CEAUȘESCU- ARMAMENTUL NUCLEAR - DECLARAȚII PACEPA ȘI ȘTEFAN ANDREI

          Generalul trădător Ioan Mihai Pacepa a dezvăluit faptul că Gaddafi i-ar fi propus lui Ceaușescu să finanteze cercetarea și producția, în România, a unei arme bacteriologice și a unei bombe nucleare de dimensiuni reduse, care să poată fi folosite în scopuri teroriste. Pe mărturiile acestui trădător nu se poate pune mare bază, deoarece a încercat să prezinte multe fapte neadevărate pentru fi pe placul celor care i-au asigurat azil politic,

El spune că Ceausescu vroia cu disperare sa aiba o "bomba atomică cat de mică". Proiectul a purtat denumirea "Dunarea II"
In 1975 "Ryad" (n.a. - nume de cod pentru primul adjunct al ministrului de Interne libian) a predat lui Ceaușescu un mesaj verbal prin care Gaddafi i-a cerut să-l ajute cu informații cât mai complete despre adunarea organizatiei Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), ce urma să aibă loc în Viena la sfârșitul aceluiași an. Cateva luni mai tarziu, DIE a dat spionajului libian planurile clădirii în care urma să aibă loc adunarea OPEC precum și planul de măsuri pentru asigurarea securității adunării, întocmit de autoritățile locale. Aceste materiale au fost obținute cu ajutorul unui polițist austriac ce lucra pentru DIE. In decembrie 1975, clădirea din Viena, în care a avut loc adunarea OPEC a fost atacată de teroriști, care au luat prizonieri 60 de oficialități OPEC și au stârnit un imens scandal internațional. După cum am aflat de la "Ryad,", spune Pacepa, operatia a fost organizată de Gadafi cu ajutorul faimosului terorist international Ilici Ramirez Sanchez, supranumit "Carlos" sau "Jackal". Potrivit lui "Ryad," informațiile date de DIE au fost hotărâtoare pentru succesul acțiunii, care și-a atins ambele țeluri: a umilit occidentul și a stors de la guvernele celor rapiți importante sume de bani pentru noi operațiuni teroriste.

Finantare libiană

La inceputul lui 1976 "Ryad" a venit la București cu un alt mesaj pentru Ceaușescu din partea dictatorului libian. Gaddafi se oferea sa finanțeze cercetarea și producția în România a unei arme bacteriologice și a unei bombe nucleare de dimensiuni reduse care să poată fi folosite în scopuri teroriste. Ceaușescu a fost de acord. De fapt, în megalomania lui, el a hotărât cu doi ani înainte să facă România cea de a patra țară europeană (după Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Franța) producătoare de arme nucleare și începuse deja, în secret, activitatea de cercetare în acest domeniu. După aceea el i-a dat un nou impuls, fiind convins că dacă va putea crea o bombă nucleară cât de mică, o va putea vinde "pe bani grei" nu numai lui Gaddafi, dar și guvernelor teroriste ale Siriei si Irakului.
Facilitatile de cercetare, pilot și producție pentru arme bacteriologice și chimice au fost subordonate Ministerului Apararii Naționale și coordonate de generalul Mihai Chițac, seful trupelor chimice. Proiectul nuclear a fost coordonat de ministrul de Interne, iar din martie 1978 de seful Departamentului Securitatii Statului, Teodor Postelnicu.
In tripla mea calitate de consilier personal al lui Ceaușescu, secretar de stat al MAI și șef adjunct al DIE pentru informatii tehnico-științifice, am fost implicat în ambele proiecte. Sarcina mea principală a fost însă obținerea datelor tehnologice și a echipamentelor necesare pentru a produce o "armă atomică romanească" precum și mijloacele pentru transportarea ei la ținta (rachete de distanță medie, bombe aeriene, obuze de artilerie și mine de uscat). In iulie 1978 i-am prezentat lui Ceaușescu ultimul meu raport asupra stadiului proiectului "Dunarea II," respectiv crearea condițiilor pentru trecerea la producția unei bombe nucleare experimentale românești. La acea dată situația se prezenta astfel: Ministerul Minelor lucra intens ca să creeze o rezervă secretă de uraniu extras din minele sale de la Băița; un colectiv special, coordonat de DIE, lucra la proiectul unei stații pilot pentru îmbogaățirea uraniului prin centrifugare cu ajutorul unor informații obținute de DIE prin sursa "Lucica", care deținea o poziție de conducere la filiala din Germania de Vest a institutului de cercetari american Batelle; Ministerul Industriei Chimice terminase construcția unei stații pilot pentru producerea apei grele pe baza datelor furate de DIE de la compania canadiana AECL, și era în procesul proiectării unei instalații la scara industrială care urma sa fie amplasată în aproprierea Slatinei (apa grea produsă de acea instalație urma să fie folosită atât pentru operarea reactoarelor CANDU cât și pentru producerea de weapons-grade plutonium); un colectiv special al DIE era în procesul obținerii din Islamabad a tehnologiei pakistaneze pentru producerea bombei nucleare, pe baza unei întelegeri secrete dintre Ceaușescu si Zulficar Ali Butto, primul ministru al Pakistanului din acea vreme; un institut de cercetari și proiectări pentru dezvoltarea de rachete meteorologice, condus de profesorul Alexandru Spătaru și cartiruit într-o casă conspirativă a DIE din pădurea Băneasa, lucra la proiectul unei rachete pentru distanță medie care putea fi utilizată atât cu focos nuclear cât si bacteriologic și chimic; un colectiv condus de general Marin Niculescu, adjunctul ministrului Apărării și comandantul trupelor de artilerie, lucra la dezvoltarea de obuze și mine cu încărcătură nucleară, bacteriologică și chimică.

Arma bacteriologica cu bruceloză

Cu câteva săptămâni înainte de a părăsi România, am prezentat lui Gaddafi un mesaj prin care Ceaușescu și-a dat acordul să vândă Libiei tancuri de tip "Leopard", pe care vroia sa le producă în secret în România pe baza planurilor și a tehnologiei furate de DIE din RFG. In răspunsul său, colonelul Gaddafi, care a fost de acord cu condițiile financiare puse de București, l-a intrebat pe "fratele" Ceaușescu când îi poate da o primă cantitate de "Brutus." Aceasta era denumirea de cod pentru bruceloza, arma bacteriologică în curs de producție la Comandamentul Trupelor Chimice condus de generalul Mihai Chiâac.
Este de la sine înâeles că după ce am primit azil politic în Statele Unite nu am mai fost la curent cu aceste proiecte. De-a lungul anilor am avut însă numeroase indicii care mi-au întărit convingerea că ele nu au fost abandonate. In 1984, cu ocazia unor interviuri pentru ziarele trustului american de presa Hearst și pentru BBC, Ceaușescu a facut afirmația, de mare răsunet la vremea aceea, ca România a ajuns la punctul în care "dacă am dori sa fabricăm o armă nucleară astăzi, am putea sa o facem."

Santajul nuclear

Un comunicat de presă al agenției Reuter, din 15 noiembrie 1988, informa că în timpul unei întâlniri pe care a avut-o în Arad cu primul ministru maghiar Karoly Gross, Ceaușescu ar fi afirmat că România ar fi acum în masura să producă armament nuclear. In decembrie 1989, am aflat de la Gaspar Biro, care era atunci consilierul lui Karoly Gross, ca Ceaușescu a facut în mod real această afirmație, care figurează textual în stenograma întâlnirii. Potrivit celor spuse de Biro, Ceaușescu a etichetat liberalizarea politică a Ungariei, din acea vreme, ca "un pericol mortal pentru comunismul internațional," și a încercat să folosească santajul nuclear pentru a "readuce Ungaria în lagărul socialist." In mai 1991, Biro mi-a trimis o scrisoare, însoțită de 22 pagini anexe în limba engleză și alte opt pagini în limba maghiară, care confirma ceea ce mi-a spus telefonic.
La 14 aprilie 1989, într-un discurs ținut în fața Comitetului Central al Frontului Democrației și Unității Socialiste, și publicat integral în Scânteia, Ceaușescu a făcut în sfârșit afirmația deschisă că România are capacitatea de a produce arme nucleare. Această declarație oficială facută de președintele țării a pus cu adevarat România în poziția de a fi a patra țară europeană care a recunoscut că are tehnologia de producere a armelor nucleare.
In sfarșit, la 8 mai 1989, reputata revistă vest-germană “Der Spiegel” a publicat un articol în care a făcut o altă revelație explozivă: Romania era în procesul construirii unei fabrici secrete pentru producerea rachetelor de distanță medie, cu ajutorul unei firme din Germania de Vest.
Ca inginer care a fost implicat in mod fortuit în secretele armelor nucleare, sunt convins ca în cei 11 ani cât Ceaușescu a supraviețuit după ce am facut ruptura cu comunismul său, el nu a fost în masură să producă o bombă nucleară. Pentru aceasta ar fi avut nevoie de mult mai mult decât de spionaj tehnologic și câteva colective secrete de ingineri. Cunoscând însă bine pe Ceaușescu, nu mă îndoiesc că el a continuat aceste cercetări primitive și reduse ca dimensiuni, pentru că vroia cu disperare sa aibă o "bombă atomică cât de mică" pe care să ia câte un miliard de dolari de la Gaddafi, Assad și Sadam Hussein. Sper că, mai devreme sau mai tarziu, istoria va face lumină și în acest domeniu.

Referitor la problema armei nucleare române Ștefan Andrei, fost ministru de externe sub regimul Ceaușescu a declarat :

„La Pacepa sunt minciu­ni una după alta, mi-a răspuns el. Dacă aş avea timp, aş lua pagină cu pagină să arat cum minte. El spune că a fost mesager la Gaddafi. Pacepa a fost în Libia de două ori - o dată cu Ceauşescu, în 1974, şi altă dată cu ministrul de Interne Teodor Coman. N-a fost niciodată mesager. Minte când scrie că ar fi convenit Ceauşescu cu Gaddafi să facă o bombă nucleară şi arma bacteriologică. O minciună! Îl cunosc de-ajuns pe Ceauşescu ca să ştiu că nu putea să se bage în cârd, cu asemenea lucruri, cu Gaddafi".

Ca în orice manipulare profesionistă, din cele spuse de Ştefan Andrei reiese că Pacepa s-a folosit de-un capăt de adevăr: nu Libia, ci Pakistanul dorea să colaboreze cu România în fabricarea armei nucleare. „Am răspunsul dat Pakistanului la mesajul adus de Pacepa, prin care ne-au propus pakistanezii să colaborăm cu ei cu arma nucleară, declară Ştefan Andrei.

Prin serviciile speciale ale Pakistanului s-a trans­mis un mesaj al prim-ministrului Pakistanului, Butho, către Ceauşescu. Prin 1975-1976. Eu eram secretar al Comitetului Central pe probleme internaţionale. Mesajul cred că a fost prezentat lui Ceauşescu de către Pacepa. Ceauşescu mi-a spus la telefon - vezi că vine Pacepa la tine. Pakistanul ne propunea să colaborăm pentru producţia unei arme nucleare.

Le-am răspuns că noi respectăm cu stricteţe tratatul de neprolifera­re a armelor nucleare şi în acest cadru noi nu pro­ducem, nici nu colaborăm cu nimeni în producţia de armă nucleară. Acest răspuns l-am scris pe o bucată de hârtie, l-am dat lui Pacepa, l-a bătut la maşină la Securitate. Iar Ceauşescu a aprobat textul pe care l-am formulat eu". România era însă, într-adevăr, capabilă de a fi o putere nucleară. De faţă cu Ştefan Andrei, Ceauşescu i-a spus aceasta lui George Bush când a vizitat România în 1983.

Nemulţumirea lui Geoge Bush

Impresionat negativ, Bush i-a declarat atunci lui Andrei: „Eu îl cred pe preşedinte că nu vreţi să produceţi arma nucleară. Dar faptul că voi aveţi relaţii cu asemenea oameni, precum condu­cătorii Libiei, Irakului, Iranului, ne face să ne gândim la pericolul de a transmite acestora secretele pe care le aveţi". Informat, Ceauşescu i-a cerut lui Ştefan Andrei să-l asigure pe Bush că România nu va face acest lucru, că a şi respins oferta altor state - apropo de Pakistan, şi că nu va transmite se­crete legate de arma nucleară.

În 1989, Ceauşescu a făcut una dintre marile sale gafe, strecurând într-un discurs oficial informaţia că România deţine toate condiţiile fabricării armei nucleare. „Acesta a fost şi un argument al maghiarilor şi sovieticilor împotriva noastră, spune Ştefan Andrei . Că sun­tem periculoşi pentru că putem face arma nucleară. Pericol pentru zonă"  Ștefan Andrei a evitat să spună în ce stadiu se aflau cercetările românești și realizările nucleare. Nu a infirmat în mod expres aceste activități și este cert că AIEA a găsut în 1992 o cantitate minoră de plutoniu la punctul de cercetare de la Pitești.

Probabil că Ceaușescu își dorea armament nuclear datorită pericolului sovietic și din mândrie națională.

ROMÂNIA ȘI PRODUCȚIA DE APĂ GREA

            Programul românesc de apa grea a început in urmă cu 40 de ani, prin construirea unei instalații pilot la Institutul de Criogenie si Separări Izotopice de la Rm. Vâlcea, numita Uzina "G", cu o capacitate de 1 tona/an.

Colaborarea între Institutul de Proiectări pentru Industria Petrolului și Institutul de Tehnologii Izotopice si Moleculare de la Cluj Napoca, a constituit un real ajutor ce a pus bazele construcției experimentale de la Rm. Vâlcea.

Punerea în functiune a stației pilot a început în 1973 și pe data de 9 august 1976 a fost produsă prima cantitate de apă grea de calitate nucleară.

In 1979 a inceput investiția de la Drobeta Turnu Severin la care au participat prin eforturi comune: oameni de știință, proiectanți, constructori de echipamente și instalații pentru finalizarea acestui proiect in condițiile unui program riguros de control al calitații.

Pe data de 17 iulie 1988, s-a obținut industrial apa grea la ROMAG PROD - Drobeta Turnu Severin, la parametri stabiliți pentru reactoarele nucleare de tip CANDU. In perioada de functionare, pe plan intern, s-a realizat necesarul de apă grea pentru Reactorele Nucleare nr. 1 și nr. 2, de la Cernavodă.

In septembrie 2001, ROMAG PROD a reușit sa iasă pe piața externă, realizand un export de apă grea în Coreea de Sud, ulterior existând o preocupare continuă pentru prospectarea piețelor externe. Amplasată in sud-vestul Romaniei, langa orasul Drobeta Turnu Severin, pe malul stang al Dunarii, Uzina de apa grea ROMAG PROD, este sucursala a REGIEI AUTONOME PENTRU ACTIVITATI NUCLEARE și are o capacitate de 360 tone/an, producand apă grea de cea mai buna calitate. Uzina se află în apropierea marelui complex hidroenergetic de la Porțile de Fier, ca furnizor de energie.

Romania este singura țară din Europa, care și-a dezvoltat o filieră nucleară de tip CANDU, fiind cel mai mare producător de apă grea din lume.

Amănunte privind începuturile Uzinei de Apă Grea

Memoriile fostului şef al Înzestrării Armatei generalul Victor Atanasie Stănculescu, dar mai ales afirmaţiile sale, cuprinse în cartea “ În sfârşit, Adevărul”, deschid Cutia Pandorei. Trădat de partenerii de „ revoluţie” şi încarcerat la Jilava ca un infractor de rând, ex-generalul a început să vorbească. Nici că era persoană mai potrivită, pentru a discuta despre proiectele nebuneşti ale dictatorului Nicolae Ceauşescu, materializate în arme de distrugere în masă, rachete cu rază medie de acţiune purtătoare de focoase nucleare, iperită sau bruceloză. Dacă în cazul armelor chimice şi bacteriologice, “materialele” erau aduse de agenţii DIE din străinătate în sticluţe ascunse în buzunarul hainei, pentru bomba atomică, era necesară producerea apei grele. Proiectul Măgura, cum se numea “bomba din Carpaţi”, s-a desfăşurat la umbra Centralei Nuclearelectrice de la Cernavodă. Pe baza tehnologiei furate de agentul Poly din SUA, s-a construit uzina “G” de la Râmnicu Vâlcea, staţia pilot unde s-a produs pentru prima oară apă grea românească. În 1986, la uzina de apă grea de la Drobeta Turnu Severin s-a produs cea mai pură apă grea din Europa. Directorul Florea G. de la acea dată a fost mazilit după ce a refuzat să pornească uzina Drobeta, fără îndeplinirea măsurilor de siguranţă. După plecarea sa, pe estacada de conducte a avut loc un accident cu victime ţinut la secret şi în ziua de azi.

Uzina “G”, ridicată după planurile aduse de DIE

Bazele staţiei pilot pentru obţinerea apei grele de la Vâlcea au fost puse prin anii ’60 sub îndrumarea Direcţiei de Informaţii Externe, imediat ce agentul Brigăzii Speciale TS Polihroniade, nume de cod “Poly”, reuşise să aducă tehnologia de fabricaţie a apei grele de la o uzină de undeva din Savannah - Statele Unite. Brigada Specială TS (ulterior SD) era un compartiment specializat în spionaj economic în cadrul Direcţiei de Informaţii Externe. Ulterior, în familia lui Poly au avut loc diverse "accidente". Printre altele, s-a “întâmplat” ca fiica lui Polihroniade să moară după ce s-a aplecat peste balcon, fiind lovită cu o cărămidă în cap. Evenimentul tragic a marcat-o iremediabil pe soţia lui Poly, personalitate de rang înalt a vieţii sportive româneşti. Femeia are o cădere nervoasă, iar agentul DIE s-a retras din activitate.

Uzina “G” de la Râmnicu Vâlcea, ca dealtfel chiar amplasarea uzinei de apă grea de la Drobeta Turnu Severin au o poveste controversată. Colegii securistului Poly, spun că primul ţăruş al uzinei s-ar fi bătut în apropierea oraşului Cernavodă în 1979. Apoi, la protestul lui Ion Iliescu, fost şef la Ape, conducerea de partid şi de stat s-ar fi răzgândit pentru Turnu Severin. Cât despre, staţia pilot, în memoriile publicate în SUA, generalul Ion Mihai Pacepa, fost şef DIE, vorbeşte despre amplasarea acesteia lângă Slatina.

Nu mai este niciun secret astăzi că staţia pilot unde s-a obţinut pentru prima oară apă grea românească a fost amplasată în vecinătatea Combinatului Chimic Râmnicu Vâlcea (Oltchim), pe strada Uzinei nr.4.

Foştii angajaţi ai Uzinei “G”, cum se numea obiectivul, afirmă că locaţia ar fi fost aleasă chiar de Nicolae Ceauşescu. Proiectul a fost demarat în 1970. Director general a fost numit academicianul Marius Sabin Peculea, fizician de renume cu experienţă considerat părintele apei grele româneşti. Misiunea iniţială a uzinei, în fapt mai mult un institut de cercetare, era de a pune bazele producţiei pentru viitoarea fabrică de apă grea de la Drobeta Turnu Severin. Uzina “G” avea capacitatea de producţie de circa 1 tonă/an.

Oficial, uzina de apă grea (mai cunoscută ca Halânga) de la Drobeta Turnu Severin îşi are originea la fostul IITPIC Institutul de Inginerie Tehnică Proiectare şi Inginerie Chimică. Neoficial este rezultatul cercetărilor de la uzina “G”. Primele patru module ale uzinei de apă grea au fost montate în anul 1986. Şeful proiectului era inginerul chimist Mircea Turtureanu, proiectant principal, un fost inginer din IITPIC Dolbea.

Director general a fost numit Florea G., echipa managerială fiind completată de directorul economic Gherman Ion. Aproape toţi angajaţii uzinei Drobeta aveau certificat Strict Secret de Importanţă Deosebită, iar corespondenţa era trimisă doar prin poşta militară. Echipamentele au fost transportate pe Dunăre. Staţia de azot a fost adusă de la ruşi pe calea ferată până la Galaţi şi transbordată pe navă, datorită diferenţei de ecartament dintre căile ferate sovietice şi cele româneşti, fiind montată de specialiştii din fosta RDG.

Foşti angajaţi ai Ministerului Chimiei spun că locaţia primei fabrici de apă grea româneşti nu a fost aleasă la întâmplare. În procesul de producţie a apei grele (monoxid de deuteriu) era folosit hidrogenul sulfurat, o substanţă extrem de toxică. Până în 1989, cele patru module de producţie GSI-uri, au fost aduse de la uzinele bucureştene IMGB sau Griviţa.

Numit la conducerea uzinei Drobeta în 1986 (la scurt timp după accidentul de la Cernobâl), Florea cunoştea potenţialul ucigător al hidrogenului sulfurat. În concentraţia folosită la Drobeta, orice scăpare de hidrogen sulfurat era fatală pe o rază de 150 Km. Un potenţial accident putea afecta ţările vecine. Specialiştii spun că locaţia de la Turnu Severin a fost aleasă pentru “controlul curenţilor de aer“, şi limitarea efectelor unui potenţial accident, după ce Ion Iliescu (Preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor în acea perioadă) s-a opus amplasării fabricii de apă grea la Cernavodă.

Inregistrările directorului Florea

Intr-un fel, Florea făcuse aceeaşi greşeală ca şi Iliescu. La una dintre şedinţele de comandament desfăşurate la Comitetul Central, atrăgând atenţia asupra nerespectării normelor de securitate în construcţie la uzina de apă grea Halânga, cu efecte directe asupra ecosistemului Dunării. Din păcate, în dorinţa de a respecta termenele raportate comandantului suprem, demnitarii comunişti forţau nota.

Ordinele venite de sus erau tot mai contradictorii, iar presiunile de a porni producţia de apă grea, asupra lui G. Florea se intensificaseră. Dornic de a respecta planul trasat de comandantul suprem, Gheorghe Dinu ministrul Industriei Chimice şi Petrochimice, dădea telefoane zilnic la Halânga. Siguranţa în funcţionare conta mai puţin. Confruntat cu aceste probleme, Florea şi-a luat măsuri de protecţie. Cu ajutorul unor tehnicieni din uzină a pus la punct un sistem de înregistrare a convorbirilor telefonice pe bandă de magnetofon. Numai aşa putea avea dovada ordinelor si presiunilor venite “de sus”.

Florea nu era de acord să pornească instalaţiile combinatului până nu erau îndeplinite toate normele de siguranţă. Singurele măsuri de protecţie luate la acea dată erau măştile de gaze cu autonomie de 2 ore şi câteva autobuze pregătite pentru îmbarcarea personalului în caz de accident.

Vestea că românii au reuşit să producă cea mai pură apă grea din Europa (la testările primelor module în 1986 ) s-a răspândit ca fulgerul. În martie 1986, Nicolae Ceauşescu a vizitat la combinatul de la Drobeta alături de mai mulţi demnitari comunişti printre care se numărau Ştefan Andrei şi generalul Olaru. În luna septembrie a aceluiaşi an, a venit în vizită la uzina Bradley, unul dintre directorii (de la acea dată) firmei Atomic Energy of Canada Limited (AECL).

Accident ţinut la secret

Florea a fost mazilit imediat după ce la Bucureşti s-a aflat că înregistra convorbirile telefonice cu mai marii zilei. În ziua plecării de la Turnu Severin, şefii departamentului Personal şi Administraţie de la Drobeta s-au prezentat la apartamentul lui Florea şi le-au periat bagajele proscrişilor. Înainte de a le face inventarul din casă, foştii colegi de muncă şi-au cerut scuze. Nu aveau ce face. Fuseseră trimişi de ceistul uzinei. Benzile cu înregistrările sensibile au ajuns pe mâna colonelului H. Roşu şi au fost clasate în arhivele Securităţii.

În toamna lui ’86, aşa cum prevăzuse Florea, la Halânga a avut loc un accident soldat cu victime. Un muncitor aflat pe estacada de conducte a manevrat greşit o valvă de la hidrogenul sulfurat H2S. A fost ucis pe loc. Scurgerile de H2S au provocat alte 6 victime printre şoferii de pe şoseaua învecinată. Hidrogenul sulfurat în concentraţie mare nu are miros şi este letal. Accidentul a fost ţinut la secret chiar şi după Revoluţie.

Deşi a călătorit prin multe ţări G. Florea nu a primit niciodată viză pentru URSS. În 1996, Anda şi Florea au divorţat. Cu această ocazie, apartamentul Andei a fost curăţat de orice urmă care amintea de Florea.

Directorul Florea, vecin cu generalul Macri

Născut pe 13 martie 1932, Florea G. era la bază inginer chimist. Fost director la Combinatul Chimic Turda, alături Ion Copândean, Florea participase încă de la începuturi la proiectul apei grele în România. Avea o soţie bolnavă de alcoolism cronic de care nu putea divorţa datorită politicii de cadre. Şi-ar fi pierdut funcţiile şi poate gradele. Partidul nu tolera divorţuri în astfel de situaţii. Relaţia extraconjugală cu Anda era un risc asumat. Ulterior ea i-a devenit soție. Dealtfel, povestea familiei Florea era cunoscută în detaliu la nivel în Securitate, Florea locuind o bună perioadă de timp, într-un apartament, pe acelaşi palier cu generalul Emil Macri, şeful Direcţiei a II-a Contrainformaţii Economice. Ministrul Industriei Chimice Mihail Florescu (nume real Blumenfeld) intervenise pentru ca Florea să primescă locuinţă din fondul rezervat Institutului de Inginerie Tehnologică şi Proiectare pentru Industria Chimică (IITPIC), într-un bloc deasupra magazinului Gioconda de pe Calea Victoriei.

CEAUȘESCU - AMENINȚARE NUCLEARĂ PENTRU SUA

        In decembrie 1989, Washingtonul a cerut intervenția Armatei Roșii în România pentru că Ceaușescu pregătea bomba nucleară.

Zvonurile privind posibila existență a unui program nuclear secret al lui Ceaușescu au fost readuse în actualitate de publicația americană “Sunday Herald”, în contextul recentelor tensiuni americano-irakiene. Publicația sublinia ca intenția Washingtonului de a pune capăt planurilor de înarmare ale lui Saddam Hussein prezenta similitudini de abordare cu ceea ce a încercat să facă administrația americană la sfîrșitul anilor 80, când se credea ca Ceaușescu ar încerca să fabrice arma atomică sau o bombă radiologică. Articolul poarta subtitlul “ultimul secret al razboiului rece”, cu referire la o dezvăluire fulminantă în ceea ce îl privea pe fostul dictator comunist, Nicolae Ceaușescu: cum că acesta deținea, în decembrie 1989, armament nuclear.

Se pare că s-a tratat o alianță ruso-americană împotriva dictatorului din Carpați.

La acea vreme, președintele american George Bush dorea, ca si fiul său, mai târziu, alungarea de la putere a unui dictator. In timp ce fiul ajuns, și el, la Washington l-a voit indepartat de la putere pe Saddam Hussein, tatăl acestuia voia, in 1989, să îl alunge pe Nicolae Ceaușescu, cu ajutorul Armatei Roșii. Aducerea în discuție a acestui subiect de către presedintele Georgiei, Eduard Sevardnadze, cu prilejul ultimei vizite efectuate în această țară de liderul de la Cotroceni, Ion Iliescu, a stârnit în presa din România și în mediile politice dezbateri si controverse aprige. “Sunday Herald” amintea că, în decembrie 1989, Bush l-a trimis pe secretarul de stat, James Baker, într-o misiune secretă la Moscova, pentru a cere Kremlinului să intervină militar în România.
Aceasta cerere, venind din partea americanilor, era cu atât mai ciudată cu cât în SUA nu conteniseră cu criticile la adresa intervențiilor militare sovietice în Germania de Est, în 1953, în Ungaria, în 1956, și în Cehoslovacia, în 1968, catalogând URSS drept “imperiul raului”. Prin urmare, cu puin timp înainte de Crăciunul anului 1989, Baker s-a dus la Moscova pentru a vorbi cu Eduard Sevardnadze, pe atunci ministru de externe. Sevardnadze, ajuns presedintele Georgiei, și-a adus aminte că, la propunerea invadarii României, Kremlinul a fost socat.

In arhivele KGB s-au păstrat dovezi de necontestat. Informația de ultima oră, esențială în această desfașurare de evenimente, este faptul ca “Sunday Herald” afirma ca are “dovezi de neatacat” potrivit carora, cu puțin timp înainte de moartea lui Ceaușescu, oamenii de știință români reușiseră să dezvolte armament nuclear, ceea ce a facut ca Moscova, deși îngrijorată, să ezite să acționeze. Potrivit publicației citate, un recent raport al serviciului de informatii externe al Rusiei, bazat pe arhivele secrete ale KGB, confirma faptul ca România avea capacități nucleare. In mai 1989, oamenii de știință români de la centrul secret de cercetari nucleare de la Pitești, “deghizat” în uzină chimică, au reușit să producă un kilogram de plutoniu îmbogățit, cantitate suficientă pentru fabricarea unei bombe atomice. (Isabella Alexandrescu)

AIEA a dat ulterior de urma plutoniului românesc. Zvonurile potrivit carora Ceaușescu avea posibilitatea de a construi o bombă atomică au existat încă dinainte de căderea sa. Potrivit ziarului canadian “Gazette”, din Montreal, în 1995 Serviciul de Informații Externe al Rusiei a confirmat aceste zvonuri printr-un raport în care se arăta că programul românesc de dezvoltare nucleară, care a început în 1985 și a durat șapte ani, a oferit Romaâniei capacitatea tehnologică de a produce arme nucleare deși era semnatara a Tratatului de Nonproliferare Nucleară. Experimentele secrete foloseau modelul american TRIGA de reactor nuclear și o cantitate mică de uraniu îmbogățit, tot de origine americană.
Succesul acestor lucrari de cercetare i-a permis lui Ceausescu sa anunțe oficial, în mai 1989, că, din punct de vedere tehnic, România era în stare să producă arme nucleare și combustibil nuclear. Potrivit datelor furnizate de Federația Americană a Oamenilor de Știintă, la sfârșitul anilor 80, existau rapoarte privind faptul că, lucrând la capacitate maximă pentru dezvoltarea acestui program, România intenționa ca, înainte de anul 2000, să fabrice arme nucleare.

 In 1990, autoritățile române au fost de acord să își plaseze facilitațile nucleare și centrele de cercetare nucleară sub controlul Agenției Internaționale de Energie Atomică. In aprilie-mai 1992, agenția a descoperit la laboratorul secret de la Pitești 470 de grame de plutoniu. In iunie 1992, AIEA a avertizat Bucuresștiul ca “trebuie să pună punct total și fără întârziere programului său nuclear militar”. Romania s-a conformat și, în urma unei noi inspecții efectuate de o delegație AIEA, în aprilie 1994, a fost declarată ca fiind “in regulă”. (I.A.)

In 1990, cotidianul britanic “The Times” relata că noul regim de la București va deschide o anchetă asupra programului de cercetare nucleară al lui Ceaușescu, în care, existau zvonuri, că ar fi fost implicați detinuți politici, și reafirma că Bucureștiul ar fi încercat să dezvolte o bombă nucleară. Cu toate că fosta guvernare comunistă susținuse că nu are o astfel de intenție, Ungaria exprimase îngrijorari că România încearca, în secret. să obțină o bombă nucleară. “The Times” scria că este cert că încercarea în cauză, dacă a existat, a eșuat. Ceaușescu personal declarase că România are posibilitatea să fabrice arme nucleare, dar se abține să o facă din rațiuni pacifiste. Cancelariile occidentale au acceptat, în general, declarațiile fostului dictator, deși acesta începuse în secret și infrastructura unei fabrici de rachete.

Cu numai o saptămână înainte de înlăturarea de la putere a dictatorului român, Washingtonul se declarase gata sa vândă Bucurestiului 16,4 kilograme de uraniu îmbogățit. La acea vreme, Departamentul de Stat al SUA afirmase ca Romania a promis ca nu va folosi prețiosul combustibil nuclear la fabricarea unei bombe. Bucurestiul afirmase ca va folosi uraniul îmbogatit la reactorul TRIGA de la Magurele pentru fabricarea unor izotopi radioactivi. Prestigioasa publicatie vest-germana “Der Spiegel” scria, în mai 1989, ca România construiește o fabrică “partial subterana” de rachete capabile s[ transporte focoase nucleare, folosind tehnologie occidentală. (C.V.). România deținea o foarte puternică fabrică de Apă Grea.

La controversa privind industria nucleară românească de pe vremea regimului comunist s-a adaugat un scandal apărut în 1990 în presa occidentală, potrivit căruia Bucureștiul ar fi deturnat către India un transport de apă grea importat din Norvegia. Această dezvăluire contribuie la rezolvarea misterului care învaluia transportul de apa grea norvegiană, a carui destinație inițială fusese folosirea sa în România. Apa grea luată din Norvegia era menită utilizarii în cele două reactoare nucleare civile pe care guvernul lui Nicolae Ceasescu intenționa sa le construiască. Dar, după ce au trimis cele 12,5 tone de apă grea, autoritațile norvegiene au început să bănuiască România că le-ar fi vândut unei alte țări, care le-ar folosi într-un program de înarmare nucleară. Apa grea, sau oxid de deuteriu, permite reactoarelor nucleare să foloseasca uraniu natural, mult mai ușor de găsit, și nu uraniu îmbogățit, care este rar și controlat cu strictețe. Un produs secundar al reacțiilor nucleare este plutoniul, care poate fi folosit la fabricarea bombelor atomice. Experții americani spun ca 20 de tone de apa grea sunt suficiente pentru operarea unui reactor timp de un an și pentru producerea unei cantități de plutoniu suficiente pentru una sau două bombe. După înlaturarea lui Ceaușescu, noile autorități de la București au informat Norvegia că transportul din 1986 a fost expediat din România către Bombay, India. (C.V.)

Programul românesc de apă grea a început in urmă cu 40 de ani, prin construirea unei instalații pilot la Institutul de Criogenie si Separări Izotopice de la Rm. Vâlcea, numita Uzina "G", cu o capacitate de 1 tona/an.

Colaborarea între Institutul de Proiectări pentru Industria Petrolului și Institutul de Tehnologii Izotopice si Moleculare de la Cluj Napoca, a constituit un real ajutor ce a pus bazele construcției experimentale de la Rm. Vâlcea.

Punerea în functiune a stației pilot a început în 1973 și pe data de 9 august 1976 a fost produsă prima cantitate de apă grea de calitate nucleară.

In 1979 a inceput investiția de la Drobeta Turnu Severin la care au participat prin eforturi comune: oameni de știință, proiectanți, constructori de echipamente și instalații pentru finalizarea acestui proiect in condițiile unui program riguros de control al calitații.

Pe data de 17 iulie 1988, s-a obținut industrial apa grea la ROMAG PROD - Drobeta Turnu Severin, la parametri stabiliți pentru reactoarele nucleare de tip CANDU. In perioada de functionare, pe plan intern, s-a realizat necesarul de apă grea pentru Reactorele Nucleare nr. 1 și nr. 2, de la Cernavodă.

In septembrie 2001, ROMAG PROD a reușit sa iasă pe piața externă, realizand un export de apă grea în Coreea de Sud, ulterior existând o preocupare continuă pentru prospectarea piețelor externe.

Amplasată in sud-vestul Romaniei, langa orasul Drobeta Turnu Severin, pe malul stang al Dunarii, Uzina de apa grea ROMAG PROD, este sucursala a REGIEI AUTONOME PENTRU ACTIVITATI NUCLEARE și are o capacitate de 360 tone/an, producand apă grea de cea mai buna calitate. Uzina se află în apropierea marelui complex hidroenergetic de la Porțile de Fier, ca furnizor de energie.

Romania este singura țară din Europa, care și-a dezvoltat o filieră nucleară de tip CANDU, fiind cel mai mare producător de apă grea din lume.