CEAUȘESCU - ARMAMENT NUCLEAR PENTRU ROMÂNIA

  

Potrivit expertului rus în problele armelor nucleare, Vladimir Hrustaliov, Nicolae Ceaușescu a urmărit crearea unei bombe nucleare, ambiție asemănătoare cu cea a Coreii de Nord. Acest lucru a determinat serviciile secrete occidentale să urgenteze pregătirea şi realizarea loviturii de stat din România, în decembrie 1989. Ceea ce nu spune expertul rus este că la acea lovitură a participat hotărâtor și KGB-ul URSS-ului.
Fiind un lider destul de independent, Nicolae Ceauşescu dorea să devină şi preşedinte al unei ţări care să facă parte din clubul ţărilor deţinătoare de arme nucleare. El îşi dorea ca România să devină o putere nucleară, scrie politologul rus.
Ceauşescu nu se ghida, însă, doar după prestigiul şi independenţa faţă de Moscova pe care voia să le obţină pentru România. El era interesat şi de securitatea în plan militar a ţării noastre. La orizont se contura varianta pierderii bătăliei de către lagărul socialist, iar puterea de la Bucureşti trebuia să se gândească din timp ce va face după aceea.
România a iniţiat un program de creare a bombei nucleare la sfârşitul anului 1976 și demarat în 1978. La realizarea aceluia a fost cooptată o echipă de oameni de ştiinţă care lucra la un centru ultrasecret, plasat în cadrul Reactorului de la Măgurele.  Referiri s-au desprins din informaţii făcute publice, în 2006, de Mihai Bălănescu, fostul director al Institutului de Fizică Atomică (IFA).
Pe de altă parte, într-un raport al Serviciului de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse, din 1995, se afirmă următoarele: "Într-adevăr, în 1985, autorităţile române îşi trasaseră ca sarcină studierea posibilităţii fabricării armei atomice, specialiştii români din domeniul fizicii nucleare însuşindu-şi tehnologiile de obţinere a plutoniului din combustibil nuclear prelucrat".
Informaţii referitoare la faptul că, în cadrul programului său de energie nucleară, România ar fi dispus de un proiect concret destinat fabricării, până în anul 2000, a bombei circulau încă din 1980, afirmă rusul Hrustaliov. Potrivit expertului rus, după executarea lui Nicolae Ceauşescu au ieşit la iveală mai multe lucruri "interesante" privind proiectul nuclear românesc.
In 1991, România a acceptat să ofere acces la obiectivele sale nucleare Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA). Inspecţiile realizate de experţii AIEA, susţine expertul rus, au scos la iveală faptul că, începând din 1985, România a efectuat, în secret, experimente pentru obţinerea chimică a plutoniului militar.
Hrustaliov, specialist în energie nucleară la antena din Vladivostok a Universităţii de Stat din Moscova, pretinde că având în vedere ritmul în care se realiza programul nuclear al Bucureştilor, către 2000, România ar fi putut să-şi fabrice prima încărcătură de plutoniu.
Rezultatele remarcabile în activitatea de cercetare în domeniul atomic i-au permis lui Ceauşescu să declare, în mai 1989, că România este capabilă din punct de vedere tehnic să fabrice arma nucleară. La sfârşitul anului, însă, programul secret a fost suspendat în urma prăbuşirii regimului de la Bucureşti.
Expertul rus comentează că Nicolae Ceauşescu, care intrase la vremea respectivă în dizgraţia Occidentului, ar fi putut să se comporte aşa cum se comportă în prezent liderul nord-coreean Kim Jong-Il. "Numai că spre deosebire de Coreea de Nord, capitalele europene şi blocul NATO se află foarte aproape. Acesta a fost unul din motive care au determinat serviciile secrete occidentale să urgenteze pregătirea şi realizarea loviturii de stat din România, în decembrie 1989", scrie autorul rus.
El subliniază totodată că, în urma inspecţiilor, Consiliul guvernatorilor AIEA din 17 iunie 1992 ar fi avertizat România să-şi suspende pentru totdeauna programul militar nuclear. De asemenea, AIEA ar fi emis o serie de recomandări. Iată care erau cele mai importante dintre acestea:

* suspendarea completă a cercetărilor nucleare în scopuri militare
* distrugerea echipamentelor industriale destinate acestui scop
* instalarea unor dispozitive de control ale AIEA, la IFA, şi la centrala Cernavodă
* adoptarea unui cadru legislativ şi administrativ destinat controlului activităţii nucleare
* crearea unui organism unic pentru controlul activităţii nucleare care să se subordoneze direct primului ministru
* plasarea tuturor obiectivelor nucleare sub controlul AIEA
* confirmarea oficială de către România a respectării cu stricteţe a acordurilor internaţionale în domeniul neproliferării
Toate aceste condiţii au fost îndeplinite de către Bucureşti, fapt confirmat de inspectorii AIEA din aprilie 1994, constată expertul rus.
El crede, însă, că "istoria ameninţării române cu proliferarea" nu s-a încheiat totuşi aici. In România, spunea el, rămăseseră circa 13,5 kg de uraniu îmbogăţit (80%), destinat reactoarelor de cercetare. Faptul că acest combustibil, cu o radioactivitate scăzută, nu se bucura de o protecţie sigură a provocat îngrijorarea americanilor, care s-au temut ca uraniul de provenienţă românească să nu ajungă în mâinile teroriştilor.
In 2003, în cadrul unei operaţiuni secrete, întreaga cantitate de uraniu îmbogăţit din România ar fi fost transportată în Federaţia Rusă, pentru prelucrare la o uzină din Novosibirsk. Aşa a eşuat proiectul nuclear militar al României, din care Coreea de Nord a tras învăţămintele de rigoare, concluzionează Vladimir Hrustaliov. El nu a amintit de alte pragătiri ale industriei românești pentru ajutorarea programului nuclear.

România deținea în 1989 și o fabrică performantă de Apă Grea și începuse infrastructura de producere a unor rachete purtătoare de focoase nucleare, sau bacteriologice

NAPOLEON - MAXIME ȘI CUGETĂRI

            - Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei care te-au insultat.
            - Orice obstacol are în el și bucuria omului care-l va depăți.
            - Efortul își arată roadele după ce o persoană refuză să se oprească.
            - Mintea nu cunoaște alte frontiere decât pe cele pe care le stabilim noi înșite.
            - Scara succesului nu este niciodată aglomerată pe treapta cea mai de sus.
            - Arta de a fi când îndrăzneț, când foarte prudent, este arta de a reuși.
            - Prostul are un mare avantaj față de omul deștept - este totdeauna mulțumit.
            - Oamenii de geniu sunt meteori destinați să ardă pentru a-și lumina secolul.
            - Cel mai bun mijloc de a-ți ține cuvântul este să nu-l dai niciodată.
            - Curajul este ca dragostea, se hrănește din speranță.
            - In dragoste victoria bărbatului este fuga.
            - Gloria este trecătoare, dar anonimatul veșnic.
            - Cel mai primejdios sfetnic este amorul propriu.
            - Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acordț
            - Modestia este calitatea celor care nu au calități.
            - Cine știe să lingușească, știe și să calomnieze.
            - Ne putem opri oricând în timpul în timpul urcării, dar niciodată în timpul coborârii.
            - Zece oameni care-și exprimă părerea în public sunt mai puternici decât alte sute de mii care tac.
           - Imposibil - este un cuvânt care se găsește doar în dicționarul proștilor.
           - Femeia frumoasă este o bijuterie. Femeia bună este o comoară întregă.
           - In politică prostia nu este un handicap.
           - Moartea nu înseamnă nimic, însă a trăi înfrânt și fără glorie înseamnă a muri  în fiecare zi.
           - Niciodată nu urcăm atât de sus ca atunci când nu știm unde mergem.
           - Dintre toate slăbiciunile cea mai mare este lipsa de încredere în sine.
           - Un conducător este un negustor de speranțe.
           - Caracterul este baza dreptunghiului, iar inteligența este înălțimea.
           - Nici o Constituție nu rămas așa cum a fost făcută, evoluția ei a fost totdeauna subordonată oamenilor și circumstanțelor.
           - Inteligența și politica determină ceea ce ordonă destinul și de a merge acolo unde ne conduce irezistibil drumul evenimentelor.
           - Nu trebuie să trececi pe pământ fără a lăsa urmele care să recomande memoria noastră posterității.

MAREŞALUL ION ANTONESCU - CONSIDERAŢII 2

           

„Să ne ne toarcem din durere puterea, din exemplul strămoşilor unirea şi din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului" (Ion Antonescu 10 mai 1941)

Dimensiunile faptelor şi fenomenelor survenite în România în prima jumătate a veacului al XX-lea nu pot fi surprinse dacă, dintre actorii scenei istorice, îl ignorăm pe Ion Antonescu. Mareşalul - strălucit militar şi om de stat, exemplu de curaj şi abnegaţie, militant neobosit, împotriva tuturor şi peste toate, al cauzei Unirii depline a Românilor, pentru Drepturile şi Dreptatea lor - a probat, în faţa Românilor, devotaţi de la naşterea lor ca popor, profundele-i convingeri creştin-ortodoxe, şi care, desigur, veneau de departe, în prima ordine chiar de la ai săi, pentru a coborî în moşi-strămoşi... Iar, prin aceasta, Antonescu întruchipa o verigă în lanţul generaţiilor care, dacă se pierd în trecutul îndepărtat şi necunoscut, nu şi-a aflat evident încheierea prin nu mai ştiu ce decizie barbară a unui aşa-zis tribunal al poporului privind condamnarea sa la moarte pentru crime de război inventate de Mai Marii Lumii, învingători în 1945.

Pentru a elimina orice confuzie, pe de altă parte, nu cred de fel că Antonescu, ca lider politic şi militar în 1941-1944 al Războiului din Est al Românilor, ar trebui cumva inclus în rândul inocenţilor, dar este inacceptabil să-i ignorăm recunoaşterile, precum îndeosebi în Ultimul cuvânt rostit în faţa numitului „tribunal" în sensul că: „ ... Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!" Să fi avut în seamă în acel moment ex-mareşalul Katyn, Dresda, Hiroşima şi Nagasaki ori pe Adolf Hitler, cu care a fost aliat? Mai mult decât sigur, nu. Deşi, pe de altă parte, lui Antonescu i s-a atribuit în ultimele decenii, cu o dărnicie suspectă, un holocaust, pentru care unii istorici se află şi acum în aprigi dispute, ineficace câtă vreme se ignoră faptele şi documentele.

Deşi documentele semnate de Antonescu îi reflectă semnificativ voinţa şi opiniile, convingerile şi acţiunile. Şi, desigur, nu pro forma, mai cu seamă că acest actor al scenei istorice se adresa unui popor în majoritate creştin-ortodox. De altfel, începând cu urarea rostită la 6 septembrie 1940 în replică la Jurământul depus de tânărul rege Mihai I, el a apelat sau şi-a dorit: „Dumnezeu să ajute Naţiei, Majestăţii Voastre şi Mie"! Tot atunci, Proclamaţia către Ţară se încheia: „Cu credinţa în Dumnezeu, în dreptul sfânt nepieritor al Neamului ..." Pentru ca, apoi, la 7 septembrie 1940, Chemarea către Ţară să reţină că „Dumnezeu ne-a ajutat să curmăm o stare care tulbura grav destinul românesc". Iar Apelul din 15 septembrie 1940, prilejuit de formarea guvernului naţional-legionar, punea la temelia „noii domnii", cu prioritate, „legea credinţei". La 1 Decembrie 1940, în Cetatea Unirii de la Alba Iulia, Conducătorul Statului aprecia că „a vrut Dumnezeu" să determine cursul ultimelor evenimente interne, pentru a relua în Cuvântul de Anul Nou 1941: „Dumnezeu este în noi, în credinţa noastră. Să ne schimbăm, să ne înălţăm, să ne mântuim", convins fiind că - după prăbuşirea României Mari - „graniţele unui Neam se zidesc mai întâi în suflete şi mor în suflete ... Unitatea şi forţa Neamului aduc plinătatea drepturilor ... Ţara are nevoie de toate sufletele, de toate braţele, de toate puterile. Un An Nou, cu faptă nouă. Cu Dumnezeu înainte, să strigăm Trăiască România!"

22 iunie 1941 a marcat - peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice -, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale.

Aşa după cum este cunoscut, în 1940 URSS a săvârşit împotriva României, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupând cu forţele militare ţinuturi româneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării. Agresiunea URSS a declanşat reacţia în lanţ care, în scurt timp, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea României Mari. În momentele în care s-a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegându-se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu-se în perioada următoare, când România se afla deja în urmărirea agresorului sovietic. Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, România s-ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rând). Campania României în Est - Războiul Sfânt, cum a fost denumit din cele dintâi minute - a beneficiat, indiferent de "culoarea" aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea poporului român în întregime, de acordul partidelor politice ale momentului şi al monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste. Având în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul României din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular. România n-a luptat decât pentru a-şi recupera fiii şi pentru a-şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într-un război rasial, nici într-unul în afara legilor internaţionale. S-a întâmplat, aşa după cum anticipase, în decembrie 1916, la Iaşi fiind, inegalabilul Nicolae Iorga, şi anume că bătălia Românilor se desfăşura, atunci, ca şi, adăugăm noi, după 22 iunie 1941, pentru „DREPTUL NOSTRU ÎNTREG. ATÂT, ŞI PENTRU NIMIC MAI MULT, NU"!

La ordinul lui Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român şi Comandantul de Căpetenie al Armatei, Războiul Sfânt a început !