ERNEST URDĂREANU - PERSONAJ DISTRUCTIV

          Sunt rare cazurile unor personalităţi din istoria românilor care să fi stârnit atâta oprobriu ca, în epoca sa, Ernest Urdăreanu.

Este vorba de unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai Regelui Carol al II-lea. În ciuda unor merite incontestabile şi a unor acte de curaj, prin prisma imagologiei istorice, Ernest Urdăreanu rămâne un personaj profund negativ, considerat de către unii dintre contemporanii săi de-a dreptul odios. Foarte multă lume îl considera pe acesta drept geniul cel rău al Regelui Carol al II-lea, de care şi-a legat soarta şi pe care l-a urmat în îndelungatul său exil.

Un personaj cu şarm

Cei care l-au cunoscut personal spun că Ernest Urdăreanu – care va fi supranumit mai târziu Murdăreanu – era un personaj care avea un şarm aparte. Despre anii copilăriei sale sunt cunoscute puţine amănunte. Este ştiut faptul că Ernest Urdăreanu avea un tată ofiţer şi că el însuşi a avut parte de educaţie militară. Ernest Urdăreanu avea doi fraţi, dintre care unul inginer, celălalt om de afaceri. Viitorul confident al Regelui Carol al

II-lea era un excelent pilot de curse, iar pasiunea pentru maşinile cu motor o împărtăşea cu regalul său prieten. În anii 1928 şi 1929, Ernest Urdăreanu a obţinut, la volanul unor maşini Fiat, locul I, respectiv locul al II-lea la Raliul de la San Remo. În anul 1931, Ernest Urdăreanu a intrat în serviciul direct al Regelui Carol al II-lea, revenit în ţară cu un an mai devreme. Cel care l-a recomandat pe tânărul ofiţer Urdăreanu a fost unul dintre verişorii săi, marele diplomat român Nicolae Titulescu, pe atunci reprezentant al României la Londra. Aptitudinile lui Ernest Urdăreanu în domeniul automobilistic au fost rapid remarcate de către Regele Carol al II-lea, care l-a numit pe fostul pilot de curse drept şef al garajului regal. Astfel, el a devenit şoferul preferat al metresei lui Carol al II-lea, Elena Lupescu. Acest lucru i-a favorizat ascensiunea. În anul 1933, după ce Regele Carol al II-lea a renunţat la serviciile unui prieten vechi, Constantin Puiu Dimitrescu, Ernest Urdăreanu a devenit secretar privat al regelui. Relaţiile dintre ei au devenit tot mai strânse, iar încrederea lui Carol al II-lea în Urdăreanu a crescut treptat. În anul 1936, Ernest Urdăreanu a devenit vicemareşal, apoi mareşal al Palatului Regal, adică şeful administraţiei regale.

Ministru al Curţii, refuzat de Hitler

Ascensiunea sa a continuat, iar după instaurarea dictaturii regale, în anul 1938, Ernest Urdăreanu a primit postul de ministru al Curţii, calitate în care a devenit reprezentantul Regelui în Guvern. Astfel că Ernest Urdăreanu i-a însoţit, în noua sa calitate oficială, pe Regele Carol al II-lea şi pe Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai I, în turneul lor interna­ţional, care i-a purtat prin Marea Britanie, Franţa şi Germania, în încercarea Regelui Carol al II-lea de a preveni izolarea interna­ţională a României, în contextul în care situaţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est se deteriora tot mai mult, pe măsură ce Germania nazistă se îndrepta cu paşi rapizi spre cel de-al doilea război mondial.

Un amănunt notabil al acestui turneu a fost acela că Adolf Hitler a refuzat să-l primească pe Ernest Urdăreanu, care era considerat drept creierul camarilei regale, care includea oameni de afaceri precum Nicolae Malaxa, Max Auschnitt ori Aristide Blank, mulţi cu certe origini evreieşti. Anii 1939 şi 1940 i-au adus lui Ernest Urdăreanu misiuni imposibile, precum aceea de reconciliere dintre Regele Carol al II-lea şi organizaţia extremistă Garda de Fier, care promova un antisemitism violent şi care practica terorismul politic, organizaţie responsabilă pentru asasinarea premierilor I.G. Duca şi Armand Călinescu.

În exil, alături de Rege

Apropierea dintre Regele Carol al II-lea şi ministrul Curţii Regale l-a determinat pe Ernest Urdăreanu să-şi urmeze suveranul în exilul care a urmat abdicării Regelui Carol al II-lea din 6 septembrie 1940. Dacă ar fi rămas în ţară, Ernest Urdăreanu ar fi riscat să fie executat, sub acuzaţia de subminare a economiei naţionale. De altfel, legionarii au tras cu mitraliera asupra trenului în care se aflau Regele Carol al II-lea, Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu. Totuşi, ei au ajuns cu bine în Italia, via Iugoslavia, apoi s-au mutat în Elveţia.

Exilaţii au pornit mai departe, spre Spania, prin Franţa controlată de reprezentanţii regimului de la Vichy, controlat de mareşalul Petain. Ajunşi în Spania, s-au trezit confruntaţi cu o situaţie imposibilă, creată de presiunile Guvernului român şi ale celui german, care vizau extrădarea Elenei Lupescu şi a lui Ernest Urdăreanu, spre a fi judecaţi în România pentru numeroase acte de corupţie.

În acest context, Ernest Urdăreanu a apelat la o reţea de contraban­dişti spanioli, care a organizat fuga Regelui Carol al II-lea în Portugalia. Însă ei nu au rămas acolo decât puţin. De teama extinderii războiului, Regele Carol al II-lea şi Curtea sa s-au refugiat în Cuba, apoi în Mexic şi în Brazilia.

În anul 1944, Ernest Urdăreanu s-a însurat, în Ciudad de Mexico, cu o tânără de 18 ani, Monique Cook. Mai târziu, în anul 1947, el a organizat nunta Regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, ceremonie care a avut loc în Brazilia. În anul 1949, ei s-au întors cu toţii în Portugalia. Ernest Urdăreanu a devenit cancelarul regelui Carol al II-lea. În această calitate, el a organizat ceremonia funerară ocazionată de moartea neaşteptată a regelui, în 1953. După moartea Regelui Carol al II-lea, Ernest Urdăreanu a rămas în serviciul Elenei Lupescu până la moartea ei, survenită în anul 1977. El a murit în Portugalia în anul 1985, la 88 de ani. Ernest Urdăreanu nu a reuşit să se mai întoarcă niciodată în România, după septembrie 1940.     RL

ROMA - LACUS CURTIUS XXXX

                 

Lacus Curtius a fost un spațiu sacru aproape în centrul Forumului Romanum. Era un loc înconjurat de o închidere cu grilaj, unde se găsea un ghizdei (o gură circulară de fântână ridicată deasupra terenului) și numeroase altare. Un relief din marmură, datând probabil din epoca lui Caesar a fost descoperit în apropiere, în anul 1553. El reprezintă pe eroul Curtius aruncându-se în prăpastie. Din mărturiile istorice se știe că împăratul Galba a fost masacrat, în anul 69 e.N, de către soldați, lângă Lacus Curtius.

Numeroase tradiții antice ajută la explicarea creației sale. Conform uneia, lacul (lacus)  era o mlaștină în care a fost înecat sabinul Mettius Curtius, pe timpul  războiului dintre romani și sabini. Mai există și altă variantă a dispariției acelui personaj mitic. Aceea îl prezenta ca un bun patrician roman care s-a sacrificat într-o prăpastie deschisă brusc pe locul Forului roman de un fulger. El s-a sacrificat sărind cu calul și armamentul în prăpastie, iar aceea s-a închis imediat după el.

O altă poveste, evocată de Varro, referitoare la Lacus Curtius, susține că asupra acestui loc a căzut un fulger, imprinând marca lui Jupiter. Ca urmare, Senatul a ordonat consulului din 445 e.A, Caius Curtius, de a închide acest loc devenit sacru.

ROMA - BIBLIOTECA ULPIA XXXX

                  Biblioteca Ulpia, sau Biblioteca lui Traian (Bibliotheca Ulpia sau Bibliotheca Traiani) era situată pe latura de nord a Basilicii Ulpia. Acolo erau lipite cele două edificii ale bibliotecii, unul destinat lucrărilor romane și celălalt autorilor greci.

Biblioteca a fost edificată între anii 106 și 113 e.N, dată a inaugurării Forului lui Traian, construit de către arhitectul Apollodor din Damasc, din ordinul împăratului. Acelui for grandios și extrem de costisitor i-a dat numele familiei sale, Ulpia. (Marcus Ulpius Traianus).

Edificiul de sud-vest avea laturile de 20 x 27 metri, era acoperit de o boltă și a fost degajat de sub strada modernă. O dublă colonadă în stil corintic, plasată pe podium, încadra nișele, care, pe două nivele, puteau conține fără îndoială 2.000 de volume. In fața intrării se afla un edicul pentru o statuie, înconjurat de coloane din marmură “galben antic” Pereții erau din cărămidă și acoperiți și cu marmură pe mari porțiuni. (a se înțelege că pereții aveau zone din cărămidă cu rol de absorție a umidității, dar, în rest erau acoperiți cu marmură).

Celălalt edificiu destinat bibliotecii, cel de nord-est era cu totul similar.

In cele două edificii se găseau săli de lectură, iar pe ziduri erau așezate busturi ale unor autori celebri. Arhive importante, ca cele privind edictele pretorilor, sau actele împăraților (libri lintei), au fost apărate tot în sânul bibliotecii.

Dintr-un motiv necunoscut, după sec.al 4-lea, cărțile de aci au fost transferate la Termele lui Diocletianus.