Intrarea României în război, alături de Antantă, s-a decis în Consiliul de coroană din dimineaţa zilei de 14/27 august, la palatul Cotroceni.
La 15 august 1916, România mobilizase 813.000 de oameni, dintre care 562.947 combatanţi. Adăugând rezervele, România putea conta pe 1.234.000 de oameni, adică 15% din populaţia totală a ţării, sau 30% din populaţia bărbătească.
La 14/27 august 1916 guvernul României a declarat război numai Austro-Ungariei, evitând să declare război și Germaniei, pentru a proteja susceptibilităţile regelui. Nu a declarat război nici Bulgariei, deoarece ţara nu avea pretenţii teritoriale în sud şi era interesată în amânarea deschiderii ostilităţilor pe acest front, pentru a câştiga timpul necesar sosirii Corpului de ajutor rus în Dobrogea. La 17/30 august Germania a declarat război României, urmată de Bulgaria şi Turcia la 19 august/1 septembrie 1916.
Deşi scopul general al războiului României era „realizarea idealului naţional, adică întregirea neamului“, adică eliberarea teritoriilor locuite de românii aflaţi sub dominaţie habsburgică, scopul strategic era avansarea trupelor române prin Transilvania până în zona de hrănire a armatei austro-ungare, adică pe văile Tisei şi Dunării. mijlocii.
Intocmit în conformitate cu tratatul de alianţă încheiat cu Antanta, planul român de operaţii prevedea un război pe două fronturi: pe frontul de nord, nord-vest, împotriva Puterilor Centrale şi pe frontul de sud împotriva Bulgariei. Pe frontul de sud, planul de operaţiuni prevedea rămânerea în defensivă pentru faza iniţială şi apoi trecerea la ofensivă în colaborare cu forţele ruseşti ce urmau a sosi. Ofensiva româno-rusă trebuia să atingă aliniamentul Rusciuk-Şumla-Varna.
Pentru operaţiunile din Transilvania erau destinaţi 420.324 de oameni (adică 75% din forţe), iar pentru cele din sud 142.523 de oameni (25% din forţe). Planurile de campanie gândite pentru România erau mult prea ample pentru un stat mic, strâns în cleştele unor mari puteri.
Trupele române erau prost înarmate, lipsindu-le artileria grea, puştile mitraliere, grenadele şi alt armament modern, precum aruncătoarele de mine și având aviaţia cu numai 28 de avioane (4 escadrile), etc.
La prima partea a campaniei din 1916 pentru un batalion român se dispunea de:
Mitraliere Aruncătoare Guri de foc Din care grele
de mine
- Armata română 0-2 0 3-4 0-0,5
- Armata austriacă 6 2 6 1
- Armata IX germană 6-8 4 6-7 1-1,5
Forţele române erau dispuse astfel: Armata a III-a, comandată de generalul M. Aslan se afla pe frontul de sud, care se întindea de la Calafat la Marea Neagră (până la Ekrene). Din cele șase divizii ale sale, trei se aflau în Dobrogea, unde urmau a colabora cu numai trei divizii ruse.
Pe frontul din Carpaţi urmau să acţioneze ofensiv armatele I, II, şi IV. Armata I-a, comandată de generalul I. Culcer, ocupa un dispozitiv muntos de la Calafat la izvoarele Argeşului, Armata a II-a comandată de generalul Al. Averescu era dispusă între izvoarele Argeşului şi regiunea cotului Vrancei, armata a IV-a, sau de nord, comandată de generalul C. Prezan, se afla în Carpaţii Moldovei şi făcea joncţiunea cu armatele ruseşti în regiunea Dornei. Aceste trei armate se compuneau din 3-4 divizii în linia întâia, iar 1-2 divizii erau organizate ca rezerve, în spate.
Pe frontul din Carpaţi urmau să acţioneze ofensiv armatele I, II, şi IV. Armata I-a, comandată de generalul I. Culcer, ocupa un dispozitiv muntos de la Calafat la izvoarele Argeşului, Armata a II-a comandată de generalul Al. Averescu era dispusă între izvoarele Argeşului şi regiunea cotului Vrancei, armata a IV-a, sau de nord, comandată de generalul C. Prezan, se afla în Carpaţii Moldovei şi făcea joncţiunea cu armatele ruseşti în regiunea Dornei. Aceste trei armate se compuneau din 3-4 divizii în linia întâia, iar 1-2 divizii erau organizate ca rezerve, în spate.
Lungimile frontului românesc însumau 1.200 de km, fiind cel mai lung front din Europa căci, până şi frontul rus, de la Marea Baltică la Dorna nu avea decât 1.100 de km. La armatele române menţionate se adăuga rezerva generală, strategică, concentrată în jurul Bucureştiului, formată din două divizii. Lungimea exagerată a frontului românesc a determinat permanent Inaltul Stat Major rus să aibă reticenţe în a se angaja în ajutorarea românilor, cu toate că semnase Convenţia militară.
Misiunea armatelor române din Carpaţi consta în: Armata I-a trebuia să depăşească trecătorile şi formeze un pivot în regiunile Haţegului şi Sibiului. Sprijinindu-se pe Armata I-a, armatele II şi IV trebuiau să înainteze dincolo de Carpaţi pentru a elibera o parte din Transilvania, la început şi să constituie un dispozitiv în lungul Mureşului. Ultimele două armate aveau misiunea cea mai importantă.
In noaptea de 27-28 august 1916 (stil nou) soldaţii români, cu un moral excelent au luat cu asalt poziţiile austro-ungare pe toată linia arcului carpatic.
Intrarea României în război alături de Antantă a reprezentant un mare eşec diplomatic al blocului Puterilor Centrale şi a trezit speranţa la Paris, Londra şi Roma că cei o jumătate de milion de soldaţi români puteau distruge echilibrul abia menţionut de Puterile Centrale în ultimele săptămâni. De altfel marii Aliaţi din Antantă s-au bucurat că intervenţia română, pentru că a determinat scăderea presiunii pe celelalte fronturi mai ales pe cel de la Verdun. Trebuie recunoscut că marii Aliaţi ai României se aflau şi ei într-o situaţie limită şi au dorit cu disperare ca Puterile Centrale să-şi retragă forţe de pe fronturile lor, fapt ce s-a şi întâmplat.
Documentele şi declaraţiile ulterioare au relevat faptul că aliaţii din Antantă au ştiut că introduc România într-un război de sacrificiu, într-un război peste puterile ei. Şi au mai ştiut că nu-şi vor îndeplini obligaţiile din Convenţia militară, adică ofensivele de pe fronturile de vest, est şi Salonic care să atragă forţele inamice. La rândul lor, ruşii au ştiut că nu-şi vor putea îndeplini sarcina de a întări corespunzător şi la timp frontul românesc.
La intrarea României în război, chiar Lluyd George, anterior un sceptic, gândea că „România poate fi pivotul campaniei“ decisive, că acţiunea armatelor ei putea tăia legătura Germaniei pe ruta Budapesta, Constantinopol-Belgrad. Istoricul german K.M. Jansen a apreciat şi el că „norocul armelor“ oferea unei mici ţări şansa de a da o „lovitură de moarte“ celor două mari puteri europene.
Generalul Erich Ludendorff, care împreună cu mareşalul Paul von Hindenburg, înlocuiseră pe generalul Falkenhayn, la 29 august, la comanda supremă a armatelor germane, a scris după război despre această nouă alipire la Antantă: „Nu puteam încă să-mi dau seama pe atunci cât de greu ne lovea declaraţia de război a României“.
Intrarea României în război nu a provocat însă la Berlin şi Viena o surpriză reală. Incă de la 7 februarie 1916, Falkenhayn prevenise pe cancelar că livrarea în continuare de armament României poate fi dăunătoare, deoarece această ţară adopta o atitudine mereu mai defavorabilă Reich-ului. Aceleaşi ştiri veneau şi dinspre spionajul bulgar.
Momentul în care a fost împinsă în război de către aliaţii din Antantă a fost neprielnic ales, deoarece ei ajunseseră la limită pe propriile fronturi şi nu erau capabili să-şi respecte angajamentele. Profitând de presiunea scăzută de pe fronturile Antantei, Puterile Centrale au avut posibilitatea de a-şi concentra rezervele împotriva României. Cu o lună înainte situaţia ar fi fost cu totul alta deoarece armatele Puterilor Centrale erau puternic angajate pe toate fronturile. Dar motive de garanţie politică au împiedicat România să se sacrifice fără semnarea unui tratat cu condiţionări clare teritoriale după câștigarea războiului.
Astfel până la sfârşitul anului 1916, austro-germanii au putut concentra pe frontul românesc 24 de divizii de infanterie, 6 brigăzi de vânători de munte, 11 divizii şi o brigadă de cavalerie. In schimb Rusia, căreia i se solicitaseră 200.000 de oameni pentru Dobrogea, care urmau să acţioneze alături de români încă din prima fază a operaţiunilor, a trimis numai 20.000 de oameni şi o conducere slabă.
Totuşi, profitând de elementul surpriză şi de superioritatea lor numerică temporară, trupele române au debuşat în Transilvania la 15/28 august 1916, au ocupat Braşovul (16/29 august) şi Făgăraşul, ajungând în împrejurimile Sibiului. Armata a IV-a română, a fost cea care a atacat din adânc spre centrul Transilvaniei. In acele momente, armata bulgară, întărită cu unităţi germane şi turceşti a intrat în acţiune. Lovită dinspre sud şi pierzând „capul de pod“ de la Turtucaia, la sud de Dunăre, armata română a oprit temporar, în septembrie, ofensiva din Transilvania pentru a executa pe frontul de sud „manevra de la Flămânda“ la sud de Dunăre, împotriva armatelor germano-bulgaro-turce, comandate de mareşalul von Mackensen. Consecinţa a fost că austro-germanii au avut răgazul să-şi concentreze forţele pe frontul de nord şi să preia în scurt timp iniţiativa operaţiunilor.
Pentru început, armata română a fost silită să se retragă în munţi, la trecători, fără a putea fi nimicită. Românii nu au putut fi atacaţi în „câmp deschis“ aşa cum îşi dorea Hindenburg.
Bătălii importante s-au dat Merişor-Petroşani (1/14 septembrie–9/22 septembrie), Sibiu (13/26 septembrie–15/28 septembrie), ultima fiind de fapt prima bătălie de pe acest front. Românii s-au retras la trecători.
Adversarii reuşiseră să-şi asigure, în Transilvania, superioritatea numerică şi de armament, alegând frontul român ca obiectiv al „loviturii principale“, în toamna şi iarna lui 1916. In acelaşi timp, pe fronturile din est, vest şi din Balcani (Salonic) aliaţii din Antantă se aflau în stagnare, sau defensivă, neputând constitui un sprijin indirect pentru armata română.
In octombrie 1916, armata română a zdrobit prima încercare a inamicilor de a pătrunde prin trecătorile Carpaţilor în Muntenia şi sudul Moldovei.
Lovindu-se de o rezistenţă neaşteptat de dârză, austro-germanii au fost siliţi să încerce o pătrundere prin vest, executând lovitura principală pe trecătoarea Jiului. Realizând o superioritate de 7/1, austro-germanii au reuşit să pătrundă la sud de munţi, să ocupe Craiova şi să forţeze Oltul (11/24 noiembrie), înaintând spre Bucureşti.
In noiembrie, armata de la Dunăre a lui von Mackensen a trecut Dunărea la Zimnicea, după ce străpunsese frontul româno-rus din Dobrogea (6/19 octombrie – 8/21 octombrie) şi ocupase Constanţa la 9/22 octombrie.
In aceste condiţii, urmărind să dea o contralovitură, armata română a declanşat una dintre cele mai mari bătălii desfăşurate pe frontul român în timpul campaniei din 1916, „bătălia pentru Bucureşti“ (16/29 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie), desfăşurată pe Neajlov şi Argeş. Armata română a pierdut însă această bătălie datorită unor evenimente minore negative, iar trupele ruseşti ajunse în apropiere au refuzat să intervină, motivând că nu au primit ordin de la Marele Comandament. De altfel această expectativă trădătoare făcea parte din planul Statului Major rus de a ceda Muntenia adversarilor şi de a stabili frontul pe cursul inferior al Siretului.
La 23 noiembrie/6 decembrie 1916 Bucureştiul a fost ocupat. La sfârşitul anului, la terminarea primei faze a războiului dus de România, armatele Puterilor Centrale au fost oprite după lupte grele pe aliniamentul format de Carpaţii răsăriteni, râul Putna, Siretul inferior şi Dunărea maritimă.
După părăsirea Bucureştiului, armata română a mai susţinut bătălii importante pe Cricov (25 noiembrie/8 decembrie–29 noiembrie/12 decembrie) la Râmnicu Sărat (9/22 decembrie–14-27 decembrie), după care armatele româno-ruse s-au retras spre Focşani, la Caşin (9/22 decembrie–3/16 ianuarie 1917), etc. Două armate ruse au intrat în luptă şi împreună cu românii au reuşit să stabilească un echilibru de forţe cu cele 42 de divizii inamice.
Puterile Centrale obţinuseră un succes însemnat punând mâna pe bogăţiile alimentare şi petroliere ale Munteniei şi demonstraseră că armatele lor îşi păstraseră forţa ofensivă redutabilă. România pierduse 2/3 din teritoriu dar îşi păstrase existenţa ca stat. Armata română continua să lupte deşi pierduse 250.000 de oameni, 29.000 de puşti, 55% din mitraliere şi 24% din tunuri. In Moldova, la Iaşi, guvernul român şi-a continuat activitatea, iar trupele române au început imediat să se pregătească pentru contraofensivă în 1917.
Armata română suferise înfrângeri grave în prima sa campanie, în primul rând, datorită faptului că a fost lipsită de ajutoarele armatelor franceze, engleze şi ruse. Infruntase singură lovitura unor forţe net superioare numeric, ca tehnică de luptă şi experienţă de război, care aleseseră România drept obiectiv principal în toamna-iarna lui 1916. Puterile Centrale nu reuşiseră să scoată România din luptă datorită capacităţii de sacrificiu a poporului român. Milioane de români au trăit în acea iarnă cumplite suferinţe în retragere şi refugiu.
