MANOLACHE COSTACHE EPUREANU - ÎNTEMEIETORUL PARTIDULUI CONSERVATOR

     

        Manolache Costache Epureanu s-a născut la 22 august 1820, la Bârlad și a decedat la 7 septembrie 1880, la Wiesbaden, în Germania) A fost primul-ministru al României, din partea partidului Conservator, în două rânduri: în 1870 (1 mai - 26 decembrie) şi în 1876 (6 mai - 5 august).

        Manolache Costache Epureanu a studiat în Germania, la Heidelberg, Berlin, Gottingen şi Jena. La această ultimă universiate şi-a susţinut, în 1839, doctoratul în drept. Intors în ţară, după o scurtă perioadă în care a locuit la Paris, s-a implicat în mişcarea de opoziţie împotriva politicii domnitorului Mihail Sturdza, mişcare aflată la originile revoluţiei de la 1848. Manolache Costache s-a aflat printre participanţii la revoluție, în Moldova, motiv pentru care a fost întemniţat şi apoi trimis către Turcia, sub escortă, împreună cu alţi cinci revoluţionari. A evadat la Galaţi, rămânând în exil, apoi, până în 1849, când a revenit în Moldova.
        După 1856, s-a implicat în luptele pentru Unire, în calitate de membru al Divanului Ad-hoc din Moldova (1857) şi al Adunării Elective a Principatului (1858). Cariera sa a luat o nouă întorsătură după alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Intre 27 aprilie 1859 şi 3 aprilie 1860, Manolache Costache a fost prim ministru în Moldova, calitate în care a făcut primii paşi către înlăturarea privilegiilor fiscale, a coordonat secularizarea averilor mănăstirilor neînchinate (chinoviilor), a luat măsuri de modernizare a armatei (înfiinţarea unui batalion de geniu) şi a încercat înfiinţarea unor instituţii de credit (bancă naţională şi credit funciar).
Guvernul Manolache Costache Epureanu, la Iași, a fost un consiliu de miniștri interimar, care a guvernat Principatul Moldovei în perioada 10 noiembrie 1859 - 3 aprilie 1860.  
 Intre 14 iulie 1860 şi 14 aprilie 1861 a devenit singurul prim ministru moldovean al Ţării Româneşti. Aici a elaborat un interesant proiect de înfiinţare a unei Bănci Naţionale, cu capital majoritar privat, dar controlată de stat. Conflictul cu Adunarea Legislativă munteană a făcut însă ca, la 14 aprilie 1861, cabinetul său să primească un vot de blam şi să fie dat în judecată, printre altele, pentru presupuse nereguli în alegeri şi abuzuri în administraţie. El a fost achitat de către Inalta Curte de Casaţie și Justiţie, la 18 septembrie 1862.
Dacă în perioada 1859 - 1861 Manolache Costache Epureanu a fost principalul colaborator al lui Alexandru Ioan Cuza, ulterior s-a îndepărtat treptat de acesta, apropiindu-se de conservatori. Dupa detronarea lui Cuza, la 11 februarie 1866, el a devenit unul dintre principalii lideri ai acestora.

 

        Majoritatea conservatoare din Adunarea Constituantă, convocată în 1866, pentru a adopta prima constituţie internă a ţării, l-a ales preşedinte al acesteia. In 1870, el a devenit prim ministru, neputând însă a se menţine din pricina tulburărilor interne cu care s-a confruntat. In guvernul Lascăr Catargiu, el a devenit, tot pentru o scurtă perioadă (28 octombrie 1872 - 31 martie 1873), ministru al justiţiei, funcţie din care s-a retras după ce Adunarea Deputaţilor şi Senatul au votat înfiinţarea unui Institut de Credit Funciar cu capital autohton (Manolache Costache susţinea înfiinţarea acestuia cu sprijinul capitalului străin).      

        Conflictul cu mai mulţi lideri conservatori, inclusiv cu primul ministru Lascăr Catargiu, l-a determinat pe Epureanu să se întoarcă spre liberali. In 1876, el a devenit primul şef de guvern, reprezentând Partidul Naţional Liberal, înfiinţat în 1875. S-a retras însă repede din această funcţie, dezaprobând punerea sub acuzare de către Camera Deputaţilor a majorităţii miniştrilor fostului cabinet conservator. Din 1878. Manoalche Costache a început să se apropie, din nou, de conservatori. Această apropiere a fost nu doar reuşită, dar politicianul a căpătat suficientă autoritate în rândul lor ca, la 3 februarie 1880, el să devină primul lider al Partidului Conservator şi autorul primului program politic al acestuia."

        Manolache Costacge Epureanu a rămas leadrul fondator al Partidului Conservator, partid care va disparea de pe scena politică prin greșala Partidului Liberal. Vor aparea taranistii....și apoi comuniștii....

 

 

        La Congresul din 7 mai 2005 al Partidului Umanist din România, fondat în 1991, delegaţii au adoptat în unanimitate moţiunea care marca reapariţia pe scena politică românească a Partidului Conservator. Inițiator a fost Dan Voiculescu un politician comunist și colaborator al Securității coministe, un  șarlatan veros, un mare profitor al căderii regimului lui Nicolae Ceaușescu, in îmbogățit prin furt din patrimoniul statului, un exemplu excrement al evolușiilor transformatoare de după 1989, o secătură poLitică cu tupeu de țigan, un șarpe veninos de apă tulbure, o piază rea pentru țară. Un astfel de specimen nu putea reînvian ținuta vechilor conservatori, nu avea prestanța lor și nici măcar o doctrină apropiată. A vrut numai să se folosească de blazonul fostului partid istoric, ca paravan al propriilor excrocherii politice și, mai ales, economico-penale.  

ȘARJA DE LA ROBĂNEȘTI - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

    

Şarja de la Robăneşti a unei unități a cavaleriei române în Primul Război Mondial, a rămas în istoria militară un exemplu înălțător de jertfă în lupta cu trupele germane. Evenimentul aproape legendar s-a consumat la 10 noiembrie 1916.

După înfrângerea pe care au suferit-o la 16 octombrie 1916 pe Jiu în faţa trupelor române, germanii au început să se reorganizeze pentru a porni o nouă ofensivă. În acest scop, ei au concentrat sub comanda generalului Kühne o masă de 80.000 soldaţi, care dispuneau de 30.000 cai. Aceste forţe erau alcătuite din Diviziile 11 şi 301 bavareze (înfrânte anterior pe Jiu), 41 prusacă, 109 infanterie (retrase de pe frontul de la Riga) şi 6 şi 7 cavalerie. În rezervă era ţinută Divizia 115 şi două brigăzi de ciclişti.

La 29 octombrie 1916 aceste trupe au declanșat ofensiva, reuşind în scurt timp să dea peste cap trupele române. Acestea din urmă au intrat în retragere, iar la 8 noiembrie cavaleria germană intra în Craiova.

La 7 noiembrie Brigada 2 roşiori din Divizia 1 cavalerie română se afla dispusă la Caracal. Brigada era formată din Regimentul 4 roşiori "Regina Maria" şi Regimentul 9 roşiori. Ambele regimente luptaseră deja, la Flămânda, pe Dunăre şi în Pasul Turnu Roşu. Din luna octombrie 1916 se aflau în rezerva grupului de apărare al Dunării.

La 8 noiembrie, când trupele germane intrau în Craiova, trupele române începuseră retragerea din Oltenia. Brigada de roşiori de la Caracal a primit misiunea de a acoperi aripa stângă a trupelor române care se retrăgeau din regiunea Jiu spre Slatina, pe valea Olteţului. In noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1916 Brigada 2 roşiori a început cercetarea terenului pentru a lua contact cu inamicul care înainta. Până la data de 9 noiembrie a reuşit să intre în contact cu acesta, iar în această zi. Brigada a primit ordin să cadă în flancul şi în spatele inamicului care înainta de la Craiova spre satul Ungureni şi ataca trupele române care se desfăşurau pe şoseaua Craiova-Balş, la 4 kilometri de Robăneşti şi Câmpeni. În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1916, la ora 6 dimineaţa, pe o vreme închisă, cu ceaţă deasă, escadronul 3 comandat de căpitanul Alexandru Filitti, din Regimentul 9 roşiori, este rechemat de la Lăcriţa Mică, unde se afla dispus, iar la ora 7 acesta soseşte la Popânzeşti, intră în coloana brigăzii, cu care porneşte spre sectorul Bojoiu-Robăneşti-Pieleşti. Obiectivul era de a întoarce aripa dreaptă şi a cădea în spatele trupelor germane care atacau Divizia 1/17 română, care se afla dispusă în tranşee între Robăneşti şi Câmpuri. La ora 8, avangarda brigăzii, formată dintr-un divizion din Regimentul 9 roşiori şi escadronul de mitraliere, este primită cu foc din partea de est a satului Bojoiu şi obligată să se oprească. Divizionul 1 din Regimentul 4 roşiori primeşte misiunea de a distruge rezistenţa inamică şi pleacă la atac cu escadroanele 1 şi 2 atacând de front, în timp ce escadronul 3 primeşte misiunea de a întoarce aripa stângă a inamicului, escadronul 4 constituind rezerva. După un schimb viu de focuri, trupele germane se retrag şi brigada ocupă localitatea.

La ora 8.15 Regimentul 9 roşiori primeşte ordin să întoarcă aripa dreaptă a inamicului, care se afla dispus în satul Perşani, în spatele pădurii cu acelaşi nume. Regimentul a ocolit satul Bojoiu pe la vest către Lăcriţa Mare, acoperit de ondulaţiile terenului, şi a cotit apoi spre vest, ajungând la ora 9 la 1.500 metri de flancul drept al germanilor, la sud de pădurea Pârşani, unde s-a oprit într-o vâlcea.

In acelaşi timp, la ora 8.30 avangarda brigăzii şi-a continuat drumul spre Robăneştii de Jos, fiind atacată pe parcurs, dar după ce a reuşit să efectueze o manevră, s-a degajat şi a continuat înaintarea până la ora 8.45 când a fost întâmpinată cu foc puternic de infanterie din pădurea Pârşani şi din satul Robăneştii de Sus, care fusese ocupat de două batalioane din Divizia 11 bavareză, întărite cu mitraliere şi cu un divizion de artilerie. Regimentul 4 roşiori a primit ordin să atace inamicul de front, descălecat. Escadronul 4 s-a desfăşurat pentru atac frontal asupra satului Pârşani, călare pe şoseaua Pârşani-Robăneşti, având dreapta prelungită cu trei plutoane din Escadronul 3, care se sprijineau pe râul Teslui, iar în stânga având un pluton din acelaşi escadron, dispus cu faţa spre pădurea Pârşani. În prelungirea aripii stângi s-a dispus secţia de mitraliere a Regimentului 9 roşiori, care a susţinut înaintarea escadronul 4 şi desfăşurarea escadronului 2. Secţia 4 mitraliere şi escadronul 1 au fost ţinute în rezervă. O baterie din artileria călăreaţă, condusă de căpitanul Vasilescu, s-a dispus în aripa stângă a trupelor române care atacau, dar nu a tras nici un foc asupra obiectivului său, pădurea Perşani, unde se afla adăpostită artileria germană.

Regimentul 9 roşiori, care primise misiunea de a susţine partea stângă a întregului dispozitiv românesc, prin întoarcerea aripii drepte inamice şi căderea în spatele acesteia, nu a reuşit să execute ordinul. Escadroanele 1, 3 şi 4 din acest regiment au înaintat până la nişte şire de paie aflate la aproximativ 800 metri sud-vest de pădurea Perşani, unde s-au oprit. Locotenentul Mora s-a apropiat de aceste escadroane, transmiţând verbal ordinul comandantului de regiment, colonelul Călinescu, ca un escadron, fără a numi care anume, să şarjeze imediat bateria de artilerie inamică ce se afla la liziera pădurii Perşani. Locotenentul urma să ghideze escadronul spre locul unde se afla inamicul, pentru că recunoscuse personal zona şi cunoştea drumul. Auzind ordinul, căpitanul Alexandru Filitti a spus "Escadronul 3 este gata". Maiorul Odobescu i-a ordonat să şarjeze inamicul. Escadronul 3 avea în momentul începerii şarjei efectivul scăzut la doar 110 cavalerişti şi nici un ofiţer înafara comandantului său, căpitanul Filitti. Toţi ceilalţi combatanţi erau indisponibili, executând diferite alte misiuni, în alte părţi. Locotenentul Iuliu Roşca, adjutantul regimentului, s-a oferit voluntar să conducă la atac unul dintre plutoane. Două plutoane din escadron au fost date sub comanda sergentului Bălaşa Ion, cu misiunea de a se strecura pe sub dealul de la nord-vestul pădurii Perşani şi să atace din flanc bateria inamică. Celelalte două plutoane ale escadronului au rămas sub comanda căpitanului Filitti, cu misiunea de a ataca inamicul de front. în acest moment s-a alăturat căpitanului sergentul veteran Donici, care participase la Războiul pentru Independenţa României din anii 1877-1878, cerând să şarjeze alături de ceilalţi soldaţi, ceea ce i s-a aprobat.

Şarja a fost lansată, iar roşiorii au ajuns până la 150 metri de poziţia bateriei inamice, care văzând atacul, s-a retras pentru a se pune la adăpostul infanteriei proprii. Escadronul 3 roşiori a pornit în urmărirea artileriştilor inamici, dar în acel moment trei mitraliere germane au început să tragă din flancul drept asupra cavaleriştilor români. O companie de infanterie, adăpostită în şanţul de la marginea şoselei spre Craiova, a făcut front în faţa atacului românesc şi a deschis focul. În câteva minute întreg escadronul 3 a fost distrus, doar 18 soldaţi reuşind să se mai salveze. Căpitanul Filitti a fost rănit în genunchiul stâng pe când se afla la doar 40 metri de inamic, dar a continuat să atace, fiind doborât cu cal cu tot de o grenadă germană la numai 15 paşi de poziţiile adverse, căzând prizonier.

Rănit fiind, căpitanul Filitti aştepta să plece spre Spitalul din Craiova. In acel moment a sosit generalul von Kunhne, comandantul Corpului 54 Armata germană, care i-a adresat câteva cuvinte pentru a aduce omagiul său actului de temerară vitejie pe care-l considera o nebunie: „Am executat un ordin“, a răspuns căpitanul Filitti, cu mândrie . „Şi apoi eu cred că mi-am îndeplinit misiunea, deoarece tunurile dumneavoastră nu se mai află în poziţie“. Impresionat, generalul german a ordonat ca bravul ofiţer român să fie transportat la spital cu propriul său automobil. Lângă targa pe care se afla întins căpitanul Filitti a fost adus, puţin mai târziu, şi lt. Iulius Roşca, rănit grav în piept, la gât şi la picioare. „Spune-mi, dragă Roşca, de ce ai venit la şarjă? Nu aveai nici o obligaţie s-o faci“. Răspunsul nu a întârziat să apară. „Era prea frumos, domnule căpitan“. Sublime cuvinte! Ele caracterizează îndeajuns sufletul călăreţilor români în acea şarjă supremă de la Robăneşti.

Redus la doar două escadroane după nimicirea escadronului 3, Regimentul 9 roşiori a fost întâmpinat cu foc puternic de către artileria germană şi a fost nevoit să se retragă.

Regimentul 4 roşiori, care atacase inamicul de front, având pierderi mari şi cu aripa stângă descoperită în urma eşecului şarjei, a fost nevoit să se retragă din cauză că în spaţiul rămas liber au început să se infiltreze trupe germane care au deschis asupra lui foc din flanc.

Pierderile trupelor române au fost următoarele: la Regimentul 4 roşiori, trei ofiţeri morţi, trei ofiţeri răniţi, dintre care doi au căzut prizonieri, medicul regimentului a căzut prizonier, iar la trupă au fost 54 morţi, 17 răniţi şi 36 dispăruţi. La Regimentul 9 roşiori au fost un ofiţer mort, doi ofiţeri răniţi şi un escadron distrus aproape în întregime.

Pe teritoriul comunei, în anul 1923, a fost ridicat monumentul eroilor „Șarja Robănești 1916”,pe locul luptei dintre trupele germane și escadronul românesc de cavalerie.

Este o splendidă lucrare în bronz de dimensiuni mici, dar dar semnificaţii covârşitoare.

PENEȘ CURCANUL - CONSTANTIN ȚURCANU BBB X

        

S-a născut la 1 martie 1854, la Vaslui, fiind fiul lui Gheorghe şi al Margaretei Ţurcanu. . Părinţii îl alintau Costache. La vârsta de 7 ani, părinţii l-au dus la Huşi la nişte rude mai înstărite, unde a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care ştia să scrie şi să citească. A urmat şcoala primară la Huşi, apoi a revenit la Vaslui în anul 1865. Pentru a se putea întreţine, s-a angajat ca lucrător la drumuri. Şi-a început stagiul militar la Regimentul 7 Dorobanţi Iaşi, care avea Batalionul 2 la Vaslui. După un an de instrucţie soldatul Constantin Ţurcanu a devenit caporal şi a fost numit comandantul unei grupe de recruţi.

In timpul războiului de Independenţă din anul 1877, Constantin Ţurcanu, cu gradul de sergent, a luat parte la luptele de la Griviţa 1 şi 2. Datorită faptelor de arme deosebite, la 28 august 1877, Constantin Ţurcanu a fost decorat cu ordinul „Steaua României”. La sfarsitul razboiului, sergentul Constantin Turcan fusese decorat cu “Trecerea Dunarii, “Aparatorii independentei”, “Medalia comemorativa rusa”. In mod cu totul exceptional i se acordase “Steaua Romaniei” care era rezervata exclusiv ofițerilor.

La 7 octombrie 1877, în timpul luptelor date pentru cucerirea redutei Griviţa 2, Constantin Ţurcanu a fost rănit şi internat la Spitalul din Turnu Măgurele. Aici l-a întâlnit pe poetul Vasile Alecsandri care îl va imortaliza în poezia „Peneş Curcanul” din ciclul „Ostaşii noştri”.

La 30 decembrie 1877 a luat parte la decorarea drapelului de luptă al unităţii, la Bucureşti. In octombrie 1878, impreună cu locotenent colonelul Ion Petrovici şi alţi 60 de ofiţeri şi gradaţi reprezentând Regimentul 13 Dorobanţi, a participat la Bucureşti, la parada „Întoarcerii triumfale a armatei române”.
Din anul 1880 pentru cinstirea meritelor deosebite ale batalionului vasluian, s-a hotărât ca subunitatea să se transforme într-un regiment de sine stătător, cu denumirea „Regimentul 7 Rahova nr. 25 Vaslui”. In acelaşi an s-a întors la Vaslui şi a fost numit picher pe şoseaua Vaslui – Soleşti. După doi ani, în ziua de 15 ianuarie 1882, s-a căsătorit cu Rariţa şi a construit o casă pe str. Gh. Lazăr, nr. 15.
A luat apoi parte la cel de al Doilea război balcanic,în 1913 la vârsta de 57 de ani.
In timpul primului război mondial, deşi în vârstă de 62 de ani, a cerut să fie trimis pe front, ca voluntar. S-a prezentat astfel pe frontul din Oituz, fiind prezent mereu în mijlocul militarilor tineri. . Cu unitatea lui se afla printre cei care in batalia de la Oituz au oprit inaintarea germanilor. La sfârşitul războiului, alături de decoraţiile din 1877-1878, eroul Constantin Ţurcanu a primit alte decoraţii: „Virtutea Militară”, cl. I, “Medalia serviciului credincios”, cl. I, iar în 1931 i s-a conferit medalia „Mihai Viteazul” şi „Virtutea Militară”. ”. In afara de aceste distinctii romanesti, Constantin Țurcanu a mai primit “Crucea italiana de razboi” si medaliile poloneze “Crucea vitejilor” si “Crucea de razboi”.

In anul 1922, comandantul Regimentului 25 Vaslui a hotărât rămânerea lui Constantin Ţurcanu în rândul cadrelor active până la sfârşitul vieţii.
La 15 noiembrie 1932 Constantin Ţurcanu a trecut în nefiinţă, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea din Vaslui. După doi ani, asociaţia „Cultul eroilor” a ridicat în acelaşi cimitir, un monument impresionant în memoria eroului român. Opera aparţine sculptorului I. Scutari şi a meşterilor italieni Luise Severiano şi Victor Bibuitto, şi se află situat în cimitirul central din Vaslui.