Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei habsburgice, sosirea Prinţului
Carol de Hohenzollern la Bucureşti constituia o abilă manevră de culise a lui
Bismarck, scopul primului ministru prusian fiind acela de a ameninţa Austria cu
spectrul unei acţiuni militare române în Transilvania . Se vehicula în acest
sens aserţiunea potrivit căreia s-ar fi primit o considerabilă sumă de bani din
partea Guvernului de la Berlin pentru organizarea şi înzestrarea unui corp de
armată format din voluntari unguri şi ardeleni, ceea ce va întreţine temerea
Curţii de la Viena .
Nu este mai puţin adevărat că
Bismarck (foto), cancelarul Prusiei, luase în calcul
posibilitatea declanşării unei insurecţii în Transilvania, iniţiind chiar
tratative cu reprezentanţii emigraţiei maghiare, care, la rândul lor, trebuiau
să obţină adeziunea Guvernului român . In asemenea circumstanţe, nu este deloc
surprinzător faptul că, ambasadorul austriac la Constantinopol,
Prokesch-Osten, îl avertiza pe ministrul de Externe al ţării sale asupra
imposibilităţii practice de a mai împiedica dezmembrarea Imperiului otoman şi,
în acelaşi timp, inevitabila constituire a unui stat român independent .
Pentru a oferi asigurări statului vecin că sosirea Prinţului Carol în România nu are nici un fel de legătură cu planurile prusiene şi că Guvernul de la Bucureşti nu intenţionează să provoace dificultăţi la graniţa cu Transilvania, avea să fie trimis Dimitrie Ghica la Viena. Marcat vizibil de cursul evenimentelor şi departe de a se lăsa convins de argumentele invocate de emisarul român, ministrul de Externe austriac, Mensdorf, a manifestat în continuare rezerve în privinţa recunoaşterii lui Carol I. Mai mult decât atât, Contesa de Mensdorf, cu o vizibilă iritare, îi declarase în mod deschis lui D. Ghica faptul că austriecii "au destul de mulţi Hohenzollerni în nord, pentru ca să mai aibă şi în sud" . Aşadar, convorbirile nu au dus la rezultatul scontat.
Izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia (16 iunie 1866), acesteia din urmă alăturându-i-se Italia două zile mai târziu, precum şi victoria rapidă a armatei prusiene la Sadowa (3 iulie), au determinat modificarea atitudinii anumitor Puteri europene faţă de recunoaşterea lui Carol I.
Negocierile cu Poarta stagnau şi datorită opoziţiei Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei posibile acţiuni armate române în Transilvania . In sprijinul aserţiunii sale, diplomatul austriac invoca sosirea unor ofiţeri prusieni la Bucureşti şi înlesnirea unor pretinse transporturi de arme şi muniţii de către Guvernul de la Berlin . Atât diplomaţia franceză, cât şi cea britanică sugerau cercurilor conducătoare de la Bucureşti să ofere garanţii Austriei că nu vor întreprinde o acţiune militară în Transilvania şi nu vor încuraja "refugiaţii şi aventurierii", adică polonezii şi maghiarii .
In stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita, la rândul său, o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I, printre care se afla şi promisiunea că Guvernul princiar nu va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi nu se va întreprinde nicio acţiune îndreptată împotriva Austriei . La acestea se adăugau avertismentele ambasadorului francez la Viena, Ducele Gramont, ce lăsa să se înţeleagă limpede că, în eventualitatea unei acţiuni a liberalilor radicali de resuscitare a sentimentului naţional în Transilvania, va avea loc o coalizare a Austriei şi Rusiei cu scopul de a determina înlăturarea Principelui Carol .
Fără îndoială, au existat anumite proiecte la nivelul liderilor liberali-radicali. De pildă, într-o notă a ministrului de Interne al Austriei adresată prezidiului Cancelariei aulice regale transilvănene se consemnau legăturile existente între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor şi amplificarea acestora în timpul războiului dintre Imperiul habsburgic, pe de o parte, Prusia şi Italia, pe de altă parte. Se menţiona, de asemenea, despre răspândirea unor proclamaţii ale Principelui Carol printre românii din Transilvania şi sosirea unor emisari din România.
Erau evidenţiate şi contactele frecvente ale lui
C. A. Rosetti (foto) cu diferiţii lideri ardeleni. Mai mult
decât atât, respectivul ministru ţinea să aducă la cunoştinţă declaraţia lui
Avram Iancu, potrivit căreia "acum a sosit momentul să reconstituim
Daco-România". Spre disperarea oficialităţilor austriece, o asemenea atitudine
nu avea să fie singulară. In conformitate cu nota de mai sus, protopopul Balint,
vicecomiţii din Zărand, Frâncu şi Hodoş, precum şi preotul Simion Groza
afirmaseră limpede că "Hohenzollern va trimite în mod sigur trupe în
Transilvania şi că toţi românii pot să se reunească pentru a realiza în secolul
al XIX-lea ceea ce marele voievod Mihai a vrut să înfăptuiască" .
Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A
Rosetti îi facilitase generalului maghiar Istvan Türr (foto) o
întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul României. Emisarul ungur dorea să
sondeze poziţia cercurilor conducătoare române în privinţa declanşării unei
acţiuni comune împotriva austriecilor în Transilvania. Deşi acceptase o asemenea
întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată, declarându-i generalului
că "nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca,
printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din
punct de vedere moral şi financiar" . Cert este că în împrejurările în care
situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar
unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a
autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi
abilitate diplomatică.
Pe de altă parte, comentând zvonurile privind o iminentă acţiune armată românească dincolo de Carpaţi, George Bariţiu, într-un articol de fond al "Gazetei Transilvaniei", conchidea: "Noi (ardelenii) nu vedem nici o posibilitate de invaziune moldavo-românească (...) Cu oastea regulată de numai 35 000, cu 80 tunuleţe şi cu vistieria ţării deşiartă (goală) nu poţi face nici un pas din ţară, pre cât timp oastea turcească sta la Dunăre gata de invaziune pre tot minutul şi pre cât timp Carol I şi ţara, fără totala sa umilire şi înjosire, nu poate primi condiţiunile cele într-adevăr foarte aspre ale Porţii otomane, ci este silită a le respinge cu arma în mână" .
Teama obsesivă a
oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie armată românească dincolo de
Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a
generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare
acţiuni nu a dus la rezultatele scontate . Intrucât mijloacele de persuasiune
ale diplomaţiei habsburgice s-au redus substanţial după înfrângerea suferită în
conflictul cu Prusia, se încerca încurajarea Porţii în adoptarea unei atitudini
inflexibile în privinţa recunoaşterii "în condiţiuni umilitoare" a Principelui
Carol de Hohenzollern.
Demisia ministrului de Finanţe, Ion C. Brătianu, ce a antrenat căderea întregului Cabinet, se poate să fi fost provocată şi de neînţelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascăr Catargiu, care nu aprobase conduita radicalilor în timpul conflictului austro-prusiano-italian şi nici contactele acestora cu reprezentanţii emigraţiei maghiare . Totodată, diplomaţia ţaristă sugerase emisarilor români la Petersburg (mai/iunie 1866) ca Domnitorul să renunţe la colaborarea cu radicalii I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Având în vedere aceste sugestii, nu poate fi exclusă ipoteza unei "sacrificări" a miniştrilor radicali pentru a obţine sprijinul Cabinetului de la Petersburg în exercitarea de presiuni asupra Porţii în privinţa recunoaşterii lui Carol I. De altfel, urgentarea acestei recunoaşteri era şi obiectivul primordial al noului Guvern de nuanţă liberal-moderată constituit la 15/27 iulie 1866, prim-ministru fiind numit Ion Ghica, cel care purtase negocieri la Constantinopol.
Nu este mai puţin adevărat că
Bismarck (foto), cancelarul Prusiei, luase în calcul
posibilitatea declanşării unei insurecţii în Transilvania, iniţiind chiar
tratative cu reprezentanţii emigraţiei maghiare, care, la rândul lor, trebuiau
să obţină adeziunea Guvernului român . In asemenea circumstanţe, nu este deloc
surprinzător faptul că, ambasadorul austriac la Constantinopol,
Prokesch-Osten, îl avertiza pe ministrul de Externe al ţării sale asupra
imposibilităţii practice de a mai împiedica dezmembrarea Imperiului otoman şi,
în acelaşi timp, inevitabila constituire a unui stat român independent .Pentru a oferi asigurări statului vecin că sosirea Prinţului Carol în România nu are nici un fel de legătură cu planurile prusiene şi că Guvernul de la Bucureşti nu intenţionează să provoace dificultăţi la graniţa cu Transilvania, avea să fie trimis Dimitrie Ghica la Viena. Marcat vizibil de cursul evenimentelor şi departe de a se lăsa convins de argumentele invocate de emisarul român, ministrul de Externe austriac, Mensdorf, a manifestat în continuare rezerve în privinţa recunoaşterii lui Carol I. Mai mult decât atât, Contesa de Mensdorf, cu o vizibilă iritare, îi declarase în mod deschis lui D. Ghica faptul că austriecii "au destul de mulţi Hohenzollerni în nord, pentru ca să mai aibă şi în sud" . Aşadar, convorbirile nu au dus la rezultatul scontat.
Izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia (16 iunie 1866), acesteia din urmă alăturându-i-se Italia două zile mai târziu, precum şi victoria rapidă a armatei prusiene la Sadowa (3 iulie), au determinat modificarea atitudinii anumitor Puteri europene faţă de recunoaşterea lui Carol I.
Negocierile cu Poarta stagnau şi datorită opoziţiei Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei posibile acţiuni armate române în Transilvania . In sprijinul aserţiunii sale, diplomatul austriac invoca sosirea unor ofiţeri prusieni la Bucureşti şi înlesnirea unor pretinse transporturi de arme şi muniţii de către Guvernul de la Berlin . Atât diplomaţia franceză, cât şi cea britanică sugerau cercurilor conducătoare de la Bucureşti să ofere garanţii Austriei că nu vor întreprinde o acţiune militară în Transilvania şi nu vor încuraja "refugiaţii şi aventurierii", adică polonezii şi maghiarii .
In stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita, la rândul său, o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I, printre care se afla şi promisiunea că Guvernul princiar nu va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi nu se va întreprinde nicio acţiune îndreptată împotriva Austriei . La acestea se adăugau avertismentele ambasadorului francez la Viena, Ducele Gramont, ce lăsa să se înţeleagă limpede că, în eventualitatea unei acţiuni a liberalilor radicali de resuscitare a sentimentului naţional în Transilvania, va avea loc o coalizare a Austriei şi Rusiei cu scopul de a determina înlăturarea Principelui Carol .
Fără îndoială, au existat anumite proiecte la nivelul liderilor liberali-radicali. De pildă, într-o notă a ministrului de Interne al Austriei adresată prezidiului Cancelariei aulice regale transilvănene se consemnau legăturile existente între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor şi amplificarea acestora în timpul războiului dintre Imperiul habsburgic, pe de o parte, Prusia şi Italia, pe de altă parte. Se menţiona, de asemenea, despre răspândirea unor proclamaţii ale Principelui Carol printre românii din Transilvania şi sosirea unor emisari din România.
Erau evidenţiate şi contactele frecvente ale lui
C. A. Rosetti (foto) cu diferiţii lideri ardeleni. Mai mult
decât atât, respectivul ministru ţinea să aducă la cunoştinţă declaraţia lui
Avram Iancu, potrivit căreia "acum a sosit momentul să reconstituim
Daco-România". Spre disperarea oficialităţilor austriece, o asemenea atitudine
nu avea să fie singulară. In conformitate cu nota de mai sus, protopopul Balint,
vicecomiţii din Zărand, Frâncu şi Hodoş, precum şi preotul Simion Groza
afirmaseră limpede că "Hohenzollern va trimite în mod sigur trupe în
Transilvania şi că toţi românii pot să se reunească pentru a realiza în secolul
al XIX-lea ceea ce marele voievod Mihai a vrut să înfăptuiască" .
Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A
Rosetti îi facilitase generalului maghiar Istvan Türr (foto) o
întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul României. Emisarul ungur dorea să
sondeze poziţia cercurilor conducătoare române în privinţa declanşării unei
acţiuni comune împotriva austriecilor în Transilvania. Deşi acceptase o asemenea
întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată, declarându-i generalului
că "nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca,
printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din
punct de vedere moral şi financiar" . Cert este că în împrejurările în care
situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar
unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a
autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi
abilitate diplomatică.Pe de altă parte, comentând zvonurile privind o iminentă acţiune armată românească dincolo de Carpaţi, George Bariţiu, într-un articol de fond al "Gazetei Transilvaniei", conchidea: "Noi (ardelenii) nu vedem nici o posibilitate de invaziune moldavo-românească (...) Cu oastea regulată de numai 35 000, cu 80 tunuleţe şi cu vistieria ţării deşiartă (goală) nu poţi face nici un pas din ţară, pre cât timp oastea turcească sta la Dunăre gata de invaziune pre tot minutul şi pre cât timp Carol I şi ţara, fără totala sa umilire şi înjosire, nu poate primi condiţiunile cele într-adevăr foarte aspre ale Porţii otomane, ci este silită a le respinge cu arma în mână" .
Pentru a înlătura suspiciunile cercurilor diplomatice europene, diplomaţia
română se vedea nevoită, printr-o notă adresată consulilor străini la Bucureşti,
să precizeze că zvonurile referitoare la concentrarea trupelor sale la graniţa
austriacă şi o eventuală intrare a acestora în Transilvania sunt nefondate şi
tendenţioase. Linia de conduită a Guvernului era aceea de a menţine o
neutralitate absolută, de a nu se implica în nici un fel în conflictul din
Europa centrală şi de a nu provoca dificultăţi vecinilor . De asemenea, după
sancţionarea Constituţiei, Carol I ţinea să precizeze în mod oficial că România
îşi va păstra neutralitatea garantată de Puterile europene şi va respecta
legăturile cu Poarta , declaraţie primită favorabil atât de diplomaţia
europeană, cât şi de Curtea suzerană.
Atitudinea României era dictată şi de
evoluţia situaţiei internaţionale. Nu putem ignora faptul că, departe de a fi un
război de durată, conflictul din Europa centrală s-a încheiat, în mod
surprinzător, după numai două luni, la 11/23 august 1866, prin victoria deplină
a Prusiei. Ulterior, într-un număr din decembrie 1866, "Gazeta Transilvaniei"
îşi informa cititorii că "Principele din România încă în vara din urmă avea
mandat de a se pregăti şi numai demersul cel înteţit al răsbelului fu cauza de
nu succeseră alte urmări" . Potrivit relatărilor consulului francez la
Bucureşti, deputaţii Babeş şi Mocsoni declaraseră în Dieta ungară că ardelenii
doresc să se unească cu România sub Prinţul Carol, însă o astfel de
eventualitate era extrem de periculoasă în acel moment, întrucât Austria şi
maghiarii nu vor abandona cu uşurinţă Transilvania .
Demisia ministrului de Finanţe, Ion C. Brătianu, ce a antrenat căderea întregului Cabinet, se poate să fi fost provocată şi de neînţelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascăr Catargiu, care nu aprobase conduita radicalilor în timpul conflictului austro-prusiano-italian şi nici contactele acestora cu reprezentanţii emigraţiei maghiare . Totodată, diplomaţia ţaristă sugerase emisarilor români la Petersburg (mai/iunie 1866) ca Domnitorul să renunţe la colaborarea cu radicalii I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Având în vedere aceste sugestii, nu poate fi exclusă ipoteza unei "sacrificări" a miniştrilor radicali pentru a obţine sprijinul Cabinetului de la Petersburg în exercitarea de presiuni asupra Porţii în privinţa recunoaşterii lui Carol I. De altfel, urgentarea acestei recunoaşteri era şi obiectivul primordial al noului Guvern de nuanţă liberal-moderată constituit la 15/27 iulie 1866, prim-ministru fiind numit Ion Ghica, cel care purtase negocieri la Constantinopol.
