In mai 1878, colonelul Edward Mansfield, reprezentantul britanic la Bucureşti, avea să fie înlocuit de William Arthur White, într-un moment în care diplomaţia românească încerca să obţină dreptul de a-şi expune punctul de vedere şi revendicările în faţa Congresului de Pace de la Berlin .
William Arthur White se născuse în Polonia în 1824, desăvârşindu-şi studiile la celebra Cambridge University. Urmând cariera de diplomat, prima misiune pe care o va accepta, în 1857, va fi aceea de consul general la Consulatul britanic din Varşovia, unde avea să-şi demonstreze abilităţile diplomatice, pentru ca apoi să fie numit în 1864 consul la Danzig, iar în 1875 să conducă afacerile Consulatului britanic din Belgrad .
Odată cu sosirea sa la Bucureşti, consulul englez, cunoscut în cercurile diplomatice britanice pentru opiniile sale favorabile contracarării influenţei ruse în Balcani, va raporta în detaliu situaţia existentă în România şi starea de spirit a populaţiei.
In pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decisese să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România. Cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise „să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei”. Inainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10.000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20 000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20 000 .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de Pace de la Berlin, cu scopul mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte, de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare ale tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. Reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise”. Astfel se înţelege conduita plină de o bunăvoinţă platonică, adică sterilă, a reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de Pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii dureroase. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce urma a reveni Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46).
Rapoartele diplomatice ale lui White prezintă starea de spirit a populaţiei după Tratatul de Pace de la Berlin , modificarea articolului 7 din Constituţia română şi punctele de vedere diferite ale opiniei publice , divergenţele româno-ruse în privinţa delimitării frontierei la gurile Dunării şi în sudul Dobrogei, călătoria Domnitorului Carol în această provincie şi promisiunile făcute, probabilitatea constituirii unei Ligi balcanice sub controlul Rusiei, atitudinea opoziţiei faţă de Guvernul Ion C. Brătianu etc.
Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul nostru de Externe, printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad, socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .
Guvernul britanic a hotărât, încă din martie 1879, să-i confere lui William A. White rangul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însă scrisorile de acreditare aveau să sosească atunci când Foreign Office-ul considera momentul oportun. Bismarck a reuşit să influenţeze însă decizia diplomaţiei engleze, astfel că White nu va primi scrisorile de acreditare decât în februarie 1880, odată cu recunoaşterea independenţei României de către Franţa, Germania şi Marea Britanie .
Deşi România îşi cucerise independenţa pe câmpul de luptă, cu enorme sacrificii materiale şi umane, Puterile europene nu se grăbeau să o trateze ca partener egal în complexul relaţiilor internaţionale. Izolarea în care s-a aflat ţara la Congresul de la Berlin (1878), atitudinea, adeseori ostilă, a cercurilor politice şi diplomatice europene, recunoaşterea condiţionată a statului român independent, au dovedit, o dată în plus, necesitatea consolidării poziţiei statului român.
Eventualitatea proclamării Regatului era considerată de oamenii politici români ca un pas firesc după consacrarea independenţei. Tocmai de aceea, asemenea preocupări îşi găsesc ecoul şi la nivelul rapoartelor diplomatului englez la Bucureşti, care menţionează despre anumite obiecţii formulate îndeosebi de Cabinetul de la Viena. Acesta din urmă îşi exprima temerea că Serbia şi Bulgaria ar putea urma exemplul României, ceea ce ar duce la destrămarea statu-quo-ului stabilit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Diplomatul englez a mers mai departe cu raţionamentul, subliniind faptul că proclamarea Regatului României ar constitui un punct de atracţie pentru cei trei milioane de români aflaţi sub stăpânirea monarhiei dualiste .
Oportunitatea ridicării României la rangul de Regat avea să reprezinte subiectul unei şedinţe a Consiliului de miniştri, în care toţi cei prezenţi aveau să se pronunţe pentru săvârşirea acestui act solemn la 8/20 aprilie 1881, ziua aniversară a lui Carol I . La sugestia Suveranului, premierul Ion C. Brătianu se declara de acord în privinţa unei remanieri a Cabinetului său – prin includerea a trei conservatori – pentru a conferi proclamării Regatului solemnitatea cuvenită şi pentru a exprima unitatea de vederi în această privinţă. Nu este exclus ca dorinţa lui Carol I să fi reprezentat un gest de recunoştinţă faţă de eforturile anterioare ale conservatorilor în sensul dobândirii independenţei pe cale diplomatică. Pe de altă parte, s-ar putea ca Suveranul să fi avut în vedere ca meritul proclamării Regatului să nu se atribuie doar celor aflaţi la guvernare, în speţă liberalilor, ci şi conservatorilor, încercând în acest fel o armonizare a intereselor celor două partide politice. Intrucât propunerea de remaniere a Cabinetului fusese adresată de Ion C. Brătianu, deliberat sau nu, doar grupării junimiste din cadrul Partidului Conservator (ce se constituise la 3 februarie 1880), ea nu s-a materializat.
Intre timp, pretenţiile Austro-Ungariei privind navigaţia pe Dunăre şi atacurile presei opoziţioniste din ţară faţă de o ipotetică acceptare a acestor pretenţii de către Guvern l-au determinat pe primul ministru să accelereze demersurile pentru proclamarea Regatului. De fapt, Austro-Ungaria dorea să obţină, încă de la începutul anului 1880, instituirea unei Comisii europene mixte, cu drept de control asupra navigaţiei pe Dunăre, de la Porţile de Fier la Galaţi. Deşi nu era riveran în această zonă, statul austro-ungar căpătase preşedinţia Comisiei şi votul preponderent (ianuarie 1881). O asemenea măsură limita însă dreptul României de a supraveghea executarea regulamentelor de navigaţie pe porţiunea menţionată, ceea ce însemna şi o încălcare a suveranităţii ţării. Prin urmare, oficialităţile de la Bucureşti a refuzat a lua în consideraţie decizia Puterilor europene, atitudine curajoasă ce va determina o răcire a relaţiilor româno-austro-ungare .
In acest context, aşa după cum a relatat reprezentantul englez, deputatul Gheorghe Vernescu a adresat Guvernului o interpelare în legătură cu eventuale negocieri iniţiate de diplomaţia română în favoarea adoptării titlului de Rege pentru Carol I. Răspunsul primului ministru, Ion C. Brătianu, a fost acela că astfel de negocieri nu erau necesare, întrucât orice stat independent are dreptul de a acorda Suveranului său orice titlu doreşte.
Ulterior, la 14/26 martie 1881, în urma unei noi interpelări, de această dată a lui Titu Maiorescu, din ziua precedentă – şi în care îi acuza pe liberali ca fiind antidinastici – Corpurile legislative au votat în unanimitate proiectul de lege potrivit căruia România s-a transformat în Regat, iar Carol I a primit titlul de Rege . „Coroana Regală pusă azi pe fruntea Măriei Sale Domnul României – sublinia P.P. Carp în discursul de la tribuna Camerei Deputaţilor – nu este numai o chestiune de amor propriu naţional, nu este numai o răsplată pentru meritele ce Domnul nostru şi-a câştigat în curs de 15 ani, ci este cheia de boltă ce punem azi la clădirea edificiului nostru ca stat neatârnat”. Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării” . Intrucât în acea perioadă tocmai se desfăşurau funeraliile Ţarului Alexandru al II-lea (asasinat de nihiliştii ruşi la 1 martie 1881), festivităţile încoronării aveau să fie stabilite pentru data de 10 mai 1881.
Puterile europene au recunoscut necondiţionat actul de la 14/26 martie, doar Rusia ţaristă a sugerat Cabinetului de la Bucureşti adoptarea unor măsuri de natură a împiedica activitatea socialiştilor ruşi refugiaţi pe teritoriul României. Pentru a evita orice complicaţii inutile, în luna aprilie 1881 cele două Camere legislative au votat proiectul de lege al Guvernului împotriva străinilor (sau de expulzare), fapt primit cu o deosebită satisfacţie la Petersburg şi chiar la Viena .
Pe plan internaţional, prestigiul Regatului României a fost unanim recunoscut, reprezentând un element de stabilitate în zona sud-est europeană. Nu era ignorat nici potenţialul militar, ce fusese probat pe câmpul de luptă, şi care putea constitui un factor important în eventualitatea unui conflict militar. Acest fapt este dovedit şi de trimiterea unor reprezentanţi diplomatici de prim rang la Bucureşti, care devenise o veritabilă „trambulină pentru ambasadori” .
Odată săvârşită proclamarea Regatului, festivităţile încoronării Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta au fost inaugurate, nu întâmplător, la 10 mai 1881, dată strâns legată de instituirea dinastiei străine în 1866 şi de sancţionarea oficială a independenţei în 1877. Deşi avea să fie apreciat de William White ca extrem de modest, ceremonialul încoronării a reuşit, totuşi, să impresioneze opinia publică.
In dimineaţa zilei de 10 mai 1881, cortegiul regal – salutat cu 21 salve de tun – s-a îndreptat de la gară spre Mitropolie, unde fuseseră depuse coroanele în seara precedentă. In fruntea cortegiului se afla un pluton de jandarmi călare, urma prefectul Poliţiei, un alt pluton de jandarmi, un escadron de roşiori, doi furieri din suita Suveranului, mareşalul Curţii şi doi aghiotanţi regali, cele 62 de drapele ale armatei, M.S. Regele călare, Marele Stat Major al armatei şi Casa militară a Regelui, trăsura regală trasă de opt cai şi în care se aflau M.S. Regina, Principele moştenitor Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen împreună cu fiii săi, Ferdinand (viitorul moştenitor al Tronului României) şi Carol, apoi veneau ofiţerii superiori şi, în fine, un alt escadron de roşiori.
La ora 12.00, întregul cortegiu a sosit la Mitropolie, unde a fost întâmpinat de înaltele oficialităţi ale clerului în veşminte sacerdotale. După serviciul divin şi benedicţiunea coroanelor, aceasta din urmă anunţată prin 101 salve de tun, cortegiul regal s-a îndreptat spre Palat. Aici, Regele şi Regina aveau să primească felicitările primului ministru, Dumitru Brătianu, ale Corpului diplomatic şi ale doamnelor de la Societatea de binefacere. Coroanele, cea de oţel a Regelui şi cea de aur a Reginei, erau depuse în sala Tronului, unde a fost rostită o scurtă alocuţiune de către preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, în numele ambelor Camere legislative, alocuţiune urmată de discursul lui Carol I. „Primesc dar cu mândrie – sublinia Regele – ca simbol al independenţei şi al tăriei României, această Coroană, tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de Biserică. (...) Pentru Regină şi pentru mine, însă, Coroana cea mai frumoasă este şi rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea şi fericirea lui”.
După discursul Regelui, au defilat prin faţa Tronului delegaţiile judeţene şi comunale din toată ţara, peste 4.000 de persoane, cu drapelele fiecărei regiuni, moment apreciat drept unul dintre „cele mai frumoase ale serbării”. Festivitatea a fost urmată de o scurtă plimbare a Familiei Regale, în două trăsuri à la Daumont, pe străzile iluminate ale Capitalei. Serbările aveau să continue şi în ziua următoare prin defilarea „cortegiului istoric şi carelor alegorice”, pentru ca la 13 mai 1881 să se încheie cu defilarea detaşamentelor armate.
Tensionarea relaţiilor româno-ruse, precum şi dificultăţile întâmpinate în recunoaşterea independenţei de către Puterile europene, au întărit, o dată în plus, convingerea că izolarea ţării pe plan internaţional devenise extrem de periculoasă, fiind absolut necesară integrarea într-un sistem de alianțe, pentru asigurarea existenţei naţionale şi garantarea frontierelor. Privite într-o asemenea perspectivă, nu sunt deloc surprinzătoare tatonările diplomatice, din perioada imediat următoare, pe lângă Puterile Centrale.
Atitudinea din ce în ce mai belicoasă a Rusiei şi tendinţa sa evidentă de a exercita un veritabil protectorat asupra Bulgariei stârniseră neîncredere la nivelul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, astfel că se impunea promovarea unei politici de apropiere faţă de Germania, cu atât mai mult cu cât nu existau interese divergente între cele două state. Intr-o scrisoare adresată Prinţului Bismarck, la 12 martie 1880, Carol I sublinia rolul pe care l-ar juca România, prin poziţia sa strategică, în evoluţia ulterioară a „chestiunii orientale”, nutrind speranţa că ţara ale cărei destine le conduce „se va putea rezema, sub toate constelaţiunile viitoare, pe scutul binevoitor al Imperiului german” . Dincolo de legăturile dinastice existente, Germania reprezenta, în acel moment, principala forţă militară a continentului (fapt demonstrat în războiul cu Franţa din 1870-1871). Prin alianţa cu Austro-Ungaria, din octombrie 1879, ea reprezenta o serioasă contrapondere faţă de pericolul panslavismului rusesc.
De altfel, încă din primăvara anului 1880, Contele Andrássy, deşi retras din viaţa politică, avea să-i împărtăşească lui Carol I opinia sa, potrivit căreia România s-ar putea alătura, la momentul oportun, alianţei germano-austro-ungare . Pe această linie s-a înscris chiar vizita la Sinaia a lui Andrássy, din cursul lunii august 1881. De fapt, însuşi Bismarck îndemnase diplomaţia vieneză să acţioneze în sensul unei apropieri de România .
Anul 1882 a fost marcat în mod deosebit de vizita Principelui Alexandru al Bulgariei la Sinaia (octombrie), călătoria la Rusciuc a Regelui Milan al Serbiei şi sosirea incognito a acestuia la Bucureşti (în aceeaşi lună), cu care prilej autorităţile române au luat măsuri speciale de protecţie .
Atent observator al vieţii politice româneşti, William White, a relatat despre dificultăţile cu care se confrunta Guvernul condus de Ion C. Brătianu, îndeosebi coalizarea Opoziţiei, până atunci împărţită în două facţiuni: cea a liberalilor independenţi conduşi de Gheorghe Vernescu şi cealaltă a conservatorilor din jurul lui Lascăr Catargi şi Alexandru Lahovary . Acestora avea să li se asocieze, din februarie 1883, şi Mihail Kogălniceanu, limbajul opoziţioniştilor devenind tot mai violent, mai ales la adresa Regelui, care se încăpăţâna să-i menţină la putere pe liberali .
Preocupat de siguranţa militară a Capitalei, Regele Carol a insistat în mod deosebit în favoarea construirii unui sistem de fortificaţii (între anii 1883 şi 1895) în jurul Bucureştilor şi pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, apelând la serviciile unei autorităţi în domeniu, generalul belgian Brialmont . Este adevărat că a avut de învins prejudecăţile opiniei publice şi opoziţia vehementă a unor parlamentari, ce socoteau nejustificate cheltuielile necesare unor astfel de fortificaţii .
La începutul lunii iunie 1883, diplomatul englez White a înregistrat plecarea Regelui spre Iaşi, pentru a participa la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Administrativ, operă a sculptorului francez Emmanuel Frémiet, autorul memorialului Jeanne d’Arc din Paris. La solemnitate aveau să participe, de asemenea, miniştri ai Guvernului condus de Ion C. Brătianu, senatori şi deputaţi, precum şi reprezentanţi diplomatici ai Puterilor europene . La 6/18 iunie 1883, municipalitatea ieşeană avea să ofere un banchet în sala Teatrului Naţional, banchet în cadrul căruia s-au rostit toasturi, ultimul fiind cel al senatorului conservator Petre Grădişteanu şi care avea să stârnească o adevărată furtună diplomatică. Ziarul „L’Indépendence Roumaine” a publicat discursurile rostite, amintind că Petre Grădişteanu s-a referit la Bucovina, Transilvania şi Banat ca la pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regală .
Incidentul cu diplomaţia austro-ungară avea să fie stârnit nu numai de discursul lui Grădişteanu, ci, în egală măsură, şi de formula de adresare, „Regelui românilor”, utilizată de preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, ambele producând „o vâlvă de netăgăduit” în rândurile Corpului diplomatic şi ale opiniei publice din Viena şi Budapesta. Indeosebi titulatura de „Rege al românilor” era considerată de Kálnoky drept „ilegală” şi „jignitoare” la adresa Impăratului Franz Josef, care-şi exercita autoritatea asupra supuşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, solicitând reprezentantului său la Bucureşti să protesteze împotriva tolerării şi răspândirii unei asemenea titulaturi în organele de presă oficiale . In cele din urmă, premierul D.A. Sturdza se-a văzut nevoit să-şi exprime public regretul faţă de respectivul incident, afirmând că Regele nu a aprobat niciodată cuvinte sau expresii menite a aduce prejudicii relaţiilor româno-austro-ungare .
Călătoria întreprinsă de Carol I la Berlin (august 1883), în calitate de naş la botezul celui de-al doilea fiu al Prinţului moştenitor Wilhelm (viitorul Impărat Wilhelm al II-lea) , şi, apoi, şederea la Viena au oferit prilejul favorabil discutării, cu monarhii celor două state, a termenilor viitoarei alianţe. Aceasta urma să se concretizeze prin perfectarea unui tratat bilateral, româno-austro-ungar, cu caracter defensiv, la care să adere şi Germania, proiect discutat şi amendat în convorbirile directe dintre Ion C. Brătianu, Bismarck şi Kálnoky din luna septembrie . Diplomatul britanic avea să intuiască în urma acestor vizite că Guvernul român intenţionează să intre în alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria .
In favoarea alianţei cu Puterile Centrale se pronunţaseră nu numai Regele Carol I, ci şi importante personalităţi politice ale vremii: premierul Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza (în acea perioadă ministru de Externe), P.P. Carp şi Titu Maiorescu . Cum bine s-a remarcat, iniţiativa unei asemenea apropieri a aparţinut cancelarului german şi a întrunit acordul Cabinetului de la Viena. Poziţia strategică a României în eventualitatea unui război european, potenţialul militar deloc neglijabil (dovedit în conflictul din 1877-1878) şi resursele materiale de care dispunea, aprecierea sa drept o posibilă barieră în calea expansiunii ruse spre Balcani au fost tot atâtea argumente, suficient de solide, luate în calcul de diplomaţia Puterilor Centrale.
Potrivit Tratatului – semnat, din partea română, de D.A. Sturdza la 30 octombrie 1883 şi ratificat de Carol I la 6 noiembrie acelaşi an – în eventualitatea atacării României de către o altă putere (fără a se specifica expres potenţialul agresor), Austro-Ungaria se obliga să-i ofere sprijin şi asistenţă; după cum, în eventualitatea atacării acesteia din urmă, „în una din părţile statelor limitrofe cu România”, se va aplica clauza casus foederis. Tratatul era secret şi încheiat pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii termenului cu încă trei ani, în cazul nedenunţării de către una din părţile contractante .
Incontestabil, semnarea respectivului tratat de alianţă, care va sta la baza politicii externe româneşti până la izbucnirea Primului Război Mondial, a reprezentat la vremea respectivă o politică înţeleaptă şi prudentă, care a evitat izolarea diplomatică a ţării pe scena europeană, obţinându-se garanţiile a două Mari Puteri în cazul unui atac neprovocat din partea Rusiei. Totodată, avea să fie soluţionată şi spinoasa „problemă a Dunării” în conformitate cu interesele româneşti, noul aliat, Austro-Ungaria, renunţând la pretenţiile anterioare.
Din acel moment, Regatul României s-a bucurat de un prestigiu sporit în exterior, diplomaţia Puterilor Centrale manifestând un viu şi constant interes pentru menţinerea sa în cadrul respectivei alianţe. La fel de interesate s-au arătat Franţa şi Rusia, care, treptat, și-au intensificat eforturile pentru recâştigarea terenului pierdut.
Alianţa cu Puterile Centrale nu a devenit publică, de textul Tratatului având cunoştinţă doar colaboratorii apropiaţi ai Regelui Carol I, principala motivaţie fiind aceea de a evita orice provocare la adresa Rusiei, dar şi pentru a nu bulversa opinia publică internă, fără îndoială ostilă unei alianţe cu Monarhia dualistă ce supunea românii transilvăneni la un tratament discriminatoriu.
Cum era şi firesc, atenţia diplomatului englez la Bucureşti avea să fie atrasă de procesul de revizuire a Constituţiei şi a legii electorale iniţiat de Guvernul liberal în anii 1883-1884 . Existau însă puncte de vedere diferite chiar în sânul Partidului Naţional Liberal. De pildă, C.A. Rosetti se pronunţa cu fermitate pentru desfiinţarea celor patru colegii electorale ale Adunării Deputaţilor şi a celor două colegii ale Senatului şi înlocuirea lor cu un colegiu unic.
O astfel de concepţie radicală nu era însă împărtăşită de preşedintele P.N.L. şi primul ministru al Guvernului, Ion C. Brătianu, care promova ideea, mai moderată, – susţinută şi de cei grupaţi în jurul lui Dumitru Brătianu – de contopire a primelor două colegii ale Adunării într-unul singur şi menţinerea celorlalte două . Pe de altă parte, se manifesta opoziţia conservatorilor, este adevărat redusă numeric atât în Camera Deputaţilor cât şi în Senat, faţă de orice acţiune destinată a modifica mai ales prevederile electorale .
Necesitatea modificării Constituţiei figurase pe ordinea de zi a Adunărilor legiuitoare în şedinţele din 10 şi 19 decembrie 1882, iar după citirea în trei rânduri a declaraţiei de revizuire (decembrie 1882, ianuarie şi martie 1883) s-au convocat noi alegeri. Cum era de aşteptat, acestea din urmă aveau să dea câştig de cauză Guvernului, opoziţia dispunând doar de 12 locuri. In asemenea circumstanţe, în dezbaterea proiectului guvernamental de revizuire s-a confruntat majoritatea liberală şi gruparea radicală din jurul lui C.A. Rosetti, acesta din urmă făcând, de altfel, parte şi din Comisia însărcinată cu redactarea proiectului. Dezbaterile aveau să fie îndelungate şi contradictorii, îndeosebi articolele privind regimul presei. Revizuirea Constituţiei avea să fie adoptată abia la 5 iunie în Adunarea Deputaţilor şi la 7 iunie 1884 în Senat. Modificările constituţionale operate în 1884 au avut un rol pozitiv, contribuind, pe de o parte, la o mai largă participare la viaţa politică şi la trasarea acelor direcţii menite a conduce la democratizarea societăţii româneşti, iar pe de altă parte, a oferit cadrul necesar pentru o mai liberă şi garantată afirmare a opiniilor prin presă, condiţie absolut necesară într-un regim democratic.
Este adevărat că această acţiune reformatoare, iniţiată şi definitivată în 1884, aparţine în exclusivitate Partidului Naţional Liberal, care s-a dovedit încă o dată mult mai deschis spre democratizarea vieţii politice, chiar dacă ideile, poate prea înaintate pentru acea vreme, ale lui C.A. Rosetti nu au putut fi adoptate în totalitate. Aici s-a regăsit şi una din pierderile suferite de acest partid, devenit unul mult mai moderat: dispariţia aripii radicale din cadrul său şi despărţirea lui C.A. Rosetti de vechiul său colaborator şi prieten, Ion C. Brătianu.
Diplomatul britanic se va întoarce la Londra spre sfârşitul anului 1884, pentru a fi însărcinat în anul următor cu interimatul Legaţiei de la Constantinopol, unde va deveni titular în 1886. Afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti vor fi girate până în 1886 de Percy Sanderson, consulul englez la Galaţi. De altfel, la 3/15 ianuarie 1887, însărcinatul cu afaceri al Legaţiei britanice, Condie Stephen, era primit în audienţă oficială la Regele Carol I pentru a prezenta scrisorile de rechemare a lui Sir William White, ce îndeplinise cu onoare funcţia de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti .
William Arthur White se născuse în Polonia în 1824, desăvârşindu-şi studiile la celebra Cambridge University. Urmând cariera de diplomat, prima misiune pe care o va accepta, în 1857, va fi aceea de consul general la Consulatul britanic din Varşovia, unde avea să-şi demonstreze abilităţile diplomatice, pentru ca apoi să fie numit în 1864 consul la Danzig, iar în 1875 să conducă afacerile Consulatului britanic din Belgrad .Odată cu sosirea sa la Bucureşti, consulul englez, cunoscut în cercurile diplomatice britanice pentru opiniile sale favorabile contracarării influenţei ruse în Balcani, va raporta în detaliu situaţia existentă în România şi starea de spirit a populaţiei.
In pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decisese să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România. Cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise „să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei”. Inainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10.000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20 000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20 000 .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de Pace de la Berlin, cu scopul mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte, de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare ale tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. Reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise”. Astfel se înţelege conduita plină de o bunăvoinţă platonică, adică sterilă, a reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de Pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii dureroase. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce urma a reveni Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46).
Rapoartele diplomatice ale lui White prezintă starea de spirit a populaţiei după Tratatul de Pace de la Berlin , modificarea articolului 7 din Constituţia română şi punctele de vedere diferite ale opiniei publice , divergenţele româno-ruse în privinţa delimitării frontierei la gurile Dunării şi în sudul Dobrogei, călătoria Domnitorului Carol în această provincie şi promisiunile făcute, probabilitatea constituirii unei Ligi balcanice sub controlul Rusiei, atitudinea opoziţiei faţă de Guvernul Ion C. Brătianu etc.
Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul nostru de Externe, printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad, socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .
Guvernul britanic a hotărât, încă din martie 1879, să-i confere lui William A. White rangul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însă scrisorile de acreditare aveau să sosească atunci când Foreign Office-ul considera momentul oportun. Bismarck a reuşit să influenţeze însă decizia diplomaţiei engleze, astfel că White nu va primi scrisorile de acreditare decât în februarie 1880, odată cu recunoaşterea independenţei României de către Franţa, Germania şi Marea Britanie .
Deşi România îşi cucerise independenţa pe câmpul de luptă, cu enorme sacrificii materiale şi umane, Puterile europene nu se grăbeau să o trateze ca partener egal în complexul relaţiilor internaţionale. Izolarea în care s-a aflat ţara la Congresul de la Berlin (1878), atitudinea, adeseori ostilă, a cercurilor politice şi diplomatice europene, recunoaşterea condiţionată a statului român independent, au dovedit, o dată în plus, necesitatea consolidării poziţiei statului român.
Eventualitatea proclamării Regatului era considerată de oamenii politici români ca un pas firesc după consacrarea independenţei. Tocmai de aceea, asemenea preocupări îşi găsesc ecoul şi la nivelul rapoartelor diplomatului englez la Bucureşti, care menţionează despre anumite obiecţii formulate îndeosebi de Cabinetul de la Viena. Acesta din urmă îşi exprima temerea că Serbia şi Bulgaria ar putea urma exemplul României, ceea ce ar duce la destrămarea statu-quo-ului stabilit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Diplomatul englez a mers mai departe cu raţionamentul, subliniind faptul că proclamarea Regatului României ar constitui un punct de atracţie pentru cei trei milioane de români aflaţi sub stăpânirea monarhiei dualiste .
Oportunitatea ridicării României la rangul de Regat avea să reprezinte subiectul unei şedinţe a Consiliului de miniştri, în care toţi cei prezenţi aveau să se pronunţe pentru săvârşirea acestui act solemn la 8/20 aprilie 1881, ziua aniversară a lui Carol I . La sugestia Suveranului, premierul Ion C. Brătianu se declara de acord în privinţa unei remanieri a Cabinetului său – prin includerea a trei conservatori – pentru a conferi proclamării Regatului solemnitatea cuvenită şi pentru a exprima unitatea de vederi în această privinţă. Nu este exclus ca dorinţa lui Carol I să fi reprezentat un gest de recunoştinţă faţă de eforturile anterioare ale conservatorilor în sensul dobândirii independenţei pe cale diplomatică. Pe de altă parte, s-ar putea ca Suveranul să fi avut în vedere ca meritul proclamării Regatului să nu se atribuie doar celor aflaţi la guvernare, în speţă liberalilor, ci şi conservatorilor, încercând în acest fel o armonizare a intereselor celor două partide politice. Intrucât propunerea de remaniere a Cabinetului fusese adresată de Ion C. Brătianu, deliberat sau nu, doar grupării junimiste din cadrul Partidului Conservator (ce se constituise la 3 februarie 1880), ea nu s-a materializat.
Intre timp, pretenţiile Austro-Ungariei privind navigaţia pe Dunăre şi atacurile presei opoziţioniste din ţară faţă de o ipotetică acceptare a acestor pretenţii de către Guvern l-au determinat pe primul ministru să accelereze demersurile pentru proclamarea Regatului. De fapt, Austro-Ungaria dorea să obţină, încă de la începutul anului 1880, instituirea unei Comisii europene mixte, cu drept de control asupra navigaţiei pe Dunăre, de la Porţile de Fier la Galaţi. Deşi nu era riveran în această zonă, statul austro-ungar căpătase preşedinţia Comisiei şi votul preponderent (ianuarie 1881). O asemenea măsură limita însă dreptul României de a supraveghea executarea regulamentelor de navigaţie pe porţiunea menţionată, ceea ce însemna şi o încălcare a suveranităţii ţării. Prin urmare, oficialităţile de la Bucureşti a refuzat a lua în consideraţie decizia Puterilor europene, atitudine curajoasă ce va determina o răcire a relaţiilor româno-austro-ungare .
In acest context, aşa după cum a relatat reprezentantul englez, deputatul Gheorghe Vernescu a adresat Guvernului o interpelare în legătură cu eventuale negocieri iniţiate de diplomaţia română în favoarea adoptării titlului de Rege pentru Carol I. Răspunsul primului ministru, Ion C. Brătianu, a fost acela că astfel de negocieri nu erau necesare, întrucât orice stat independent are dreptul de a acorda Suveranului său orice titlu doreşte.
Ulterior, la 14/26 martie 1881, în urma unei noi interpelări, de această dată a lui Titu Maiorescu, din ziua precedentă – şi în care îi acuza pe liberali ca fiind antidinastici – Corpurile legislative au votat în unanimitate proiectul de lege potrivit căruia România s-a transformat în Regat, iar Carol I a primit titlul de Rege . „Coroana Regală pusă azi pe fruntea Măriei Sale Domnul României – sublinia P.P. Carp în discursul de la tribuna Camerei Deputaţilor – nu este numai o chestiune de amor propriu naţional, nu este numai o răsplată pentru meritele ce Domnul nostru şi-a câştigat în curs de 15 ani, ci este cheia de boltă ce punem azi la clădirea edificiului nostru ca stat neatârnat”. Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării” . Intrucât în acea perioadă tocmai se desfăşurau funeraliile Ţarului Alexandru al II-lea (asasinat de nihiliştii ruşi la 1 martie 1881), festivităţile încoronării aveau să fie stabilite pentru data de 10 mai 1881.Puterile europene au recunoscut necondiţionat actul de la 14/26 martie, doar Rusia ţaristă a sugerat Cabinetului de la Bucureşti adoptarea unor măsuri de natură a împiedica activitatea socialiştilor ruşi refugiaţi pe teritoriul României. Pentru a evita orice complicaţii inutile, în luna aprilie 1881 cele două Camere legislative au votat proiectul de lege al Guvernului împotriva străinilor (sau de expulzare), fapt primit cu o deosebită satisfacţie la Petersburg şi chiar la Viena .
Pe plan internaţional, prestigiul Regatului României a fost unanim recunoscut, reprezentând un element de stabilitate în zona sud-est europeană. Nu era ignorat nici potenţialul militar, ce fusese probat pe câmpul de luptă, şi care putea constitui un factor important în eventualitatea unui conflict militar. Acest fapt este dovedit şi de trimiterea unor reprezentanţi diplomatici de prim rang la Bucureşti, care devenise o veritabilă „trambulină pentru ambasadori” .
Odată săvârşită proclamarea Regatului, festivităţile încoronării Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta au fost inaugurate, nu întâmplător, la 10 mai 1881, dată strâns legată de instituirea dinastiei străine în 1866 şi de sancţionarea oficială a independenţei în 1877. Deşi avea să fie apreciat de William White ca extrem de modest, ceremonialul încoronării a reuşit, totuşi, să impresioneze opinia publică.
In dimineaţa zilei de 10 mai 1881, cortegiul regal – salutat cu 21 salve de tun – s-a îndreptat de la gară spre Mitropolie, unde fuseseră depuse coroanele în seara precedentă. In fruntea cortegiului se afla un pluton de jandarmi călare, urma prefectul Poliţiei, un alt pluton de jandarmi, un escadron de roşiori, doi furieri din suita Suveranului, mareşalul Curţii şi doi aghiotanţi regali, cele 62 de drapele ale armatei, M.S. Regele călare, Marele Stat Major al armatei şi Casa militară a Regelui, trăsura regală trasă de opt cai şi în care se aflau M.S. Regina, Principele moştenitor Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen împreună cu fiii săi, Ferdinand (viitorul moştenitor al Tronului României) şi Carol, apoi veneau ofiţerii superiori şi, în fine, un alt escadron de roşiori.
La ora 12.00, întregul cortegiu a sosit la Mitropolie, unde a fost întâmpinat de înaltele oficialităţi ale clerului în veşminte sacerdotale. După serviciul divin şi benedicţiunea coroanelor, aceasta din urmă anunţată prin 101 salve de tun, cortegiul regal s-a îndreptat spre Palat. Aici, Regele şi Regina aveau să primească felicitările primului ministru, Dumitru Brătianu, ale Corpului diplomatic şi ale doamnelor de la Societatea de binefacere. Coroanele, cea de oţel a Regelui şi cea de aur a Reginei, erau depuse în sala Tronului, unde a fost rostită o scurtă alocuţiune de către preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, în numele ambelor Camere legislative, alocuţiune urmată de discursul lui Carol I. „Primesc dar cu mândrie – sublinia Regele – ca simbol al independenţei şi al tăriei României, această Coroană, tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de Biserică. (...) Pentru Regină şi pentru mine, însă, Coroana cea mai frumoasă este şi rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea şi fericirea lui”.
După discursul Regelui, au defilat prin faţa Tronului delegaţiile judeţene şi comunale din toată ţara, peste 4.000 de persoane, cu drapelele fiecărei regiuni, moment apreciat drept unul dintre „cele mai frumoase ale serbării”. Festivitatea a fost urmată de o scurtă plimbare a Familiei Regale, în două trăsuri à la Daumont, pe străzile iluminate ale Capitalei. Serbările aveau să continue şi în ziua următoare prin defilarea „cortegiului istoric şi carelor alegorice”, pentru ca la 13 mai 1881 să se încheie cu defilarea detaşamentelor armate.
Tensionarea relaţiilor româno-ruse, precum şi dificultăţile întâmpinate în recunoaşterea independenţei de către Puterile europene, au întărit, o dată în plus, convingerea că izolarea ţării pe plan internaţional devenise extrem de periculoasă, fiind absolut necesară integrarea într-un sistem de alianțe, pentru asigurarea existenţei naţionale şi garantarea frontierelor. Privite într-o asemenea perspectivă, nu sunt deloc surprinzătoare tatonările diplomatice, din perioada imediat următoare, pe lângă Puterile Centrale.
Atitudinea din ce în ce mai belicoasă a Rusiei şi tendinţa sa evidentă de a exercita un veritabil protectorat asupra Bulgariei stârniseră neîncredere la nivelul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, astfel că se impunea promovarea unei politici de apropiere faţă de Germania, cu atât mai mult cu cât nu existau interese divergente între cele două state. Intr-o scrisoare adresată Prinţului Bismarck, la 12 martie 1880, Carol I sublinia rolul pe care l-ar juca România, prin poziţia sa strategică, în evoluţia ulterioară a „chestiunii orientale”, nutrind speranţa că ţara ale cărei destine le conduce „se va putea rezema, sub toate constelaţiunile viitoare, pe scutul binevoitor al Imperiului german” . Dincolo de legăturile dinastice existente, Germania reprezenta, în acel moment, principala forţă militară a continentului (fapt demonstrat în războiul cu Franţa din 1870-1871). Prin alianţa cu Austro-Ungaria, din octombrie 1879, ea reprezenta o serioasă contrapondere faţă de pericolul panslavismului rusesc.
De altfel, încă din primăvara anului 1880, Contele Andrássy, deşi retras din viaţa politică, avea să-i împărtăşească lui Carol I opinia sa, potrivit căreia România s-ar putea alătura, la momentul oportun, alianţei germano-austro-ungare . Pe această linie s-a înscris chiar vizita la Sinaia a lui Andrássy, din cursul lunii august 1881. De fapt, însuşi Bismarck îndemnase diplomaţia vieneză să acţioneze în sensul unei apropieri de România .
Anul 1882 a fost marcat în mod deosebit de vizita Principelui Alexandru al Bulgariei la Sinaia (octombrie), călătoria la Rusciuc a Regelui Milan al Serbiei şi sosirea incognito a acestuia la Bucureşti (în aceeaşi lună), cu care prilej autorităţile române au luat măsuri speciale de protecţie .
Atent observator al vieţii politice româneşti, William White, a relatat despre dificultăţile cu care se confrunta Guvernul condus de Ion C. Brătianu, îndeosebi coalizarea Opoziţiei, până atunci împărţită în două facţiuni: cea a liberalilor independenţi conduşi de Gheorghe Vernescu şi cealaltă a conservatorilor din jurul lui Lascăr Catargi şi Alexandru Lahovary . Acestora avea să li se asocieze, din februarie 1883, şi Mihail Kogălniceanu, limbajul opoziţioniştilor devenind tot mai violent, mai ales la adresa Regelui, care se încăpăţâna să-i menţină la putere pe liberali .
Preocupat de siguranţa militară a Capitalei, Regele Carol a insistat în mod deosebit în favoarea construirii unui sistem de fortificaţii (între anii 1883 şi 1895) în jurul Bucureştilor şi pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, apelând la serviciile unei autorităţi în domeniu, generalul belgian Brialmont . Este adevărat că a avut de învins prejudecăţile opiniei publice şi opoziţia vehementă a unor parlamentari, ce socoteau nejustificate cheltuielile necesare unor astfel de fortificaţii .
La începutul lunii iunie 1883, diplomatul englez White a înregistrat plecarea Regelui spre Iaşi, pentru a participa la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Administrativ, operă a sculptorului francez Emmanuel Frémiet, autorul memorialului Jeanne d’Arc din Paris. La solemnitate aveau să participe, de asemenea, miniştri ai Guvernului condus de Ion C. Brătianu, senatori şi deputaţi, precum şi reprezentanţi diplomatici ai Puterilor europene . La 6/18 iunie 1883, municipalitatea ieşeană avea să ofere un banchet în sala Teatrului Naţional, banchet în cadrul căruia s-au rostit toasturi, ultimul fiind cel al senatorului conservator Petre Grădişteanu şi care avea să stârnească o adevărată furtună diplomatică. Ziarul „L’Indépendence Roumaine” a publicat discursurile rostite, amintind că Petre Grădişteanu s-a referit la Bucovina, Transilvania şi Banat ca la pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regală .
Incidentul cu diplomaţia austro-ungară avea să fie stârnit nu numai de discursul lui Grădişteanu, ci, în egală măsură, şi de formula de adresare, „Regelui românilor”, utilizată de preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, ambele producând „o vâlvă de netăgăduit” în rândurile Corpului diplomatic şi ale opiniei publice din Viena şi Budapesta. Indeosebi titulatura de „Rege al românilor” era considerată de Kálnoky drept „ilegală” şi „jignitoare” la adresa Impăratului Franz Josef, care-şi exercita autoritatea asupra supuşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, solicitând reprezentantului său la Bucureşti să protesteze împotriva tolerării şi răspândirii unei asemenea titulaturi în organele de presă oficiale . In cele din urmă, premierul D.A. Sturdza se-a văzut nevoit să-şi exprime public regretul faţă de respectivul incident, afirmând că Regele nu a aprobat niciodată cuvinte sau expresii menite a aduce prejudicii relaţiilor româno-austro-ungare .
Călătoria întreprinsă de Carol I la Berlin (august 1883), în calitate de naş la botezul celui de-al doilea fiu al Prinţului moştenitor Wilhelm (viitorul Impărat Wilhelm al II-lea) , şi, apoi, şederea la Viena au oferit prilejul favorabil discutării, cu monarhii celor două state, a termenilor viitoarei alianţe. Aceasta urma să se concretizeze prin perfectarea unui tratat bilateral, româno-austro-ungar, cu caracter defensiv, la care să adere şi Germania, proiect discutat şi amendat în convorbirile directe dintre Ion C. Brătianu, Bismarck şi Kálnoky din luna septembrie . Diplomatul britanic avea să intuiască în urma acestor vizite că Guvernul român intenţionează să intre în alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria .
In favoarea alianţei cu Puterile Centrale se pronunţaseră nu numai Regele Carol I, ci şi importante personalităţi politice ale vremii: premierul Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza (în acea perioadă ministru de Externe), P.P. Carp şi Titu Maiorescu . Cum bine s-a remarcat, iniţiativa unei asemenea apropieri a aparţinut cancelarului german şi a întrunit acordul Cabinetului de la Viena. Poziţia strategică a României în eventualitatea unui război european, potenţialul militar deloc neglijabil (dovedit în conflictul din 1877-1878) şi resursele materiale de care dispunea, aprecierea sa drept o posibilă barieră în calea expansiunii ruse spre Balcani au fost tot atâtea argumente, suficient de solide, luate în calcul de diplomaţia Puterilor Centrale.
Potrivit Tratatului – semnat, din partea română, de D.A. Sturdza la 30 octombrie 1883 şi ratificat de Carol I la 6 noiembrie acelaşi an – în eventualitatea atacării României de către o altă putere (fără a se specifica expres potenţialul agresor), Austro-Ungaria se obliga să-i ofere sprijin şi asistenţă; după cum, în eventualitatea atacării acesteia din urmă, „în una din părţile statelor limitrofe cu România”, se va aplica clauza casus foederis. Tratatul era secret şi încheiat pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii termenului cu încă trei ani, în cazul nedenunţării de către una din părţile contractante .
Incontestabil, semnarea respectivului tratat de alianţă, care va sta la baza politicii externe româneşti până la izbucnirea Primului Război Mondial, a reprezentat la vremea respectivă o politică înţeleaptă şi prudentă, care a evitat izolarea diplomatică a ţării pe scena europeană, obţinându-se garanţiile a două Mari Puteri în cazul unui atac neprovocat din partea Rusiei. Totodată, avea să fie soluţionată şi spinoasa „problemă a Dunării” în conformitate cu interesele româneşti, noul aliat, Austro-Ungaria, renunţând la pretenţiile anterioare.
Din acel moment, Regatul României s-a bucurat de un prestigiu sporit în exterior, diplomaţia Puterilor Centrale manifestând un viu şi constant interes pentru menţinerea sa în cadrul respectivei alianţe. La fel de interesate s-au arătat Franţa şi Rusia, care, treptat, și-au intensificat eforturile pentru recâştigarea terenului pierdut.
Alianţa cu Puterile Centrale nu a devenit publică, de textul Tratatului având cunoştinţă doar colaboratorii apropiaţi ai Regelui Carol I, principala motivaţie fiind aceea de a evita orice provocare la adresa Rusiei, dar şi pentru a nu bulversa opinia publică internă, fără îndoială ostilă unei alianţe cu Monarhia dualistă ce supunea românii transilvăneni la un tratament discriminatoriu.
Cum era şi firesc, atenţia diplomatului englez la Bucureşti avea să fie atrasă de procesul de revizuire a Constituţiei şi a legii electorale iniţiat de Guvernul liberal în anii 1883-1884 . Existau însă puncte de vedere diferite chiar în sânul Partidului Naţional Liberal. De pildă, C.A. Rosetti se pronunţa cu fermitate pentru desfiinţarea celor patru colegii electorale ale Adunării Deputaţilor şi a celor două colegii ale Senatului şi înlocuirea lor cu un colegiu unic.
O astfel de concepţie radicală nu era însă împărtăşită de preşedintele P.N.L. şi primul ministru al Guvernului, Ion C. Brătianu, care promova ideea, mai moderată, – susţinută şi de cei grupaţi în jurul lui Dumitru Brătianu – de contopire a primelor două colegii ale Adunării într-unul singur şi menţinerea celorlalte două . Pe de altă parte, se manifesta opoziţia conservatorilor, este adevărat redusă numeric atât în Camera Deputaţilor cât şi în Senat, faţă de orice acţiune destinată a modifica mai ales prevederile electorale .
Necesitatea modificării Constituţiei figurase pe ordinea de zi a Adunărilor legiuitoare în şedinţele din 10 şi 19 decembrie 1882, iar după citirea în trei rânduri a declaraţiei de revizuire (decembrie 1882, ianuarie şi martie 1883) s-au convocat noi alegeri. Cum era de aşteptat, acestea din urmă aveau să dea câştig de cauză Guvernului, opoziţia dispunând doar de 12 locuri. In asemenea circumstanţe, în dezbaterea proiectului guvernamental de revizuire s-a confruntat majoritatea liberală şi gruparea radicală din jurul lui C.A. Rosetti, acesta din urmă făcând, de altfel, parte şi din Comisia însărcinată cu redactarea proiectului. Dezbaterile aveau să fie îndelungate şi contradictorii, îndeosebi articolele privind regimul presei. Revizuirea Constituţiei avea să fie adoptată abia la 5 iunie în Adunarea Deputaţilor şi la 7 iunie 1884 în Senat. Modificările constituţionale operate în 1884 au avut un rol pozitiv, contribuind, pe de o parte, la o mai largă participare la viaţa politică şi la trasarea acelor direcţii menite a conduce la democratizarea societăţii româneşti, iar pe de altă parte, a oferit cadrul necesar pentru o mai liberă şi garantată afirmare a opiniilor prin presă, condiţie absolut necesară într-un regim democratic.
Este adevărat că această acţiune reformatoare, iniţiată şi definitivată în 1884, aparţine în exclusivitate Partidului Naţional Liberal, care s-a dovedit încă o dată mult mai deschis spre democratizarea vieţii politice, chiar dacă ideile, poate prea înaintate pentru acea vreme, ale lui C.A. Rosetti nu au putut fi adoptate în totalitate. Aici s-a regăsit şi una din pierderile suferite de acest partid, devenit unul mult mai moderat: dispariţia aripii radicale din cadrul său şi despărţirea lui C.A. Rosetti de vechiul său colaborator şi prieten, Ion C. Brătianu.
Diplomatul britanic se va întoarce la Londra spre sfârşitul anului 1884, pentru a fi însărcinat în anul următor cu interimatul Legaţiei de la Constantinopol, unde va deveni titular în 1886. Afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti vor fi girate până în 1886 de Percy Sanderson, consulul englez la Galaţi. De altfel, la 3/15 ianuarie 1887, însărcinatul cu afaceri al Legaţiei britanice, Condie Stephen, era primit în audienţă oficială la Regele Carol I pentru a prezenta scrisorile de rechemare a lui Sir William White, ce îndeplinise cu onoare funcţia de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti .
