ROMA - CASA LIVIEI DE PE PALATIN XXXX

     

Așa cum era normal în virtutea cronologiei, primul împărat care s-a stabilit pe colina Palatin a fost Octavianus cu un timp de a primi supranumele de Augustus. După întoarcerea lui din Sicilia, în anul 36 e.A, a cumpărat mai mute case pe Palatin, printre care cea a oratorului Hortensius și o alta numită a Liviei. Le-a amenajat pentru folosirea atât publică, cât și privată. A construit în apropierea și mai sus de vechile case un templu al lui Apollo, zeul lui protector, care a fost inaugurat în anul 28 e.A. Acel edificiu a fost identificat mai târziu, în mod eronat drept templul lui Jupiter Victor (adică Invingătorul). Aceste edificii au fost săpate mai atent după desoperire, în sec. al 19-lea și în sec.al 20-lea, relevând resturi de pictură de mare calitate, în stilul al doilea pompeian.

Augustus a mai adăugat un portic și biblioteci. Decorația acestui ansamblu amintea de bătălia da la Actium. A mai adăugat, în anul 12 e.A, un mic sanctuar dedicat zeiței Vesta.

Devenit atunci Pontifex Maximus, Augustus a putut să locuiască acasă, fără a fi obligat să se instaleze în domus publica, rezervată acestui mare preot și care se afla în Forum Romanum, nu departe de templul zeiței Vesta.  Transformând astfel destinația casei, el i-a dat atributul de sanctuar, iar el apărea drept un personaj sacru.

In apropiere de acest complex amenajat de Augustus se găsea Cabana lui Romulus întemeietorul, un altar care amintea de acel moment istoric legendar al întemeierii primitivei  Roma Quadrata, dar și alte obiective foarte vechi ce contribuiau la prestigiul Romei.

         Casa Liviei, numită astfel în prezent, a fost locuința modestă a împăratului și a soției sale, utilizată și pentru activități publice. Impăratul a refuzat totdeauna de a-și construi un palat de teama de a nu fi asociat monarhiei, dorind să dea, prin locuinţa sa, imaginenea unui magistrat modest şi pios. Doritor de a apărea ca un nou Romulus, Augustus a rămas foarte ataşat de Palatinul atât de încărcat de legende şi de istorie veche romană, stabilind să locuiască acolo. Aflată în apropierea Forului Roman și de Coloseum (care nu exista), Casa Liviei (a lui Augustus) a fost descoperită sistematic în 2007. Frescele ei murale au fost realizate în jurul anului 30 e.A. Frescele au fost restaurate și astăzi se pot vizita unele săli, precum cabinetul de lucru și Tablinium, care adăpostește frescele cele mai bine conservate . Descoperite la peste două milenii  după ce au fost pictate, decorațiile și picturile Casei Liviei, etalează sfincşi, divinităţi, scene mitologice şi scene egiptene, între altele.

          In casa lui Augustus și a Liviei (Domus), numită ca numai a Liviei, se pot vedea două mici săli (camere) în aripa de vest, care au păstrat picturi murale surprinzătoare create în urmă cu două milenii. In centrul sălii numite “a măștilor de teatru”se prezintă două picturi într-o scenografie complexă. O altă încăpere are un perete ce ilustrează o curte înconjurată de un peristil.

         Casa Liviei, grație unor inscripții pe bucăți de plumb, prezintă părți intacte. Trei încăperi merită o atenție specială datorită frumuseții frescelor, dintre care cele ale sălii pentru masă (tablinium) sunt cel mai bine conservate. In acest spațiu, un zid în excelentă stare, este tratat ca un décor de scenă, cu pilaștri corintici, pilațtri albi cu un stilobat ce pare a se detașa de un zid roșu, suportând un plafon în perspectivă.

Cornișa este decorată cu picturi de sfincși și de divinități. Se văd scene mitologice: Io iubită de Zeus, supravegheată de soția Hera, un mic Eros ține un puternic ciclop sub control.

O a doua încăpere prezintă pe zidurile sale coloane ornate de ghirlande de frunziș și de fructe. O friză prezintă scene egiptene, după gustul epocii.

Gustul rafinat al romanilor pentru pictură murală s-a inspirit larg de la greci.

         Infinita varietate de culori folosite impresionează astăzi și nu trebuie uitat că aceste decorațiuni au fost descoperite după mai mult de două mii de ani de la data pictării. Nu au pierdut nimic din prospețimea lor și există teama ca oxidarea din atmosferă să nu ducă la pierderea cu încetul a strălucirii și luminozității. Pe de altă parte, Augustus s-a inspirit din modelele moștenite din lumea elenistică (adică a regilor ce au urmat lui Alexandru în Grecia și Orientul Mijlociu). Așezând sanctuarul lui Apollo la mijlocul pantei Palatinului, adică bine vizibil de pe colinele înconjurătoare, el a teatralizat locuința proprie, a realizat o punere în scenă demnă de unele palate elenistice. Totodată aparențele au fost salvate: era vorba, înainte de toate, de un sanctuar consacrat lui Apollo,  nu de un loc în onoarea puterii personale a lui Augustus.

RETRAGEREA ÎN MOLDOVA 1916 BBB X

      

        Pe măsură ce trupele române erau copleşite de trupele Puterilor Centrale cu mult superioare numeric, ca înzestrare şi experienţă de luptă, iar teritoriul era ameninţat de a fi cotropit, autorităţile au luat măsuri în vederea evacuării ministerelor de la București în Moldova. Guvernul examinase ipoteza părăsirii Bucureştiului încă din luna septembrie 1916, datorită ameninţării din partea frontului inamic sudic, foarte apropiat de capitală pe linia Dunării. Guvernul s-a lovit de opoziţia formală a regelui. Oameni cu înaltă poziţie politică şi socială, cunoscuţi pentru sprijinul acordat intrării în război începuseră să închirieze case la Iaşi, sau în alte oraşe mari ale Moldovei.

        La sfârşitul lunii noiembrie 1916, în condiţiile insucceselor în bătălia Neajlov-Argeş s-a hotărât evacuarea urgentă a Ministerului de Război, a Statului Major, a Parlamentului, a Curţii de Casaţie şi a altor instituţii centrale. Totodată s-a decis evacuarea maşinilor şi utilajelor întreprinderilor militare industriale (Arsenalul Armatei, Pirotehnia, atelierele pentru fabricarea obuzelor, confecţionarea echipamentului, o mare parte a utilajelor şantierelor navale, a uzinelor de reparare a materialelor de război, ca şi meseriaşii). Personalul atelierelor particulare i-au urmat pe cei ai statului din atelierele de interes militar, precum şi personal de la exploatările de petrol din Prahova. Ceea ce nu s-a putut evacua a fost distrus. Aliaţii din apus au cerut ca armata română în retragere să ardă totul în drum, alimentele din hambare, nutreţurile pentru vite, tot ce ar fi putut folosi inamicului.

         Ion Bianu nota în 16/29 noiembrie 1916 că „Se pare că ai noştri, care nu și-au pierdut minţile, au făcut să se renunţe la arderea alimentelor rămânând a se incendia numai depozitele petroliere“. Multe personalităţi filo-germane s-au opus distrugerii averilor statului şi a resurselor lui. Pentru aceasta s-au adresat chiar regelui. Al. Marghiloman, imediat ce a aflat de acest plan a adresat regelui un apel prin care cerea să „nu se permită această mistuire a propriilor noastre resurse…“ La cererea puterilor Aliate apusene s-a decis totuşi distrugerea tuturor instalaţiilor industriei petroliere din judeţul Prahova. Constantin Stere a adresat şi el regelui un apel, la 20 noiembrie/3 decembrie 1916 ca să fie împiedicate acele măsuri extreme.

Distrugerea instalaţiilor petroliere s-a făcut după un plan sistematic al colonelului Norton Grifftis. Acţiunea a fost condusă de colonelul Thomson. Sondele au fost astupate cu obiecte de metal sau conducte mai strâmte. Au fost arse toate instalaţiile exterioare: turnuri, rezervoare, rafinării.

          In cele trei judeţe petroliere, Dâmboviţa, Prahova şi Buzău, s-au distrus 1677 de sonde, din care 1047 productive, 26 de rafinării de petrol şi derivate din petrol. Paguba a fost enormă. Titu Maiorescu a apreciat la 26 noiembrie/9 decembrie 1916 că „paguba noastră a fost mai mare decât posibilul folos al inamicului german“.

După calculele unei comisii instituite în 1922, paguba provocată instalaţiilor petroliere se ridica la 9.980.527 lei aur.

         Pentru transportul populaţiei pe calea ferată au fost luate măsuri speciale. In Bucureşti s-au stabilit patru centre de unde se puteau elibera zilnic permise de intrare în Gara de Nord. Imbarcarea se făcea a doua zi după cumpărarea biletului.

        In afara oficialităţilor, cu familiile, a instituţiilor şi a locuitorilor Bucureştiului, spre Moldova s-au revărsat mulţimi din toate categoriile sociale. Convoiuri de mii şi mii de fugari, cu ochii zăpăciţi, cu fețele trase, cu haine în neorânduială, abia se mişcau cu eforturi greu de imaginat în lungul drumurilor pline de noroaie şi gropi. Mame cu copii în braţe, sau cu ei de mână, bătrâni ducând carul cu boi în care se afla îngrămădită întreaga avere a familiei. Toţi se mişcau în lungul drumurilor în preajma şi pe lângă convoaiele militare, ca şi cum ar căuta sprijin în puterea pe care o reprezenta aceasta. Epopeea retragerii a rămas profund întipărită în inimile contemporanilor. Pentru mulţimi retragerea spre Moldova a fost extrem de dificilă. Mulţi se agăţau de scările vagoanelor, se urcau pe acoperişuri, sau se sprijineau în poziţii periculoase între şi peste tampoanele vagoanelor. Mulţi şi-au pierdut viaţa pentru că mâinile lor îngheţate scăpau de pe bara de fier de care erau agăţate. In gara Ciurea s-a petrecut un eveniment îngrozitor. Acolo un tren de pasageri supraaglomerat s-a ciocnit cu un tren din gară încărcat cu butoaie de benzină. Au rămas morţi pe loc, carbonizaţi ori striviţi mai bine de 700 de oameni, bărbaţi, femei, copii, pe care trenul îi ducea la Iaşi. Erau cu toţii refugiaţi din teritoriile ocupate de duşmani, între care o mulţime din Dobrogea.

          Masa evacuaţilor civili, sau militari, cuprindea şi pe recruţii anilor, 1917, 1918, 1919 şi 1920, cărora Ministerul de Război le ordonase să treacă în Moldova. Slabi şi firavi din punct de vedere fizic, dar şi lipsiţi de strictul necesar, mulţi dintre ei au pierit pe drum.

         Un contemporan a scris cu revoltă, în decembrie 1916, cum miile de tineri, între 16 şi 19 ani, contingenţele militare viitoare, fuseseră luaţi de guvern în retragere în ultimele clipe. Erau aduşi din Oltenia şi Muntenia pe jos, nemâncaţi, degeraţi şi istoviţi, însoţiţi de sus de avioanele germane. Locuitorii din Tecuci şi-au amintit cu durere mult timp de sosirea într-un amurg de seară a câtorva mii de Olteni, copii între 16 şi 17 ani, ajunşi fără ca cineva să ştie că sosesc, fără să-i aştepte vreo baracă încălzită. Au dormit în grădina publică a oraşului şi câţiva nu s-au mai sculat dimineaţa.

          In afară de armată şi tinerii susceptibili de încorporare au fost evacuate şi părţile sedentare împreună cu 20.000 de răniţi sau bolnavi, transportaţi în vagoane deschise, neîncălzite şi fără o îngrijire corespunzătoare. Răniţii nu au căpătat îngrijirile necesare şi uneori au stat câte şapte zile fără să găsească un pat de spital, alţii nu şi-au primenit pansamentele câte zece zile. Unii au fost evacuaţi pe jos, cu o pâine în mână drept hrană pentru 5-6 zile. Ostaşii care luptaseră trei luni şi jumătate erau acoperiţi de zdrenţe, astfel că guvernul a fost nevoit să cerşească lenjerie pentru ostaşi, cu toate că înainte de începerea războiului s-au acordat credite îndestulătoare pentru armată.

Au fost, deasemenea, evacuaţi prizonierii de război şi aproximativ 30.000 de cetăţeni ai statelor cu care România era în război.

         Oboseala cauzată de un drum de 300 de km, străbătut adesea pe jos, istovirea datorată lipsei de hrană, lipsa de locuinţe şi de încălzire pe acest parcurs făcut iarna, au influenţat fizic populaţia evacuată, moralmente abătută de evenimente. Clădirile bune din Iaşi fuseseră ocupate cu anticipaţie de familiile bogate şi cu prestanţă politică, astfel că răniţii n-aveau unde să se adăpostească. Nu erau spitale, nu erau destui medici, iar medicamentele lipseau cu toate că existau retrase în Moldova trenuri sanitare bine dotate. Un martor ocular spunea că: „Răniţii culcaţi pe jos îşi aşteptau rândul zile întregi pentru a fi văzuţi de medici“. Vintilă Brătianu scria că: „în jurul fiecărei ambulanţe de campanie câmpia era ticsită de soldaţi, nu poţi să treci fără să atingi un picior, un braţ, un cap, fără să provoci ţipete de durere. Văzduhul era plin de gemete, mulţi răniţi sunt în delir; tot câmpul seamănă cu un infern imens şi teribil“.

          Moldova ajunsese o insulă a refugiului. In spaţiul ei şi aşa neîncăpător se revărsaseră, în afara armatei şi a autorităţilor, o mulţime de refugiaţi, care nu vroiau să rămână sub ocupanţii germani. După evaluările făcute, populaţia flotantă civilă şi militară din Moldova se ridica la mai mult de un milion şi jumătate de suflete. Această parte a ţării trebuia să găzduiască în plus populaţia Moldovei evacuată din zona de operaţiuni ale armatelor româno-ruse, zonă care se întindea pe cel puţin o treime din lăţimea Moldovei, din Bucovina până la Dunăre. O lungă fâşie, în lungul frontului era ocupată de armatele ruse şi serviciile lor de etape, ruşii însumând circa un milion de oameni atât pentru front cât şi pentru servicii. O altă zonă a Moldovei era folosită ca zonă de evacuare a armatei, în reorganizare.

         Iarna timpurie, gerul persistent şi mai ales lipsa de combustibil au făcut deosebit de dificilă situaţia populaţiei, cu atât mai mult cu cât combustibilul şi o mare parte din alimente fuseseră distruse pe timpul retragerii. Guvernul a luat măsuri de compensarea lipsurilor prin stimularea producţiei petroliere de la Moineşti şi a cărbunelui la maxim. In general sporurile de produse combustibile abia satisfăceau nevoile căilor ferate, armatei şi ale întreprinderilor industriale care funcţionau în Moldova după retragere, precum „Arsenalul Armatei“, fabrica „Wolf“, „Le Metre“, etc. Lipsa de materii prime era extrem de acută. Spre exemplu, pentru fabricarea unor tunuri antiaeriene au trebuit să fie demontaţi până şi stâlpii metalici de susţinere a reţelei electrice din Iaşi.

         Cu toate că avea unele rezerve din anul 1916 şi la care se putea adăuga o producţie slabă din anul 1917, Moldova s-a aflat în pragul înfometării. Previziunile pentru o producţie slabă se bazau pe lipsa braţelor de muncă din agricultură în special. O mulţime de produse alimentare de bază nu mai ajungeau la consumatorii din oraşe şi mai ales din sate, precum sarea, zahărul şi chiar mălaiul ce nu putea fi produs de mori din lipsă de combustibil.

         Guvernul a trecut şi la unele rechiziţii din lumea satului, punându-se în pericol situaţia ţăranilor pe timp de iarnă. Lipsurile din domeniul alimentaţiei s-au datorat faptului că o mare parte a pământului nu putuse fi cultivată la timp, dar şi faptului că din rezerve a consumat atât de armata română cât şi de cea rusă, care nu primea curent aprovizionarea din Rusia. Pe de altă parte, marile centre de la răsărit de Galaţi şi Botoşani erau insuficiente pentru aprovizionarea populaţiei. In Moldova rurală nu exista un serviciu organizat de aprovizionare cu cele necesare ţăranului.

          Hrana insuficientă, lipsa de locuinţe, mizeria şi neajunsurile de tot felul au creat un teren propice pentru germinarea şi răspândirea bolilor şi în primul rând a tifosului exantematic. „In armată – spunea un martor ocular – tifosul exantematic ucidea trei sferturi din numărul celor bolnavi. In unele divizii epidemia izbucnea cu o iuţeală nemaipomenită, ucigând într-o săptămână a cincea parte a efectivului. Un regiment, în 8 zile, pierdea un sfert din oamenii săi. La Regimentul 5 roşiori, caii au trebuit să fie repartizaţi unor alte corpuri, pentru că nu mai puteau fi îngrijiți de nimeni. Victimele tifosului în timpul celor trei luni ale iernii 1916-1917 au fost evaluate la 300.000  de oameni“.

         Referindu-se la armată, contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România aprecia că „armata română a fost foarte mult decimată de epidemii în iarna 1916-1917. Astfel, au zăcut bolnavi peste 200.000 de ostaşi români, din care au murit peste 80.000 (asta însemnând efectivul a cinci divizii)“.

  Ministrul Belgiei la Iaşi, Ypresele de Strihou, arăta într-un raport de la 2 martie 1917 că: „bolile îi seceră în proporţie înspăimântătoare….; cam 15.000 de oameni pe lună – cifra unei divizii. Spitalele deşi au câte 2 oameni într-un pat, sunt prea mici şi prea puţine pentru a satisface nevoile. La Iaşi, la ora actuală mor câte 175 de persoane zilnic de tifos exantematic. De trei luni pot fi văzuţi pe străzile Iaşului şiruri lungi de astfel de nenorociţi bolnavi, cu uniformele zdrenţuite, descărnaţi şi palizi, care sub paza unui jandarm se târăsc copleşiţi cu privirea strânsă, muţi şi abătuţi, spre indiferent care spital, sortiţi gropilor comune“.

         Tifosul exantematic a făcut numeroase victime şi în rândul medicilor. Până la finele lunii aprilie 1917 au murit de tifos 180 de medici, iar 200 erau bolnavi. Ravagiile tifosului exantematic au fost şi mai mult resimţite la sate, unde autorităţile de resort nu trimiteau nici un ajutor medical.

    O altă statistică vorbeşte că la Iaşi mureau circa 400-500 de oameni pe zi, care erau îngropaţi în gropi comune. Take Ionescu scria într-un articol din ziarul L'Entente, care apărea la Petersburg: „Aici în Moldova, tifosul exantematic ne-a costat mai mult decât zece bătălii“.

         Insuccesele armatei române din 1916, datorate, în principal, incapacităţii aliaţilor de a-şi îndeplini promisiunile din Tratatul de Alianţă şi atitudini trădătoare ale Marelui Cartier General rus, au adus poporului român un întreg cortegiu de suferinţe, dar n-au putut să înfrângă în el speranţa în victoria cauzei sale naţionale.

După numai cinci luni armata română era reorganizată şi reînarmată.



REÎNARMAREA ŞI REORGANIZAREA ARMATEI ROMÂNE ÎN PRIMĂVARA 1917 BBB - X

      

        După patru luni şi jumătate de lupte cu forţe superioare, în a doua parte a anului 1916, armata română ajunsese într-o stare foarte critică. Pierderile umane s-au apreciat la circa 250.000 de oameni din care 100.000 morţi sau dispăruţi, circa 50.000 de răniţi, iar restul prizonieri sau rămaşi în teritoriul ocupat. Se uzase şi se pierduse un important material de război, pentru gradul de înzestrare al armatei române, precum 250 de mitraliere şi 450 de tunuri.

         In Moldova, la începutul anului 1917 se produsese o suprapoluare. Acolo se retrăsese, alături de armată tot aparatul de stat, patru contingente de tineri, foarte mulţi refugiaţi din teritoriul ocupat. La aglomeraţia română s-au adăugat forţe ruse de aproape 1.000.000 de oameni, o parte pentru front şi alta pentru asigurarea serviciilor şi aprovizionării.

        Primul ţel al guvernului refugiat a fost reorganizarea şi reînarmarea armatei pentru continuarea luptelor ce aveau a avea loc în anul următor, după o iarnă excesiv de grea.

        Necesităţile operative şi politice au determinat ca Armata a II-a română (şase divizii de infanterie şi o brigadă de cavalerie) să rămână pe front în continuare. Ca urmare reorganizarea armatei a cunoscut două modalităţi. Pentru Armata a II-a (compusă din două corpuri de armată, Corpul 2 şi 4, fiecare cu trei divizii) s-a aplicat metoda retragerii în spatele frontului a câte unei divizii din fiecare corp de armată, pe timp de o lună. Celelalte forţe române au fost dirijate în anumite zone de reorganizare situate în spatele frontului, constituite în partea de nord a Moldovei.

        Pentru numărul mare de oameni şi subunităţi care se rătăciseră de unităţile de origine şi se aflau în cadrul altor unităţi sau mari unităţi, încă din perioada retragerii, s-a procedat la modificări continue ale restructurării. După două luni trupele au fost încadrate în felul următor: Corpul 1 de armată (diviziile 2, 4 şi 11) la Iaşi şi împrejurimi; Corpul 3 de armată (diviziile 5, 13 şi 14) în raionul şi oraşul Botoşani; Corpul 5 de armată (diviziile 9, 10 şi 15) şi artileria grea în raionul şi oraşul Vaslui; diviziile 1 şi 2 cavalerie în raionul Dumbrăveni şi Burdujeni.

         Reorganizarea totală a armatei a durat circa cinci luni de zile în condiţiile unei ierni extrem de vitrege. Pe front s-au desfăşurat numai acţiuni minore cu caracter local. În acea perioadă, forţele aflate în contact cu inamicul de pe întregul front al Moldovei era apreciat pentru trupele româno-ruse, la 30 de divizii de infanterie, 10 divizii de cavalerie, 2 brigăzi de infanterie şi 2 brigăzi de cavalerie; iar pentru trupele inamice la 28,5 de divizii de infanterie şi 5 divizii de cavalerie.

        Refacerea armatei nu a fost uşoară ci dimpotrivă, s-a izbit de multe greutăţi. Retragerea precipitată de la sfârşitul anului 1916 a lăsat în Muntenia multe resurse de hrană şi furaje neevacuate, mai ales din lipsa mijloacelor de transport. Furajul din Moldova fusese consumat de numeroasa cavalerie rusă. Vitele au pierit în număr mare de oboseala retragerii, de foame şi de frig. Lipsurile de furaje au atras o mortalitate destul de ridicată a cailor armatei. Spre exemplu, numai la Divizia a 4-a au murit 1.100 de cai numai în luna ianuarie 1917. Din cauza lipsei de cai, două brigăzi de roşiori au fost reorganizate pedestru iar unele regimente de artilerie nu s-au mai putut reface.

Multe din staţiile CFR erau blocate de îngrămădirea trenurilor cu materiale evacuate din Muntenia. Pentru restabilirea tranzitului s-a trecut la scoaterea de pe şine a vagoanelor goale de prin staţii şi trecerea pe căi laterale.

         Lipsa de alimente, aglomerația excesivă de oameni, vitregia iernii, lipsa de adăposturi şi uneori chiar de echipament au făcut ca să izbucnească o epidemie de tifos exantematic şi de febră recurentă. Acestea au făcut ravagii în rândul populației, dar şi în al armatei, în lunile ianuarie şi februarie 1917. Spre exemplu, la Divizia a 4-a s-a ajuns la 50 de morți pe zi, iar la un moment dat s-au înregistrat 3.000 de bolnavi.

Materialul de război necesar înzestrării trupelor a sosit cu întârziere astfel că reorganizarea s-a putut realiza treptat şi la unele divizii foarte târziu şi incomplet. Cu toate aceste greutăți trupele Armatei a II-a au fost gata reorganizate către sfârșitul lunii aprilie 1917, iar cele al Armatei I-a către sfârșitul lunii iunie 1917, exceptând Corpul 1 de armată. Reorganizarea a înlăturat principiul concentrării de efective umane și l-a aplicat pe cel al dotării corespunzătoare a unităților, atâtea câte puteau fi dotate corespunzător. Pentru acestea s-au organizat nevoile de reîmprospătare cu efective şi materiale de război în situaţia că războiul ar fi fost de lungă durată.

Divizia a constituit marea unitate de bază, dotată cu toate mijloacele pentru a putea trăi şi lupta în mod independent. Ca forţă combativă divizia română ajunsese să fie comparabilă cu a inamicului, conform tabelului:

Divizia română:         14 batalioane, 13 baterii, 2 escadroane, 112 mitraliere

Divizia rusă:              12-16 batalioane, 6 baterii, 1 escadron, 48-96 mitraliere

Divizia germană:       9 batalioane, 9 baterii, 1 escadron, 81-108 mitraliere

Divizia austro-ungară: 12 batalioane, 12 baterii, 1 escadron, 96 mitraliere

Divizia bulgară:         16 batalioane, 12 baterii, 1 escadron, 64 mitraliere

Divizia turcă:             9 batalioane, 6 baterii, 1 escadron, 54-72 mitraliere

         Pentru reorganizarea sa, armata română a primit sprijinul deosebit al misiunii militare franceze, conduse de generalul Henri Mathias Berthelot. Această misiune a sosit cu primele ei elemente în luna octombrie 1916, pentru că la începutul lui februarie 1917 să dispună de 277 de ofiţeri de infanterie, cavalerie, artilerie şi de stat major; 37 de piloţi şi observatori; 88 de medici; 9 ofiţeri de marină şi 8 ofiţeri de intendenţă şi administraţie. Misiunea era completată de 1.150 grade inferioare şi soldaţi, printre care numeroşi specialişti. Ofiţerii misiunii au fost repartizaţi la toate comandamentele până la regimentele de infanterie şi artilerie grea. Ofiţerii francezi au luat parte şi la lupte, mulţi dintre ei căzând pe câmpul de onoare alături de românii pe care îi instruiseră. Mulţi medici şi personal auxiliar francez şi-au dat viaţa alături de cei români pentru combaterea epidemiilor (de amintit colonelul doctor Dubois şi mediul savant, profesor doctor Clunet).

         Francezii au pus accent pe învăţarea românilor cu folosirea noului armament. S-au elaborat noi regulamente şi instrucţiuni de luptă, în conformitate cu experienţa primilor doi ani şi jumătate de război. S-au organizat centre şi cursuri pe specialităţi pentru cadrele române din comandamente. Pentru trupă s-au organizat şcoli în fiecare divizie pentru mitraliere, pentru puşti-mitraliere, pentru grenadieri, pentru fortificaţii, pentru telefonişti şi semnalizatori, etc. După încheierea cursurilor s-au desfăşurat aplicaţii în teren până la nivel de divizie.

        Privind instrucţia de bază s-a acordat o preocupare constantă pentru completarea materialului de război şi a efectivelor noi. Efectivele au fost completate cu două contingente de tineri (1917 şi 1918), aproximativ 80.000 de oameni şi cu rezervele care se aflau la părţile sedentare ale regimentelor, aproape 130.000 de oameni.

S-a ajuns astfel ca armata de operaţii să se ridice la 460.000 de oameni, din totalul de 700.000 de oameni ai întregii armate din Moldova.

         Capacitatea de luptă a infanteriei s-a îmbunătăţit substanţial mai ales datorită dotării cu armament automat, mitraliere, puşti-mitraliere şi grenade, trimise mai ales din Franţa. In cursul anului 1917 s-au primit din Franţa şi Anglia următoarele materiale de război: 150.000 de arme „Lebel“ de 8 mm, 1957 de mitraliere, 2736 puşti-mitralieră, 1.300.000 de grenade, 84 tunuri de câmp, 92 tunuri grele, 49 de obuziere grele, 130 de mortiere de tranşee şi numai din Franţa aproximativ 50 de avioane de cercetare şi luptă.

In luna iulie 1917, când s-a considerat încheiată reorganizarea şi reînarmarea, armata română dispunea de 867 de batalioane (din care 60 de marş), 110 escadroane şi 243 de baterii.

        Este ilustrativă o comparaţie între dotarea din 1916 şi cea din campania 1917. In anul 1916 armata română nu avea deloc puşti-mitralieră şi grenade, iar după reorganizare fiecare pluton dispunea de 2 puşti-mitralieră şi de o grupă de grenadieri. Un regiment din 1916 dispunea de 4-6 mitraliere, în 1917 un singur batalion avea 8 mitraliere. In 1916 numai comandamentele de armată şi diviziile de cavalerie aveau câte o secție de telegrafie, iar după reorganizare ea există în organizarea fiecărei divizii de infanterie. Lipsa secţiilor de telegrafie a constituit o gravă carenţă în campania română din 1916 când distanţele dintre divizii erau mari, separate de munţi şi când s-au operat frecvenţe modificări de dispozitiv şi situaţii.

Reorganizarea şi reînarmarea armatei române avea să dea roade glorioase în marile bătălii din vara lui 1917 la Mărăşti, Mărăseşti și Oituz şi pentru tot frontul pentru păstrarea existenţei Regatului şi a dinastiei.