MARIA DE EDINBURGH-SAXA-COBURG-GOTHA ---REGINA MARIA A ROMÂNIEI BBB X

     

Maria de Edinburgh – Saxa – Coburg – Gotha, s-a nascut la 29 octombrie 1875, la Eastwel Park, din comitatul Kent – Marea Britanie, ca fiica a ducelui Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii si a Marii Ducese Maria, unica fiică a țarului Alexandru II al Rusiei și a printesei Maria de Hessen.

In consecinţă, Prinţesa Maria a fost nepoata Regelui Edward al VII-lea și verişoara primară a Țarului Nicolae al II-lea şi a Regelui George al V-lea. Regina Maria a fost supranumită de popor “Mama răniţilor”, “Regina-soldat”, pentru atitudinea ei bravă din timpul Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la curte a lucrat direct pe front în spitale de campanie şi a coordonat activitatea unei fundaţii de caritate.

Educația primită de prințesa Maria a fost una cu adevarat regală. Iata cum o caracteriza un martor al adolescenței sale, citat de Nicolae Iorga: ,,credea în regi și în misiunile lor, dar și în drepturile lor. Nu era trufașă, dar nici umilă, ci regală din rădăcina părului până la tălpile picioarelor, imperioasă, aprinsă, activă, fetiță plină de bucuria vieții și de credința în rasa ei”.

 Fire romantică și sensibila, Maria vibra în fata frumosului și a fost profund marcată de anii petrecuți în insula Malta, unde se afla reședința tatălui ei, amiral al flotei Marii Britanii, când ,,toate par o revelație și toate visurile, un adevăr”. Adora Malta, căci era plină de toată căldura strălucitoare a Sudului și totodată de tainele răsăritului. Mereu deschisa tuturor impresiilor artistice, acea lume pietroasă va rămâne în amintirea Reginei ca o ,,minunata viziune păstrată cu evlavie în suflet”  până la sfârșitul zilelor sale.

Maria Alexandra Victoria s-a logodit la 16 ani cu Prințul Ferdinand de Hohenzollern, moștenitor al tronului României. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892. Unul dintre exponatele Muzeului Național al României, o cupă de argint oferită de municipalitatea Capitalei, amintește de acest eveniment. Piesa are gravată inscripția: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893“. In ianuarie 1893, principesa Maria a sosit la București, în calitate de soție a principelui Ferdinand, moștenitorul coroanei României. In acelaș an, Maria a dat naștere la castelul Peleș, primului copil, care a fost botezat Carol, în onoarea regelui Carol I. Celebra sa bunică, Regina Victoria a Marii Britanii, a caracterizat România ca fiind o țară „foarte instabilă și având populația destul de coruptă“.

In 1894, s-a născut, tot la Peleș, cel de-al doilea copil, o fetiță botezata cu numele reginei Elisabeta. Frumoasă și inteligentă, mica prințesă a devenit preferata reginei. In 1921, s-a casatorit cu George II, fiul regelui Constantin al Greciei, devenit la rândul lui suveran al Greciei, la 27 septembrie 1922. După numai 15 luni, în Grecia a izbucnit o revoluție, iar George și Elisabeta s-au refugiat la București, unde au divorțat. George s-a reîntors în Grecia, iar Elisabeta  a rămas la București, pe care l-a părăsit împreună cu nepotul sau, Mihai, după abdocare, în ianuarie 1948. A murit la Cannes, în 1956.

In 1900, la Gotha, în Germania, principesa moștenitoare a adus pe lume cel de-al treilea copil, prințesa Marioara, alintată Mignon. Ea s-a căsătorit, în 1922, cu regele Alexandru I al Serbiei, cu care a avut trei copii. Soțul ei a fost asasinat, în 1934, la Marsilia, de teroriști croați. Intrucat fiul ei, Petru, moștenitorul tronului era minor, Marioara a devenit regentă până în 1941, când Iugoslavia a fost ocupată de armata germană. A murit în 1961 și este înmormântată în mausoleul Frogmore din Windsor Park.

La trei ani după nașterea lui Mignon, în chiar anul inaugurării Castelului Pelișor, s-a născut prinţul Nicolae. A fost singurul dintre copiii Mariei educat in Anglia, la Eton, în profesia bunicului sau, ducele de Edinburgh. Principele Nicolae a fost membru al Consiliului de Regență, între 1927–1930. A avut o contribuție importantă la întoarcerea fratelui său, Carol de la Paris și la ocuparea tronului de către acesta, sub titulatura de Regele Carol II. Căsătoria morganatică a principelui Nicolae, cu Ioana Doleti, a condus la tensionarea relațiilor cu fratele său și în cele din urma la exilarea sa. A murit la Madrid, în 1977.

In 1909, la Cotroceni, s-a nascut Principesa Ileana, cea care va deveni arhiducesa de Austria, prin căsătoria ei cu Anton de Habsburg, cu care a avut șase copii. Ileana s-a înapoiat în Romania, după fuga lui Carol II și a înființat și condus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe domeniul Bran, pe care il moștenise de la mama sa, un spital cu numele „Inima Reginei Maria”. Cel de-al doilea soț al principesei Ileana a fost doctorul Ștefan Isărescu. A plecat din țară în 1948, cu restul familiei. După mai multe peregrinări prin Europa, Ileana împreună cu copiii s-au stabilit în Statele Unite. Ulterior, Prințesa Ileana s-a călugărit, luând numele de Maica Alexandra și a înființat o mănăstire ortodoxă în Pennsylvania. A murit în 1991, după ce a avut bucuria de a-și revedea patria, în 1990.

Ultimul copil al Mariei, principele Mircea, născut în 1913, s-a stins în mod tragic, la numai 3 ani, de febră tifoidă, în timpul Primului Razboi Mondial. Mormântul său se află la Castelul Bran.

Dacă imediat după venirea sa în România, prințesei moștenitoare i se spunea ,,La Princesse Lointaine”, căci părea o plantă încă neaclimatizată în pământul țării, odată cu scurgerea timpului, ea a ajuns sa cunoască mai bine decât cei din jurul ei Țara Romanească. Și nu numai în aparențele ei fermecătoare, dar, ceea ce puțini ajung să știe, în esența însăși a lucrurilor și a oamenilor. De aceea in momentele de restriște din timpul refugiului la Iași, când demnitatea de Regină și chiar viața ii erau amenințate a declarat: ,,altă patrie decât Romania nu am. De țara asta nu mă despart!”.

Intregul mod de viață al Reginei Maria poartă amprenta concepției sale despre regalitate. In acest concept se pot recunoaște tradiția anglo–saxonă, în care fusese educată, combinată cu elemente celto–balto–scandinave, apropiate sufletului ei de ,,ultima romantica”, dar și ortodoxismul autohton al guvernării de tip monarhic. Punctul nodal in definirea regalitații a fost, pentru Maria, caracterul sacru al acestei instituții. Vechiul concept anglo–saxon se identifica cu cel ortodox al Domnului, ca ,,uns” al lui Dumnezeu. Suveranul trebuia să fie, conform acestei teorii, un model de înțelepciune, răbdare și bunăvoință. El întruchipa măreția, puterea și solemnitatea instituției regale. Iată de ce crucea patriarhală, simbolul domniei sacre, apare in mod repetat printre elementele decorative ale Castelului Pelișor.

Conștientă de valoarea ei politică, nepoata falnicei regine Victoria a Angliei și a țarilor autocrați ai Rusiei (țari unde monarhia năștea respect spontan), a fost șocată să constate lipsa ei de autoritate ca prințesă moștenitoare și cât de cenzurată îi era puterea.

Dacă se amintește, însă, de îndelungata perioadă din istoria Principatelor în care scaunul domnesc se vindea, de către Poarta Otomană, celui ce oferea mai mult, se întelege de ce sacrul nu mai făcea parte din concepția despre autoritate a poporului roman și de ce, așa cum spunea Maria, ,,bunavoința și încrederea trebuiau câștigate cu străduință și multe renunțări”. In plus, ața cum fusese consfințită prin Constituția din 1866, monarhia constituțională însemna o monarhie sub controlul țării și implicit al opiniei publice.

Aceasta opinie publică trebuia câștigată, și, pentru a realiza acest lucru, principesa Maria s-a călăuzit după principiul întâlnit la Curtea bunicii sale engleze: acela de a întreprinde lucruri interesante în general, și nu neapărat acte politice. Numai că ,,lucrurile interesante” nu erau îngăduite prințesei moștenitoare, obligată să se conformeze unui protocol strict. Pentru a ieși din acest impas, imaginația Mariei a reînviat și actualizat tradiții medievale de Curte, pline de farmec și spectaculozitate, ce corespundeau ideilor nord–germanice despre regalitate, dar și concepțiilor autohtone, din veacul al XVII-lea. Fastul și ceremonialul de Curte dobândiseră, încă din epoca lui Constantin Brâncoveanu un rol important, pentru influențarea conștiințelor și sublinierea autorității domnești.

Iubitoare de frumos, Maria avea si o alta modalitate de afirmare a personalității–cea artistică. Creația ei literară cuprinde povestiri, evocări, romane, volume memorialistice. Se vor cita doar cateva titluri: “Tara mea”, “Visătorul de vise”, “O legendă de la muntele Athos”, “Povestea unei domnite neascultătoare”, “Gânduri și icoane din vremea războiului”, “Dor nestins”, “Povestea unei inimi”, “Regine încoronate”, “Păsări fantastice pe albastrul cerului”, “Glasul de pe munte”, “Măști”, “Povestea vieții mele”. Lucrarile literare au fost scrise in limba engleza și traduse în româna, câteva dintre traduceri aparținându-i lui Nicolae Iorga.

Scriptura, in traducerea din veacul al XVI-lea, care pare a fi o interpretare in stilul lui Spencer și Shakespeare, ii ajunsese atât de familiară, încât, în zilele tragice de înfrangere, la Iași, când nu putea vorbi altfel de durerile morale care o sfâșiau, Maria, Regina Romaniei, trimitea pentru a se tipari in românește, versete biblice, care cuprindeau tristețile, maniile și speranțele ei.

Ea însăși pictoriță talentată, Regina Maria a fost creatoarea unei societați artistice ce a avut printre membrii fondatori pe Ștefan Luchian și Ștefan Popescu, întitulată ,,Tinerimea artistică”. Aceasta societate a inclus, printre membrii săi, artiști plastici de valoare ai perioadei interbelice: Kimon Loghi, Samuel Mutzner, Elena Popea, Marius Bunescu, Costin Petrescu, A. Verona, N. Vermont, A. A. Ionescu, Ipolit Strâmbu și alții.

Inzestrată cu haruri artistice, dar și cu o remarcabila inteligență, principesa Maria ajunge treptat la inima austerului rege Carol I. Iata cum descrie in ,,Memoriile” sale evoluția relației cu bătrânul rege:

 ,,Ca una care niciodată nu am avut plăcere pentru restricții, erau zile când o viață mai simplă s-ar fi potrivit mai bine cu gusturile mele. Cu cât înaintam însă în vârstă creștea răbdarea mea, ca și înțelegerea, și astfel m-am deprins să prețuiesc valoarea acelor lucruri care adesea ma obosiseră la început. Am pătruns mai deplin în ceea ce interesa pe bătrânul cuminte; atâtea cunoștințe puteai să câștigi de la experiența lui, și, dacă judecata lui era uneori străină de felul meu mai aprins de a înțelege lucrurile, multe le-am învățat din vorbele lui, și încă mai multe din pilda ce mi-a dat-o. N-a fost niciodată un om mai auster, mai simplu, mai fără gând de sine, trăind pentru opera lui. Un sfânt n-ar fi trăit o viață de mai mare abnegație. Nu eram intotdeauna de aceeași părere, dar în fiecare an ne împrieteneam mai mult”.

Devenită suveran, în septembrie 1914, Regina Maria s-a implicat în viața politică a țării, cu tact și îndrăzneală. A avut un rol decisiv in făurirea României Mari, aflându-se în fruntea curentului filo-antantist, ca un norocos sfătuitor al regelui Ferdinand. In timpul refugiului la Iași, a trăit cu curaj calvarul războiului, fără a-și pierde nici o clipă credința în izbândă. ,,Mama raniților” impresiona prin energia inepuizabilă și cutezanța dovedită mai ales în spitalele moldovene, înțesate de bolnavi de tifos exantematic. Mai tarziu, va scrie in ,,Memoriile” sale:

,,multe zile am rămas in mijlocul soldaților mei și Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de vreun ajutor; zile de strașnică trudă, zile de întuneric, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi mai putea să le uit”.

       In 1918, întoarsă din refugiu într-un București bântuit de molime, Regina s-a contaminat și, pentru câteva zile, viața i-a fost în primejdie. Abia restabilită, ea a pornit spre Parisul unde se hotăra soarta lumii, unde hotarele erau în discuție, într-o călătorie de apărare a dreptului românesc.
        Regina Maria a călătorit la Paris în timpul Conferinţei de Pace și s-a instalat cu fiicele sale, extrem de frumoase, la Hotelul Crillon, în Place de la Concorde. Primul ministru francez Clemenceau, un fost ofiţer de armată cu maniere impecabile şi cu o înclinaţie spre femei frumoase, a prezentat Reginei omagiile sale, care l-a primit în toată splendoarea sa. Frumuseţea ei era dublată de o inteligenţă ieşită din comun. Ea a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de Regina Maria a fost crucial, deşi puţin înţeles de contemporani și de posteritate.

        Când negociatorul şef al delegaţiei româneşti, primul ministru I.I.C.Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris şi la Londra. A rezultat astfel România Mare, care reunea provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei. Deşi rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927.

In momentul în care fiul său, Carol II a moştenit tronul, el a îndepărtat-o complet pe regină, care s-a retras din viaţa publică până la moartea ei, în 1938.

Coroana Reginei Maria

         Aleasă membră a Academiei de Arte Frumoase, aclamată de la cele dintâi cuvinte ca una din marile personalități ale epocii sale, Regina a câștigat o lume a cărei rezervă capitula foarte greu și înaintea situațiilor și înaintea talentului. Cu orice prilej ea a ținut să afirme că România, nu pretinde și nu cerșește. Ea reclamă numai ce i se cuvine. ,,Nu suntem”, spunea ea, ,,ruda săracă”.

          Ca o recunoaștere a meritelor sale deosebite în făurirea României Mari, la 1 decembrie 1920, Consiliul Orășenesc al Branului a decis:

,,sa dăruim Maiestății Sale Regina Maria a României Mari străvechiul castel al Branului. Donațiunea să fie înainte de toate o expresie a venerației sincere ce o simte și populația orașului nostru față de marea Regină care usucă lacrămile văduvelor și orfanilor, îmbărbătează pe cei deznădăjduiți, întinde ajutor și mângâiere celor ce zac în suferință și împrăștie binecuvântare pretutindenea unde își îndreaptă pașii, și prin toate acestea cucerește cu un avânt irezistibil inimile populației țării întregi”.

      La 15 octombrie 1922, a avut marea bucurie de a participa, alături de soțul ei, la Incoronarea de la Alba–Iulia. Cu coroana pe cap și mantie lungă, regina Maria a apărut aidoma imparateselor bizantine, dar și asemenea domnițelor românce din secolul al XVI-lea. Spre deosebire de coroana reginei Elisabeta – replica în aur a coroanei de oțel a Regelui Carol I – coroana Reginei Maria are fleuroane, pietre prețioase, pandantive dreapta, stânga. Asemănarea cu coroana Despinei Doamna este frapantă.
      In 1924 a construit Palatul de la Balcic, într-un peisaj superb, şi a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii. Palatul a fost cedat Bulgariei, odată cu Cadrilaterul și se găsește acum pe teritoriul ţării vecine.

        In 1926, Regina Maria a fascinat Occidentul și a realizat un turneu triumfal în S.U.A., pe care a trebuit să-l intrerupă, întrucat sănătatea regelui Ferdinand se înrăutățea.
       La moartea Regelui Ferdinand, în 1927, nepotul său, Mihai, în vârstă de 6 ani, a devenit suveran. Din Consiliul de Regență constituit făceau parte: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gh. Buzdugan, președintele Curții de Casație. In 1930, fiul cel mare al Reginei Maria, Carol s-a întors de la Paris și s-a instalat cu forța pe tron, împotriva voinței sale. Regele Carol II și-a izolat mama în reședința testamentară, Palatul Cotroceni. Indepartată din viața politică a țării, regina Maria trăia într-un exil auto-impus, la vila ei de la Balcic, unde putea fi văzută purtând pe cap voal alb legat în manieră monastică, culoare a reginelor văduve.
      Sănătatea Mariei a inceput să se deterioreze și, în 1938, a pleacat la o clinică din Drezda, pentru tratament. Aflând de la doctori ca sfârșitul era aproape, a decis să se intoarcă in țară și, la 18 iulie 1938, a trecut în eternitate, în Camera de aur a Castelului Pelișor, decorată de ea însăși cu simbolurile pe care le-a iubit: ale credinței, luminii și vieții veșnice. In testamentul său moral – ,,Scrisoare adresată Tarii si Poporului meu” – Regina Maria a transmis un mișcător ramas bun poporului cu care se identificase:

,,De acum inainte nu vă voi mai putea trimite nici un semn; dar mai presus de toate, aminteste-ti Poporul meu că te-am iubit și că te binecuvântez cu ultima mea suflare”.

Dar opera sa i-a supreviețuit și îmbogățește patrimoniul național. O parte a acestei opere se află în Castelul Pelișor, lăcaș care așteaptă să fie descoperită și să fie înțeleasă.
        Regina Maria a fost supranumită “Regina-soldat”pentru atitudinea sa curajoasă din timpul Primului Razboi Mondial. În acea perioadă, zilnic, la Iași, în haine de soră medicală, întâlnea eșaloanele cu soldaţi răniţi, sau bolnavi de tifos. Zi și noapte, regina pe care ostaşii au numit-o și “mama-răniţilor” avea grijă de răniţi şi bolnavi

     Inmormântarea reginei a fost emoționantă. Bucureştiul s-a îmbrăcat în culoare violetă, culoarea sa preferată. După sicriu mergea calul său iubit, cu cizmele regale atașate la scărițe. „A fost înmormântat un soldat, scria un ziar al timpului. Regina Maria a fost doar un ostaș care a luptat pentru libertatea românilor”.
        Conform prevederilor testamentare, trupul i-a fost înhumat la Curtea de Arges, iar inima i-a rămas în ctitoria sa “Stella Maris”, castelul său iubit de la Balcic aflat pe malul Marii Negre, în Cadrilater.

      După predarea Cadrilaterului către Bulgaria, inima Reginei Maria a fost depusã în firida unei stânci de lângă Castelul Bran, a doua reședință a sa. In anul 1968, comuniștii au spart cu răngile sarcofagul de marmură și au luat caseta cu inima.
Caseta a fost trecută în Tezaurul Istoric al României, iar inima reginei zace pe undeva în Muzeul National de Istorie a României.

Cetățenii din Bran au făcut numeroase apeluri ca inima reginei să fie readusă la locul ei.

OSTAȘUL ROMÂN - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

    O poezie mai sensibilă decât Miorița a unui simplu ostaș pierit în tranșeele anului glorios 1918 - zguduitoare

           

GENERAL ȘTEFAN HOLBAN - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

         

Ştefan Holban  s-a născut la 15 mai 1869,  la Vaslui și a decedat la 2 decembrie 1939, la Bucureşti. A participat ca general al armatei române, în timpul Primului Război Mondial, iar ulterior a deținut demnitatea de ministru al Apărării.

S-a dedicat carierei militare absolvind Şcoala de ofiţeri în anul 1889 şi Şcoala Superioară de Război în anul 1900, ambele din Bucureşti.

In anul 1898 a primit gradul de căpitan. A fost avansat la gradul de colonel în anul 1914, la începutul primului război mondial. In campania din anul 1916 a fost comandant al Etapelor din Dobrogea, iar între 13 octombrie 1916 şi 10 ianuarie 1917 a fost comandantul Diviziei 9 Infanterie şi a Diviziei 9/19 Infanterie. Din luna decembrie 1916 a fost ataşat pe lângă Comandamentul armatei ruse din România. In 1917 a fost avansat la gradul de general de brigadă, In iunie 1918 a fost desemnat în funcția de comandant al Diviziei 6 care a trecut în Transilvania la sfârșitul anului 1918, iar în 1921 a obținut gradul  de general de divizie.
           In ziua de Paști, 20 aprilie 1919, generalul Traian Moșoiu a cucerit Oradea, unde s-a bucurat de o primire exuberantă. Nu a staționat în marele oraș și a plecat imediat, mai departe, în urmărirea armatelor ungare, spre Tisa.
          Generalul Holban a rămas la Oradea pentru a organiza și conduce noul teritoriu cucerit. Ulterior, generalul Holban a ajuns la Budapesta, participând la ocuparea ei oficială din 4 august 1919, alături de comandantul suprem general Gheorghe Mărdărescu și generalii  Demetrescu, Moșoiu și Lt-colonel Ion Antonescu.

MAUSOLEUL DE LA MĂRĂȘEȘTI - MONUMENT NAȚIONAL BBB X

         

Mausoleul de la Mărășești - Monumentul Eroilor din Războiul de Intregire Națională se află la kilometrul 202 pe drumul național ce leagă orașul Focșani de Adjud, pe locul în care, în vara anului 1917, s-a desfășurat glorioasa bătălie de la Mărășești.

 Mausoleul de la Mărășești este cel mai impunător din țară și printre cele mai maiestuoase, de acest fel, din Europa, fiind un monument dedicat eroilor români din  Primului Război Mondial.

Pe câmpiile de luptă de la Mărășești armata română a ținut piept atacurilor armatei inamice, care voia să străpungă poarta Moldovei pe la Mărășești. Răspunsul a venit cu o forță de nezdruncinat: "Nici pe aici nu se trece!". Cuvintele "Pe aici nu se trece" fuseseră rostite în toamna anului anterior, 1916, la trecătoarea Oituz. Intre 21 iulie-21 august 1917 la Mărășești și în împrejurimi armata română a obținut o strălucitoare și răsunătoare victorie.

 In confruntările de la Mărășești au pierit 480 de ofițeri și 21.000 de soldați români. Actualmente mausoleul adăpostește 5.073 de soldați și ofițeri în 154 de cripte individuale și 9 cripte comune de pe 18 culoare.

Mausoleul de la Marasesti - "Intru slava eroilor neamului"

In memoria celor care și-au jertfit viața în luptele de la Mrășești, s-a înălțat Mausoleul "Intru slava eroilor neamului", cum stă scris pe frontispiciul acestuia. Inițiativa construirii Mausoleului Eroilor a aparținut Societatii Ortodoxe Nationale a Femeilor Române în cadrul Congresului din data de 8 iunie 1919.

La data de 8 octombrie 1919 s-a fixat locul unde urma să se înalțe Biserica Neamului, pamantul pe care avea sa se ridice Mausoleul fiind donat in anul 1921 de catre Georges Ulise Negropontes.

Monumentul, printre cele mai importante de acest fel din Europa, a fost realizat după planurile arhitecților George Cristinel si Constantin Pomponiu - castigatori ai concursului de proiecte și premiați cu 40.000 de lei aur - între anii 1923-1938 si a fost inaugurat in mod oficial oficial la data de 18 septembrie 1938.

                                    

 Piatra de temelie s-a pus în data de 6 august 1923. La data de 28 septembrie 1924 s-au inaugurat criptele in prezența Reginei Maria si a unor personalități ale timpului.  Lucrările s-au reluat după 12 ani, in anul 1936.

 In vara anului 1924 a început reînhumarea osemintelor ostașilor cazuți pe câmpul de luptă în criptele mausoleului, iar în august s-au depus osemintele Generalului Eremia Grigorescu, comandantul Armatei I Romane pe timpul luptelor de la Mărășești.

Dupa 12 ani de la inaugurarea criptelor, in anul 1936, s-au reluat lucrarile de zidire la "Cupola Gloriei" ale carei basoreliefuri au fost sculptate de catre Cornel Medrea si Ion Jalea , acestea redand diferite episoade din timpul crancenelor batalii de la Marasesti. Pictura interioara a fost executata de catre Eduard Saulescu.

 

La data de 18 septembrie 1938, în prezența Regelui Carol al II-lea, s-a desfășurat ceremonia inaugurării Mausoleului. 

 Tot în anul 1938, cu prilejul inaugurării, a fost emisă o medalie jubiliară, cu diametrul de 60 de milimetri, în trei variante: aur, argint și bronz. Pe aversul medaliei se aflau efigiile regilor Ferdinand I (în dreapta) și Carol al II-lea (în stanga), față în față, iar în mijloc, dedesubt, se află stema Regatului României. Pe revers, în mijloc, este infățișat Mausoleul Eroilor de la Mărășești.

 Pe frontispiciul Mausoleului s-au înscris și numele localiților unde s-au purtat principalele bătălii de pe frontul românesc.

Mausoleul de la Marasesti - stabilirea Eroului Necunoscut

In anul 1923, în fața Mausoleului, a fost stabilit Eroul necunoscut de către un copil de trupă. Tatăl băiatului murise în Primul Război Mondial, fiind unul dintre miile de eroi necunoscuți. După ce și mama lui a murit, băiatul a fost crescut lângă Regimentul din Craiova. Pentru că a fost cel mai bun elev din promoție, elevul Săndulescu a fost desemnat să aleagă eroul necunoscut.

In fața Mausoleului au fost aduse 10 sicrie cu câte un erou necunoscut din fiecare zonă istorică a României. Băiatul s-a oprit in fața sicriului din Oltenia. Se pare că ar fi spus: "Acesta este tatăl meu".

 Acel sicriu a fost transportat în Parcul Carol din București, unde a rămas până în 1958, când a fost construit Mausoleul Eroilor Comunisti, apoi dus din nou la Mărășești și îngropat în fața Mausoleului.

 In anul 1993, sicriul a fost scos din criptă și depus pentru o lună și patru zile în Mausoleu, iar cripta, mutată in Parcul Carol. In luna septembrie a anului 1993, Eroul Necunoscut a ajuns din nou în Capitală, unde se afla și acum în parcul Carol I, în fața Mausoleului Eroilor Comuniști.

Mausoleul de la Mărășești - "Cupola Gloriei" și "Culoarul Cavalerilor"

Construit din beton armat, placat cu blocuri de andezit de Deva, Mausoleul are o formă circulară, 30 de metri înălțime și 40 de metri în diametru. Partea superioară a monumentului este terminată cu o cupolă, numită "Cupola gloriei", a cărei bază este flancată de patru vulturi din granit de Deva, înconjurată de o imensă friză in basorelief, cu o suprafața totală de 100 de metri patrati.

Trei terase suprapuse conduc spre intrarea în cupolă, care este decorată în interior cu o pictură în frescă creată de pictorul Eduard Săulescu. La parterul impresionantului monument se află criptele care adăpostesc osemintele soldaților si ofițerilor români.

In centrul mausoleului este depus sarcofagul generalului Eremia Grigorescu, decedat la 21 iulie 1919. Generalul Eremia Grigorescu fost decorat cu Steaua României și Ordinul Sfântul Gheorghe și Sfânta Ana al Țarului Rusiei, a fost Prim Cavaler al Legiunii de Onoare și a primit o sabie de samurai având gravate cuvintele "Pe aici nu se trece!".

 Pe "Culoarul Cavalerilor", alături de maiorul mitralior Grigore Ignat, sau locotenentul Gabriel Pruncu, se află și mormântul Mariucăi Zaharia, copila de 12 ani din Haret care a ajutat armata română, transmițând din nucul aflat in spatele casei date despre înaintarea nemților, până în momentul în care a fost doborâtă de glonțul unui lunetist neamț.

 In incinta mausoleului a fost amenajat, într-o clădire separată, un muzeu al luptelor desfășurate pe aceste locuri, care oferă vizitatorului imagini foto-documentare, armament și echipament militar din dotarea armatei române la vremea respectivă, obiecte personale ale Ecaterinei Teodoroiu, cazută în timpul luptelor desfașurate pe valea Sușiței.

La etajul superior se află o rotondă în care sunt așezate, în mod simbolic, drapelele unităților române participante la bătălia de la Mărășești.

Se spune ca Mausoleul de la Mărășești impune un respect atât de mare, încât însuși Hitler, în momentul în care aviația aliaților bombarda Valea Prahovei și amenința Moldova, i-a cerut lui Antonescu să trimită la Mărășești două subunități de artilerie antiaeriană care să apere Mausoleul.

CĂPITANUL GRIGORE IGNAT - EROU LA MĂRĂȘEȘTI BBB X

După victoria repurtată de generalul Averescu pe frontul de la Mărăști, feldmareșalul von Mackensen şi-a îndreptat eforturile spre zona Mărăşeşti, unde Șeful Statului Major român era generalul Constantin Prezan, viitor mareșal și spre Oituz.

Ordinele erau clare „ Nici un pas înapoi! Nemţii nu trebuie să câştige teren!” Generalul Eremia Grigorescu care, în 1916, la Oituz, lansase deviza “Pe aici nu se trece”, a lansat, la Mărășești  o variantă a acelei devize “Nici pe aici nu se trece”.

In ziua de 5 august compania căpitanului Grigore Ignat a ajuns în zona Mărăşeşti. Soldaţii se bucurau acum de câteva ceasuri de repaus înainte de a intra în foc. In linia întâi situaţia era absolut critică. La vest de Mărăşeşti, în apropiere de pădurea Răzoare, Mackensen îşi concentrase toate eforturile pentru a străpunge apărarea românească. După o zi şi o noapte în care artileria grea inamică mătura poziţiile româneşti, nemţii reuşiseră să formeze o breşă de aproximativ un kilometru în apărarea româneasca. Pe dealul din apropierea pădurii Răzoare, o mână de soldaţi din regimentul 51 infanterie, fără ofiţeri, încerca din răsputeri să facă faţă viguroaselor presiuni germane. Curierul generalului Prezan s-a prezentat în faţa căpitanului Ignat:

- Să trăiţi! Sunteţi chemat de urgenţă la Comandament!

Generalul Prezan era îngrijorat. Se temea că nemţii ar putea sparge rezistenţa românescă si atunci.. totul era pierdut, așa că s-a purtat următoarea discuție :

- Ignate, pe dealul de lângă pădure se dau lupte grele. Inamicul presează zona. Pe deal sunt doar câţiva oameni, fără ofiţeri în scurt timp apărarea va fi străpunsă. Rezervele încă nu ausosit! Iei câţiva oameni şi te duci în sprijinul lor. Inamicul nu trebuie să treacă de voi cu nici un preţ.

- Am înţeles domanule general ! Nemţii nu vor putea trece decât peste trupurile noastre! Fiţi încredinţat că atata timp cât vom putea tine degetele pe tragaci, duşmanul nu ne va călca tranşeea! Căpitanul Ignat a ieșit și s-a dus direct la oamenii lui.

- Sergent! Eşti om cu experienţă, ai fost la Flămânda, alege cei mai buni oameni ! Treabă grea !

S-au adunat 150 de soldaţi din cadrul regimentului, cei mai destoinici şi 5 mitraliere. O apucară spre deal. In următoarele 15 minute au intrat în foc, căci inamicul îşi prelungise tirul artileriei pentru a „ curaţa” cât mai bine locul şi victoria sa fie uşoară. De o zi şi o noapte bombardamentul artileriei continua necruţător. Inainteau mai mult de-a buşilea încercând să se ferească de schije și de pământul împrăştiat de obuze. In sfârşit, Ignat și oamenii lui au      ajuns pe coama dealului, în momentul oportun. Tirul artileriei inamice încetase.. Asta înseamna ca urmează un atac în forţă cu infanteria. Valurile atacatorilor se revărsau deja spre transeele româneşti. Ignat a ordonat scurt: „Foc de voie”. Mitralierele au început a ţese o pânză de foc. Puştile trăgeau nemilos. Primele valuri inamice au fost secerate. Mackensen voia neaparat o victorie așa că trimitea noi şi noi valuri de oameni la moarte. Riposta lui Ignat a descumpănit armata germană. Incleştarea era dură, pământul ardea, iar din pădurea din vecinătate rămase doar amintirea… nişte cioturi fumegânde de arbori.

Vâzand că nu-i chip să pătrundă mai departe, inamicul și-a concentrat focul asupra militarilor lui Ignat. Foc ucigător cu tot armamentul din dotare. Oamenii erau covârşiti, dar nu dădeau înapoi. Trăgeau continuu, cu disperare, în faţa unui inamic superior atât tehnic cât si numeric. După tirul artileriei urmă un nou atac asupra poziţiilor lui Ignat. Mitralierele își faceau datoria. Ridicau munţi de cadavre în jurul sanţurilor româneşti. Grenadele sfărtecau trupurile atacatorilor. Oameni lui Ignat erau extenuaţi.

-Trageţi baieti! Nu-i lasaţi să se apropie ! Mai mulţi servanţi au căzut sub focul inamic, dar căpitanul a ordonat : - Morţii în poziţie de tragere ! Executarea !

Alerga de la o mitralieră la alta. Tragea necontenit: Stia un singur lucru: Inamicul nu trebuie să câstige teren! Cu nici un preţ! Ţevile mitralierelor erau roşii. Grenadele erau pe terminate. Un nou atac la baioneta din partea duşmanului. Morţii din tranşeea românească erau încleştaţi cu degetele pe trăgacele mitralierelor si ele continuau să cânte serenada morţii. Scuipau foc, mânuite de oameni neînsufleţiţi şi… ţineau inamicul în loc. Sufletele servanţilor se încăpăţânau să nu părăsească câmpul de luptă. Luptau şi morţi ridicând noi şi noi munţi de cadavre ! Un glonţ l-a rănit grav şi pe capitanul Ignat, care, singur, încă încerca din răsputeri să facă faţă imanicului ale cărui resurse păreau a nu se mai termina. A murit cu degetul strâns pe tragaci, iar mitraliera şi-a continuat cântecul morţii până la ultimul cartuş.

Sublocotenentul german care comanda operaţiunile din zonă era stupefiat: - Ce oameni ! Dumnezeule ! Tragem în ei de o zi întreagă şi nu se mişcă de pe poziţie !

Rezervele româneşti ajunse în zona Mărăşeşti asteptau ordinul de luptă. Generalul Prezan îşi chemă curierul: - Te duci la Ignat şi-i spui să se retragă ! Ordin ! Curierul a plecat și a ajuns în transeea românescă.

- Nu trageţi fraţilor! Sunt ofiţer român! Tăcerea morţii era înstăpânită peste tot. Nici un răspuns. Curierul sopti pentru sine după ce trecu pe lângă un grup de soldaţi inerţi: „ aştaia-s morti!”. Un nod i se puse în gât şi începu să alerge prin tranşee:” Şi astia-s morţi! Toţi sunt morţi!”. Se repezi la Ignat; când îl atinse, ultima rafala de gloanţe se slobozi. Parcă spunea: „Pricepeţi! Nu puteţi trece pe aici”. Scurtei rafale nemţii i-au răspuns cu foc intens. Curierul adapostindu-se din calea gloanţelor si a exploziilor, înecându-se de plâns ajunse la Comandamentul de operatiuni. Printre lacrimi raportă: - Domnule general, toţi, toţi sunt morţi cu toţii !

- Bine, zise Prezan, dar acolo încă e luptă…A luat binoclul să privească. Cu ochiul liber se vedeau luminile exploziilor apoi zise aproape convins: - Acolo e luptă încă…- Nu, domnule general, acolo sunt 150 de oameni morti.. asta sunt…! 150 de oameni morți în câteva ceasuri… Morţi cu toţii ! -  îi strigă curierul. Generalul era consternat.

A doua zi resturile martirilor din Tranșeea Morţii au fost găsite de rezervele care reușiseră să blocheze atacurile nemţilor pe direcţia Mărăşeşti. Căpitanul Ignat a fost decorat cu ordinul „ Mihai Viteazu” post mortem şi slăvit în înatul ordin de zi „pentru vitejia şi avântul cu care a luptat cu compania de mitraliere în lupta de la Mărăşeşti Răzoare, la 6 august 1917, unde aflându-se cu compania sa la centrul Diviziei 13, pe unde trupele germane au reuşit să facă o breșă, a rămas neclintit pe poziţie, secerând valurile duşmane până la respingerea completă, după care a fost gasit mort, cu eroica sa companie, aproape acoperit de trupurile inamicilor”

Mulți ca Ignat și oameniilui, neștiuți de nimeni, se află la temelia nemului nostru !

TRIUMFUL GENERALULUI MOȘOIU IN TRANSILVANIA - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

         

In contextul prăbușirii tuturor fronturilor Puterilor Centrale, Regele Ferdinand I-ul a decretat remobilizarea armatei, a somat pe feldmareșalul von Mackensen ca trupele lui de ocupație să părăsească imediat teritoriul țării și, pe 10 noiembrie a reluat războiul alături de Antantă.

"Până a nu se desmetici duşmanul, dorobanţul român a şi trecut vârfurile Carpaţilor. Acum eram în luptă dreaptă, românii şi ungurii, să ne arătăm puterile"... Ceea dintâi divizie românească, care a trecut  graniţa, a fost Divizia a 7-a, în fruntea căreia era generalul Traian Moşoiu, generalul care înscrisese cele mai frumoase pagini de glorie în luptele de pe Valea Oltului şi în Munţii Vrancei". "In noiembrie 1918, Divizia a 7-a, înfruntând cele mai teribile intemperii, pe frig şi zăpadă de o jumătate de metru, a trecut prin Bicaz, a străpuns forntiera de la Prisăcani, înaintând până la Tulgheş apoi la Borsec şi Topliţa, unde şi-a instalat cartierul"...

"La intrarea trupelor române în Ardeal, generalul Traian Moşoiu a dat o proclamaţie în care spunea: "Români! Cu noi aducem libertatea, iar dreptatea este scrisă pe steagurile noastre"... I. R. Abrudeanu citează din ziarul "Telegraful Român", organul Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, articolul "Generalul Moşoiu" în care se spune: ..."Neamului nostru românesc de pe aceste plaiuri i-a fost hărăzit deosebit noroc ca din Ardeal, din ţinutul Braşovului, să se ridice marele erou şi bunul Dumnezeu a sădit în pieptul acestui viteaz toate simţămintele, tot sufletul neamului românesc"...

La 24 decembrie 1918 (stil nou.), Generalul Traian Moşoiu a intrat în Sibiu unde şi-a stabilit sediul. Armata română a înaintat până la linia de demarcaţie. ...Situaţia din Ardeal devenea din ce în ce mai tulbure... Gărzile naţionale erau formate din foşti soldaţi ai armatei austro-ungare şi comandate de ofiţeri. Toţi soldații erau mercenari (plătiţi cu 30 coroane pe zi), misiunea lor fiind să păzească ordinea în interior. Prin compoziţia lor, acele gărzi erau lipsite cu totul de disciplină. Dacă la început au fost necesare, ulterior a trebuit să fie desfiinţate, iar soldaţii dezarmaţi, altfel tindeau să ajungă cel mai teribil element de dezordine. Gărzile ungureşti au fost desfiinţate din primele zile ale intrării armatei române. Mai rămaseră gărzile româneşti şi cele săseşti care începuseră să terorizeze, prin pretenţiile lor, Consiliul Dirigent"... Gărzile desfiinţate trebuiau înlocuite cu alte elemente pentru paza interioară, deoarece armata română avea să stea pe front în faţa ungurilor, care se concentraseră şi deveneau din ce în ce mai agresivi.
Consiliul Dirigent, cu sprijinul generalului Moşoiu, a început reorganizarea jandarmeriei şi poliţiei în Ardeal.

                                                  Regele Ferdinand și General Moșoiu

                                         General Moșoiu raport în fața regelui Ferdinand
"Cine a fost în jurul generalului Moşoiu, şi-a putut da seama de munca sa deosebită depusă pentru înzestrarea armatei şi ca organizator”. "Veşnic pe front, inspectând şi vorbind trupei, ţinând astfel entuziasmul necesar"... "Cred că nu e soldat din cele 6 divizii, pe care le avea în ultimul timp, care să nu fi văzut pe generalul Moşoiu în mijlocul lor, vorbindu-le şi interesându-se de traiul lor"...
"Din cauza unei agresiuni a armatei ungare la Zalău, care s-a transformat într-o sângeroasă luptă, din care ungurii au ieşit învinşi, Antanta a însărcinat pe colonelul din aramta franceză Trousson să meargă la faţa locului şi să facă o anchetă”. "Trenul cu generalul Moşoiu şi colonelul Trousson a plecat din Sibiu în cel mai perfect incognito. Cum s-a aflat că generalul Moşoiu e în acest tren, nu ştiu. La toate gările mii de oameni cu steaguri, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, în frunte cu preoţii şi inteligenţa satelor, înconjurau trenul strigând: "Trăiască generalul Moşoiu !" Generalul era obligat să se dea jos să le vorbească, apoi îl lau pe sus şi-l purtau în triumf"... Colonelul Trousson, adânc impresionat, a spus că nu şi-a închipuit niciodată un om aşa de divinizat de popor. La Gherla în gară aştepta episcopul Hossu în fruntea a mii de ţărani care lăsau totul şi alergau în calea generalului"... Când generalul francez Berthelot a venit să viziteze Ardealul, primirea şi sărbătoarea regească ce i s-a făcut de către zecile de mii de români din întreg Ardealul, au făcut pe marele general francez să plângă de bucurie. La un singur cuvânt al generalului Moşoiu, toată suflarea românească a alergat". Aşa ştiau românii ardeleni să-l salute pe marele general francez "pentru profunda simpatie ce o avea pentru neamul nostru".
Generalul Moşoiu pregătise armata şi întocmise planul de operaţiuni. "Însuşi Alteța Sa Regală, principele Carol, a inspectat, însoţit de generalul Moşoiu, întreg frontul". Totul era în regulă. Cu toate acestea în locul generalului Moşoiu - considerat prea tânăr – a fost numit comandant șef al frontului din Transilvania generalul Gheorghe Mărdărescu. Românii ardeleni au rămas cu sufletul alături de viteazul general Moşoiu.

                                       Defilare a armatei române în Oradea cucerită - 1919 

"În ziua de 16 aprilie 1919, ora 3,30 dimineaţa, armata noastră a reluat ofensiva".
"Lovitura de trăsnet dată de grupul generalului Moşoiu a zdrobit rezistenţa inamicului, care a luat-o la fugă. Prin lupte îndârjite, înaintarea a continuat zi cu zi, aşa că în ziua de 19 aprilie trupele noastre, luând o considerabilă pradă de război şi un mare număr de prizonieri, au ajuns pe linia: Tisa - Uylak - Sătmar - Careii Mari - Aleşd - Beiuş".
"În ziua de 20 aprilie 1919 s-a ocupat Oradea Mare". I. R. Abrudeanu preia din ziarele "Patria" şi "Viitorul" următoarele: "Intrarea triumfătoare în Oradea Mare. Tunurile bubuiau asurzitor, împrăştiind moartea în rândurile risipite ale duşmanului ce fugea speriat din faţa dorobanţului. In oraş enervare mare; diferite svonuri circulau, anume că bandele roşii se apropiau de oraş, că forţe mari inamice veneau în marş forţat, spre a se ciocni cu trupele române"... Autorităţile şi o parte a populaţiei s-a refugiat spre trupele române"... "Deodată s-a ridicat un nor de praf şi un automobil şi-a făcut apariţia. In el era un general. Cine să fie? Mii de braţe s-au ridicat acalmând pe viteazul general, care înfruntând orice pericol pentru a da şi mai mare impuls armatei sale, se avântase înainte de a ajunge armata în oraş, spre a vesti populaţiei că mântuirea a sosit".

"Intrarea domnului general Moşoiu. - Cine să fie? Atunci instinctiv din mii de glasuri a răsunat strigătul "Trăiască generalul Moşoiu, eroul nostru naţional ! Ura ! Şi văzduhul se cutremura de mii de strigăte de bucurie. Toată lumea plângea. Teama de bandele roşii dispăruse; era de ajuns pentru moment că se găsea eroul în mijlocul lor ca să nu se mai teamă de nimic"... El devenise "simbolul dezrobirii naţiei româneşti". "De patru luni, zi şi noapte, îl aşteptau, de patru luni de când păşise biruitor în Ardeal numele lui era pomenit ca numele unui zeu salvator, şi acum iată-l că a sosit"... "E în picioare în automobil"... "O ploaie de flori îl acoperă în aclamaţiile oamenilor"... "Automoilul nu mai poate înainta. Mulţimea creşte şi un ocean de capete, români, unguri, toate naţionalităţile oraşului aclamă pe viteazul general"... "Aproape nouă batalioane au intrat în Oradea Mare. Soldaţii, defilând în faţa generalului Moşoiu, n-au mai putut ţine privirile lor înainte din cauza valurilor de flori, care se revărsau de pretutindeni asupra capetelor lor"... "Trupele române continuă înaintarea, ocupând Debreţinul şi svârlind resturile armatei ungureşti peste Tisa. Cea mai îndârjită rezistenţă a pus-o divizia de secui de sub comanda lui Kratochwil. Cinstea prinderii acestei divizii, care se lupta vitejeşte, se datoreşte diviziei a II-a de cavalarie română. A constituit o realizare militară celebră ca o divizie de cavalerie să înfrângă şi să prindă o divizie de infanterie. Generalul Davidoglu, colonelul G. Maruzzi şi colonelul Resel erau bravii comandanţi ai cavaleriei, care a câştigat această strălucită victorie".

"Colonelul Kratochwil s-a predat, împreună cu întreaga divizie şi a venit de a-şi depune armele în faţa generalului Moşoiu. Ajunşi la Tisa, românii puteau merge până la Budapesta. Dar şi de data aceasta au fost împiedicaţi de Antantă, care s-a lăsat impresionată de tânguirile nobilimei ungureşti".
"La începutul lui mai 1919 bolşevismul maghiar nu scăpase decât printr-o minune. Dar la jumătatea lui iunie 1919, batalioanele sale se întărit şi au fost dotate cu toate mijloacele de atac şi apărare. Ele au năvălit în Cehoslovacia. Atunci era timpul să se concentreze o acţiune interalială contra Budapestei. Era momentul să se spună românilor: "Înaintaţi! Nu aşteptaţi ca inamicul comun să se întoarcă contra voastră !". Ce au făcut însă guvernele aliate? Preşedintele "Conferinţei de pace" se adresa bolşevicilor unguri: "... guvernul de la Budapesta a fost invitat (nu somat n.n.) formal a pune sfârşit, fără amânare, atacurilor sale împotriva cehoslovacilor. In caz contrar guvernele aliate şi asociate se declarau absolut hotărâte de a recurge imediat la măsuri extreme..."

"La somaţiunile Antantei şi ştiind că armata română veghează, Bela Kuhn a schimbat tactica şi a încheiat un armistiţiu cu Cehoslovacia. Toată atenţia sa şi-o îndrepta asupra românilor"...
"Concentrând 8 divizii bine organizate şi înzestrate, cu material de război formidabil, în ziua de 20 iulie 1919 ungurii lui Kun au dat lovitura şi au trecut Tisa în 3 locuri". Acest lucru se întâmpla în timp ce generalul Moşoiu primise sarcina de guvernator a zonelor ocupate din Ungaria. "Văzând că lucrurile se încurcă, că ungurii trec Tisa şi înaintează şi prin urmare nu e glumă, iată-l pe şeful Marelui Cartier General, în tren special, venind ca fulgerul la generalul Moşoiu, care îşi îndeplinea noua sa misiune"... "S-a format în pripă grupul de manevră" sub comanda generalului Moşoiu, care a dat următorul "Ordin de zi, nr. 12":

"Încrezător în vitejia voastră încercată, v-am îndreptat ca să atacaţi aramta inamică în flanc şi în spate".."Aşa s-a şi întâmplat! Aţi executat ordinele mele într-un mod desăvârşit, învingând cu bărbăţie şi bravură toate piedicile ce v-au stat în cale" "Prin vitejia voastră, ostaşi ai grupului de manevră, aţi contribuit puternic la deschiderea drumului spre Budapesta. Ostaşi, bătălia de la 24 şi 25 iulie 1919 constituie una din cele mai strălucite victorii ale armatei române"...

"Trecerea Tisei de către români s-a început în zorii zilei de 29/30 iulie 1919 pe la punctul Tisza-Bö".. O parte din aramta română s-a îndreaptat spre Budapesta, iar grupul de divizii general Moşoiu spre Abony şi Czeged, unde luptând a făcut 5 divizii bolşevice prizoniere".
"După capturarea grosului forţelor ungureşti, generalul Moşoiu a dat ordin brigadei de roşiori, de sub comanda generalului Rusescu, să înainteze ca avantgardă asupra Budapestei".

"In seara zilei de 3 august 1919, roşiorii generalului Rusescu defilau în faţa Parlamentului unguresc, cu toate protestările reprezentanţilor Antantei, care ademeiţi de promisiunile ungurilor, voiau să ne răpească din nou această glorie".
"A doua zi, pe 4 august 1919, generalul Mărdărescu... într-un automobil, a intrat în Budapesta, după ce îndepărtase pe colonelul Rusescu şi îi luase comanda pentru că îndrăznise să intre în Budapesta, fără ordinul său".

Iuliu Mezei Câmpeanu relatează momentul intrării trupelor române în Budapesta: "La 3 august 1919 ne-am întâlnit cu avantgărzile armatei române, aproximativ 3-400 de călăreţi din brigada a 4-a roşiori"... "La un moment dat văd descinzând dintr-o maşină (trimisă de guvernul maghiar) un ofițer român. Imediat m-am prezentat lui, arătând actele mele, iar d-sa mi-a comunicat, că este colonelul Rusescu. Generalul Rusescu a deschis şedinţa Guvernului maghiar, care a consimţit la ocuparea Budapestei".
"După ora 19, colonelul Rusescu a primit defilarea trupelor la intrarea lor în Budapesta. Bravura eroului general, care a ocupat capitala maghiară numai cu trei escadroane de roşiori, va fi înscrisă cu slove de aur în istoria neamului reomânesc". Trupele au ocupat două cazărmi: «Arhiducele Iosif» şi «Franz Ferdinand» din centrul oraşului, iar cartierul brigăzii s-a instalat la Dunapalota (Hotel Ritz), unde s-a arborat tricolorul românesc".