CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ BBB

             Domeniul politicii externe este ilustrativ pentru implicarea directă a Domnitorului (apoi Regelui Carol I) la nivel decizional, aceasta cu atât mai mult cu cât, încă de la începutul domniei, se va prevala de prestigiul familiei din care provenea, Casa de Hohenzollern, şi de influenţa pe care ţara sa natală, Prusia, o putea exercita la nivelul Marilor Puteri europene. Putem distinge la nivelul întregii domnii a lui Carol I, trei etape distincte în ceea ce priveşte politica externă: etapa tatonărilor Cabinetelor europene în vederea dobândirii independenţei pe cale diplomatică, etapa care cuprinde „criza orientală” din 1875-1878 împreună cu demersurile pentru recunoaşterea internaţională a independenţei României şi, în fine, etapa alianţei cu Puterile Centrale şi relaţiile cu acestea până la începutul Primului Război Mondial. In prima etapă, pe linia eforturilor întreprinse anterior de Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorii săi, după 1866 sunt avansate numeroase iniţiative privind: recunoaşterea dreptului de a bate monedă şi de a conferi decoraţii, abolirea jurisdicţiei consulare, consacrarea titulaturii de România, dreptul de a avea reprezentanţi diplomatici oficiali în capitalele europene, de a încheia convenţii separate cu diferite state. Fără a insista asupra acestor iniţiative, se poate preciza că, departe de a conduce la rezultatele scontate, acestea au reprezentat, totuşi, „paşi mărunţi” în direcţia lărgirii autonomiei, spre înfăptuirea năzuinţelor naţionale. Respectivele demersuri s-au împletit şi cu proiectul, în care Carol I a crezut la un moment dat, privind constituirea unei „Confederaţii a statelor creştine de la Dunărea de Jos şi Peninsula Balcanică”. Factorii de decizie de la Bucureşti s-au convins, însă, destul de repede, că o acţiune comună împotriva Imperiului otoman nu se putea concretiza atâta timp cât persistau serioase disensiuni, mai ales în privinţa obiectivelor naţionale, între cercurile politice sârbe, bulgare şi greceşti Tratatul dintre România şi Serbia, semnat în ianuarie 1868, precum şi sprijinul acordat de Guvernul princiar mişcării bulgare au determinat manifestarea unor vii proteste la Paris şi Viena.

Cancelarul austro-ungar Ferdinand von Beust a căutat chiar să convingă Turcia de necesitatea unei intervenţii militare. Cel puţin la fel de îngrijorată era însăşi Puterea suzerană, diplomaţia de la Constantinopol sugerând instituirea de urgenţă a unei comisii europene de anchetă menită a constata „complicitatea” României la favorizarea trecerii „bandelor bulgare” dincolo de Dunăre. Prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor – comandate de Carol I în Prusia – pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea Independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868. Reprezentantul britanic la Bucureşti considera că lansarea acestui proiect era destinată a obişnui populaţia cu o asemenea idee, în timp ce lordul Stanley, secretarul de stat pentru afaceri externe, sublinia dezavantajul unei astfel de soluţii pentru România, deoarece „n-ar însemna altceva decât anexarea ei de către Rusia” . Cu certitudine, ascensiunea conservatorismului pe plan european a impus multă circumspecţie cercurilor conducătoare în privinţa politicii externe româneşti. Carol I a încercat – în timpul călătoriei în Crimeea (august 1869) şi în Occident (august-noiembrie) – să sondeze atitudinea Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor, fără a fi prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale. Situaţia internaţională nu era nici pe departe favorabilă veleităţilor de independenţă ale românilor şi cu atât mai puţin declanşării unei acţiuni insurecţionale în Balcani . Izbucnirea războiului franco-prusian (iulie 1870), ipotetica generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei avea să determine o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”.

In acest sens, Domnitorul, înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor, l-a însărcinat pe Petre Mavrogheni cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente care ţineau de linia politică a Guvernului britanic şi care priveau menţinerea integrităţii Imperiului otoman, lordul Granville a declinat propunerea emisarului român . Alarmat în legătură cu soarta sudului Basarabiei (trupe ruseşti fuseseră concentrate în apropierea Prutului), Carol I i-a precizat reprezentantului austro-ungar la Bucureşti că cea mai nimerită alternativă în împrejurările date nu putea fi alta decât transformarea României într-un stat independent. Baronul Pottenburg, conştient de consecinţele unui asemenea proiect, amintea despre imposibilitatea Guvernului de la Viena de a lua iniţiativa în această direcţie.  Concomitent cu acţiunea Rusiei de denunţare, în mod unilateral, a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre, care era considerată, pe bună dreptate, la Bucureşti ca o ameninţare directă la adresa integrităţii României, s-a declanşat campania lui Vasile Boerescu din ziarul conservator „Pressa”, în favoarea constituirii unui Regat independent sub garanţia Puterilor europene. Această coincidenţă nu a scăpat vigilenţei consulului francez, el considerând, cu îndreptăţire, că Vasile Boerescu se inspiră din ideile personale ale Principelui Carol. Această acţiune era, într-adevăr, în strânsă conexiune cu scrisoarea Domnitorului către suveranii Curţilor garante, din 25 noiembrie 1870, în care sugera o acţiune comună a acestora. Respectivele Puteri, cu excepţia Franţei, care nu primise o scrisoare în acest sens, trebuiau să cadă de acord asupra mijloacelor considerate necesare pentru instituirea unei guvernări stabile şi puternice „eliberată de obstacolele pe care le generează regimul actual, atât în interior, cât şi în exterior”. De altfel, agentul diplomatic al Belgiei la Viena, la curent cu această iniţiativă a lui Carol I, sesiza cu perspicacitate că se urmărea, de fapt, „scoaterea Principatelor de sub suzeranitatea mai mult nominală decât reală a Porţii” .

In paralel cu demersul de mai sus, Domnitorul dorea să înainteze aceloraşi suverani, la sfârşitul anului 1870, un Memoriu amplu şi extrem de detaliat, în care se sublinia că menţinerea stării de dependenţă faţă de Poartă prezenta pentru ambele părţi mai multe inconveniente decât avantaje. Cea mai bună soluţie , în optica lui Carol I, era considerată capitalizarea tributului şi neutralitatea României, sub egida comună a Puterilor europene. Resorturile intime ale demersului princiar au fost sesizate şi de diplomaţia otomană, care nu a ezitat să ameninţe cu retragerea ambasadorului său de la Conferinţa întrunită la Londra, în cazul în care pe ordinea de zi avea să figureze şi „chestiunea românească”. O nouă etapă în politica externă a României a început să se contureze cu o mai mare claritate pe măsura apropierii între cele trei monarhii conservatoare: Germania, Austro-Ungaria şi Rusia. Astfel, la începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei „Curţi nordice” şi mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun . O însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului la Viena şi Ems (iunie-iulie 1873). Profitând de ocazie, Carol I a expus succint lui Andrássy greutăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi intenţia de a proclama Independenţa. Oarecum surprins de această destăinuire făţişă, cancelarul austro-ungar reliefa eventualitatea ca România independentă să rămână „în aer” ; cu alte cuvinte, fără garanţia colectivă acordată prin Tratatul de la Paris. Domnitorul ţinea în mod deosebit să aducă în discuţie un subiect delicat pentru monarhia dualistă, anume situaţia românilor transilvăneni, solicitând drepturi egale cu cele ale croaţilor. Totodată, propunea încheierea unui tratat comercial cu Austro-Ungaria, un pas important în accentuarea independenţei ţării.

In timp ce contele Andrássy oferea asigurări că monarhia dualistă „nu ar vrea să anexeze România”, Impăratul Franz-Iosif (foto) îi recomanda lui Carol I „să lucreze în toate chestiunile cum a făcut până acum, cu băgare de seamă şi prudenţă” . Sondând, în egală măsură, poziţia Germaniei şi Rusiei, Carol I s-a convins, dincolo de amabilităţile de circumstanţă, de atitudinea echivocă a celor trei „Curţi nordice” faţă de planurile de independenţă. De remarcat că demersurile lui Carol I au coincis cu o nouă campanie declanşată în cotidianul „Pressa”, care era apreciat de girantul Consulatului francez la Bucureşti ca „organ oficios al Cabinetului şi al Curţii”. Opoziţia constantă a Imperiului otoman în privinţa recunoaşterii dreptului României de a încheia convenţii comerciale cu Puterile străine, a stârnit reacţia vehementă a Domnitorului şi Guvernului său. Abia numit reprezentant diplomatic al Angliei la Bucureşti, Vivian a abordat, în cursul unei audienţe la palat, şi problema independenţei României. Iritat de obtuzitatea diplomaţiei britanice şi atitudinea de superioritate a consulului, Carol I avea să declare, pe un ton ferm, că el „conspiră şi va conspira împotriva turcilor atâta timp cât aceştia pretind a-l considera ca un guvernator turc, iar România ca o provincie otomană” . Un asemenea limbaj a fost de natură să-l surprindă şi pe reprezentantul francez la Bucureşti, adevăr probat de rapoartele sale. Majoritatea acestora evidenţiau că Principele Carol nu ezită „să-şi arate cu fiecare ocazie intenţia de a dobândi independenţa” . Călătoria lui Carol I în Germania şi Anglia (iulie-septembrie 1874) a avut drept scop obţinerea unui sprijin diplomatic în favoarea cerinţelor româneşti. In timp ce Impăratul Wilhelm I a evitat cu delicateţe discuţiile politice, la Londra Domnitorul a constatat că: „România e terra incognita şi simpatia pentru Turcia e aşa de mare încât o încercare de a dezrădăcina țara e fără folos” .

In pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente. Ambasadorul britanic la Constantinopol, fiind convins că obiectivul Principelui României era independenţa, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby despre necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau serioase probleme . Deşi nemulţumite de noua lege vamală română, cu caracter protecţionist, din 1874, „Curţile nordice”, prin note identice transmise Porţii la 20 octombrie acelaşi an, îşi rezervau dreptul de a încheia direct cu statul român convenţii comerciale. De notat că propunerea Guvernului otoman de a soluţiona problema prin convocarea unei conferinţe europene fusese respinsă categoric de „Alianţa celor trei Impăraţi”. Fără a insista asupra detaliilor, trebuie subliniat că semnarea convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (iunie 1875), în pofida unor clauze economice dezavantajoase pentru partea română, a fost considerată de Carol I drept un succes al diplomaţiei noastre, chiar „germenele independenţei României”. Izbucnirea „crizei orientale”, în vara anului 1875, prin răscoalele din Herţegovina şi Bosnia, avea să impună multă circumspecţie şi discernământ din partea lui Carol I şi a cercurilor politice de la Bucureşti. Dincolo de sentimente, prudenţa şi tactul trebuiau să caracterizeze orice declaraţie oficială. Din raţiuni ce ţineau mai curând de poziţia strategică şi experienţa anterioară decât de linia politică moderată a conservatorilor, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o atitudine de expectativă. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, girantul Consulatului francez de la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict . Atitudinea rezervată a Guvernului de la Bucureşti faţă de evenimentele din Balcani întrunea acordul Puterilor garante, diplomaţia de la Roma, de pildă, apreciind că orice implicare a statului român ar compromite grav neutralitatea teritoriului său. O astfel de atitudine nu servea cu nimic interesele româneşti, atâta timp cât declaraţiile nu erau însoţite şi de garanţii reale privind respectarea neutralităţii României. Şi aceasta în condiţiile în care consulul rus la Bucureşti, Zinoviev, confirma posibilitatea agravării situaţiei în Orient. Pe de altă parte, agentul diplomatic român la Petersburg, Filipescu, dezvăluia Domnitorului, în urma convorbirilor purtate în decembrie 1875 cu diferite personalităţi politice, intenţia Guvernului ţarist de a reanexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei . Alarmat de aceste informaţii, Domnitorul considera necesar a sonda poziţia Austro-Ungariei, statul cel mai interesat în a stopa tendinţele expansioniste ruseşti în Peninsula Balcanică. Intr-o convorbire cu reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, Carol I a evidenţiat dificultăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi necesitatea asigurării unei situaţii „conformă cu interesele şi cu demnitatea ţării”. Interlocutorul său, dând de înţeles că aprecia justeţea unor astfel de năzuinţe, socotea pripit orice demers în această direcţie, întrucât „ar putea să compromită excelenta situaţiune pe care România o ocupă astăzi” . Incă de la începutul anului 1876, Carol I ţinuse să-i precizeze consulului rus, Zinoviev, că suzeranitatea otomană era intolerabilă, jignitoare şi incompatibilă „cu angajementele morale pe care, în calitatea sa de Prinţ de Hohenzollern, şi le-a luat faţă de ţara care i-a încredinţat destinele sale” . La acea dată însă, interesul Rusiei era acela de a consilia România în direcţia unei atitudini „de abţinere”, totul rezumându-se la acordarea de sprijin moral creştinilor răsculaţi din Balcani şi, eventual, procurarea de arme pentru insurgenţi . Pe măsură ce Imperiul Otoman era tot mai intransigent în raporturile cu insurgenţii şi chiar cu Puterile europene, se contura cu o mai mare claritate perspectiva implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea de către Rusia a celor trei districte basarabene. Cum era şi firesc, Domnitorul Carol dorea să afle atitudinea Germaniei faţă de evoluţia conflictului oriental. Bismarck fusese înştiinţat, în mod strict confidenţial, de propunerea Rusiei de a încheia o convenţie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia cancelarului german în această privinţă, Carol I mărturisea că el însuşi înclină spre un astfel de aranjament, care „garantează demnitatea Principelui şi integritatea teritorială”. Atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton, îi sugerau Domnitorului României să încheie un tratat cu Rusia, alternativă preferabilă unei treceri a trupelor ţariste fără existenţa unui acord . Noua Constituţie otomană (11/23 decembrie 1876), care considera statul român ca o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, a stârnit iritarea cercurilor politice de la Bucureşti şi reacţia Domnitorului. Acesta din urmă a recomandat Guvernului adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, prin noul act constituţional, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional . In atare împrejurări, consulul francez la Bucureşti, Frédéric Debains, îşi exprima îngrijorarea faţă de atitudinea puţin controlată a Domnitorului în problema independenţei, notând că „limbajul său împotriva Turciei este tot atât de violent ca acela al unui revoluţionar. Mirajele Coroanei României, opina în continuare diplomatul francez, îi întunecă judecata” .

Poziţia intransigentă a Sultanului Abdul Hamid al II-lea (foto) şi eşecul Conferinţei de la Constantinopol, la care s-a adaugat dezinteresul Cabinetelor europene faţă de soluţionarea revendicărilor româneşti, l-au determinat pe Carol I să ia în consideraţie necesitatea încheierii cât mai grabnice a unei convenţii militare cu Rusia. Marele Duce Nicolae îi scrisese lui Carol I, în ianuarie 1877, că a preluat comanda trupelor ruseşti, scopul Rusiei fiind acela de a-i apăra pe creştinii oprimaţi de otomani, fără nici o intenţie de invadare, de cucerire sau de ambiţii războinice. Pentru a putea să-i sprijine pe creştini, Rusia avea nevoie de a ajunge la o înţelegere practică cu Guvernul princiar, o înţelegere pur militară, fără caracter politic, pentru a reglementa trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc .

CAROL ȘI RĂZBOIUL AUSTRO-PRUSAC IN 1866

          Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei habsburgice, sosirea Prinţului Carol de Hohenzollern la Bucureşti constituia o abilă manevră de culise a lui Bismarck, scopul primului ministru prusian fiind acela de a ameninţa Austria cu spectrul unei acţiuni militare române în Transilvania . Se vehicula în acest sens aserţiunea potrivit căreia s-ar fi primit o considerabilă sumă de bani din partea Guvernului de la Berlin pentru organizarea şi înzestrarea unui corp de armată format din voluntari unguri şi ardeleni, ceea ce va întreţine temerea Curţii de la Viena .
Nu este mai puţin adevărat că Bismarck (foto), cancelarul Prusiei, luase în calcul posibilitatea declanşării unei insurecţii în Transilvania, iniţiind chiar tratative cu reprezentanţii emigraţiei maghiare, care, la rândul lor, trebuiau să obţină adeziunea Guvernului român . In asemenea circumstanţe, nu este deloc surprinzător faptul că, ambasadorul austriac la Constantinopol, Prokesch-Osten, îl avertiza pe ministrul de Externe al ţării sale asupra imposibilităţii practice de a mai împiedica dezmembrarea Imperiului otoman şi, în acelaşi timp, inevitabila constituire a unui stat român independent .
Pentru a oferi asigurări statului vecin că sosirea Prinţului Carol în România nu are nici un fel de legătură cu planurile prusiene şi că Guvernul de la Bucureşti nu intenţionează să provoace dificultăţi la graniţa cu Transilvania, avea să fie trimis Dimitrie Ghica la Viena. Marcat vizibil de cursul evenimentelor şi departe de a se lăsa convins de argumentele invocate de emisarul român, ministrul de Externe austriac, Mensdorf, a manifestat în continuare rezerve în privinţa recunoaşterii lui Carol I. Mai mult decât atât, Contesa de Mensdorf, cu o vizibilă iritare, îi declarase în mod deschis lui D. Ghica faptul că austriecii "au destul de mulţi Hohenzollerni în nord, pentru ca să mai aibă şi în sud" . Aşadar, convorbirile nu au dus la rezultatul scontat.
Izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia (16 iunie 1866), acesteia din urmă alăturându-i-se Italia două zile mai târziu, precum şi victoria rapidă a armatei prusiene la Sadowa (3 iulie), au determinat modificarea atitudinii anumitor Puteri europene faţă de recunoaşterea lui Carol I.
Negocierile cu Poarta stagnau şi datorită opoziţiei Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei posibile acţiuni armate române în Transilvania . In sprijinul aserţiunii sale, diplomatul austriac invoca sosirea unor ofiţeri prusieni la Bucureşti şi înlesnirea unor pretinse transporturi de arme şi muniţii de către Guvernul de la Berlin . Atât diplomaţia franceză, cât şi cea britanică sugerau cercurilor conducătoare de la Bucureşti să ofere garanţii Austriei că nu vor întreprinde o acţiune militară în Transilvania şi nu vor încuraja "refugiaţii şi aventurierii", adică polonezii şi maghiarii .
In stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita, la rândul său, o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I, printre care se afla şi promisiunea că Guvernul princiar nu va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi nu se va întreprinde nicio acţiune îndreptată împotriva Austriei . La acestea se adăugau avertismentele ambasadorului francez la Viena, Ducele Gramont, ce lăsa să se înţeleagă limpede că, în eventualitatea unei acţiuni a liberalilor radicali de resuscitare a sentimentului naţional în Transilvania, va avea loc o coalizare a Austriei şi Rusiei cu scopul de a determina înlăturarea Principelui Carol .
Fără îndoială, au existat anumite proiecte la nivelul liderilor liberali-radicali. De pildă, într-o notă a ministrului de Interne al Austriei adresată prezidiului Cancelariei aulice regale transilvănene se consemnau legăturile existente între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor şi amplificarea acestora în timpul războiului dintre Imperiul habsburgic, pe de o parte, Prusia şi Italia, pe de altă parte. Se menţiona, de asemenea, despre răspândirea unor proclamaţii ale Principelui Carol printre românii din Transilvania şi sosirea unor emisari din România.
Erau evidenţiate şi contactele frecvente ale lui C. A. Rosetti (foto) cu diferiţii lideri ardeleni. Mai mult decât atât, respectivul ministru ţinea să aducă la cunoştinţă declaraţia lui Avram Iancu, potrivit căreia "acum a sosit momentul să reconstituim Daco-România". Spre disperarea oficialităţilor austriece, o asemenea atitudine nu avea să fie singulară. In conformitate cu nota de mai sus, protopopul Balint, vicecomiţii din Zărand, Frâncu şi Hodoş, precum şi preotul Simion Groza afirmaseră limpede că "Hohenzollern va trimite în mod sigur trupe în Transilvania şi că toţi românii pot să se reunească pentru a realiza în secolul al XIX-lea ceea ce marele voievod Mihai a vrut să înfăptuiască" .
Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A Rosetti îi facilitase generalului maghiar Istvan Türr (foto) o întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul României. Emisarul ungur dorea să sondeze poziţia cercurilor conducătoare române în privinţa declanşării unei acţiuni comune împotriva austriecilor în Transilvania. Deşi acceptase o asemenea întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată, declarându-i generalului că "nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca, printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din punct de vedere moral şi financiar" . Cert este că în împrejurările în care situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi abilitate diplomatică.

Pe de altă parte, comentând zvonurile privind o iminentă acţiune armată românească dincolo de Carpaţi, George Bariţiu, într-un articol de fond al "Gazetei Transilvaniei", conchidea: "Noi (ardelenii) nu vedem nici o posibilitate de invaziune moldavo-românească (...) Cu oastea regulată de numai 35 000, cu 80 tunuleţe şi cu vistieria ţării deşiartă (goală) nu poţi face nici un pas din ţară, pre cât timp oastea turcească sta la Dunăre gata de invaziune pre tot minutul şi pre cât timp Carol I şi ţara, fără totala sa umilire şi înjosire, nu poate primi condiţiunile cele într-adevăr foarte aspre ale Porţii otomane, ci este silită a le respinge cu arma în mână" .

Pentru a înlătura suspiciunile cercurilor diplomatice europene, diplomaţia română se vedea nevoită, printr-o notă adresată consulilor străini la Bucureşti, să precizeze că zvonurile referitoare la concentrarea trupelor sale la graniţa austriacă şi o eventuală intrare a acestora în Transilvania sunt nefondate şi tendenţioase. Linia de conduită a Guvernului era aceea de a menţine o neutralitate absolută, de a nu se implica în nici un fel în conflictul din Europa centrală şi de a nu provoca dificultăţi vecinilor . De asemenea, după sancţionarea Constituţiei, Carol I ţinea să precizeze în mod oficial că România îşi va păstra neutralitatea garantată de Puterile europene şi va respecta legăturile cu Poarta , declaraţie primită favorabil atât de diplomaţia europeană, cât şi de Curtea suzerană.

Atitudinea României era dictată şi de evoluţia situaţiei internaţionale. Nu putem ignora faptul că, departe de a fi un război de durată, conflictul din Europa centrală s-a încheiat, în mod surprinzător, după numai două luni, la 11/23 august 1866, prin victoria deplină a Prusiei. Ulterior, într-un număr din decembrie 1866, "Gazeta Transilvaniei" îşi informa cititorii că "Principele din România încă în vara din urmă avea mandat de a se pregăti şi numai demersul cel înteţit al răsbelului fu cauza de nu succeseră alte urmări" . Potrivit relatărilor consulului francez la Bucureşti, deputaţii Babeş şi Mocsoni declaraseră în Dieta ungară că ardelenii doresc să se unească cu România sub Prinţul Carol, însă o astfel de eventualitate era extrem de periculoasă în acel moment, întrucât Austria şi maghiarii nu vor abandona cu uşurinţă Transilvania .

Teama obsesivă a oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie armată românească dincolo de Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare acţiuni nu a dus la rezultatele scontate . Intrucât mijloacele de persuasiune ale diplomaţiei habsburgice s-au redus substanţial după înfrângerea suferită în conflictul cu Prusia, se încerca încurajarea Porţii în adoptarea unei atitudini inflexibile în privinţa recunoaşterii "în condiţiuni umilitoare" a Principelui Carol de Hohenzollern.
Demisia ministrului de Finanţe, Ion C. Brătianu, ce a antrenat căderea întregului Cabinet, se poate să fi fost provocată şi de neînţelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascăr Catargiu, care nu aprobase conduita radicalilor în timpul conflictului austro-prusiano-italian şi nici contactele acestora cu reprezentanţii emigraţiei maghiare . Totodată, diplomaţia ţaristă sugerase emisarilor români la Petersburg (mai/iunie 1866) ca Domnitorul să renunţe la colaborarea cu radicalii I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Având în vedere aceste sugestii, nu poate fi exclusă ipoteza unei "sacrificări" a miniştrilor radicali pentru a obţine sprijinul Cabinetului de la Petersburg în exercitarea de presiuni asupra Porţii în privinţa recunoaşterii lui Carol I. De altfel, urgentarea acestei recunoaşteri era şi obiectivul primordial al noului Guvern de nuanţă liberal-moderată constituit la 15/27 iulie 1866, prim-ministru fiind numit Ion Ghica, cel care purtase negocieri la Constantinopol.

VIZITA ȚARULUI NICOLAE AL II-lea ÎN ROMÂNIA MEDIATĂ DE SOZONOV ȘI DIAMANDY BBB X

      

 

          După războaiele balcanice, din 1912 și 1913, poziția României a ieșit puternic întărită pe plan internațional, astfel că cele două blocuri politico-militare, Tripla Alianță și Tripla Ințelegere, erau interesate de menținerea, sau da atragerea acestui mic stat în alianță. 

             Pe linia acestor planuri  se înscrie și inițiativa îmbunătățirii relațiilor româno-ruse, prin intermediul diplomației franceze, dar și ca urmare a noii politici imprimate de Serghei Dimitrievici Sazonov (foto), ministrul de Externe rus . Nu este mai puțin adevărat că existau și interese comune ale celor două state în ceea ce privește menținerea statu-quo-ului în Balcani, libertatea comerțului la Marea Neagră și Strâmtori, precum și o politică de apropiere față de Serbia. Primele semne ale unei politici favorabile a Rusiei la adresa României sunt sesizabile încă din timpul și la sfârșitul războaielor balcanice, diplomația rusă sprijinind demersurile României de instaurare a păcii în Balcani și, mai ales, de stopare a intereselor expansioniste bulgare în dauna Serbiei. La fel de semnificativă din acest punct de vedere este și vizita întreprinsă de principii moștenitori, Ferdinand și Maria, însoțiți de prințul Carol, în capitala Rusiei, în martie 1914, avându-se în vedere o proiectată căsătorie a acestuia din urmă cu Marea Ducesă Olga, una din fiicele Țarului Nicolae al II-lea.

Și chiar dacă un asemenea proiect nu se va concretiza, atât ministrul Sazonov, cât și reprezentantul diplomatic al României la Sankt Petersburg, Constantin Diamandy (foto), căutau un pretext pentru o eventuală întâlnire între Țarul Nicolae al II-lea și Regele Carol I și o vizită a șefului diplomației ruse în România . In cele din urmă s-a ajuns la varianta unei vizite la Constanța a Țarului, care se afla deja la reședința de vară de la Livadia, din Crimeea, însoțit de ministrul său de Externe. Dacă vizita Țarului a avut loc la 1/14 iunie 1914 și a durat 14 ore, cea a lui Sazonov s-a extins pe durata câtorva zile, la București și Sinaia, având convorbiri nu numai cu regele Carol I, ci și cu premierul Ion I. C. Brătianu și ministrul de Externe român, Porumbaru.

Vizita Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei împreună cu Impărăteasa Alexandra Feodorovna si alți membrii ai Familiei Imperiale, în 1914, la Constanța a fost urmărită cu viu interes în țară și străinătate.
            Țarul avea o legatura strânsă cu Regele Carol I al României, mai ales în urma casatoriei principelui moștenitor Ferdinand al României cu Maria, care era nepoata Țarului Alexandru al II-lea și verișoara lui Nicolae al-II-lea. Mai mult, Nicolae al II-lea l-a botezat pe cel de-al patrulea copil al Mariei, Nicolae, în 1903. A existat și un proiect de mariaj, puternic susținut de ministrul de externe rus Sazonov, între printul moștenitor Carol (viitorul Rege Carol al II-lea) și marea ducesă a Rusiei, Olga.
Vizita Țarului era o vizita de răspuns la vizita pe care Regele Carol I o efectuase în iulie 1898, însotit de principele Ferdinand și de primul-ministru D.A. Sturdza, în Rusia, la invitația țarului, poposind la reședinta acestuia de la Tarskoe Selo, lângă Sankt Petersburg.
Discuțiile politice de la Constanța au vizat necesitatea menținerii păcii in Balcani și a respectarii Tratatului de la București din 1913.
                    Vizita Țarului avea loc cu exact 4 ani inainte de asasinarea întregii Familii Imperiale ruse de catre bolșevici, la 17 iulie 1918.

                   Din presa română a vremii se reține o relatare a vizitei: "La orele 8 a.m. a pornit din portul Constanța vaporul Ovidiu având la bord pe comandorul Mărgineanu împreună cu toti piloții portului, spre a întampina yahtul imperial Standard, precedat de crucișătoarele Cahul și Almaz și urmat de întreaga escadră rusă din Marea Neagră. Compania de onoare cu muzica și drapelul se aflau la debarcader, lângă pavilionul Reginei. O splendidă alee lega Pavilionul Reginei de pavilionul special amenajat pentru primirea Suveranilor Rusiei. Aleea continua spre oraș, ca un drum al florilor, presarat cu garoafe si margarete".

Y

Bricul "Mircea", aflat in rada portului, a salutat sosirea escadrei ruse prin 31 de lovituri de tun. Sașe aeroplane s-au înalțat deasupra marii. Când yahtul imperial a ridicat marele pavoaz, Regele și Regina, cu întreaga familie regală română s-au aflat în pragul Pavilionului și au răspuns la salutul Țarului și al familiei sale. La intrarea in port, yahtul "Standard" a fost pilotat de personalul roman, iar operațiunile de acostare au fost executate sub conducerea capitanului Botez - Jean Bart ,cu o precizie remarcabilă.

Alaiul a fost condus spre pavilionul reginei și nici unui ministru nu i s-a permis să asiste la întrevederea celor doi șefi de stat întrucât vizita a fost de la început declarată ca având un caracter intim. Marea ducesă Olga, cu un aparat de fotografiat, a imortalizat secvențele memorabile. Cu acest prilej s-a turnat și primul film documentar, păstrat și astăzi în arhivele cinematografiei naționale.

Primarul Constantei, Virgil Andronescu, a oferit oaspeților pâine și sare, de pe o tavă din aur masiv, comandată special pentru eveniment. Tava are marca orașului și inscripționat "Romania, iunie 1914".

               Alaiul a pleacat spre catedral, uinde a asistat la un ceremonial religios tinut de un sobor de preoți condus de episcopul Nifon. După terminarea slujbei, atât familia regală rusă cât și cea română s-au miruit la iconostas, sărutand o icoană a Sfantului Nicolae și o cruce din aur, odoare care apoi, așezate într-o cutie din catifea, au fost dăruite țarului. Seara, dejunul a fost dat la Cazino de catre I.C.Bratianu, presedintele Consiliului de Miniștri.

                 Vizita Tarului Nicolae al II-lea al Rusiei împreună cu Impărăteasa Alexandra Feodorovna 
                                      si alți membrii ai Familiei Imperiale ruse, în 1914, la Constanța. 
Țarul a oferit numeroase medalii si ordine.Vizita tarului Nicolae al II-lea si a familiei sale la Constanta, in anul 1914, discutiile cu regele Carol I si primul ministru Ion I.C. Bratianu au reconfirmat noua orientare in politica externa a tarii noastre.

                

Dacă detaliile legate de vizita Țarului Nicolae al II-lea sunt, în general cunoscute, cele despre convorbirile purtate de șeful diplomației ruse, Sozonov, cu oficialitățile române nu au fost pe deplin dezvăluite. Tocmai de aceea trebuie analizat raportul înaintat de ministrul Sozonov Țarului, la 11/24 iunie 1914, document care se regăsește în fondul personal Constantin Diamandy de la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București . In raport șeful diplomației ruse se referea la ecoul pozitiv, la nivelul opiniei publice româneşti, al vizitei Țarului la Constanța, la convorbirile politice avute cu regele Carol I și Ion I. C. Brătianu, la interesele comune existente între cele două state în ceea ce priveşte menţinerea statu-quo-ului în Balcani şi comerţul în zona Mării Negre şi a Strâmtorilor, dar şi atitudinea României în eventualitatea unui conflict declanşat prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria. Concluzia raportului era aceea că exista o dispoziţie favorabilă la nivelul cercurilor conducătoare din România faţă de Rusia, exprimându-se speranţa în evoluţia ulterioară a relaţiilor de bună vecinătate.