RUSIA ȘI CADRUL INTERNAȚIONAL ÎN PREAJMA RĂZBOIULUI 1877-1878

                  Rusia, în urma războiului pe care l-a purtat cu Turcia între anii 1877-1878, a înşelat aşteptările popoarelor balcanice care i-au încredinţat soarta şi au luptat de partea ei. Dându-le pe mîna Apusului şi chiar luându-le teritoriile (cazul României), ea, ulterior, se va indigna de „ neagra nerecunoştinţă” a acestora. O analiză obiectivă a evenimentelor care s-au petrecut în urmă cu o sută treizeci și cinci de ani dovedeşte cu lux de amănunte că nu Rusia a fost trădată, prin nerecunoștiință, ci dimpotrivă – ea a fost trădătoarea.

Unul dintre părinţii geopoliticii Rudolph Kellen menţiona că statele se aseamănă oamenilor nu numai din punctul de vedere al etapelor vieţii (geneză, creştere, maturitate, senilitate, agonie şi moarte), ci şi al conduitei lor. Unele dintre ele (mai ales atunci cînd este vorba de marile imperii) nu vor să înţeleagă că şi lor li se poate răspunde cu aceeaşi monedă (vezi bancul de mai sus). Cam o astfel de situaţie s-a creat la sfîrşitul secolului XIX între Rusia şi Statul Român proaspăt unificat.

Unul dintre argumentele înaintate de către adepţii teoriei „trădării - ca trăsătură specifică a caracterului naţional al românilor” este aderarea Regatului Român la Tripla Alianţă în anul 1883. Aceasta numai la cinci ani după ce „ingrata” Românie a căpătat independenţa de stat din mîinile ruşilor! Mai mult decît atît: „graţie” Sankt-Petersburgului, România a căpătat ieşire la Marea Neagră şi (culmea!) gurile Dunării. In legătură cu această „trădare” este invocată celebra frază a contelui Andrassy (ministrul de externe al Imperiului Habsburgic) rostită cu ocazia poziţiei ţării sale în timpul războiului Crimeei: „Lumea încă se va cutremura de nerecunoştinţa noastră!” [1].

Istoricii şi politicienii ruşi sufereau, după război, de un fel de amnezie cu un caracter absolut selectiv şi care se manifestă numai atunci cînd este convenabil „pacientului”. Din cele de mai jos se va demonstra că nu România, ci tocmai Rusia şi-a încălcat obligaţiile de aliat şi anume ea a răspuns cu cea mai neagră ingratitudine la ajutorul acordat de români în timpul războiului ruso-turc din anii 1877-1878.

CADRUL INTERNAŢIONAL

In anul 1856 Rusia a suferit o înfrîngere umilitoare în confruntarea militară cu cvadrupla alianţă anglo-franco-turco-sardiniană. Ea a intrat în istorie cu denumirea de Războiul Crimeei (după locul teatrului principal al operaţiunilor militare). Singura victorie rusească repurtată în trei ani de război a fost cea navală de la Sinop împotriva flotei otomane. Celelalte bătălii (Balaklava, Alma, Inkerman, Malahov ş. a.) au fost pierdute într-un mod zdrobitor. Şi-au spus cuvîntul înapoierea economică, lipsa unei infrastructuri moderne, corupţia elitei politice şi incompetenţa corpului superior de comandă al armatei ruseşti. Războiul Crimeei a fost un adevărat prim război mondial, deoarece a antrenat într-un mod sau altul principalele puteri de pe glob.

Imperiul Habsburgic a participat (deşi pasiv) la coaliţia antirusească, deoarece prin poziţia sa ostilă a distras de pe teatrul principal al operaţiunilor militare importante efective militare ale Rusiei. Comandamentul rusesc a fost nevoit să le amplaseze la graniţa comună pentru a preîntîmpina o posibilă intervenţie austriacă. In urma ultimatumului venit din partea Vienei în anul 1853, armatele ruseşti au fost nevoite să evacueze Principatele Dunărene (imediat ocupate de către austrieci). Al doilea ultimatum înaintat de către austrieci în anul 1856 a forţat Rusia să capituleze în faţa adversarilor săi.

SUA încă nu ieşise pe arena mondială în calitate de actor al relaţiilor internaţionale (lucru care va avea loc abia la sfîrşitul secolului XIX). Washingtonul încă nu „valorificase” pe deplin fieful latino-american pe care şi l-a atribuit cu de la sine putere conform „Doctrinei Monroe”. Aceasta proclama-se lozinca: „America – pentru americani!” (citeşte: „America – pentru yankei!”). Cu atît mai mult, cu cît în statele sudice se manifestau tot mai intens tendinţe secesioniste care au răbufnit într-un sîngeros război civil (anii 1861-1865).

Unica mare putere europeană care a păstrat faţă de Rusia o neutralitate mai mult sau mai puţin binevoitoare a fost Prusia. Ea era condusă de către unul dintre cei mai geniali oameni politici ai tuturor timpurilor şi popoarelor (după părerea mea): Otto von Bismarck. Cancelarul prusac, asemeni unui şahist de geniu, gîndea cu mai multe mişcări înainte. Păstrînd neutralitatea ţării sale în conflictul european, el şi-a asigurat sprijinul Rusiei în lupta pentru unificarea Germaniei. După ce şi-a atins scopul, Bismarck a schimbat radical vectorul politicii externe al celui de-al Doilea Reich [2] (prin poziţia sa de „samsar cinstit” al Congresului de la Berlin din anul 1878 care a determinat înfrîngerea diplomatică a Rusiei). Ponderea celorlalte ţări de pe glob în relaţiile internaţionale era prea mică pentru a fi analizată în parte.

Congresul de la Paris din anul 1856 a marcat sfîrşitul creşterii Imperiului Rus şi începutul implacabilului său declin (încheiat prin dispariţia lui (în forma sa veche) odată cu puciurile masonice şi sionist-bolşevice din februarie şi octombrie 1917). Condiţiile păcii impuse Rusiei de către aliaţi în anul 1856 au purtat un caracter mai mult de umilire, căci pierderile teritoriale suportate de ea au fost minimale. Trei judeţe sud-basarabene (Bolgrad, Izmail şi Chilia) au fost retrocedate Moldovei. Gurile Dunării şi insula Şerpilor urmau şi ele să treacă la Moldova. În anul 1857, însă, aceste teritorii au trecut din nou sub suveranitatea Imperiului Otoman [3], deoarece moldovenii nu s-au prea grăbit să preia controlul asupra lor.

Rusiei i-a fost interzis să întreţină flotă militară pe Marea Neagră, iar fortificaţiile ei de pe litoralul pontic urmau să fie distruse. Paradoxul situaţiei este că aceste condiţii se refereau şi la unul dintre învingători: Imperiul Otoman. Marile puteri europene îşi rezervau dreptul de a interveni în forţă pentru a păstra „status-quo”-ul stabilit în regiune după terminarea războiului Crimeei. Din acest moment, „omul bolnav al Europei” [4] a trecut sub îngrijirea „infirmierilor” occidentali.

Calea Rusiei spre ţinta sa seculară (Constantinopol) a fost stăvilită pentru un timp îndelungat. Ea a fost coborîtă la rangul unei puteri europene de mărime mijlocie. Au fost necesari mai mult de douăzeci de ani pentru ca Sankt-Petersburgul să redevină una dintre principalele viori în „concertul european”. Dar, niciodată Imperiul Rus (pînă la ipostaza sa sovietică) nu va mai putea pretinde la rolul de hegemon al Europei continentale.

Tratatul de la Paris a fost oarecum benefic pentru români, deoarece prevederile care se refereau la Moldova şi Muntenia le-au oferit (fără voia autorilor) românilor nesperata, dar mult-visata şansă de a se uni într-un singur stat. Asupra Principatelor a fost instituită o tutelă colectivă compusă din şapte puteri europene: Turcia, Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Austria şi Rusia. Ţările Româneşti au căpătat dreptul de a se numi „Principatele Unite”, deşi o unire reală era interzisă, permiţîndu-se doar formarea unor comisii, comitete şi servicii comune de o importanţă minoră.

Condiţiile Tratatului de la Paris stipulau posibilitatea unei intervenţii armate în Ţările Româneşti numai cu condiţia existenţei unui consens între puterile-garant, ceea ce apriori era imposibil, avînd în vedere componenţa „comitetului de tutelă” [5]. O altă „omisiune” din partea tutelarilor a fost faptul că, deşi unirea nu era permisă, nu se stipula că una şi aceeaşi persoană nu ar putea să ocupe tronul în ambele principate (care, formal, ar rămîne subiecte independente ale dreptului internaţional). Or, cu alte cuvinte, se întrevedea posibilitatea unei uniri preliminare (deocamdată) sub formă de uniune personală [6].

Înfrîngerea Rusiei a marcat sfîrşitul protectoratului rusesc asupra Principatelor Dunărene şi abrogarea „Regulamentului Organic”. Învingătorii au impus românilor un nou act constituţional prin documentul adoptat la Convenţia de la Paris din anul 1858 care stipula alegerea domnitorilor de către adunările reprezentative în ambele ţări româneşti. Nu exista nici un impediment de ordin constituţional care le-ar fi interzis deputaţilor să aleagă una şi aceeaşi persoană în calitate de domnitor în ambele ţări.

După cum ştim, actul Unirii s-a produs în anul 1859 prin alegerea lui A. I. Cuza în calitate de domnitor de către Divanurile ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească. Dacă ţinem cont de faptul că ambele principate pe lîngă un domnitor comun mai aveau şi aceeaşi limbă, religie, cultură şi tradiţii, atunci este clar că unirea definitivă era, practic, inevitabilă (ceea ce s-a şi produs la numai trei ani după prima - în 1862) [7].

Astfel, folosind cu iscusinţă tactica punerii puterilor-garant în faţa unui mimat fapt împlinit („fait-accomplis”) – fiecare „fapt împlinit” era minuţios coordonat de fraţii masoni din Principate cu fraţii masoni din Franţa care erau, de fapăt, conducătorii reali ai noului principat unit, - A. I. Cuza şi tînăra diplomaţie românească au reuşit să producă apariţia pe harta bătrînului continent a unui nou stat naţional unit şi centralizat. Începînd cu anul 1862, el va purta denumirea sa actuală: România (folosindu-se ca rădăcină stravechiul cuvînt moştenit din perioada Daciei romane – „român” ca autodenumire a tuturor ortodocşilor de limbă maternă românească – definiţia aparţine mitropolitului Varlaam din sec. XVII). La ordinea de zi mai rămînea încă o problemă: cea a independenţei de stat.

[1] În anul 1849 trupele ruseşti de sub comanda general-feldmareşalului Paskevici au salvat Imperiul Austriac de la o dezintegrare totală în urma revoluţiei „paşoptiste”. Ţarul Rusiei Nicolai I şi-a salvat „fratele încoronat” într-un mod absolut altruist fără ca să-i ceară acestuia nici un fel de concesii teritoriale sau de alt ordin. În timpul războiului Crimeei – 1853-1856 (doar peste 4 ani!), austriecii au adoptat o poziţie antirusească, cerîndu-le în mod ultimativ binefăcătorilor să evacueze Principatelor Dunărene, iar mai apoi, să înceteze împotrivirea în faţa coaliţiei cvadruple anglo-franco-turco-sardiniene.

[2] Conform terminologiei istorice germane, Primul Reich a fost cel medieval fondat de către Otton cel Mare în secolul X; Cel de-al Doilea – a fost cel înfiinţat datorită geniului lui Bismarck (anii 1871-1918), iar al Treilea (aşa zisul “Reich Milenar”) a fost creat de către Hitler şi a durat doar 22 de ani.

[3] Delta Dunării şi insula Şerpilor fuseseră anexate de Rusia conform prevederilor Păcii de la Adrianopol din anul 1829.

[4] Această calificare se referea la Imperiul Otoman aflat, de la sfîrşitul secolului XVII, într-o stare de criză permanentă.

[5] Franţa, Anglia, Turcia şi Sardinia au luptat împotriva Rusiei; Austria a fost o parte beligerantă pasivă, iar Prusia a păstrat o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia. Franţa era dispusă să accepte unirea Principatelor, pe cînd Austria, care anexase anterior mai mult de o jumătate din pămînturile ancestrale româneşti, era categoric împotrivă. Enumerarea contradicţiilor care făceau ca comitetul de tutelă să fie absolut nefuncţional poate fi continuată la nesfîrşit.

[6] Drept exemplu ne poate servi unirea dintre Suedia şi Norvegia între anii 1815-1905, cînd regele Suediei era în acelaşi timp şi rege al Norvegiei.

[7] În anul 1859 a avut loc „Mica Unire”, deoarece într-un singur stat s-au unit doar o jumătate dintre pământurile româneşti. O mai numim şi preliminară, pentru că ea a purtat caracterul unei uniuni personale. În anul 1862, folosindu-se de conjunctura internaţională favorabilă, A. I. Cuza procedează la unirea definitivă prin formarea unor structuri statale unice.

CRAIOVA - EUGENIU CARADA

           

Eugeniu Carada s-a născut la Craiova la 29 noiembrie 1836. Oltean din partea mamei (născută Slăvitescu).

Despre tatal său, Nicolae Carada, se ştie ca "era bucurestean neaoş, scoborâtor dintr-o familie de boieri de curte, ce îşi aveau casele lor, în secolul al XVIII-lea, in mahalaua Izvorului". Mult timp biografii au susţinut ca după originea tatălui, Carada ar fi fost francez. In anul 1826 Nicolae Carada se afla deja la Craiova, lucru confirmat de actul prin care domnul Ţării Romanesti, Grigore Dimitrie Ghica, îl scutea de dări. In 1831 a avut loc căsătoria dintre Nicolae Carada şi Petriţa Slăvitescu, al cărei tată, Maxim Marici, sârb de origine, preluase patronimul soţiei sale, pentru naturalizare. Familia Slăvitescu era o veche familie de boieri olteni, care s-au găsit menţionaţi în documente din secolul al XVII-lea. Alţi autori, mai puţin informaţi i-au atribuit lui Nicolae Carada origini aromâne sau greceşti.

S-a afirmat ca om politic şi ca economist la punerea bazelor statului român modern, alături de S.A. Rosetti, Ion C. Brătianu şi alte personalităţi ale vieţii sale. Cunoştiinţele sale economice şi talentul scriitoricesc au ajutat la punerea bazelor presei și economiei românești, în cea de a doua jumătate a sec. al 19-lea. Din păcate, personalitatea sa este una puţin cunoscută, cu toate că a jucat un rol de primă importanță în viaţa tării. Pe de altă parte, această situaţie s-a datorat şi modestiei sale, a dorinţei de nu se lăsa pervertit de putere și faimă. A deţinut roluri importante în Unirea Principatelor, la 1859, în cucerirea Independenței, la 1877, a redactat, alături de Ion C. Brătianu, Constituția din 1866 şi a susținut, atât financiar cât și moral, lupta românilor din teritoriile asuprite de Austro-Ungaria. S-a afirmat şi ca scriitor talentat, scrierile lui fiind compuse mai ales din articole din ziare, dar și din piese de teatru și poezii.

Studiile liceale le-a absolvit la Colegiul Național din Craiova, dar după aceasta, a frecventat pentru o perioadă de circa doi ani cursurile de la Collège de France unde a fost puternic influențat de Michel Chevalier și Edgar Quinet. După întoarcerea în ţară, tânărul Carada, de numai 18 ani, a decis să participe la lupta revoluționarilor români, informând revoluționarii emigrați asupra stării lucrurilor din ţară și împărțind broșurile acestora. De altfel, el însuși a compus canțonete cu caracter politic ce au fost jucate pe scenele craiovene.

Odată cu mutarea la București, Carada s-a implicat din ce în ce mai activ în lupta pentru unire. Meritele i-au fost recunoscute când, în 1857, a fost ales ca deputat în Consiliul Municipal al Bucureștiului de către populația cu drept de vot din mahalaua Schitu Măgureanu. In acelaşi an, a îndeplinit funcția de secretar al Adunării ad-hoc a Țării Românești, calitate în care a militat de partea mișcării unioniste. Cu acea ocazie s-a întâlnit cu Ion C. Brătianu, iar ceva mai târziu, în 1859, cu C.A. Rosetti, personalități care i-au fost alături întreaga sa viață. Curând a devenit secretar de redacție la ziarul lui Rosetti, Româunl. Incă din primul articol s-a creionat cultul lui pentru noțiunea de libertate: „Libertatea unui individ n-are alte margini decât libertatea altuia”. Carada a rămas la redacția ziarului Românul timp de 10 ani, până în 1871, când a plecat din cauza intrigilor create în familia Rosetti şi după ce a rupt logodna cu Libia, fiica lui C.A. Rosetti. Și următoarea sa logodnă, cu Jeanne, nepoata lui Jules Michelet, a trebuit să o rupă, deoarece a fost pus să aleagă între căsătoria în Franța și locuirea în continuare în România.

După asasinarea prim-ministrului Barbu Catargiu (20 iunie 1862), Carada a fost acuzat a s-ar fi aflat printre autorii morali ai faptei, fiind arestat pentru o scurtă perioada în iunie 1862. A plecat la Paris, în 1863, pentru a-și completa studiile şi s-a întors în 1865. In realitate, Carada a plecat la Paris şi cu o misiune politică, și anume pentru a pregăti spectrul politic și jurnalistic francez pentru detronarea lui Cuza și aducerea pe tron a unui domn străin, în contextul în care Unirea Principatelor era recunoscută atât de Imperiul Otoman cât și de Marile Puteri doar pe perioada domniei lui Cuza. Și în ţară Carada a luptat împotriva lui Cuza prin intermediul ziarului Românul. Pentru aceasta, a fost arestat și închis. Eliberat, a pleacat din nou la Paris, împreună cu Ion C. Brătianu, de data aceasta pentru a duce tratative cu Casa regală de Hohenzollern pentru aducerea pe tron a lui Carol Ludovic. Abdicarea lui Cuza i-a găsit pe amândoi în capitala Franței.

Eugeniu s-a întors în țară în martie 1866, pregătind venirea lui Carol de Hohenzollern. Patru ani mai târziu, în 1870, Eugeniu Carada împreună cu alți reprezentanți de marcă ai mișcării unionisto-liberale, a organizat o revoltă națională cu scopul răsturnarii regelui Carol. Din motive neclare, tot Eugeniu Carada a emis, prin telegraf, mesaje pentru oprirea revoltei. In noaptea de 7 spre 8 august 1870, către orele 3.00 dimineața, căpitanul Alexandru Candiano-Popescu nu a respectat ordinul lui Eugeniu Carada și a declanșat revolta la Ploiești, episod cunoscut sub numele de Republica de la Ploiești. Deși a fost organizatorul acțiunii la nivel național, Eugeniu Carada s-a dus personal la Ploiești și i-a forțat pe liderii mișcării republicane să înceteze acțiunile. Se spune despre această mișcare că a fost singura înfrângere a lui Carada, și totuși una fericită, fiindcă, nu peste mult timp, Turcul (cum obișnuiau unii să-l numească datorită dârzeniei sale) își va schimba părerea despre monarhia românească, fiind convins ulterior că e singura formă de guvernare care priește României.

In sprijinul acestui lucru a venit faptul că Regele Carol I a fost considerat singurul care l-a înțeles în adâncurile sale și care l-a apreciat corect pe Carada, luptând împreună pentru binele ţării. Impresionant este episodul înmormântării lui Carada: când cortegiul funerar trecea prin dreptul Palatului Regal, la ordinul regelui Carol, cortegiul a fost oprit și garda regală a prezentat onorul cu Drapelul României, drapelul de luptă și fanfara. Curios este faptul că cei doi nu s-au întâlnit niciodată de-a lungul atâtor ani în care au luptat împreună pentru aceeași cauză. De câte ori era chemat la Palat, Carada invoca faptul că e plecat și chiar pleca la Craiova. Când Regele încerca să-l ia prin surprindere, venind neanunțat la sediul Băncii Naționale, Carada ieșea pe o ușă dosnică.

In istoria României a urmat episodul câștigării Independenței, episod în care Eugen Carada s-a remarcat. Alături de Ion C. Brătianu, el a adunat oamenii care să organizeze armata, a procurat acesteia armamentul necesar și a asigurat proviziile. In timpul războiului a trecut mereu Dunărea pentru a avea grijă și de treburile din țară, aşa cum fusese însărcinat de I. C. Brătianu, prim-ministru în acea perioadă. Trebuia să se ocupe de toate treburile funcției lui. De altfel, pentru acele momente a primit Medalia „Trecerii Dunării”, singura distincție pe care a acceptat-o de-a lungul vieții, spunând că, într-adevăr, a trecut Dunărea.

După terminarea activităților legate de recunoașterea Independenței în cadrul Congresului de la Berlin, din 1878, Carada nu a avut liniște și a înființat, alături de Ion C. Brătianu, Banca Națională a României, în 1880. Deși nu a acceptat funcția de Guvernator, a preluat, într-un final, pe cea de director, după ce I.C. Brătianu l-a amenințat că își dă demisia din Guvern. Aceste refuzuri, precum și multe altele adunate de-a lungul anilor, denotă nu atât demnitatea lui Carada, cât și modestia lui. In ceea ce privește Banca Națională, el însuși a mers la Paris pentru a supraveghea tipărirea biletelor, a organizat numeroase filiale și centre în toată țara, etc. Din toate acțiunile sale se observă spiritul său întreprinzător, spirit ghidat doar de dragostea pentru patrie și de dorința de a dezvolta țara cu puteri românești. El a ajutat și a finanțat numeroase persoane, asigurând dezvoltarea unei burghezii autohtone. Remarcabil este însuși faptul că a compus planurile de construcție pentru Palatul Băncii Naționale. A lucrat în cadrul Băncii circa 30 de ani, asigurându-i o asemenea prosperitate, încât multe personalități ale vremii spuneau că, și în cazul în care niste neghiobi ar veni la conducerea ei, Banca s-ar conduce singură, într-atât de bine organizată era de Eugeniu Carada.

Spre sfâriștul vieții sale, Carada a rămas ultimul dintre cei trei capi ai Partidului Național Liberal, artizani de seamă ai României moderne. C.A. Rosetti și Ion C. Brătianu decedaseră, lăsându-i lui Carada sarcina de a înfăptui Marea Unire. Nici el nu a apucat-o, deoarece s-a sfârșit din viață în 1910. Dar el i-a asigurat izbânda Marii Uniri. L-a aşezat în fruntea PNL-ului pe Ion I.C. Brătianu , convins fiind că doar un Brătianu poate asigura buna dezvoltare a României. Trebuie amintită aici și influența avută de el în familia Brătienilor. A trăit în casa Brătianu timp de mulți ani, le-a asigurat o existență prosperă prin dezvoltarea afacerilor lor, le-a îngrijit până și grădina. Când copiii erau mici, îi ducea în excursii prin Europa și se juca mereu cu ei. Când Ionel a trebuit să meargă la studii în Paris, Carada a fost cel care l-a însoțit, i-a arătat Parisul și mai multe orașe europene, i-a făcut cunoștință cu mai multe personalități franceze. Mai mult, prin scrisorile sale de recomandare, i-a asigurat accesul în numeroase locaţii industriale, cum ar fi atelierele inginerului Eiffel și alte uzine, de care Ionel era în special interesat.

Tot pentru izbânda Marii Uniri, Carada și-a investit întreaga avere, imensă de altfel, în lupta românilor din Transilvania. A subvenționat ziare, reviste și cărți, a contribuit la construirea unor școli și biserici, a plătit cauțiunile revoluționarilor din Transilvania și procesele lor. A pregătit și opinia internațională pentru aceasta unire prin articolele publicate în străinătate și prin propaganda lansată prin prietenii săi de peste hotare.

Eugen Carada a fost unul din cei mai mari români din epoca modernă prin activitatea sa deosebit de eficientă şi devotată ţării în domenii diverse. A știut să mulțumească celor ce au servit România (din dorința lui s-au construit numeroase statui și monumente pentru marii eroi), a știut să renunțe la putere când aceasta era în interesul ţării și a muncit neobosit pentru patria sa, ghidându-se după principiul că e timp destul pentru odihnă după moarte, viața trebuind să fie închinată muncii. S-a stins din viaţă la Bucureşti la 10 februarie 1910.

Pe strada Lipscani, din Bucureşti, la intersecţia cu strada Eugeniu Carada din dreptul Băncii Naţionale, a fost amplasat în 1924 un monument dedicat lui Eugeniu Carada. La dezvelirea monumentului, Liviu Rebreanu a mentionat: „Şi-a început viaţa cu versuri şi a sfârşit-o cu poezia cifrelor.” Monumentul, care era alcătuit dintr-un mic bust din bronz, ridicat pe un soclu cu basoreliefuri şi figuri alegorice şi a fost realizat de Ernest Dubois. Monumentul relizat în 1924 a fost dislocat şi probabil distrus de regimul communist, în 1952.
Sculptorul Ioan Bolborea, autorul ansamblului "Caragialiana", dar si altor statui comandate de Primaria Capitalei, a primit recent un contract de 3,5 milioane lei (aproape 800.000 de euro) de la Banca Nationala a Romaniei pentru realizarea grupului statuar Eugeniu Carada, fondator al institutiei.

La Craiova statuia lui Eugeniu Carada a fost ridicată în scuarul cunoscut în perioada interbelică sub numele de Fântâna lui Romanescu, scuar aflat astăzi str. Arieş, la vest, str. C.D. Fortunescu, la nord și str. Eugeniu Carada, la sud, în vecinătatea Casei Studenţilor. Statuia a fost rodul iniţiativei unui comitet de cetăţeni. Ea a fost turnată în bronz şi este opera lui Mihail Onofrei. A fost dezvelită la 28 martie 1937. Pe o latură a soclului se află inscripţia Eugeniu Carada 1836- 1910. Pe celelalte trei laturi ale soclului sunt fixate basoreliefuri cu momente importante din activitatea marelui patriot: In redacţia ziarului Românul 1859-1870; prezentând proiectul de Constituţie în 1866; pe câmpul de luptă din Bulgaria, în 1877 şi textul Pentru România liberă oricând, oricum, cu oricine şi contra oricui. Eugeniu Carada 1860.
In anul1980, statuia a fost mutată pe str. Maxim Gorki (fosta str. Mdona Dudu redevenită la acelaş nume după 1990), într-un spaţiu verde de vis-à-vis, la răsărit de absida altarului bisericii Madona Dudu. Era plasată într-un părculeț cuprins între str. Maxim Gorki, la nord, str. 7 noiembrie, la apus și str. Matei Basarab, la răsărit.Locul nu era bine ales, era obscur și chiar ascundea monumentul de priviri. In anii de după 1990 statuia revenit pe vechiul ei amplasament, iar strada de la sudul scuarului a primit numele de Eugeniu Carada.

La 15 februarie 2010 a avut loc, la Craiova, comemorarea marelui Eugeniu Carada, fondatorul Băncii Naţionale a României (BNR). Evenimentul a reunit personalităţi marcante ale vieţii economice şi culturale din Oltenia, dar şi din întreaga ţară, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, participând şi el la simpozionul dedicat celor 100 de ani scurşi de la moartea renumitului economist. După încheierea evenimentului, mai multe coroane de flori au fost depuse la mormântul lui Eugeniu Carada, din Cimitirul Sineasca, dar şi la statuia lui, de pe strada cu acelaşi nume. Comemorarea a avut loc printr-un simpozion organizat la Casa Universitarilor.
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu a  relatat:

“Eugeniu Carada este poate cel mai necunoscut dintre fondatorii României moderne, unul dintre oamenii care au contribuit în mod determinant la crearea unui cadru modern pentru noul stat ce apărea pe harta Europei. Eu m-am apropiat de activitatea sa în special după ce am devenit guvernator şi am văzut că Eugeniu Carada este prezent în pereţii Băncii Naţionale, în spiritul şi organizarea sa”

L-a citat pr Carada:

“Sursa crizelor nu este în lipsa resurselor, ci în lipsa unei economisiri responsabile din partea statului. Deficitul se acoperă prin operaţiuni inteligente”,

Şi a mai povestit:

“A fost 30 de ani directorul Băncii Naţionale a României, fără a fi fost vreodată guvernator. Se spune că avea o aversiune atât de mare faţă de Carol încât nu a vrut să accepte acest post pentru că regele trebuia să semneze decretul său de numire. Printre subalternii săi i se spunea stăpânul, nu pentru că era un despot, ci pentru că se implica în tot ceea ce era relaţionat cu BNR. Deşi nu s-a scris niciodată prea mult, Eugeniu Carada a negociat construcţia podului de la Cernavodă, retrocedarea căilor ferate către statul român, dar a fost şi martorul emiterii primelor bancnote româneşti, comandate la Banca Naţională a Franţei. A contribuit la crearea Constituţiei din 1866 şi a Legii Băncii Naţionale, datorită activităţii sale remarcabile fiind apreciat chiar şi de duşmani”,

CRAIOVA - STR. INFRĂȚIRII ȘI BISERICA POSTELNICUL FIR IN 1988

         

       In anul 1988 str. Infrățirii a fost desființată pe porțiunea sa dintre str. A.I.Cuza și str. Nanterre. Pe această porțiune traseul ei a fost deplasat, exact paralel, cu circa 20-25 de metri spre apus, adică spre centrul orașului. Această nouă stradă, adică jumătate din fosta str. Infrățirii a fost încadrată imediat cu blocuri uniforme de patru etaje, din prefabricate, blocuri cenușii și urâte. Pentru realizarea ei a fost ascunsă în spate și o școală, aflată pe partea de răsărit, școală cu o arhitectură deosebită de cea obișnuită în oraș la școlile primare vechi, ridicate în preajma anului 1900.

        De la intersecția cu str.Nanterre, spre sud, până în str. Silozului, str. Infrățirii n-a mai apucat a fi demolată, așa că trasul său a rămas atipic. Venind dinspre str. A.I.Cuza spre str. Silozului, când se ajunge la intersecția cu str. Nanterre se virează la stânga circa 25 metri pe terminația străzii Nanterre și apoi se virează la dreapta pe traseul cel vechi al str. Infrățirii, cel mărginit de casele tradiționale. Studiind atent acest plan urbanistic, se constată că modificarea trasaeului străzii Infrățirii s-a făcut numai cu scopul de a masca, în spatele blocurilor biserica istorică Postelnicul Fir (sau Firu).

        Ea a rămas ascunsă vederii în spatele ultimului bloc de pe str. Infrățirii, pe partea estică, cel de la intersecția cu str. Nanterre. Un altul, plasat alături, în unghi drept, pe str. Nanterre, completează opturarea vederii spre biserică. Dincolo de acesta, se deschide o cale îngustă pentru pătrunderea din lateral în curtea bisericii.

        In 1990, biserica era împrejmuită de un gard metalic, format din panglici metalice profilate industrial. Intrarea anterioară în incintă a rămas inutilă spre spatele blocului din str. Infrățirii cea nouă. Au rămas acolo trei stâlpi de beton, cu secțiunea patrată cu latura de cica 25 cm, înalți de circa 2,5 metri, cu câte un con de beton deasupra fiecăruia, drept ornament. Ei încadrau atât poarta pietonală, cât și pe cea pentru vehicole.