Piața del Popolo este una dintre cele mai mari și mai populare piețe ale
Romei. Ea este plasată în partea de nord a orașului vechi, lângă porțiunea de nord
a zidului lui Aurelianus și lângă
istorica Porta Flaminia, punctul de plecare și sosire dinspre nord. Tot din acest punct se urma traseul Viei Flaminia, cea mai uzitată cale romană spre
nordul peninsulei italice. La începuturile evului mediu timpuriu, suprafața
pieței era o suprafață în părăsire, fără trăsături urbanistice.
Această parte îndepărtată a Câmpului lui Marte (Campus Martius) a început să
fie urbanizată spre mijlocul anilor 1500, iar prima fântâna din centrul
pieței a fost construită în anul 1572, proiectată de arhitectul Giacomo della Porta (
1533-1602 ).
Intre secolele al 16-lea și al 17-lea, piața îmbrăcat din ce în ce mai mult și un caracter monumental. In 1589, s-a ridicat în centrul suprafeței un
obelisc egiptean, la cererea papei Sixtus al V-lea ( 1585-1590 ), apoi, în anii 1600, a fost transformată Porta del Popolo (fostă Porta Flaminia) de Gian Lorenzo Bernini
și s-au construit bisericile gemene Santa Maria dei Miracoli și Santa Maria di
Montesanto, pentru a da echilibru și prestanță intrării pe Via del Corso (fostă Via Lata). Prin
această poartă și prin această piață vastă, alăturată ei, pătrundeau în oraș
majoritatea pelerinilor, așa că papii doreau să-i dea prestanță și fast.
La sfârșitul secolului al 18-lea, s-a simțit nevoia unui nou aranjament urbanistic
și a unei noi îngrijiri al întregii suprafețe, care nu dispusese de un plan
unitar de la început. Amenajarea finală a urmat proiectul inițiat de Giuseppe Valadier, în
1811. Lucrarea a fost continuată cu contributia arhitectului francez LM
Berthault, în anii de guvernare napoleoniană, cu sculpturi și fântâni
dedicate zeiței Roma și lui Neptun. Ansamblul urbanistic a devenit astfel un tot unitar,
echilibrat și elegant. Pentru eliberarea suprafeței eliptice proiectate,
Valadier a fost nevoit să opereze și demolări, printre care o clădire
mănăstirească de lângă biserica Santa Maria del Popolo.
Fântâna cu lei din centrul pătrat dimprejurul obeliscului a înlocuit
fântana din sec.al 16-lea ( demontată și apoi reasamblată în Piazza Nicosia
). Leii de marmură albă în stilul egiptean, din preajma obeliscului aruncă pe
gură șuvoaie de apă. In partea de răsărit a pieței s-a realizat o racordare cu
terasa superioară de pe dealul Pincio printr-o compoziție monumentală de terase
și de arcade amesecate cu vegetație.
Uu fapt ieșit din comun s-a petrecut în piață, la 18 decembrie 1813, pe când
statele papale erau anexate de Napoleon imperiului său. Guvernarea franceză
era asfixiată de faptele bandelor de răufăcători care infestaseră orașul. Drept
represalii, francezii au instalat o ghilotină. după modelul revoluției lor.
Locuitorii Romei au ironizat acțiunea ocupanților supranumind ghilotina drept noul edificiu.
In lucrarea sa de organizare a pieții, Valadier a trebuit să țină seama de
edificiile mai vechi, la care nu se
putea renunța, ci se cerea numai o armonizare a lor în plan urbanistic.
Biserica Santa Maria del Popolo a fost pusă în evidență prin degajarea ei de
unele clădiri mănăstirești de pe partea sa dreaptă. Aceasta se află în partea
nordiocă a pieței, alăturată Porții del Popolo și este ridicată pe o platformă
care să o ferească de inundațiile Tibrului. O scară lată cât aproape întrega
fațadă conduce la nivelul intrării în biserică.
Un alt edificiu, de care a trebuit să țină seama Valadier, a fost Poarta
del Popolo, prin care se pătrunde din afara zidurilor în piață. Vechea poartă
Flaminia nu a satisfăcut cerințele papei Pius al IV-lea, așa că între anii
1562-1565 a dispus remodelarea părții din afara porții. El o dorea demnă de a
anunța vizitatorilor, care veneau dinspre nord, splendoarea capitalei sale. Blazonul familiei Medicis domină ansamblul
exterior. După nouă decenii, în 1655, cu ocazia venirii la Roma a reginei
Cristina a Suediei, convertită la catolicism, Bernini a decorat fașada
interioară a porții cu două vute ce susțin o ghirlandă și blazonul familiei papei Alexandru Chigi, aflat atunci pe scaunul pontifical. Poarta del Popolo a
văzut trecând pe sub ea nenumărate celebrități. La 14 mai 1814, Pius al
VII-lea, eliberat de Napoleon, a avut parte de o primire delirantă la această
poartă istorică a Romei.
Obeliscul egiptean a fost plasat în centrul pieței, în anul 1589, din
dispoziția papei Sixtus Quintus, de către Domenico Fontana. In 1823, papa Leon al XII-lea i-a cerut lui Valadier să-i orneze soclul cu
vase de piatră și cu lei de marmură. Obeliscul fusese adus din Heliopolis, din
Egipt, din dispoziția împăratului Augustus și plasat pe Spina din Circus Maximus.
Bisericile Santa Maria di Montesanto și Santa Maria dei Miracoli, care
încadrează intrarea pe Via del Corso, constituie o frumoasă realizare de urbanism a
arhitectului Carlo Rainaldi. Concepute ca fond pentru obelisc și ca decor
teatral pentru intrarea pe Via del Corso, aceste biserici nu sunt asemănătoare decât aparent. Spațiul unde trebuia
inserată Santa Maria di Montesanto fiind mai strâmpt decât cel al bisericii
surori, Santa Maria dei Miracoli, Rinaldi a ridicat prima biserică pe un plan
eliptic, cu cupolă dodecagonală, iar pe cea de a doua pe un plan circular, cu
cupolă octogonală. Iluzia similitudinii este dată de dimensiunile fețelor
tamburilor fiecărei cupole orientate spre piață. Santa Maria di Montesanto a
fost construită prima, între 1662-1667, de către Rainaldi și între 1671-1675 de
către Bernini. Construcția bisericii surori, Santa Maria dei Miracoli a
fost dirijată de către Carlo Rainaldi
până în 1677 și terminată în 1679 de Carlo Fontana.
Din piață pornesc trei artere importante în evantai spre zona centrală a
Romei, Via del Corso la mijloc, spre Piața Veneția, Via Babuino, la stânga, spre
Piața Spaniei și Via Ripetta, la dreapta, spre Mausoleul lui Augustus, pe malul
Tibrului.
