanii din noile generaţii îşi recunosc o responsabilitate morală şi materială faţă de evrei. Au plătit şi continuă să plătească compensaţii colective statului Israel, dar şi individuale supravieţuitorilor.

Pe mulţi dintre evreii de azi nu-i mai interesează decât Auschwitz-ul şi nu vor să ştie absolut nimic de Sighet, Aiud, Piteşti, Canal, etc.

E normal să-i preocupe trista soartă a multor evrei în timpul celui de al II lea Război Mondial, dar n-au avut oare timp să remarce nici o crimă sau persecuţie contra românilor?

Când comunismul anilor ‘60 a căpătat o tentă oarecum antisemită, mulţi dintre ei au plecat în Israel lăsând românilor “minunata” invenţie a lui Marx şi Engels. Acolo, unii foşti membri în aparatul represiv, s-au dat chiar drept victime ale comunismului!!!

Un exemplu este cel al lui Coler sau Koller, fost commandant al închisorii de la Aiud şi torţionar celebru. El susţinea că şi-a pierdut postul din cauza “antisemitismului românesc”!

Altul este cel al lui Jules Perahim (Iulis Blumenfeld) care în anii 50 și 60 tăia, spânzura și demasca alături de Leonte Răutu (Lev Oigenstein) iar mai apoi, la Paris, a devenit un mare dizident anticomunist.

Şi totuşi, nu cred că evreilor de astăzi li se cere mult; să recunoască doar şi să-şi amintească şi de suferinţele provocate românilor de către unii dintre co-religionari de ai lor.

E mult? E greu?

In 1984, câteva calugăriţe carmelite poloneze au înfiinţat o mică mânăstire în incinta fostului lagăr Auschwitz-Birkenau, actualmente muzeu, considerat simbol al crimelor în masă comise de nazişti şi, în particular, al uciderii evreilor. Ele voiau să se roage în acest loc simbolic pentru mântuirea tuturor. Comunitatea evreiască din întreaga lume a început o puternică şi violentă campanie de presă contra prezenţei acestei mânăstiri în acel loc, considerat de evrei ca unul aparţinând exclusiv memoriei «Soluţiei finale». Campania a fost extrem de intensă şi a durat 9 (nouă) ani. În cele din urmă, la intervenţia Papei Ioan Paul al II lea, mănăstirea s-a mutat din fostul lagăr în 1993.

Prin analogie cu cele de mai sus, ce ar spune comunitatea evreiască dacă, de exemplu, fiul lui Heinrich Himmler ar fi numit preşedinte al unui « Institut de Investigare a Crimelor celui de al III lea Reich»? De altfel, el ar şti multe, din familie!

Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.

Revenind în România, ce pot gândi oare victimele represiunii comuniste şi urmaşii acestora despre numirea lui V. Tismăneanu (Volodea Leonidovici Tismeneţki) în fruntea «Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc»?

Dar despre desemnarea aceleeaşi persoane ca raportor al «Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste din România»?

Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.

Dar … totuşi…

JANDARMERIA ROMÂNĂ - SCURT ISTORIC

 

       Jandarmeria Română se consideră a fi fost întemeiată în Moldova la 3 aprilie 1850 printr-un ofis domnesc al domnitorului moldovean Grigore Alexandru Ghica, pe baza hotărârii Divanului obștesc privind „Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi”. Acest document a dat un prim statut juridic Jandarmeriei și i s-au stabilit principiile de organizare și funcționare. El prevedea că Regimentul de jandarmi din Moldova se împarte în două subdiviziuni, fiecare având zona de responsabilitate formată din câte șase ținuturi (județe), la fiecare ținut fiind repartizată câte o companie de jandarmi, la care se adăuga câte o companie la Isprăvnicia Iașului și la Poliția Capitalei (Iași), în total, 14 companii de jandarmi ce totalizau un efectiv de 1433 jandarmi călări și pedeștri. Documentul stabilea Jandarmeriei următoarele misiuni:

1. - privegherea siguranței publice;
2. - ținerea unei bune orânduieli și ducerea la îndeplinire a legilor.

Aceste misiuni, Jandarmeria urma să le execute în „serviciu ordinar”, care se realizează zilnic, pe baza regulamentelor și „în serviciu extraordinar” pe care îl execută la solicitarea autorităților, prin constituirea de subunități mobile. Documentul menționat nu definea care sunt respectivele autorități care aveau dreptul să acționeze Jandarmeria „în serviciu extraordinar” dar se subînțelegea că este vorba de domnitor și, eventual, de Divanul său.

În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Jandarmeria a fost supusă unui amplu proces de modernizare, ca de altfel toate instituțiile statului național modern român. Astfel, odată cu transformarea Regimentului de jandarmi în „Legion de jandarmi”, începe și procesul de înlocuire treptată a escadroanelor și companiilor de jandarmi, cu escadroane de dorobanți, pe baza Ordonanței nr.896 din 20 iunie 1864. Apoi, prin Legea de organizare a puterii armate în România, din noiembrie 1864 Jandarmeria este organizată pe principii noi, scoasă de sub administrația Ministerului de Interne și subordonată direct Ministerului de Război, ca element component al armatei permanente.

Jandarmeria română în timpul Războiului de independență 1877-1878 a asigurat poliția armatei, iar în situații deosebite a fost angajată în acțiuni de luptă împreună cu unitățile militare și chiar independent. Efectivele Jandarmeriei se cifrau la 798 jandarmi (din care 6 ofițeri). Pentru faptele de arme din timpul războiului, numeroși jandarmi au fost decorați cu medalia Apărătorii Independenței, medalia Crucea Trecerii Dunării și medalii rusești.

Necesitatea unei forțe specializate puternice a cărei misiune principală să o constituie paza și ordinea de stat, asigurarea liniștii și libertății cetățeanului, precum și a modului de aplicare și respectare a legilor țării, au necesitat elaborarea unei legi de organizare a Jandarmeriei în întreaga țară. O primă încercare are loc în 1885, când generalul Radu Mihail, prefectul Poliției Bucureștiului a elaborat un proiect de lege pentru organizarea jandarmeriei în întreaga țară, lege care nu a fost adoptată.

Doi ani mai târziu, în 1887, cu prilejul expunerii de motive la legea comunală, I.C.Brătianu, sublinia că „Gendarmeria comunală rurală va fi mai bună decât poliție rurală de până acum” , iar la art.82 din această lege adoptată la 7 mai 1887 se prevedea organizarea Jandarmeriei Rurale, printr-o lege specială. Lipsa de fonduri a întârziat până în anul 1893 materializarea unei astfel de legi. Meritul pentru deplina clarificare a rolului, locului și organizării Jandarmeriei rurale i-a revenit lui Lascăr Catargiu, care a elaborat și prezentat Parlamentului în ianuarie-februarie 1893, Legea pentru organizarea Jandarmeriei rurale, care a fost promulgată prin Decretul Regal nr. 2919 din 30 august 1893. Această lege prevedea instituirea unui corp de pază și ordine cu structură militarizată în toate localitățile rurale din țară, deoarece structurile anterioare nu făceau față situației complexe de pe teren și nici nu corespundeau instituțiile unui stat modern european, din acea vreme. Demn de remarcat este faptul că legiuitorul (Lascăr Catargiu în principal) a pus accentul pe menținerea și garantarea siguranței publice, cât și pe executarea legilor.

Tot la 1 septembrie 1893 a apărut și „Regulamentul de aplicare a Legii Jandarmeriei rurale”, care prevedea: „Organizarea Jandarmeriei rurale, astfel cum este prescrisă de lege, face din această instituțiune un corp militar, pus la dispozițiunea ministrului de interne, pentru a asigura ordinea și siguranța publică. Ea se mai află sub ordinele ministrului de justiție, ale ministrului public în ce privește atribuțiunile de poliție, precum și sub acela al ministrului de război pentru tot ce se raportă la disciplină, comandament și instrucție militară a trupei” (art.1).

Răscoala Țărănească din 1907 a pus într-o situație grea, atât instituțiile politice, cât și cele de menținere a ordinii interne, și chiar militare. Necesitatea reorganizării Jandarmeriei la începutul secolului XX, față de misiunile sale preventive, a impus întărirea organizatorică a Jandarmeriei și promulgarea unei serii de legi în anii 1908, 1911 și 1913. Legea Jandarmeriei din 24 martie 1908 prevede următoarele:

- Art.6: Corpul Jandarmeriei face parte integrantă din armată, dispozițiunile generale ale legilor și regulamentelor îi sunt aplicate, în afara excepțiunilor de organizarea sa mixtă și de natura serviciului său.

- Art.7: Ofițerii Corpului Jandarmeriei se recrutează din ofițerii de orice armă din armata activă. Trecerea ofițerilor din armata activă în Jandarmeriei se face prin Înalt Decret, în urma raportului Ministerului de Interne, luată pe recomandațiunea Ministerului de Interne, luată pe recomandațiunea Ministerului de Război. Ea rămâne definitivă după un an de la numire, în care timp ofițerul va putea fi retrecut în armata activă.

- Pe timpul manevrelor militare, Jandarmeria rurală asigură misiuni de poliție militară, efectuează rechizițiile necesare și funcționează ca poliție militară; pe toată durata acestor exerciții și manevre, unitățile de jandarmi sunt considerate părți ale armatei active cu aceleași drepturi și obligații ca unitățile și subunitățile militare.

Cea dintâi participare a Jandarmeriei române la un război modern, datează din anii 1877-1878. Experiența acumulată cu acest prilej va fi valorificată și îmbogățită în cel de-al doilea război balcanic, precum și în acțiunile militare desfășurate în anii Războiului de Independență.

În cel de-Al Doilea Război Balcanic Jandarmeria Română a acționat ca o forță a Sistemului Național de Apărare, îndeosebi alături de trupele ce operau pe câmpul de luptă.

După încheierea Tratatul de la București din 1913 și până la intrarea României în primul război mondial (15 august 1916) s-au produs unele modificări pe linie organizatorică și a atribuțiilor, care au vizat sporirea efectivelor, înființarea posturilor de jandarmi speciale pentru fabricile din Capitală care produceau materiale pentru armată, înființarea de puncte speciale de pază și control la toate trecătorile din Carpați, de la Vatra Dornei până la Turnu Severin, crearea unui detașament pentru paza regiunilor petrolifere.

La Primul război mondial a participat și Jandarmeria. Din Campania anului 1916, se pot menționa acțiunile desfășurate de trupele de jandarmi în asigurarea poliției frontului unităților române pe timpul ofensivei pentru eliberarea Transilvaniei, precum și organizarea administrativă a teritoriilor eliberate. Despre organizarea posturilor de jandarmi în localitățile eliberate (Bicfalău, Bârsta, Satu-Lung, Târlugeni, Sfântu Gheorghe, Covasna și Miercurea Ciuc) raportează maiorul Anastasie Soiculescu, comandantul Companiei de Jandarmi Prahova la 17 august 1916 în telegrama adresată Inspectoratului General al Jandarmeriei: „Astăzi, pentru prima oară și pentru totdeauna, Jandarmeria română a înlocuit pe pământul scump al Transilvaniei, Jandarmeria Ungurească”.

Evoluția ulterioară a evenimentelor a fost nefavorabilă pentru armata română care, sub presiunea inamicului, a trebuit să se retragă prin lupte grele, cedând o parte din teritoriul național, până când frontul a fost stabilit în sudul Moldovei.

În timpul retragerii, jandarmii au participat la acțiunile de luptă și, totodată, au asigurat poliția frontului, a comunicațiilor, au asigurat măsurile de ordine necesare deplasării coloanelor militare și, pe timpul evacuării administrației, a unor obiective economice și a populației care s-a refugiat în Moldova.

La începutul anului 1917, odată cu operațiunea de reorganizare a armatei, se reorganizează și serviciul Jandarmeriei de pe lângă armata de operații. La comandamentele corpurilor de armată, precum și la brigăzile mixte s-a constituit câte un detașament de jandarmi, sub comanda unui ofițer de infanterie și cu un efectiv mai redus de jandarmi. La 16 aprilie Detașamentul de Jandarmi Prahova a primit denumirea de "Detașament mobil de poliție al Marelui Cartier General". De asemenea, unele subunități de jandarmi sunt repartizate serviciilor de pază la lucrările de artă și fortificații, iar altele date ca întăriri în principalele orașe din Moldova.

În vara anului 1917 trupele de jandarmi au participat, alături de armata română, în marile bătălii desfășurate.

La 1 iulie 1918 armata se demobilizează, iar jandarmii organizează punctele de trecere pentru demobilizați, posturi, patrule și detașamente pentru supravegherea ca demobilizarea să se desfășoare în liniște.

Prin decretarea în octombrie 1918 a celei de-a doua mobilizări a armatei române, Jandarmeria a contribuit la desfășurarea acesteia, concomitent cu organizarea noilor servicii pretorale și a măsurilor pentru menținerea ordinii și liniștii în țară. Armata română reia lupta pentru eliberarea întregului teritoriu național, iar Jandarmeria începe să instaureze ordinea și liniștea, creând companii de poliție în județele eliberate.

Infăptuirea României Mari a inaugurat în viața societății noastre și a statului un amplu proces de remodelare a structurilor existente înainte de primul război mondial, inclusiv a celor destinate menținerii și apărării ordinii interne.

La 23 martie 1929 Parlamentul a pus bazele unei legi moderne și complete de organizare a Jandarmeriei rurale. In același an se promulgă Statutul Jandarmeriei Rurale de către regele (minor) Mihai I. Acest statut garanta: stabilitate, înaintare, retribuții și alte indemnizații, gradații, pensii, condiții de căsătorie, recompense.

O altă măsură relevantă este Regulamentul Legii și Statutului Jandarmeriei Rurale.

Notă. Tot capitolul Istorie de mai sus a fost preluat din website-ul oficial al Jandarmeriei Române,