miercuri, 1 iunie 2016

CASTELE FORTIFICATE - scurt eseu


In Evul Mediu  timpuriu și  de mijloc un castel se construia strict pentru scopuri defensive. Toate accesoriile sale demonstreazã acest aspect: şanţuri, turnuri, metereze, guri de scurgerea păcurii încinse sau altor lichide, deschideri înguste pentru trageri cu săgeţi, etc. Fiecare detaliu tehnic de construcție era menit sã ţinã inamicul la distanţã. Asediul unui castel cerea mari eforturi din partea atacatorilor, având în vedere că numai turnarea de lichide fierbinţi peste ei şi aruncarea ușoară de proiectile diverse și ieftine provocau pagube uriaşe, dincolo de ploaia de săgeți. In plus atacatorii erau puși să lupte pe terenuri cât mai accidentate. De cele mai multe pri cucerirea unui castel fortificat se realiza în urma unui asediu foarte prelungit care provoca predarea prin înfometare.

Castelul bizantin de la Anghelokastro - insula Corfu

Castelul medieval era o construcție masivă și fortificată, care exploata avantajele geografice ale unor înălțimi sau a unor ape. Construcția era înconjurată de ziduri şi şanţuri, având drept scop principal apărarea unei posesiuni seniorale, a unor trecători, sau drumuri comerciale. In majoritatea cazurilor avea și scopul de  a fi locuinţă a familiei seniorului, sau a unor căpetenii militare, aceasta mai ales în prima parte a Evului Mediu. Pentru construirea zidurilor de apărare de-a-lungul istoriei au fost folosite, la începuturi, materiale precum pământ, lemn şi piatră. Toate semințiile și entitățile medievale și-au construit castele fortificate, dar normanzii, urmași ai vikingilor, s-au remarcat prin lucrările lor. Normanzii au invadat, aproape total Insulele Britanice și părți din Italia, Sicilia şi Orientul Mijlociu. Pe unde au trecut sângeroșii normanzi și pe unde au putut stăpâni, au construit castele puternice pentru a-şi apăra teritoriile.

 Castelul Bran - România
Primele castele se numeau motă si erau nişte aşezări protejate împotriva atacurilor de îngrădituri lemnoase şi, pe cât posibil de şanţuri cu apă. Când normanzii invadau un teritoriu puteau construi astfel de castele în numai opt zile. Mota era un dâmb înalt de pământ şi rocă pe care se ridica un turn. Cu timpul normanzii au inlocuit mota cu turnuri de piatră numite donjoane, sau turnuri fortificate.
Primele castele se construiau din lemn. Când normanzii au sosit în Anglia, au ridicat fortificaţii de lemn pe coline, la care atât localnicii din vale cât şi duşmanii ajungeau cu greu din cauza pantelor. Terenul era bine folosit, în schimb împrejmuirile firave cedau repede în fața unui eventual atac hotărât.


Castelul Coca din Spania


Castelul Huniazilor - România

Castelele de piatră, sau castele concentrice, au evoluat într-o diversitate foarte largă. Ele s-au caracterizat prin ridicarea unor ziduri groase și înalte de apărare. Castelele concentrice ocupau suprafețe mai mari, înconjurând, de obicei, o înălțime remarcabilă. Despre acest tip de castel se poate afirma că era sub forma unui castel în interiorul altui castel, sau altor castele. Turnul fortificat era înconjurat de ziduri masive şi câteodată chiar de un şanţ plin cu apă. Acest tip de castel permitea arcaşilor de sus să tragă săgeţi peste capetele arcaşilor de jos, de pe zidurile exterioare. Astfel de castele își permiteau numai capetele încoronate, sau seniori foarte puternici și avuți, dar și organizații militare precum cele ale Ordinelor militaro-religioase constituite pe fondul cruciadelor.
Odată cu perioada cruciadelor castelele de tip european au ajuns și în vestul Asiei, respectiv în Orientul apropiat.


Castelul Mont Saint Michel - din Normandia - Franța
Castelul Saint-Michel, situat in Normandia, este unul dintre cele mai impresionante din Franta. Este chiar considerat o minune a lumii medievale datorita faptului ca este construit pe o insula de stanca. Insula, situata la 5 km de mal in epoca medievala, este inconjurata de apa doar de doua ori pe luna in zilele noastre.  A fost original o manastire benedictina, fiind un loc de atractie pentru pelerinii din toata lumea. Astazi este una dintre cele mai populare atractii din Franta, aflandu-se in patrimoniul UNESCO.

Castelele fortificate erau construite pentru a servi ca apărare şi întărirea dominației asupra unor teritorii din jurul lor, dar ofereau puţin confort pentru cei ce locuiau în ele. De aceea, în anii 1400 mulţi seniori şi doamne şi-au dorit case mai luxoase, astfel că unele castele au fost transformate în măreţe palate.


Castelul Kirenia - Cipru

Cu timpul castelele din Europa şi Asia de Vest și-au schimbat înfățișarea. Unele au căzut în mâna unor inamici, au fost uitate şi au căzut în ruină, în timp ce altele au avut șansa de a fi restaurate. Exemple de castele concentrice sunt: castelul Hrad Rabi din Cehia, castelul Chateau Gaillard din Franţa, castelul Castillo de Coca din Spania, Marksburg din Germania, Castelul Caerphilly din Marea Britanie si castelul Alcazar din Spania, Krak des Chevaliers din Siria. 


Castelul Caerphilly



Castelul Hrad Rabi - Cehia

Castelele fortificate erau construite pentru a servi ca apărare şi întărirea dominației asupra unor teritorii din jurul lor, dar ofereau puţin confort pentru cei ce locuiau în ele. De aceea, în anii 1400 mulţi seniori şi doamne şi-au dorit case mai luxoase, astfel că unele castele au fost transformate în măreţe palate.
Castelul aparţinea unui senior sau era administrat de el în numele regelui. Cei ce locuiau în castel erau familia seniorului, precum şi vechilul său (administratorul castelului), cavaleri, soldaţi, perceptori de taxe, servitori, bucătari, meșteșugari în fier sau lemn şi vânători.
Castelul avea un nivel inferior subteran, parter şi primul etaj. Printre încăperile castelului se numără: închisoarea şi depozitul aflate la nivelul inferior (subsol); sala mare, capela, atelierul şi bucătăria aflate la parter; şi solarul şi dormitorul seniorului aflate la primul etaj. In sala mare își petrecea timpul și castelana, adică soţia seniorului care în timp ce acesta era plecat prelua atribuţiile şi administra castelul. Solarul este o încăpere mare unde era cald vara şi rece iarna, când trebuie încălzită de un şemineu mare și când se întindeau pe pereți imense tapișerii . Solarul era salonul privat al familiei. Castelul mai putea avea și mai mult de un singur etaj precum și diverse tuneluri ce puteau servi la fugă sau la legături cu exteriorul pet imp de asediu.
Sala mare sau inima castelului, era cea mai mare încăpere a castelului şi locul unde se desfăşurau majoritatea activităţilor. Aceste săli nu serveau doar ca loc pentru distracţii, banchete şi muzică, dar şi ca loc de întâlnire între senior şi cavaleri, pentru planuri și discuții despre bătăliile viitoare. Sala mare era folosită totodată şi pentru judecarea trădătorilor. In prezent, în castele ce mai există şi astăzi, sala mare poate servi ca loc de prezentare a unor mici muzee cu armuri şi arme vechi.


Sala mare din castelul Huniazilor sau Corvinilor - România


Castelul Krak des Chevaliers -  Siria (a avut de suferit în timpul războiului civil început în 2011 și
încă neterminat în 2016) - un exemplu de castel medieval de tip european.

Castelul Krak des Chevaliers - Siria - cetate devenită bastion al cruciaților după ce a fost cucerită de
la musulmani și reamanajată după principii europene.

Atacul sau asediul, presupunea încercuirea cu armata a unui castel sau oraş fortificat pentru a-l cuceri. De exemplu, pentru a captura un castel, soldaţii inamici împresurau zidurile şi împiedicau aprovizionarea cu alimente şi apă a castelului. Scopul asediului era să forţeze predarea castelului, înainte ca acesta să fie prea avariat. Dacă nu reuşeau acest lucru, atacatorii se căţărau pe ziduri cu scări destul de lungi, sau săpau sub ele ca să se prăbuşească singure.
Pentru cucerirea castelului erau folosite mai multe tipuri de catapulte pentru a arunca proiectile înspre ziduri sau peste creneluri. Trebuchetul era o catapultă care folosea o contra greutate. Mangonelul era o catapultă care azvârlea pietre dintr-o cupă aflată la capătul braţului acesteia. Turnurile de asediu erau poreclite clopotniţe deoarece arătau precum clopotniţa unei biserici. Asaltul hotărâtor era un atac final disperat cu o ploaie de săgeţi, catapulte gigant, berbeci şi turnuri de asediu. Un castel medieval european nu putea fi atacat cu turnuri de asalt de tip antic pentru că erau înconjurate de terenuri în pantă, sau șanțuri uscate sau cu apă.
Fiind construite în scopul apărării, castelele aveau la dispoziţie rezerve de apă şi hrană, astfel că garnizoanele puteau rezista mai multe luni sub asediu. Garnizoana era formată dintr-un grup, relative puțin numeros, de soldaţi rămaşi să apere castelul. Pericolele proveneau de la punctele slabe ale fortificației, de la trădători şi de la foamete sau boli.
Hersele, adică grilaje din fier şi lemn, erau coborâte pentru a captura inamicii în turnul de poartă. Acolo, ei erau primiţi cu o ploaie de săgeţi lansate din arcuri sau arbalete și cu lovituri de lance. Prin gurile de foc, deschideri în tavan, erau aruncate asupra atacatorilor bolovani, păcură, ulei încins, apă fiartă sau nisip încins.

luni, 30 mai 2016

KD-35 ȘI IRONIA LUI HRUȘCIOV




„Tractorul vostru este un tractor de aur”. Aceasta a fost opinia ironică, exprimată la 8 iulie 1953 de Nikita Hruşciov în faţa delegaţiei conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej, privind produsul principal realizat de inginerii şi muncitorii români la Uzina de Tractoare „Ernst Thälmann” din oraşul Stalin. Pe atunci Brașovul se mai numea încă slugarnic Orașul Stalin.
Inspirându-se de la tractoarele americane „McCormick-Deering TD-18” (produse în perioada 1938-1949 la Melrose Park, statul Illinois şi, o parte, asamblate în URSS, în timpul celui de-al doilea război mondial) şi „Caterpillar Sixty” (redenumit „Stalineţ S-60”, acesta a fost fabricat sub licenţă la Celiabinsk, în perioada 1933-1941), proiectanţii uzinei de tractoare de la Lipeţk (R.S.F.S. Rusă) şi cei din Institutul de Cercetări „NITI” (URSS) au creat tractorul „Kiroveţ KD-35”, în perioada 1946-1949, în scopul utilizării sale în agricultură. Proiectul a ajuns şi la uzina de tractoare din Minsk, unde a avut loc lansarea în producţie de serie (4 noiembrie 1950). După doar nouă luni, fabricarea acelui model a încetat la Minsk, în locul său fiind realizat tractorul forestier KT-12A, conceput la o uzină din Kirovsk (R.S.S. Ucraineană). „Kiroveţ KD-35” a fost produs în continuare la fabrica din Lipeţk, până în anul 1958.
Conform sfatului dat de Iosif Stalin lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (Moscova, 3 aprilie 1946), de a se produce în România doar tractoare pe şenile de tipul „McCormick-Deering”, autorităţile sovietice au acordat celor de la Bucureşti licenţa de fabricaţie a modelului „Kiroveţ KD-35”. Acea decizie a fost anunţată de Anastas Mikoian, ministrul Comerţului Exterior al URSS, în cursul conferinţei de constituire a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (Moscova, 7-9 ianuarie 1949). Totodată, s-a făcut recomandarea ca modelul KD-35 să fie realizate la fosta uzină IAR din Braşov doar pentru onorarea cererilor de pe piaţa românească – în condiţiile în care sovieticii au avut iniţiativa creării acelei fabrici pe locul fostei uzine de avioane IAR şi au utilizat planurile de construcţii ale unei fabrici din URSS.
Deşi autorităţile de la Bucureşti au încercat la începutul anilor ’50 să crească numărul de mijloace mecanizate în agricultură, acestea au fost insuficiente. În plus, toate tractoarele produse la Braşov erau prea uşoare pentru a lucra în zonele cu pământ greu. De aceea, în timpul vizitei pe care a efectuat-o în Uniunea Sovietică (14-29 ianuarie 1953), Gheorghe Apostol a comandat 150 de tractoare universale (probabil „Stalineţ S-80”), maşini de recoltat legume şi cartofi, cultivatoare, două garnituri de prăşitoare, zece maşini de recoltat bumbac, semănători şi câteva maşini de săpat şanţuri pentru irigaţii.
O altă problemă care afecta fabrica de tractoare de la Braşov era preţul mare al produselor obţinute. Situaţia a fost menţionată de Miron Constatinescu în şedinţa din 4 octombrie 1949 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., astfel: „După cum s-a arătat, tractorul IAR este un tractor bun, dar este scump. Aici am putea să mai reducem preţul şi cred că în 1-2 ani trebuie să producem masiv aceste tractoare şi să le înlocuim pe cele vechi, eventual vom putea produce şi piesele de schimb în serie. Se pune o problemă, dacă nu ar fi de văzut de a continua paralel cu producerea tractoarelor cu şenile [„Kiroveţ KD-35”], dacă n-ar fi cazul ca o parte a fabricii IAR să continue să producă tractoare IAR. Din URSS ne vine o fabricăcomplect (sic!) nouă, aceasta să facă tractoare noi, o parte poate să se adapteze. [...] Cred, totuşi, că problema care se pune trebuie studiată, pentru că noi, în 1951, vom avea cca. 5000 tractoare tip IAR, noi, totuşi, trebuie să fim buni gospodari ca în 1951, când va începe fabricarea tractoarelor sovietice, să nu considerăm tractoarele existente IAR fier vechi”.
Foarte încrezător în oferta făcută de autorităţile de la Moscova, Chivu Stoica a intervenit naiv în expunerea lui Miron Constantinescu, afirmând astfel: „Tractoarele acelea sunt mai ieftine decât cele actuale. Ies tractoare mai simple şi mai ieftine. În 5 ani ajungem la preţul sovietic. Tractoarele noastre sunt scumpe pentru că importăm piese. Deci, trecem la fabricarea tractoarelor sovietice pentru că sunt mai ieftine şi mai bune. O să avem şi piese pentru că o să fabricăm şi piese de schimb”.
In momentul în care a făcut comentariul respectiv, Chivu Stoica nu ştia sau nu a ţinut cont de faptul că tractorul KD-35 nu se fabrica în serie în URSS. Acesta era doar un proiect în curs de finalizare la uzina de tractoare de la Lipeţk şi costul de întreţinere tehnică a unui KD-35 urma să fie mai mare decât cel pentru tractoarele pe roţi IAR-22 şi IAR-23.
Trei ani mai târziu, Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat la o şedinţă a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (12 iulie 1952) faptul că tractoarele KD-35 asamblate la Braşov erau mult mai scumpe decât cele realizate la Lipeţk şi era necesară o analiză a preţului de fabricaţie pentru a hotărâ dacă produsul respectiv putea să fie exportat în anul 1953, cu aprobarea autorităţilor sovietice (circa 1000 de exemplare). Una dintre ţările în care urmau să ajungă tractoarele româneşti era Ungaria, însă autorităţile de la Budapesta au respins propunerea celor de la Bucureşti în iunie 1953.
La aceeaşi reuniune din 12 iulie 1952 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Miron Constantinescu a amintit despre proiectul de construire a unei fabrici de automobile în Moldova şi apoi a propus transformarea unei uzine existente la Roman (jud. Neamţ) în fabrică de piese de schimb pentru tractoare. Gheorghe Gheorghiu-Dej a respins ideea şi a hotărât ca piesele de schimb să se realizeze în centrele mecanice din întreaga ţară ale Staţiunilor de Mecanizare şi Tractoare – deşi dotarea tehnică a unor astfel de centre era foarte slabă şi, în mod implicit, se ridica preţul de cost al produselor, iar calitatea lor era îndoielnică.
Din păcate, rezultatele obţinute după şedinţa respectivă nu au fost deloc bune şi, la reuniunea din 7 martie 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (după doar două zile de la decesul lui Iosif Stalin), Gheorghe Gheorghiu-Dej a criticat modul defectuos de utilizare a maşinilor agricole în România, în anul 1952, astfel: „Până acum, S.M.T.-urile şi centrele mecanice au fost conduse după cum ştiţi [:] unele mai bine, altele mai prost. Dar ceea ce este tocmai necesar să subliniem, este faptul că la Gostaturi foarte mulţi bani s-au irosit. Pe de o parte, a dat investiţii mari în maşini şi tractoare, pe de altă parte, aceste cheltuieli[sunt] departe de a fi dat rezultatele aşteptate.
Maşinile nefiind conduse de oameni competenţi, reparaţiile nefiind făcute de oameni calificaţi, oameni care să cunoască temeinic profesia respectivă, a dus acolo că abia 50% din capacitatea tractoarelor au fost folosite în anul 1953 (sic!) şi în unele părţi chiar sub 50%.
Vă puteţi închipui ce randament poate să fie acesta şi ce rezultat practic a avut faptul că 50% din această forţă mecanică nu a lucrat sau a lucrat pe jumătate.
Tot din datele [de] care dispunem putem spune că la noi se consumă de 2, de 3 sau chiar de 4 ori [mai multe] piese de schimb decât scrie norma.
Acest lucru se întâmplă pentru că acei care conduc maşina nu o cunoaşte (sic!), nu este preocupat, nu este un mecanic priceput, care numai după ureche să-şi dea seama dacă funcţionează bine tractorul sau nu (subl.n.)”.
Deoarece reprezentanţii sovietici din societatea „Sovromtractor” (înfiinţată la 1 noiembrie 1948) nu au avut interesul să ascundă liderilor de la Moscova faptul că asamblarea tractoarelor „Kiroveţ KD-35” la Braşov nu era rentabilă economic (Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut în 1953 că preţul produsului românesc era de trei ori mai mare decât cel existent pentru acelaşi produs realizat la Lipeţk), iar autorităţile române au dorit să fie analizate rezultatele obţinute de toate societăţile mixte „Sovrom”, sovieticii au fost de acord cu desfiinţarea a nouă dintre acestea, inclusiv a „Sovromtractor”. Primele discuţii în acest sens au avut loc la Moscova, în timp ce o delegaţie română participa la o reuniune a Biroului Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (25 februarie – 3 martie 1953) şi rezultatul a fost anunţat la şedinţa din 7 martie 1953 a Biroului Politic de către Miron Constantinescu.
In consecinţă, România a fost obligată să răscumpere treptat toate cotele de participare deţinute de Uniunea Sovietică la acele societăţi, în condiţii dezavantajoase, deoarece întreprinderile româneşti care făceau parte din acestea fuseseră subevaluate de către specialiştii sovietici, în momentele înfiinţării „Sovrombanc”, „Societăţii de Transporturi Aeriene Româno-Sovietică «TARS»”, „Sovrompetrol”, „Sovromasigurare”, „Sovromtransport”, „Sovromgaz”, „Sovromlemn”, „Sovromfilm”, „Sovromcărbune”, „Sovromtractor” (Oraşul Stalin), „Sovromconstrucţii”, „Sovrommetal” (Reşiţa), „Sovromnaval”, „Sovromutilajpetrolier”, „Sovromchim” (Ucea) şi „Sovromquarţit”.
Pentru acea răscumpărare, autorităţile de la Moscova au solicitat 9584,2 milioane de lei, sumă considerată enormă la Bucureşti. După negocierile desfăşurate în perioada 1955-1956, aceasta a fost redusă până la nivelul de 5281,6 milioane lei (cu 44,8 % mai puţin faţă de suma calculată iniţial de sovietici).
In concluzie, la 3 aprilie 1946, Gh. Gheorghiu-Dej a fost sfătuit de I.V. Stalin să se gândească la fabricarea unui model de tractor pe şenile în România. Propunerea respectivă avea un substrat electoral, sovieticii fiind interesaţi ca Partidul Comunist Român să câştige simpatizanţi în rândul muncitorilor care au asamblat diferite avioane de luptă la I.A.R. Braşov în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Planul lui I.V. Stalin a avut, probabil, atât un obiectiv pe termen scurt (câştigarea alegerilor parlamentare de către P.C.R., în toamna anului 1946), cât şi un obiectiv pe termen lung (stabilirea unor legături economice mai strânse sovieto-române, sub conducerea autorităţilor de la Moscova).
Şapte ani mai târziu, sovieticii au constatat că la Braşov se fabrica un model de tractor sovietic pe şenile care avea un preţ de cost de trei ori mai mare decât în URSS. În consecinţă, Nikita Hruşciov a spus ironic lui Gheorghe Gheorghiu-Dej că „Tractorul vostru este un tractor de aur”, iar autorităţile de la Moscova au hotărât să vândă României, printre altele, cota de participare a URSS la „Sovromtractor” (Oraşul Stalin).


Tractoare KD-35 în stocul fabricii

Ce anume s-a mai întâmplat în România, în perioada 1946-1953? Lideri politici importanţi, care s-ar fi putut opune planurilor sovietice, au ajuns în închisorile din România şi au decedat. În acelaşi timp, Gheorghe Gheorghiu şi ceilalţi membri ai conducerii P.C.R./P.M.R. au instituit un regim de teroare în satele din România, obligându-i pe ţărani să-şi vândă produsele agricole la preţuri ridicol de mici şi forţându-i să se înscrie în cooperativele agricole de producţie. Totodată, în presa comunistă din România se prezentau triumfalist tractoarele de la Braşov, deşi la vârful partidului se cunoştea foarte bine faptul că producerea de tractoare KD-35 era falimentară. Este adevărat că muncitorii de la Braşov aveau nevoie de timp pentru a învăţa disciplina tehnologică de fabricaţie, însă acest lucru nu justifică deloc represiunea la care au fost supuşi liderii unor partide şi diferiţi cetăţenii nemulţumiţi de măsurile politice şi economice dictate de sovietici şi aplicate de conducerea P.C.R./P.M.R.
Deoarece dictatura proletariatului în România se îndrepta rapid spre faliment, Nikita Hruşciov a înţeles pericolul şi a comunicat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ce trebuie să facă pentru a evita colapsul economic al ţării pe care o conducea cu acordul autorităţilor de la Moscova.



TRACTOARE ROMÂNEȘTI




Primul tractor românesc s-a numit IAR-22 şi a fost realizat la 26 noiembrie 1946 la fostele uzine de avioane, IAR, devenite în final “Tractorul”, din Braşov. În primul an de fabricaţie, 1947 s-au construit 280 de tractoare, iar în timp, capacitatea de producţie de tractoare a crescut, în România la cca 60.000 bucăţi/an, in vremurile bune când fabricaţia de tractoare s-a extins şi la Craiova, Miercurea-Ciuc, Timişoara şi Codlea.
In anul 1951 a început fabricaţia în serie a tractorului pe şenile KD-35 cu destinaţie generalã, care realiza cinci viteze pentru mersul înainte cuprinse între 3,81 şi 9,11 km/h şi era echipat cu un motor Diesel în patru timpi cu puterea de 37 CP la 1400 rot/min. Tractorul era realizat după licență sovitică și ea copiată din producția americană dinainte de războiul al doilea mondial.
In anul 1955 a început fabricaţia tractorului Universal-2 (U-2) pe roţi, echipat cu acelaşi motor D-35 al tractoarelor KD-35, tractor ce realiza cinci viteze de mers înainte cuprinse între 4,56 şi 12,95 Km/h, având un domeniu de utilizare mai larg. Ulterior, la începutul anilor 60, s-a trecut la fabricarea tractorului U-26, U-27, U-29, U-450, cu prizã de putere semiindependentã şi instalaţie hidraulicã pentru acţionarea diferitelor maşini agricole purtate şi remorcate. Aceste tractoare realizau 10 viteze de mers înainte, cuprinse în intervalul 2,83-22,40 km/h şi erau echipate cu motor Diesel de 45 CP la turaţia de 1500 rot/min.
Un pas important în dezvoltarea industriei româneşti de tractoare l-a constituit trecerea în anul 1963 la fabricarea în serie a tractoarelor pe roţi U-650 cu varianta U-651 (cu patru roţi motoare), destinate sã execute majoritatea lucrãrilor agricole, inclusiv lucrãrile de întreţinere a culturilor prãşitoare, precum şi lucrãrile de transport. Aceste tractoare au fost echipate cu motor Diesel (D-103) cu injecţie directã şi pornire electricã, cu puterea de 65 CP la turaţia de 1800 rot/min, dezvoltând 10 viteze de mers înainte cuprinse între 2,58-26,94 km/h. Aceste tractoare s-au produs și în variante modernizate U-650M , U-651M, U-650 super şi U-650 DT super, echipate cu motor Diesel D-110.
In perioada 1963-1968 s-a început fabricaţia altor tipuri de tractoare cum ar fi: S-1300 tractor pe şenile cu putere de 130 CP ( anul 1963); S-650 tractor pe şenile echipat cu motor D-104 (anul 1965), Pe parcurs s-au produs variante modernizate S-651 LS şi IF-650 E.
In anul 1969 a început construcţia tractoarelor pe roţi şi şenile din familia U-445 (licență italiană FIAT), cu motor de 45 CP în variantele Universal (U-445, U-445 DT, U-445 DTE, U-445 SD, U-445 DTSD, S-445), legumicol (U-445 L), viticol (U-445 V, SV-445, U-445 HCV), pomicol (U-445 HCP), pentru lucrãri în pante (SM-445) şi pentru lucrãri multiple (U-445 TIH), cu performanţe la nivelul tehnicii mondiale. In anul 1970 a început fabricaţia tractorului S-1500, echipat cu motor Diesel supraalimentat cu puterea de 150 CP, continuând cu tractoarele S-1800 IF şi S-1800 LS pentru lucrãri în construcţii şi industriale, echipate cu motoare de 180 CP.
Ulterior, au fost realizate noi tipuri de tractoare agricole cu performanţe îmbunătăţite (U-350, U-500 cu diverse variante, U-530 cu variante, U-550 cu variante și A-1800 A, cu ramă articulată ), precum şi noi tipuri de tractoare industriale cu transmisii hidrodinamice şi ramă articulată (A-1801 IF, A-1801 L, A-3602 IF). In ultimul timp al României industrializate s-au fabricat în România peste 53 de tipuri de tractoare, pe roţi şi pe şenile, în peste 300 de variante, în 12 grupe de puteri: 25-300 CP.
U-26



S-1800 LS
KD-35