ROMÂNIA - PRĂBUȘIREA ECONOMIEI DUPĂ 1989 - PRIMA ETAPĂ 1990-1996

                      Din păcate steagul cu gaură și așa-zisa revoluție (o revoluție trebuia să aibă o doctrină și doctrinari) nu au adus locuitorilor României tocmai ce iși doreau. Au adus numai libertatea de exprimare și de călătorie în străinătate. Celor fără caracter le-au adus multiple căi de hoție în detrimentul statului, depravare, jaf, tâlhărie și excrocherii. Celor mulți le-a adus șomaj, sărăcie, nedreptate socială, degradare comportamentală și lupta cu un sistem judiciar ineficient, obedient păturii politice pervertite (nu trebuie numită clasă politică pentru-că ar fi dezastros pentru țară). După așa-zisa revoluție, economia României a avut parte de un declin rapid și dezastros, și de reforme inspirate numai de direcția distrugerii și dezintegrării, a trădării interesului național.

Cele mai mari probleme ale economiei au fost cele legate de pierderea piețelor de desfacere pentru produsele autohtone, (o dorință a unor forțe economice externe) și trădarea intereselor economice naționale de către pătura de politicieni parveniți din vechile structuri comuniste, adunătură de cea mai proastă calitate (eșalanele al 2-lea și al 3-lea ale fostului P.C.R., plus cadrele superioare ale Securității, Poliției și a altor organisme de represiune). S-au pierdut piețe externe tradiționale mari, precum URSS, China, Lumea arabă, țările africane.

S-a dat vina propagandistic pe Intreprinderile supradimensionate, construite pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, pe o tehnologie învechită și energofagă. In unele cazuri izolate, au existat și astfel de aspecte, dar ele puteau fi remediate din mers, așa cum o făcea mereu regimul înlăturat de la putere. Țara a încăput pe mâna unei pături de trădători și incompetenți, care în următorul sfert de veac au anihilat toate realizările anterioare și au condus spre o stare apropiată de colaps economic. Prin trădare, această clică de politicieni infractori au vândut aproape toată avuția țării din subteran și de la suprafață, sprijinind degradarea comportamentului spiritual și material al populației. Cu o viteză amețitoare au pătruns în țară toate racilele societăților occidentale, precum prostituția la vedere, traficul și consumul de droguri, violența stradală, violența în școli, pornografia în mass-media, etc.

Printre greșelile acestei perioade s-a numărat chiar confiscarea valutei exportatorilor, retragerea licențelor băncilor străine, liberalizarea greoaie a prețurilor și a cursului de schimb, privatizarea greoaie și ineficientă a companiilor de stat (numai prin mită nerușinată), incapacitatea menținerii acordurilor Stand-By cu FMI, acordarea de credite preferențiale slugoilor noii orânduiri statale, aplicarea unor reforme grăbite și neadaptate nevoilor țării, fărâmițarea exploatațiilor agricole, distrugerea sistemelor de irigații,  a avuției fostelor CAP și I.A.S., etc.

Incercarea bătrânicioasă de trecere la o economie de piață s-a realizat cu o încetineală demnă de slujitorii comunismului, aflați la putere. Ei nici nu știau ce este o economie de piață reală, urmărind să mențină o degringoladă a acesteia pentru propriile interese. Trecerea la o formă aparentă de economie de piață s-a făcut atât de încet nici în 2013 nu este realizată și stabilă.  După aproape un sfert de secol, nu se poate spune că țara are o adevărată economie de piață eficientă.

In anii 1996-1997 s-a trecut la liberalizarea cursului de schimb și a fost pusă în aplicare o politică monetara mai strictă, după ce fuseseră devalizate multe bănci însemnate ale țării de către oamenii noii puteri comunistoide. S-au liberalizat prețurile şi s-a permis cetățenilor străini sa achiziționeze terenuri în Romania, fără a se aplica dreptul de preemțiune al statului în caz de intenție a vânzării.

Până în 1988, România a fost cel mai mare partener economic, din Europa de Est, al SUA. In 1988, Nicolae Ceaușescu a renunțat la statutul de " Națiunea cea mai favorizată", produsele românești devenind mai scumpe și implicit mai puțin căutate de cetățenii americani. Statutul de " Națiunea cea mai favorizată" a fost redobândit în anul 1993, iar în 1994 taxele pentru produsele romanești, pe piața americană, au fost ridicate. Nicolae Ceaușescu a visat atunci ca România să devină cu totul independentă pe plan internațional, începând cu planul economic. Dorea ca țara sa să devină ofertant de capital pentru împrumuturi, nu țară împovărată de datorii externe, situație în care trebuia să se supună unor directive externe. Pentru această ambiție, de a se așeza alături de cei care îndatorează omenirea, a fost executat mișeleşte, sub privirile serviciilor de spionaj străine și fără nici o reacție din partea “democrațiilor occidentale”.

Industrie si PIB 1988-1996

Privatizarea marilor companii de stat din industrie a început în 1992 cu transferul a 30% din acțiunile întreprinderilor respective către un fond privat, fiecare cetățean al României primind acțiuni ale întreprinderilor. Foarte multe acțiuni au fost supraevaluate și la puțin timp după emiterea lor și-au pierdut mare parte din valoare. Ca atare se tranzacționau pe stradă și în piețe de către țigani inculți, iar oamenii le-au vândut pe nimic, pentru-că nu au avut încredere în ele. Aceasta pe drept cuvânt. Pe această cale Statul și-a lepădat proprietățile către niște geambași, numiți pompos „investitori” și a contribuit decisiv la prăbușirea economiei. Au existat numai câteva întreprinderi care au supraviețuit acelei perioade. Celelalte 70 de procente au rămas în proprietatea statului. Conducătorii vicleni și îmbuibați de aşa-zisa revoluție au scandat cu tupeu că STATUL este cel mai prost administrator şi că toată averea lui trebuie înstrăinată prin privatizare. Uitau, cu rea voință, că ei erau acei administratori dezastroși şi că pe timpul vechiului regim averea țării fusese administrată cu succes, chiar dacă nu cu strălucire.

Cu ajutorul Băncii Mondiale, FMI și UE, a început, procesul de privatizare al companiilor de stat celor mai importante și bănoase. Acest proces a fost, și încă este, anevoios și de cele mai multe ori contestat. După aproape un sfert de secol de la așa-zisa revoluție privatizarea încă nu s-a încheiat. In schimb, s-au vândut străinilor domenii şi întreprinderi de importanță strategică, de importanță vitală pentru țară, unde numai statul român ar avea dreptul să hotărască. Deci se poate vorbi cu tărie și de o aservite a țării față interese străine, interese cel puțin economice.

In cele mai multe cazuri, privatizarea nu a dat rezultatele scontate şi a condus la falimentul companiilor respective şi la vânzarea lor la fier vechi, tot de către țigani.

Din graficele de mai sus, se vede foarte clar direcția în care a mers economia României după așa-zisa revoluție. Până în 1992, PIB-ul a scăzut cu aproape 40%, iar producția industrială a scăzut cu peste 45 %. Economia şi-a revenit ușor după 1993, dar după anul 1996 a urmat o altă o cădere rapidă.

Nicolae Ceaușescu reușise ca până în 1989, să achite datoria externă a României aproape integral (cu excepția unor datorii curente ale anului. In perioada 1989-1996, guvernarea comunistoidă de profitori a crescut datoria externă de la un miliard USD la peste opt miliarde.

In această perioadă, toți banii păstrați "la saltea", cu mult efort, de către Nicolae Ceaușescu, s-au pierdut, lăsând loc investitorilor străini, cei mai mulți niște profitori, și unor escroci români. Inflația a ajuns la cote alarmante și au apărut jocurile de tip Caritas, sau alte scheme de câștig rapid. Aceste scheme nu au făcut decât să sărăcească și mai mult populația, întrucât numărul pagubiților Caritas, SAFI, FNI etc. s-a ridicat la peste 500000.

Cursul de schimb leu/USD a crescut de la 14 lei/USD, în 1989, la peste 3000 lei/USD în 1996.

Agricultura si productia de energie 1989-1996

Dupa 1989 a fost începută procedura de restituire a terenurilor agricole proprietarilor de drept. Acesta măsură care, în teorie, ar fi trebuit sa fie una foarte bună, a fărâmițat exploatațiile agricole și produs un număr imens de nedreptăți din partea administrațiilor comunale. După acel moment numărul exploatațiilor agricole a depășit 4 milioane și din cauza lipsei de experiență a noilor proprietari, a vârstei înaintate a acestora, a mecanizării reduse în executarea lucrărilor agricole și a obținerii greoaie a titlurilor de proprietate, a scăzut productivitatea agriculturii, iar producția agricolă a devenit imprevizibilă, oscilând foarte mult de la un an la altul. Agricultura, în foarte mare măsură, s-a reîntors la modalitățile de exploatare din perioada medievală, devenind o agricultură de subzistență. Calul și vaca au devenit forța motrice a masei de agricultori săraci. Imense suprafețe de teren agricol au rămas nelucrate, în stare de sălbăticie. Acele suprafețe au infestat cu dăunători și suprafețele arabile alăturate. A început să se practice o agricultură fără asolamente și cu folosirea de sămânţă neselecționată, produsă în propria gospodărie. Seceta a făcut mereu ravagii, pentru că irigațiile comuniste fuseseră părăsite de guvern și distruse de locuitori inconștienți, fără ca guvernanții să intervină pentru protejarea lor.

Producția de energie a urmat același trend și a scăzut până în 1992 cu aproape 30%. Scăderea producției energetice, de după 1989, s-a datorat și scăderii producției industriale, industria fiind cel mai mare consumator de energie din România. După anul 1992, producția de electricitate a crescut treptat, iar în 1996 a fost pus în funcțiune primul reactor al centralei nucleare de la Cernavodă.

Pierderea piețelor de desfacere externe pentru produsele românești și desființarea multor societăți de stat au făcut ca până în 1991, în numai doi ani, exporturile României să scadă cu peste 50% și ca până în 1996 importurile sa crească cu peste 30%, producând o lipsa acută de valută. Valuta era obținută foarte greu și cea mai importantă sursă au constituit-o acordurile Stand-By cu FMI, acorduri ce nu au putut fi menținute mai mult de un an după semnarea lor, România devenind un partener neserios pe plan internațional. 

ROMANIA - INDUSTRIA DE MAȘINI ȘI UTILAJE 1965-1989 - DISTRUGEREA EI SUB REGIMUL TRĂDĂTOR DE DUPĂ 1989

                 Incepând cu anul 1980 industria de mașini și utilaje reprezenta, în Romania, aproximativ 35% din totalul producției industriale, fiind cel mai mare sector industrial. In anii '50, România se folosise de ajutor tehnologic de la Uniunea Sovietică și de la țările membre CAER. Odată cu ridicarea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea PCR și a Statului, începând cu anul 1965, Romania a lărgit relațiile cu Vestul, fiind interesată să achiziționeze tehnologie superioară și să încheie parteneriate cu firme din acele țări. Nu a încetat să folosească și oportunitățile din CAER.

Colaborarea cu tehnologia și capitalul din țările dezvoltate a adus României avantaje mari în accelerarea dezvoltării industriei în toate ramurile, dar și pe linia competitivității în comerțul internațional. Exporturile românești din industria de mașini și utilaje au cuprins un segment de piață din țările dezvoltate, dar s-au îndreptat cu pedilecție spre țările în curs de dezvoltare de pe toate continentele. Mai mult, România a ajuns chiar să construiască  cu succes fabrici pe teritoriul unor țări în curs de dezvoltare.

Restrictiile impuse asupra importurilor de conducerea statului, a determinat industria autohtonă să satisfacă aproape 90% din necesarul țării de mașini și utilaje. In anii ’80 puține țări din lume se puteau lăuda cu astfel de performanțe, numai cele super-dezvoltate. Erau destule cazuri în care producția internă de mașini și utilaje nu a atins standardele cele mai înalte și dorite, dar România era obligată să lupte și să progreseze din mers.

Atât in termeni cantitativi cât și în ceea ce privește diversitatea producției, sectorul construcției de mașini și utilaje era impresionant.

In 1982 Romania se afla pe locul 10 în lume la producția de mașini-unelte și devenise cel mai mare exportator de vagoane feroviare de transport de marfă din lume și al treilea exportator de instalații petroliere. Romania era una din puținele țări care construia platforme maritime de foraj. Platformele uriașe erau asamblate pe santierul naval de la Galați, folosind componente produse pe plan local.

Pași mari au fost făcuți și în construcția de nave, mașini de teren, avioane și echipament electric și electronic.
După un sfert de secol industria României se regăsește numai în amintiri. Nu mai există decât extrem de puține locații industriale, restul fiind devalizate economic, distruse fizic, vândute pe sume ridicole unor șacali politici interni, sau unor străini l-au cumpărat pentru a anihila concurența pentru industrii similare din lumea lor de interese.

DACII - APRECIERI ALE AUTORILOR ANTICI

                Este inexplicabilă lipsa rușinoasă de preocupare a lumii științifice și profesorale în raport cu trecutul antic al poporului rămân, în raport cu originile sale adânci și admirabile traco-geto-dace. Această lacună a istoiei noatre nu poate fi explicată decât prin lipsa de documentare și prin ploconirea  în fața unor teorii istorice alogene despre strămoșii noștri antici și preluarea necritică a acelora. Deși a dat semne că ar dori să scoată din umbră rădăcinile și filonul geto-dacic al românilor, continuitatea lor genetică și cultural-comportamentală, regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu nu a găsit istorici pe măsură de informați. Abia în această perioadă apropiată, istoria oficială a României a început ă vorbească ceva mai mult despre geto-daci și despre marea lor familie tracică. S-a încercat să se înlăture impresia românilor de rând că traco-geto-dacii nu s-ar fi bucurat de un rol mare în istoria antică europeană. S-a mai încercat să se înlăture, pe deplin merit, ideea că după cucerirea romană filonul neamului dacic s-ar fi pierdut în moștenirea de sânge și de tradiții a urmașilor. Reamintirea, pe un plan superior, a originii traco-geto-dacice a poporului român a fost un merit al perioadei dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, dar acesta nu a împiedicat pe istoricii vremii să se ocupe prea mult de istoria modernă și comunistă, aproape lipsită de fundament original.

Mărturiile istorice scrise ale unor autori antici de renume și din diverse perioade nu au fost studiate și interprtate de istoricii români cu pretenții, sau nu au fost aprofundate. Cel mai sigur este că nu au avut curajul să e ia la tântă cu concepțiile

false și cu teoriile agreate de istorici srăini și acceptate slugarnic.Unii istorici români cu pretenții de după 1990 au mers pe aceeși cale de ignoranță, cu toate că sursele istorice și dovezile materiale la care au acces astăzi demonstrează minciuna pe care istoria oficială o servește încă românilor, lipsindu-i de mîndria unui trecut strălucit și a unei ascentențe de care nu se pot bucura multe popoare europene. Intr-o țară cu clasă politică de cea mai joasă speță intelectuală, patriotismul și mândria națională nu pot avea sorți de izbândă decât prin munca unor personalități științifice de excepție în cercetare, lingvistică veche și logică deductivă, dar și combative.

In contradicție flagrantă cu imaginea traco-geto-dacului barbar, primitiv, pe care unii istorici români cu suflete alogene se chinuie să o inoculeze unor noi generații, mari istorici și filozofi ai antichității ne-au prezentat o viziune fascinantă a lumii geto-dacilor.

 Ca atare, în lucrările de specialitate și în manuale moderne ar trebui consemnate, în primul rând, mărturiile autorilor antici despre strămoșii românilor alături de mărturii materiale evocatoare:

1.- Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, au făcut parte din marea familie a tracilor, popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele lui Homer (în jurul anului 800 e.A.), ştirile despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII e.A., când grecii şi-au extis sfera de interese în arealul dunărean și pontic.

2.- Hesiod (apox. sec.al 8-lea e.A.), considerat cel mai vechi poet al greciei după Homer, a menționat în poemul său, Theogonia, raporturile tracilor cu grecii. El se pare că a cunoscut zona de nord a arealului tracic numid mare fluviu de acolo “Istrul care curge frumos”.

3.- Filozoful grec Pitagora (cca 580 e.A-cca 495 e.A), în lucrarea sa “Legile morale și politice” a făcut zece referiri la valorile superioare ale geților. In legea 1143 Pitagora a spus: “Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci să tragi învățăminte de la ei. La geți câmpurile sunt fără margini, toate pământurile sunt commune. Și dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, spune Homer.“

4.- Simonide din Keos (556-467 e.A), unul dintre cei mai apreciați poeți lirici greci, a făcut și el referire la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, vorbind și de “Istrul cel îndepărtat”. El a fost cel care a conceput cenotaful eroilor de la Thermopylae:

“Străine ce treci pe aici, te du și vestește la Sparta:

Morți noi zacem după ce legilor ei ne-am supus.”

5.-Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al 6-lea e.A. a transmis unele dintre primele informații scrise despre traci în lucrarea intitulată "Inconjurul pământului", lucrare din care au rămas doar fragmente. Intr-unul din fragmente sunt consemnate două triburi, crabyzii (cobrizii) și trizii, care locuiau în sudul Dobrogei, precum și o cetate aflată lângă Istru, numită Orgame. Acele triburi au mai fost pomenite și în scrierile altor scriitori greci ca făcând parte din neamul geților. In acest nod geții își fac apariția în istoria scrisă.

6.- Vorbind despre marea expeditie a regelui persan, Darius (522/521-486 e.A), împotriva sciților (513/514 e.A), Herodot (484-425 e.A) (Istorii, IV, 90-94) spunea că regele perșilor, înainte de a ajunge la Istru, “birui mai întâi pe geți”,  sau în altă variantă apropiată: „geții sunt cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”.  “Acestia se cred nemuritori si sunt “cei mai viteji si mai drepti dintre traci”.

Rezultă clar că geții populau și malul sudic, sau balcanic, al Istrului. Este probabil că cei de la nord de Istru veniseră, cu curaj, să-i ajute pe cei de sud și pe alți traci, în confruntarea cu armatele lui Darius.

Herodot a mai spus: „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi”.

7.-Platon (n. cca. 427 î.H. - d. cca. 347 î.H. ), un alt filozof al Greciei antice), elev al lui Socrate și profesor al lui Aristotel, a consemnat în dialogul “Carmides” o discuție între Socrate și Carmides, unde Socrate povestește ce l-a învățat un medic trac atunci când a fost la oaste. Iată, în consemnarea lui Platon, ce i-a spus medicul trac lui Socrate: “Zamolxis, regele nostru, care este un Zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de corp. Tot astfel, trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli – pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, zicea medicul, toate lucrurile bune și rele pentru corp și pentru om, în întregul său, vin de la suflet și de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales și în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea.“

Viziunea superioară asupra medicinei, transmisă peste milenii, de un medic trac, de acum 2400 de ani, prin intermediul vocii unui mare filozof antic este foarte importantă pentru aprecierea nivelului de cultură al geto-dacilor. Această perspectivă holistică a fost redescoperită abia de medicina modernă!

8.- Istoricul Tucidide (Thucidedes) (460 e.A - 400/395 e.A) spune că geții aveau aceleași arme și mergeau călări ca și sciții.

El relatează în opera "Războiul peloponesiac" despre teritoriul locuit de geți. Asemenea lui Herodot, acesta îi plasează pe geți dincolo de munții Haemus (Balcani), până la Pontul Euxin (Marea Neagră), învecinându-se cu sciții. Acești geți se aflau sub autoritatea regelui odris (tot trac) Sitalces, căruia îi furnizau călăreți. Statul odris se întindea până la gurile Dunării, încluzând pe toți geții din Dobrogea și de la sud de fluviu. Este foarte probabil că în sec. al 6-lea e.A., în urma slăbirii puterii odrișilor, mai ales după moartea regelui Cotis I, în anul 395 e.A., geții de la nord de Balcani și până la Istru, să-și fi câștigat independența.

Există și părerea altor autori, care au susținut că geții de la sud de Istru ar fi căzut sub stăpâniea odrișcilor după retragerea persanului Darius.

9.- Ptolemeu, unul din diadohii lui Alexandru cel Mare, devenit mai târziu regele al Egiptului și întemeietorul dinastiei Lagide, în Egipt, l-a însoțit, în anul 335 e.A., pe Alexandru în expediția sa împotriva tribalilor și a geților. Relatările lui Ptolemeu au fost păstrate în opera lui Arrianus, scriitor grec din secolul al II–lea e.N., care a ocupat diferite demnități în Imperiul Roman. Pornind pe firul narațiunii lui Arrianus, se află că oastea macedoneană, formată din 30.000 de soldați, a trecut pe lângă orașul Philippi, apoi pe lângă masivul Orbelon, după care traversat râul Nestos, și după zece zile a ajuns în munții Haemus (Balcani), unde a avut loc prima confruntare cu tracii. Aceia au încercat cu ajutorul căruțelor de luptă prăvălite de pe munte să destrame formația falangei macedonenilor, însă Alexandru a contracarat manevra cu abilitate. Modificându-și planul inițial, Alexandru a renunțat la debarcarea pe ostrov, îndreptându-și atenția asupra geților de pe malul nordic. Cu ajutorul corăbiilor de pe fluviu, dar și a monoxilelor care erau din belșug "deoarece locuitorii zonei le foloseau la pescuitul în Istru sau când merg unii la alții pe fluviu", dar și cu ajutorul unor burdufuri umplute cu paie, Alexandru a trecut Dunărea noaptea, împreună cu 1.500 de călăreți și 4.000 de pedestrași. A înaintat de-a lungul fluviului prin holdele de grâu atât de înalte încât trebuia să fie culcate cu lăncile. Și-a organizat armata în două corpuri: pedestrimea, care forma falanga, și cavaleria pentru a apăra flancul stâng al falangei. La început geții, luați prin surprindere, au acceptat lupta în câmp deschis, dar mai mai târziu s-au refugiat într-o așezare fortificată la o parasangă de Istru. Aceștia abandonează fortificația fără luptă, pentru a nu fi încercuiți, deoarece "fortificația nu era bine întărită". In aceeași zi și macedoneanul Alexandru a renunțat la campania spre interiorul teritoriului getic. Mai mult ca probabil că Alexandru nu a vrut să dea piept cu armata geților care erau pe cale să se concentreze.

10.- Scriitorul antic Trogus Pompeius, cunoscut și sub numele întreg  de Gnaeus Pompeius Trogus, poet roman din sec. 1 e.A., a relatat în "Istoria lui Filip" despre regele geto-dac Oroles (rex histrianorum), care stăpânea prin părțile de sud ale  Moldovei și probabil în răsăritul Transilvaniei (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2). In relatare menționa acel rege get și-a pedepsit supușii pentru faptul că nu au luptat cu success împotriva bastarnilor (neam germanic) (la Iustin , Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16). Mai este consemnat și că o puternică forță getică avea să distrugă armata macedoneană și pe comandantul ei Zopyrion în anul 326 î.e.n., undeva în zona gurilor Dunării, la întoarcerea acesteia din expeditia contra scitilor (Trogus Pompeius, la Iustin: Istoria lui Filip, XII, 2,16 si Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).  De la acelasi scriitor antic mai aflăm că puterea dacilor creste pe vremea regului Robobostes.


11.- Scriitorul antic Diodorus Siculus, cunoscut și ca Diodor din Sicilia (80-21 e.A), a relatat în lucrarea sa "Biblioteca istorică" că geții, conduși de regele Dromihetes (Dromichaites), au reușit să înfrângă în două rânduri expedițiile fostului diadoh Lisimah (Lysimachos), întreprinse la nord de Dunăre. In prima confruntare geții au  reușit să îl ia prizonier pe fiul acestuia, Agatocles, și apoi chiar pe Lisimah, în cea de a doua confruntare, ducându-l în cetatea Helis. Insă, plin de înțelepciune, Dromihetes i-a cruțăt viața lui Lisimah, i-a oferit un festin regesc și l-a eliberat, primind în schimb prietenia regelui trac, teritoriile ocupate și chiar pe fiica acestuia ca soție. Lisimah ajunsese în acel timp regele Traciei elenistice, ca urmare a împărțirii și a luptelor dintre diadohii lui Alexandru cel Mare, a marelui imperiu cucerit de acela.

Pentru a doua jumătate a secolului al 3-lea și începutul secolului al 2-lea e.A s-au descoperit la Histria două documente epigrafice, care au atestat existența la Dunărea de Jos, mai precis în zonele de sud ale Moldovei și nord-estul Munteniei, a doi regi (basilei) de origine getică, anume Zalmodegikos și Rhemaxos.

Secolul I e.A. a înseamnat, pe plan economic, politic si cultural, apogeul puterii geto-dacilor. Această perioadă a fost dominată de cei doi mari regi ai Daciei, Burebista și Decebal. Primul, care a domnit aproximativ între anii 80-44 e.A. este denumit într-o inscriptie greceascã din   Dionysopolis (Balcic) “cel dintâi si cel mai puternic dintre toti regii care au domnit vreodată peste Tracia”.

12.- Strabon (63/60 e.A-21/26 e.N) a fost contemporan al lui Marcus Vipsanius Agrippa, prietenul și sfătuitorul lui Augustus. Agrippa a văzut harta lui Strabon și i-a citit Comentariile, în care îi menționează pe daci numindu-i geți. Vorbind despre suebi, Strabon spune că aceștia se învecinează cu geții, iar după Germania meridională, care aparține suebilor, "îndată urmează teritoriul geților, la început îngust, mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munții Pădurii Hercinice și cuprinzând și o parte din munți; apoi teritoriul getic se lărgește și se întinde spre nord până la tirageți." Strabon ne indică și limita de vest a geților, Dunărea Mijlocie, pe care o găsim și la Appianus, acesta din urmă făcând și diferența dintre cursul superior și mijlociu al  fluviului. Era numit Danubius pe cursul superior și Istru pe cursul inferior, spre vărsare în mare. Strabon a menționat și diferența de nume, unii autori numindu-i geți pe cei care locuiau "spre Pontul Euxin și răsărit" și daci pe cei care locuiau "în partea opusă, spre Germania și izvoarele Istrului". Rezulta astfel că ei erau un singur popor. Strabon nu oferă prea multe detalii despre teritoriul geților. Totuși, el menționează râul Marisos (Mureșul), care se varsă în Dunăre și numele muntelui sfânt Cogaionon, în care se afla peștera lui Zalmoxis. Despre câmpia din nordul Dunării, Strabon nu avea prea multe date, considerând regiunea dintre Marea Neagră, gurile Dunării și Nistru ca fiind "în întregime șes și fără ape", regiune pe care a numit-o "pustiul geților".

13.- Tot istoricul grec Strabon (n. 63 sau 60 î. Hr.  - d. 21 sau 26 d. Hr.) a spus în lucrarea sa, “Geografia”: “Ajungând în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de sus prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci încât, în câțiva ani, a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă, a ajuns să fie temut și de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia până în Macedonia și Iliria, a pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu ilirii și a nimicit pe de-antregul pe boii aflați sub conducerea lui Kritasiros și pe tauriști. Spre a putea ține sub ascultare poporul, el și-a luat ca ajutor pe Deceneu, care rătăcise multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne de prorocire, mulțumită cărora spunea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis.”

Regatul lui Burebista, care, potrivit surselor istorice existente, poate fi apreciat la de cel puţin cinci ori teritoriul actual al României, întins atât la sud cât şi la nord de Dunăre, ajunsese atât de puternic încât regele său a devenit chiar un arbitru în conflictul dintre Cezar şi Pompei. Cu o armată evaluată de istoricul Iordanes la aproximativ 200.000 de oameni, Burebista era o ameninţare pentru Cezar şi Imperiul Roman şi doar faptul că cei doi mari lideri au fost asasinaţi în acelaşi an, 44 î.H., a făcut să se evite o confruntare de proporţii uriaşe. Dacia lui Burebista era capabilă să învingă Imperiul Roman. O confruntare între cele două forţe militare ar fi făcut ca istoria Europei să fie astăzi cu totul alta…

După dispariția de pe arena politică a marelui rege geto-dac, pe la mijlocul sec.I e.A. (45-44), izvoarele literare au menționat o serie de regi geto-daci, printrecare se  remarcă Scorilo, Dicomes, Cosito, Comosicus, Diuras (Duras), Diurpaneus și în Dobrogea, Roles, Dapyx și Zyraxes

 14.- Forța militară și determinarea geto-dacilor a continuat să atragă atenția lumii și în secolul următor  domniei lui Burebista. Dio Chrysostom (cca. 40 - cca 120 e.N.) orator grec, scriitor, filozof și istoric al Imperiului Roman povestește într-unul dintre „Discursurile” sale despre o călătorie făcută în ținuturile geto-dacilor: ”Se întâmplă că am facut acum o călătorie lungă, drept la Istru şi în ţara geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi. Veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi pace”. Tot el a mai spus că: “Geţii sunt mai înţelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemenea grecilor.”

15.-Istoricul roman Dio Cassius (n. 155 sau 163/164 – d. după 229) a comentat în Istoria romană LXVII: “După o ședere de câtva timp la Roma (Traian) el întreprinde o expediție contra dacilor. Gândindu-se la faptele acestora, era mâhnit din cauza tributului pe care romanii trebuiau să-l plătească în fiecare an, și văzând cum puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit”. El a precizat și că situațiea umilitoare pentru romani, de a plăti tribut dacilor, după războaiele din anii 87 și 88 e.N., a fost unul dintre factorii care l-au determinat pe Traian să înceapă expedițiile împotriva dacilor.

16.- Istoricul romanizat Iordanes (sec.al 6-lea e.N.), în lucrarea “Getica”, a vorbit despre geto-daci, la aproape 1.000 de ani distanță, în aceeași termeni apreciativi:

“… (Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…). Ce mare plăcere ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală…”

Un astfel de izvor documentar poate anula, numai el singur, părerile despre o eventuală  înapoiere pe scara civilizației europene geto-dacilor.

Iordanes s-a ocupat și de regatul lui Burebista, care, potrivit surselor istorice existente, poate fi apreciat la de cel puțin cinci ori teritoriul actual al României. Intins atât la sud cât și la nord de Dunăre, ajunsese atât de puternic încât regele său a devenit chiar un arbitru în conflictul dintre romanii  Cezar și Pompei. Cu o armată evaluată de istoricul Iordanes, la aproximativ 200.000 de oameni, Burebista era o amenințare pentru Cezar și pentru Imperiul Roman și doar faptul că cei doi mari lideri au fost asasinați în același an, 44 e.A., a făcut să se evite o confruntare de proporții uriașe. Dacia lui Burebista era capabilă să învingă Imperiul Roman. O confruntare între cele două forțe militare ar fi făcut ca istoria Europei să fie astăzi cu totul alta…

17.-Referindu-se la această situație, Sfântul Isidor de Sevilla (560-636 e.N), unul dintre părinții apuseni ai Bisericii și un savant al vremii lui, spunea: “Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic.”

Cu timpul, multele invazii ale geto-dacilor la sud de Istru au dovedit romanilor că aveau la nord o putere armată de care trebuia ținut seama și care trebuia anihilată. Până la urmă, confruntările dintre geto-daci și Imperiul Roman aveau să înceapă.

Inainte însă de cucerirea unei părți din Dacia (nu a întregii Dacii), în anul 106, Imperiul Roman avea să suporte una dintre cele mai mari umilințe. Pentru prima dată în istoria sa, Imperiul avea să plătească tribut dacilor pentru pacea de 12 ani îngăduită de aceștia, după cele două războaie de la Tapae din anii 87 și 88.

.

ROMA SUBTERANĂ - BALNEUM DI VIA DEL TEATRO MARCELLO YYYY

                In 1929, pe timpul săpătuilor care vizau deschiderea aşa-zisei Via del Mare, care astăzi se numeşte Via del Teatro Marcello, au fost descoperite la baza Capitoliului, în faţă cu Via Montanara o serie de construcţii antice.

Săpăturile, sau, mai bine zis, lucrările de terasament executate, au reperat zidărie de cărămidă din perioada lui Hadrianus, care, la rândul ei astupase lucrări mai vechi. Prezenţa unor rezervoare acoperite cu faianţă şi a unei cisterne, au permis să se recunoască o baie, un spaţiu de relaxare specific unei proprietăţi private.

Prima zonă a complexului, situată la nord, era o sală mare cu un pilastru din cărămidă, care a fost dezvoltat de la perete.

Pereții au avut o bază mare de tencuială în roșu purpuriu, încă păstrată parțial, în timp ce partea lor centrală a fost vopsită cu alb, cu mici figuri umane și elemente vegetale suspendate de fire și bordate cu benzi de fire roșii. Acest tip de decor este o simplificare a stilului al patrulea Pompeian, făcând parte din așa-numitul "stil linear" tipic de la sfârșitul celui de al doilea sec.e.N și din prima jumătate a sec.al 3-lea e.N.

Acest Balneum de la teatrul Marcellus era o încăpere lungă și îngustă, avea un acoperiș în cruce  și o nișă rectangulară dublă pe zidul scurt. Pardoseala, care provenea, probabil, din perioada lui Septimius Severus, era executată din mozaic alb și negru, compus din semicercuri albe jucstapuse pe latura convexă, semicercuri menite să delimiteze formele hexagonale negre, cu două laturi drepte și patru concave.

La sud de sală se deschidea o terasă spre o cameră adiacentă, rezemată de stânca Capitoliului, caracterizată prin trei nișe, dintre care cea centrală cu secțiune dreptunghiulară și celelalte două semicirculare.

In plus, din aceste construcţii, au fost dezvoltate alte camere cu o orientare diferită. Una dintre acestea a avut două nișe mari arcuite, dintre care una cu cadă avea zidurile acoperite cu marmură, ziduri articulate în cinci nișe separate de coloane amplasate pe părțile laterale. Deasupra lunetei arcului se găsea o frescă, ce data din sec.al 4-lea, probabil ultima perioadă a folosirii băii. Fresca reprezenta eliberarea Andromedei înlănțuite de stâncă de către Perseu.

La pictură se remarcă două faze, prima a trandafirilor și cu cornișe din stuc, iar cea de a doua similară mozaicului din sală, cu benzi roșii care divid trei careuri albe, cu Gorgona în centru şi păuni în cele laterale.

Astăzi, datorită unei plăci a trotuarului nu se poate vizita decât marea sală cu mozaic, restul spaţiilor fiind parţial îngropate.

ROMA SUBTERANĂ - ALTARUL ZEULUI MERCUR

               In beciul unei clădiri de pe  Via di S. Martino ai Monti nr 8, în Roma, a fost descoperit în 1888, încă în picioare, un altar dedicat zeului Mercur, zeitate ce patrona activitățile comerciale. Altarul din marmură, s-a aflat, probabil, la baza unei statui și a fost plasat pe un podium mai ridicat şi precedat de o platformă lucrată din blocuri de tuf,cu două scări laterale.

Pe altar se află următoarea inscripție a cărei traducere este dată mai jos:

IMP CAES DIVI F AVGVST / Pontif MAXIMVS, COS XI / TRIBVNICIA POTEST XIIII / E Stipe QVAM POPVLVS Romanvs / K IANVARIIS Apsenti EI CONTVLIT / IVLLO AFRICA FABIO ANTONIO COS / MERCVRIO SACRVM

”Impăratul Augustus Caesar, fiul lui Julius divinul, Pontifex Maximus, Consul pentru a unsprezecea oară, investit cu puterile tribuniciare pentru a paisprezecea oară, a dedicat acest monument cu banii pe care poporul roman i-a dat la 1 ianuarie, în timp ce el a fost absent sub Consulatul lui Iullus Antonus și Fabius Africanus. Dedicat lui Mercur.”

Astfel, s-a stabilit că altarul a fost dedicat în anul 10 e.A, prin voința împăratului Augustus, care astfel a restaurat o sărbătoare tradițională romană, numită Compitalia, cu banii oferiţi de poporul roman cu ocazia acestei aniversări de la începutul lunii ianuarie.
In intersecții s-au ridicat, din perioada arhaică, altare dedicate pentru Lares compitales, zeități a căror sarcină era de a supraveghea și de a proteja granițele domeniilor. In zonele urbane, aceste altare, amplasate la intersecțiile de importanță majoră, au avut rolul să împartă diferite cartiere, iar în timpul acelor sărbători lângă ele aveau loc cerimonii oficiate de un Magister vici.

ROMA SUBTERANĂ - AQUA VIRGO XXXX

               Este uimitor ca după douăzeci de secole apeductul Aqua Virgo (Apa Fecioarei) este încă în funcțiune. Acesta a fost construit de Agrippa, prietenul și sfetnicul împăratului Augustus și l-a inaugurat la 09 iunie 19 e.A. Era destinat pentru a furniza apa necesară băilor sale încălzite din Martius Campus (Câmpul lui Marte). A fost al șaselea apeduct al Romei, în ordinea creației. El  și-a avut originea nu departe de cursul râului Anienus - de la unele izvoare din Agro Lucullano, la "opt mile de Via Collatina (corespunzând cu 10,5 km distanță), în apropierea orașului modern Salon și la 24 de metri deasupra nivelului mării. Sistemul de colectare cuprindea diferite izvoare și vene de apă variate, toate colectate într-un rezervor. Pe parcurs s-a captat apă și din alte bazine de-a lungul parcursului. 

Conform celor calculate de Frontinus, acest apeuct avea un debit de 1.202 litri pe secundă. Apa ajunsă în oraș era distribuită în 18 cisterne. In total aducțiunea avea o lungime de 20,47 Km., din care mai puțin de doi kilometri în parcurs subteran.

Asemănător altor apeducte, Aqua Virgo nu urma calea cea mai scurtă în oraș, sau în apropierea lui. Adesea, această măsură a fost necesară pentru a menține constantă panta (Mensura declivitatis) canalului și pentru a evita ca apa să prindă o viteză care ar fi compromis siguranța apeductului în sine. 

In cazul acestui apeduct, motivele au fost, probabil, diferite: în ciuda faptului că trebuia să servească zona de sud-est a Romei, apeductul Virgo intra în oraș pe la nord, după care făcea un ocol larg și lung ca să sugereze că ar fi vrut să slujească vasta zonă suburbană din nord, zonă, până atunci, complet lipsită de alimentare cu apă. Traiectul cotit al apeductului spre Câmpul lui Marte nu avea nevoie să traverseze zone prea urbanizate ale orașului la data construcției. Traseul său urban a fost dezvoltat în cea mai mare parte în subteran, dar a avut și porțiuni aeriene susținute de arcuri. Rămășițe ale traiectului sprijinit pe arcuri sunt multe, precum cele dela traversarea dealului Pincio (Villa Medici), de la poalele dealului din preajma grădinilor lui Lucullus, de la traversarea căii actuale, Via Nazareno (care păstrează îngropate parțial trei din blocuri de travertin, cu inscripție ce amintește de reconstrucția din timpul lui Claudius). 

Fontana di Trevi

De aici apeductul a mers spre zona Fântânii Trevi și prin zona ocupată acum de Palazzo Sciarra (în al cărui subsol se găsesc rămășițele altor două arcade, precum și blocuri de travertin din timpul lui Claudius, cu o deschidere de 3,15 metri), a depășit Via Lata (azi Via del Corso) cu un arc, transformat mai târziu în Arc de triumf în onoarea lui Claudius, pentru a sărbători cucerirea unei mari porțiuni din Insula Britanică. A continuat de-a lungul Viei del Caravita, Piazza S. Ignatius şi Via del Seminario, unde, la început, s-a stabilit cisterna (castellum) terminală. După cele relatate de Frontinus, aici s-a terminat “în faţa sursei de la Saepta”, în apropiere de Pantheon şi Termele lui Agrippa, până la Trastevere.

Fontana Barcaccia - Piazza di Spania

Apeductul a rămas în funcțiune și accesibil inspecțiilor și controalelor pe porțiunile subterane. Tunelul său urban este bine cunoscut, putându-se merge pe el chiar cu barca, deoarece are o lăţime medie de 1,50 metri. In unele zone de teren este construit din zidărie şi ciment prins în plasă, iar în altele străbate bariere din tuf, în care s-au săpat galerii. In zonele de dealuri suburbane tunelul ajunge la o adâncime de 30-40 de metri, cu un maxim de 43 de metri în Parioli, Viale România.

Fontana di quatro fiumi - Piazza Navona

Legenda spune că izvoarele au fost arătate soldaţilor lui Agrippa, care căutau în zadar, de către o tânără. Din acel moment construcţia a primit numele de Aqua Virgo (apa Fecioarei)
Utilizarea timp de  două mii de ani a apeductului a necesitat, nenumărate lucrări de întreținere, restaurare și reconstrucție parțială. In antichitate lucrări majore s-au executat în timpul lui Tiberius ( în 37 d.Hr) și mai ales pe timpul lui Claudius ( în 45-46) e.N. Restaurări au avut loc şi în timpul lui Constantin, astfel că pe timpul ostrogotului Theodoric apeductul a fost încă lăudat pentru puritatea apei. Curând tot ostrogoții l-au avariat grav, dar conduși de Vitiges, cel care s-a opus cuceririi generalului bizantin Belizarie. Din cauza marilor nevoi autoritățile bizantine au avut grijă să-l reactiveze imediat.

In timpul evului mediu, lucrările de îngrijire şi şi renovare au fost iniţiate de o serie de papi, începând cu papa Adrian I-ul (772-795). Cu toate acestea apa atât de renumită în trecut a fost, cu timpul, profund poluată de urbanizarea necontrolată de deasupra traiectului. Numele Aqua Virgo a fost și el înlocuit cu Aqua Trevi, după numele frumoasei fântâni construite în sec.al 17-lea. Această apă se foloseşte astăzi numai pentru irigaţii şi pentru alimentarea unora dintre cele mai frumoase fântâni ale Romei: Fântâna Barcaccia din Piazza di Spania, Fontana di Trevi (care utilizează în prezent un sistem de reciclare a apei) și Fântâna Fluviilor din Piazza Navona.

ROMA SUBTERANĂ - BASILICA SANTA MARIA MAGGIORE YYY

                  In lucrarea Liber Pontificalis se găsesc referințe la Bazilica Romană Santa Maria Maggiore, ridicată pentru prima dată, potrivit legendei, de către Papa Liberius (352-366 e.N.). Pe timpul construcției s-a produs o ninsoare miraculoasă în mijlocul verii, pe data de 5 august, 352 e.N.

Basilica, urmând instrucțiunile din Cartea papilor, a fost construită în apropiere (juxta) de Macellum Liviae, un fel de piață abator cu mare întindere. Despre locația ei exactă nu se cunoaște încă nimic precis. Se bănuiește că s-ar fi aflat în apropiere de Forum Esquilinum, dar paralel cu Zidul servian, ca structură de referință pentru Biserica Sf. Vitus, din abatorul de lângă Arcul de Gallienus.
 Această teorie a fost confirmată în mare măsură atunci când, începând din 1964 și până în 1971, Vaticanul a decis să ia măsuri pentru a rezolva definitiv problema de umiditate în basilica Santa Maria Maggiore, umiditate care pornea din podea și se răspândea în toată clădirea: S-a demontat complet pardoseala de marmură a bazilicii și s-a creat un imens pavaj de beton armat. Cu acea ocazie s-a procedat la înlăturarea pământului care acoperise complet structurile inferioare, precum și pe cele referitoare la prima biserică, cele mai vechi structuri. Săpăturile au pătruns la o adâncime de șase metri sub nivelul bazilicii, ajungându-se la vestigii romane, datând din secolele 2 e.A. și 4 e.N.. Diferitele construcții găsite, sunt compuse din mai multe spații dispuse în jurul unei curți, la diferite niveluri. Vestigiile nu au fost ușor de interpretat. 
Camera principală aparține epocii lui Augustus, sau chiar unor timpuri mai vechi. și a fost în mare parte reconstruită în perioada romană dintre Hadrianus și Constantin. Edificiul a fost înconjurat de un zid de-a lungul căruia există urmele unui calendar de sezon, "un extraordinar Menologium, însoțit, lună de lună , de o serie de scene grandioase cu peisaje, care, după cum se poate deduce în părțile conservate, ilustrează munca romanilor în concordanță cu preocupările fiecărui sezon. "
In lungul căii subterane, se pot vedea, de asemenea, urmele unei mici băi, cu mozaicuri și cavități pentru încălzire și urme de fresce geometrice. O cameră mică, cu o nișă semicirculară, resturi de podea în opus sectil cu suspensurae (probabil relevant pentru mediul termic) și un perete deschis scrijelat cu graffiti romane. Printre acestea există o gravură a celebrului  palindrom  din piața Sator din Pompei, similar cu acela..
Construcția Bazilicii Patriarhale nu poate să fi existat mai devreme de papa Sixtus al III-lea, care a dedicat-o maternitaății divine a Fecioarei Maria, maternitate divină stabilită de Conciliul de la Efes, în 431 e.N.

ROMA SUBTERANĂ - SUBTERANELE VATICANULUI XXXX

               

 Mons Vaticanus, situat pe partea etruscă a Tibrului (Transtiberim), a fost, în vremurile imperiale, o zonă îndepărtată de nucleul Romei. Aici se aflau vaste grădini ale lui Caligula, suprafață pe care împăratul a amenajat un circ pentru curse de cai.

Trecerea Tibrului pe Podul Aelius ducea în afară de pomerium – suprafața reală a  orașului și zonă în care legea a interzis înmormântările de toate tipurile.  De-a lungul drumurilor principale care părăseau orașul, precum Via Cornelia-Aurelia care ducea spre vest și Via Triumphalis, îndreptată spre nord, erau aranjate șiruri neîntrerupte de morminte. Acestea erau drumuri ce părăseau orașul prin Transtiberium, dar și pe alte drumuri ce părăseau prin alte zone se înșiruiau morminte mai bogate, mai sărace și mausolee familiale. Pe Via Appia sau extins cele mai lungi șiruri de monumente funerare.

Circul Vaticanului (al lui Caligula) a fost folosit și ca un loc de execuție al primilor creștini, în timpul persecuției declanșate de Nero. Tradiția spune că în acest loc a fost răstignit apostolul Petru, în urma incendiului devastator din anul 64 e.N. Atunci au fost făcuți vinovați de incendiu evreii stabiliți la Roma, dar și extrem de puținii creștini, asimilați evreilor.

Ca urmare, s-a crezut plauzibil că trupul lui Petru fost îngropat în zonă, pe Via Cornelia, unde exista o capelă mică și simplă, învecinată cu alte morminte la fel de umile dar și cu alte morminte importante ce aveau încăperi decorate cu mozaicuri, fresce și stucaturi. In jurul acestui nucleu funerar au fost masate sute de alte morminte, până când, în 319, Constantin, primul imparat favorabil creștinilor, a început construcția unei bazilici creștine. La acea dată cimitirul era încă în uz, dar mormintele nu au  fost distruse intenționat, ci doar au dispărut sub o terasare cu înălțimea de până la 7 metri. Terasarea a deteriorat și a distrus o mulțime de morminte antice. 

De-a lungul timpului, amintirea acestui vast oraș de morminte a dispărut.
Lucrările de excavație arheologică pentru cercetarea acestui vast complex a fost prelungită timp de 70 de ani, începând cu prima campanie deliberată a Papei Pius al XII-lea, care a avut loc între anii 1940 și 1949. Excavarea sub Basilica Vatican începută în 1940 a avut loc pentru căutarea de dovezi care ar pututut confirma prezența rămășițelor Sfântului Petru.

Lucrarea nu a fost prea complexă și totuși a permis evidențierea unui număr de morminte conservate aproape perfect. Pe timpul lui Constantin nu s-au demolat brutal vestigiile  necropolei în care se bănuia că a fost îngropat Sf. Petru. Nu s-au demolat structurile ce au putut fi folosite ca bază pentru biserică. S-a construit o bază susținută de stâlpi puternici, conectați prin arce care au trecut peste morminte fără a le deteriora, chiar dacă, în unele cazuri, plafoanele și bolțile acelora au fost demolate, apoi umple tot cu pământ. Prin terasare, însă, foarte multe vestigii funerare s-au distrus, prin împingere spre vale și îngropate.

Este important de menționat că necropola a fost utilizată în mod continuu mai mult de 350 de ani, de la Augustus la Constantin I-ul. Perioada de tranziție de la păgânism la creștinism este bine remarcată în multe reprezentări iconografice, din multe mausolee. Foarte multe morminte au fost inițial construite și utilizate de către romanii păgâni, pentru ca apoi să devină locurile de înmormântare creștinilor.

Secțiunea subterană  S. Petru

Sub basilică se ajunge la primul nivel subteran, la așa-numitele Grote ale Vaticanului, în care există multe capele și morminte de regi, regine și de papi, începând cu secolul al zecelea. Cel mai sacru loc este evident mormântul lui Petru, cu inscripții din timpul lui Constantin.

Mai jos se accede la nivelul Necropolei anterioare lui Constantin, situată între 4 și 11 de metri de la nivelul al bazilicii. Mormintele sunt situate de-a lungul vechii artere Via Cornelia. Aici, arheologii au descoperit un rând dublu de clădiri funerare, aranjate cu grijă pe marginea unui drum îngust de pământ care ducea în sus pe dealul Vatican, pe direcția est-vest, paralel cu Circul lui Caligula și aproape paralel cu bazilica de deasupra.

Cele douăzeci și două mausolee, care se întind pe o suprafață de aproximativ 70 x 18 metri, sunt mormintele de plebei înstăriți: au elevații elegante din cărămidă, iar la interior sunt decorate minunat. Fiecare dintre ele a aparținut unei familii, al cărei nume este amintit, în multe cazuri, pe placa dedicativă,  plasată deasupra ușii de la intrare. Numeroase sarcofage au fost datate pentru perioada dintre al doilea și al patrulea secol, e.N, cu diverse scene sculptate, în care predomină figura lui Dionysos-Bacchus. Bine conservate, ele au fost identificate de studiul arheologic cu litere.

La capătul estic al șirului de mausolee, cel la care a fost decopertată doar fațada, a aparținut lui  G. Heracla Pompilius, care, printr-o inscripție a lăsat moștenitorilor săi șase mii de piese de aur pentru a construi mormântul său, “în Vatican lângă Circ." Acest mormânt, împreună cu cele adiacente de pe același rând, face parte din prima fază a necropolei și datează din timpul împăratului Hadrianus (117-138 e.N.).

Mausoleul B, are două camere și este frumos pictat. O inscripție amintește că aici este îngropată Fabia Redempta.

Mausoleul C, decorat cu stucaturi pe fațadă, conține o inscripție cu numele proprietarului, L. Zethus Tullius. Podeaua este realizată cu mozaic alb-negru. In interior au fost găsite multe sarcofage, aruncate aici în timpul construcției bazilicii Sfântului Petru ridicată pe timpul împăratului Constantin.

Și în mausoleul, construit de libertul Tyrannus Urban, libert al lui Hadrianus, există o frescă cu doi păuni, așezați pe laturile unui coș cu flori și fructe.

Mausoleul F a aparținut familiilor  Caetemnii și Tullii, de asemenea familii de oameni liberi, și este decorat cu stucaturi si picturi murale, inclusiv descrierea nașterii zeiței Venus, în curs de ieșire din mare.

In mausoleul G există o reprezentare a unui sclav care a livrat banii stăpânului său, stând lângă o masă.

Mausoleul H este unul dintre cele mai mari din întregul complex. A aparținut familiei Valerii. Prezintă măști funerare și decorațiuni bogate de stuc și reliefuri care reprezintă pe proprietari în scenele de familie din viața de zi cu zi. Fondator a fost Gayus Valerius Herma cu soția lui Flavia Olympia. Aici sunt reprezentate zeități legate de tradiția clasică. In acest mormânt a fost descoperită o inscripție "Petrus Roga Isus Christus pro Sanctis hominibus chrestianis ad corpus suum sepultis" ("Petru, roagă-te lui Isus Hristos, pentru oamenii sfinți îngropați în preajma lui") .
Absida centrală a mausoleului este încadrată de coloane de teracotă. Pe pereti, două tablouri reprezintă mitul privind pe Alcesta. Mai sus, un mozaic de gresie alb-negru reprezintă pe Mercur participând la răpirea Proserpinei.

Mausoleul L, al familiei Caetenni are un decor interior bogat.

Mausoleul M a aparținut familiei Iulii și a fost construit în jurul secolului al 3-lea e.N și are multe decorațiuni legate de teme creștine: un pescar cu un pește în cârlig, în timp ce un altul scapă, Iona în gura balenei și descrierea Bunului Păstor, în timp ce este reprezentat și un Hristos Apollo descris ca Sol Invictus, cu un glob în mâna stângă, conducând un car tras de cai albi pe un fundal de aur cu viță de vie. Referire la festivalul (Saturnaliile) păgân ce cădea pe 25 decembrie.

Mausoleul N este încă în mare măsură îngropat.

Mausoleul T, constituie partea finală a necropolei și a aparținut lui Trebellena Flaccilla. Urna conținând cenușa persoanei decedate a fost datată între anii 317 și 318 e.N, datorită unei monede din timpul lui Constantin plasată în interior Chiar și acest mausoleu este bogat decorat cu stucaturi și vopsea.

La capătul estic se află un așa-numit câmp "P", de 4x8 metri, situat direct sub altarul papal al bazilicii din timpul renașterii. Acestă suprafață, pavată cu mozaicuri, este delimitată spre spate (partea de vest), de un perete, cunoscut sub numele de "peretele roșu" pentru culoarea tencuielii sale. In centrul peretelui roșu există o structură ca un chioșc de ziare, format din două nișe suprapuse, împărțit de o placă de travertin susținută de două coloane: așa-numitul "Trofeul lui Gaius," care marchează ceea ce studii recente au indicat că ar fi mormântul original al lui Petru . Mai jos de chioșc s-a găsit o nișă goală, care, probabil, a găzduit într-o prima perioadă, oasele apostolului. Pentru a delimita parcela din dreapta există un zid, în care a fost sculptată o nișă. In ea au fost găsite oase umane și o pânză țesută violet cu fire de aur. Interpretând un graffiti (inscripție) în limba greacă găsit pe peretele roșu adiacent, care spunea: "PETROS ENI", adică "Peter este aici.", se consideră că rămășițele sfântului au fost depuse aici, în timpul lui Constantin. Graffitiul s-a găsit pe peretele roșu, ca adiacent la un graffiti datând din anul 160 e.N.

Necropola Vaticanului este extinsă și complexă. De fapt, au fost excavate cel puțin șapte nuclee diferite de morminte și nenumărate descoperiri minore. Cel puțin cinci domenii pot fi vizitate: unul sub Bazilica Sfântul Petru, cel descris, cel numit dell'Autoparco (săpături între 1956 și 1958), Annona, adică cel de sub supermarketul Vatican (săpături din anii '40), Fântâna lui Galera ( săpături din anii 40 și 1994), iar ultimele săpături (din 2003) de la parcarea S. Rosa.

Siturile arheologice excavate în Annona, all'Autoparco, Fântâna Galera și parcarea Sf. Rosa fac parte toate dintr-o necropolă mare care s-a prelungit din partea jos a Viei Trimphalis (astăzi Via Leone IV) și au fost folosite până în secolul al cincilea e.N. Mormintele, atât de incinerație, cât și de înmormântare, sunt în mare parte umile, și au înlocuit un imens cimitir păgân.

Necropola de la Sf. Rosa este cu siguranță una dintre ele mai fascinante. Deschisă pentru public din 2006, ea se întinde pe o suprafață de aproximativ 500 de metri pătrați In ea există, aproape să se suprapună, patruzeci de structuri de înmormântare mai mult sau mai puțin bogate, unele cu sarcofage. Sunt și mai mult de două sute de morminte simple, decorate cu pietre, dale și tije. Un aspect de mare impact este cel legat de lămpi cu ulei, mozaicuri, vaze, urne și lucrări mărunte care au rămas aproape toate pe loc. Restaurarea cimitirului s-a făcut ca să arăte ca în urmă cu 1700 de ani, înaite de a fi afectat de o alunecare de teren.