WARWICK - Castele britanice

Bazele Castelului Warwick s-au în anul 914 d.Hr., pe timpul regelui saxon Alfred cel Mare, ca fortificație pentru a proteja întreaga zponă de invaziile vikingilor danezi, la inițiativa fiicei sale Ethelfleda. Acea fortificație era relizată din lemn. Mai târziu, a fost mărită, din piatră, de către William Cuceritorul și transformată, în anul 1068, într-o fortăreață impresionantă. Situat pe un cot al râului Avon, castelul aparține de orașul Warwick din ținutul Warwickshire și a fost reședința a unor puternice familii engleze. Se apreciază că reprezintă cel mai frumos castel medieval al Angliei.

In 1088, Henry de Beaumont a devenit primul conte de Warwick. El a fondat Biserica Tuturor Sfinților în interiorul castelului militar prin anul  1119. Episcopul de Worcester,s-a opus, considerând că un castel era o locație nepotrivită pentru o biserică, dar acesta a fost eliminat în 1127-1128.

In 1153, soția lui Roger de Beaumont, al doilea conte de Warwick, a fost păcălită că soțul ei a murit, și a cedat controlul castelului armatei invadatoare a lui Henry de Anjou, cel care, mai târziu, a devenit regele Henric al II–lea Plantagenet. Potrivit Gesta Regis Stephani , un text istoric din secolul 12, Roger de Beaumont a murit la aflarea veștii că soția lui a predat castelul. Henric al II-lea a redat castelul, mai târziu, conților de Warwick, pentru că au fost susținători al mamei sale, împărăteasa Matilda, pe timpul anarhiei dintre anii 1135-1154.

In timpul domniei regelui Henric al II-lea (1154-1189), în curtea interioară s-a construit un castel de piatră. In timpul revoltei baronilor dintre 1173-1174, contele de Warwick a rămas loial regelui Henric al II - lea, iar castelul a fost folosit pentru a depozitări. Castelul și terenurile asociate au fost transmise cu titlu de conte englez familiei Beaumont până în 1242. Când Thomas de Beaumont, al șaselea conte de Warwick a murit, castelul și terenurile au trecut în proprietatea sorei lui, Lady Margery, contesă de Warwick. In timp ce ea a căutat un soț potrivit, castelul a trecut în proprietatea regelui Henric al III -lea. Când s-a căsătorit cu John du Plessis, în decembrie 1242, castelul i-a fost returnat.

In timpul celui de al doilea război baronilor, din 1264-1267, William Maudit, al optulea conte de Warwick, a fost un susținător al regelui Henric al III-lea. Castelul a fost cucerit pintr-un atac surpriză de forțele lui Simon de Montfort, al șaselea conte de Leicester. Atunci partea de nord - est a castelului Warwick a fost distrusă. După moartea lui William Maudit, în 1267, titlul și castelul au trecut la nepotul lui William de Beauchamp, al noulea conte de Warwick . In urma morții lui William, castelul Warwick a trecut prin șapte generații ale familiei Beauchamp, care în următorii 180 de ani, au realizat cele mai multe dintre completările aduse castelului. In 1312, Piers Gaveston, primul conte de Cornwall , a fost capturat de Guy de Beauchamp, al zecelea conte de Warwick, și închis în castelul Warwick până la executarea lui, la 9 iunie 1312. Un grup de baroni condus de contele de Warwick și Thomas, al doilea conte de Lancaster, au fost acuzați de Gaveston că ar fi furat comoara regală.

Pe timpul lui Thomas de Beauchamp, al unsprezecelea conte, apărarea castelului s-a îmbunătățit în mod semnificativ, între 1330-1360 pe latura de nord-est, prin adăugarea, unui Barbacan (o formă de intrare fortificată), și un turn fiecare parte a peretelui reconstruit, numite Turnul lui Caesar si Turnul lui Guy. Turnul Watergate datează tot din această perioadă.

Turnurile lui Cezar și Guy sunt rezidențiale și este posibil să fi fost inspirate de modelele franceze (de exemplu, castelul Bricquebec). Ambele turnuri au găuri de vărsare a lichidelor încinse peste atacatori, iar Turnul Caesar are un dublu parapet. Cele două turnuri sunt, de asemenea, boltite în piatră, la fiecare etaj. Turnul lui Caesar conținea un "sumbru" subsol ca temniță. Conform legendei locale care datează cel puțin din 1644 a fost cunoscut și sub numele Turnul Poitiers. Aceasta pentru că aici au fost întemnițați prizonierii din bătălia de la Poitiers, din 1356, sau pentru că banii proveniți din răscumpărările prizonierilor au ajutat la plata construcția sale. Construcțiile de intrare au găuri pentru aruncarea lichidelor încinse, două poduri mobile, o poartă, si porți realizate din lemn sau metal.

Fațada cu vedere spre râu a fost concepută ca un simbol al bogăției și puterii conților Beauchamp și a avut " o valoare defensivă minimă. Acest lucru a urmat o tendință a castelelor din secolul 14, construcțiile fiind mai mult declarații de putere decât destinate exclusiv pentru utilizări militare.
Deci, în timpul războiului de o sută de ani, fațada opusă orașului Warwick a fost refortificată, rezultând unul dintre exemplele cele mai cunoscute ale arhitecturii militare din secolul al 14-lea. Situat pe un cot al râului Avon, castelul aparține de orașul Warwick din ținutul Warwickshire și a fost reședința a unor puternice familii engleze.

Linia conților Beauchamps s-a încheiat în 1449, când Anne de Beauchamp, a cincisprezecea contesă din Warwick , a murit. Richard Neville a devenit următorul conte de Warwick prin moștenirea titlului soției sale.

In timpul verii anului 1469, Neville s-a revoltat împotriva regelui Edward al IV-lea, și l-au închis în castelul Warwick. Neville a încercat să se pronunțe în numele regelui, dar protestele constante ale susținătorilor regelui l-au forțat pe conte să-l elibereze rege. Neville a fost ulterior ucis în bătălia de la Barnet, când a luptat împotriva regelui Edward al IV-lea,  în 1471, în timpul războaielor Rozelor. Castelul Warwick a trecut apoi de la Neville la ginerele lui, George Plantagenet, primul Duce de Clarence . George Plantagenet a fost executat în 1478 și pământurile lui au trecut la Edward Plantagenet, al șaptesprezecelea conte de Warwick. Dar după doi ani pământurile sale au fost luate în custodia Coroanei . El a fost dezonoarat, și astfel nu a putut moșteni tronul, care a fost luat de Henric al VII-lea. A fost deținut de Henric timp de paisprezece ani în Turnul din Londra până cand a fost executat pentru înaltă trădare în 1499. Edward a fost ultimul conte de Warwick din prima creație a acestui titlu în Anglia (au fost patru creații ale acestui titlu de conte în Anglia).

La începutul anilor 1480 regele Richard al III-lea a inițiat construirea a două turnuri de armă, Turnurile Bear și Clarence, care au fost lăsate neterminate la moartea sa în 1485. Turnurile au constituit un bastion independent de restul castelului, eventual , în caz de răzvrătire a garnizoanei . Odată cu apariția de praf de pușcă funcția de deținător al artileriei a fost creată în 1486.

In sec.al 17-lea spațiile exterioare s-au transformat într-o grădină. Zidurile de apărare ale castelului au fost consolidate în anii 1640 pentru a pregăti castelul în vederea Războiului civil. Castelul a fost în stăpânirea forțelor parlamentare. Forțele regaliste au asediat castelul, dar fără success. Mai târziu castelul a fost folosit pentru a ține prizonierii luați de forțele parlamentare.

Castelul a fost folosit ca cetate până în sec.al 17-lea, când a fost acordat lui Sir Fulke Greville de către regale James I,  în 1604. Greville a transformat monumentul într-o casă de țară grandioasă, care a fost deținută de familia lui Greville, care a devenit Conte de Warwick în 1759, până în anul 1978.
La 4 noiembrie 1695 castelul a fost în stare suficient de elegantă pentru a găzdui o vizită a regelui William al III-lea.  In anul 1978 castelul a fost cumpărat de Grupul Tussauds . In 2007, Grupul Tussauds a fuzionat cu Merlin Distracții, care este actualul proprietar al Castelului Warwick.

S-a păstrat deosebit de bine, astfel că se pot vizita turnurile, temnițele macabre, fortificațiile, încăperile de utilitate privată, Gradina Trandafirului si grădinile oficiale. Apartamentele private s-au amenajat ca încăperile obișnuite la sfârșitul sec.al 19-lea, în care se regăsesc figuri de ceară ale unor personalități istorice.

In 1982, Tussauds Group a amenajat monumentul într-o atracție turistică după o reconstrucție a unui festin regal din 1898. Grădina de trandafiri victoriană a castelului a fost renovată în conformitate cu planurile 1868 și redeschisă în 1986 , în prezența Prințesei de Wales, Diana.

BLENHEIM - Castele britanice

Arhitectura întregii Europe din sec.al 18-lea a reprezentat o perioadă înfloritoare și plină de importanță pentru arhitectura întregii Europe. Capetele încoronate, prinții și marii nobili își demonstrau puterea la o scară impresionantă, vrând să joace un rol important în trecerea arhitecturii spre stilul baroc. Aflat în apropiere de sătucul istoric Woodstock, din Oxfordshire, Marea Britanie, Palatul Blenheim, ridicat în stil baroc, a fost construit ca un dar al națiunii engleze și al reginei Anne pentru marele său general John Churchill, primul duce de Marlborough, în semn de recunoștință pentru succesul obținut în Războiul Spaniol de Succesiune, care a culminat cu înfrângerea Franței și Bavariei în bătălia de la Blenheim, pe Dunăre, în Bavaria.

Bătălia s-a dat între trupele engleze și austriece, conduse de John Churchill primul Duce de Marlborough și Eugeniu de Savoia, împotriva celor bavareze și franceze, în 1704. Cei doi comandanți au luat prin surprindere trupele bavareze și pe cele franceze, capturând 13000 de soldați inamici. Alți 18.000 au fost uciși, răniți sau au murit înecați. Armata franceză a suferit atunci prima înfrângere după aproape 50 de ani, iar Bavaria a ieșit din război.

Palatul, ridicat din inițiativa Parlamentului Britanic și al reginei Anne a primit numele faimoasei bătălii, iar lucrările au fost încredințate arhitectului Sir John Vanbrugh. Acesta se remarcase în egală măsură ca scriitor și soldat, fiind chiar închis de francezi, care îl considerau spion. Arhitectul realizase și Castelul Howard, din Yorkshire. El era nu doar omul momentului ci si un artist deosebit de priceput, așa că alegerea sa a fost cât se poate de firească. Vanbrugh a lucrat în colaborare cu Nicolas Hawksmoot, unul dintre discipolii lui Christopher Wren.

Hawksmoot a devenit celebru și pentru cele șase biserici pe care le-a proiectat în Londra în a doua decadă a sec.al 18-lea. Cei doi arhitecți au vrut ca prin opera lor să rivalizeze cu cele mai mari castele europene, inclusiv Versailles. Construcția a început in 1705 și a fost complet terminată 20 de ani mai târziu, respectiv între 1722-1725. Poate că nu s-a realizat chiar un Versailles englezesc, dar a fost cu siguranță cea mai monumentală construcție privată ridicată până la momentul respectiv în insulă britanică. Este, de asemenea un minunat exemplu al scurtului baroc englez.

Pentru construcție s-a alocat inițial suma de 260.000 de lire ca recompensă pentru victorie. La suma inițială s-au adăugat 60 000 de lire, din partea ducelui. Suma nu pare mare la începutul sec.al 21-lea, dar pe timpul construirii palatului un angajat la palat câștiga între 4 și 10 lire pe an. Bogățiile prezente in interiorul palatului sunt inestimabile și unice în lume, plecând de la ornamente și sculpturi până la tablouri, cufăre, scrieri etc. Interiorul cuprinde o bibliotecă imensă, portrete pictate de Van Dyck, John Singer Sargent, Joshua Reynolds, etc.

Palatul Blenheim este o clădire rectilinie, perfect simetrică, la care copul central este flancat de doua aripi cu colonade, fiecare construită în jurul unei curți. Stilul sobru al intrării principale este subliniat de porticul larg și de uriașele coloane corintiene. Totul sugerează profunzime, lipsind ornamentele greoaie.

Desenul întregului colos de piatră, a pus pe prim-plan grandoarea, în detrimentul confortului casnic. De exemplu bucătăriile au fost găzduite în una din aripile exterioare, la un sfert de milă depărtare de sufrageriile din corpul principal. Sarah, ducesa de Marlborough, n-a făcut niciun secret din faptul ca ea ar fi preferat confortul în locul măreției.

Remarcabile sunt, grădinile palatului. La începutul sec.al 18-lea, Henri Wise, grădinarul reginei Anne, le-a proiectat după stilul formalist al palatului Versailles. Mai târziu, Capability Brown le-a refăcut în stil pastoral, cu păduri, pajiști și canale, totul  parând natural. In afară de construcția clădirilor, peisajul a cerut și el o muncă titanică. Totul s-a vrut să fie ca desprins din natură, Capability Brownau creat grădini splendide, un lac și o cascada, un pod măreț ce duce la columna primului duce, construită în 1727. Toate acestea au fost create la superlativ, dovedind măiestria peisagiștilor vremii, fiind cele mai mari proiecte din Europa în acea vreme. 

Blenheim Palace se află în centrul unei gradini impresionante ce se întinde pe o suprafață de 2000 de acri și care este străbătută de un lac plin de lebede.

Castelul și-a menținut proprietarii de-a lungul vremii, nefiind cedat unei alte familii nou îmbogățite. In secolul trecut (sec, 19) aici s-a născut, în 1874, și a copilărit una dintre cele mai de seamă personalități engleze și europene, celebrul Winston Churchill, nepotul celui de al noulea duce.El avea să devină erou național în urma carierei sale politico-militare. La 1900 a fost primit în Parlament, ajungând prim ministru între anii 1940-1945 și mai apoi, între 1951-1955. E considerat a fi unul din cei mai de seama oameni ai Angliei tuturor timpurilor.

Winston Churchill

CAIUS CASSIUS LONGINUS

Gaius Cassius Longinus  s-a născut înainte de 85 e.A. și a decedat la 3 octombrie 42 e.A. Provenind dintr-o familie nobiliară de proveniență mai nouă a fost senator roman, conducător și instigator al complotului pentru uciderea lui Caius Iulius Cezar, și cumnatul lui Marcus Junius Brutus Caepio.

Sunt cunoscute puține lucruri din viata timpurie a lui Caius Cassius Longinus. A studiat filosofia la Rodos sub îndrumarea lui Archelaus și a învățat să vorbească fluent în limba greacă. El a fost căsătorit cu Junia Tertia (Tertulla), care a fost fiica lui Servilia Caepionis ( care era sora vitregă a celuilalt mare conspirator, Marcus Brutus). Ei au avut un fiu născut în jurul anului 60 e.A și o fiică.

In 53 e.A. el a luat parte la bătălia de la Carrhae, împotriva parților, în subordinea lui Marcus Licinius Crassus, bătplie pierdută dezastros și rușinos pentru Roma.

Cassius

Cassius a revenit la Roma în anul 50 e.A., când războiul civil era pe cale să izbucnească între Iulius Cezar și Cnaeus Pompeius . Cassius a fost ales tribun al plebei pentru anul  49 e.A. și s-a alăturat partidei Optimaților, în timp ce fratele său Lucius Cassius sprijinea pe Cezar.

Cassius a părăsit Italia, la scurt timp după ce Cezar a trecut Rubiconul . El s-a întâlnit cu Pompeius în Grecia și a fost desemnat să comande o parte din flota aceluia.

In anul 48 e.A, Cassius a navigat cu navele de sub comanda sa spre Sicilia, unde a atacat și a incendiat o mare parte din flota lui Caesar. El a început apoi să hărțuiască naval în largul coastlor italiene. Vestea înfrângerii lui Pompei în bătălia de la Pharsalus l-a determinat pe Cassius să navigheze spre Hellespont, cu speranța că se va alia cu regele Pontului , Pharnaces al II-lea . Flota lui Cassius a fost interceptată de Caesar, în drum, și a fost forțat să se predea necondiționat. In continuare, se pare că a participat la războiul lui Caesar împotriva lui Pharnaces al II-lea, anul 47 e.A., război în urma căruia Caesar a anunțat Senatul despre victorie printr-o scrisore scurtă: Veni, vidi, vici ! Caesar nu era un om răzbunător așa că l-a cruțat pe Cassius după trădare.Totuși Cassius a refuzat să se alăture în lupta împotriva Cato și  și Scipio în Africa, alegând să se retragă la Roma.

Cassius a petrecut următorii doi ani într-o oarecare inactivitate oficială, și se pare că a întărit prietenia cu Cicero. S-a afirmat în activitatea de organizare a conspirației de asainare a lui Caesar, atrăgându-l și pe cumnatul său Brutus (Marcus Iunius Brutus Caepio), care a deveit și el unul dintre conducători


Caius Iulius Caesar

Bucuria conspiratorilor a avut o foarte scurtă durată deoarece Marcus Antonius, omul de încredere al lui Caesar a preluat puterea și a influențat populația împotriva lor. In scrisorile scrise în anul 44 e.A, Cicero se plângea frecvent că Roma era încă supusă tiraniei, pentru că "eliberatorii" nu a reușit să ucidă Antonius. Conform unor afirmații, Cassius ar fi vrut să-l omoare Antonius în același timp ca și Caesar, dar Brutus nu a fost de acord.

In cei doi ani ce au urmat asasinatului Brutus și Cassius au adunat separat legiuni fidele în Orient. S-au aliat și s-au regrupat la Sardes, nu înainte ca Brutus să jefuiască sălbatic Lycia cu orașul Xantos, iar Cassius să jefuiască insula Rodos. Au travesat Hellespontul, au traversat sudul Traciei și au așezat tabăra la Phillipi. Deși Brutus a învins pentru un moment partea de armată condusă de Octavianus (Octavius), Cassius a pierdut în fața lui Marcus Antonius și s-a sinucis. In final armatele celor doi asasini au fost spulberate, astfel că și Brutus și-a pus capăt zilelor.

Data morții lui Cassius a fost aceeași cu cea de naștere, 3 octombrie și a fost plâns de Brutus  „drept ultimul dintre romani”. A fost înmormântat la Thasos.

ASASIAREA LUI CAESAR

La idele lui martie (15 martie) conform calendarului roman, în anul 44 e.A, la Roma s-a produs un asasinat care a devenit un eveniment epocal pentru istoria lumii. In plină Senatul roman, reunit în sala construită de Cneius. Pompeius pe Câmpul lui Marte, stăpânul absolut şi aproape de necontestat al Romei, Caius Iulius Caesar, a fost asasinat de un grup de complotişti senatori. O conjuraţie vicleană, din care făceau parte nume celebre ale vieţii publice romane, cu Marcus Iunius Brutus Caepio şi Gaius Cassius Longinus, cumnatul său, în frunte, dar și cu Decimus Iunius Brutus Albinus l-a răpus pe cel care, se spunea în capitala imperiului, că ar voi să reinstaureze forma de guvernământ monarhică.

Senatul se întrunea în ziua fatidică, iar senatorii așteptau sosirea lui Caear. Se spune însă că acesta se hotărâse să nu vină din motive de sănătate, dar motivul real ar fi fost soția sa, Calpurnia, care se panicase din cauza unor semne rele.

„Ce spui, Cezar? Oare cineva de statura ta va lua în seamnă visele unei femei și semnele oamenilor fără minte?” Sunt cuvintele lui Decimus Iunius Brutus Albinus către Caesar. Așa l-a făcut să se răzgândească astfel că Caesar a decis, în cele din urmă, să participe la ședința Senatului, chiar și numai pentru a anunța amânarea acesteia pentru o altă dată. El nu știa că mai bine de 60 de uneltitori îl așteptau acolo, cu pumnalele ascunse sub robe. Decimus știa însă acest lucru prea bine, el fiind, în fond, unul dintre liderii conspirației, iar acțiunile sale din acea dimineață aveau să schimbe cursul istoriei.

Majoritatea istoricilor i-a identificat pe Brutus și Cassius drept cei care au pus la cale întreaga conspirație împotriva lui Cezar, tinzând să-l omită pe Decimus Brutus, chiar dacă el este adevărata cheie a poveștii: motivele sale sunt mai clare decât se crede, iar comportamentul său arată cât de bine se organizaseră conspiratorii.

Spre deosebire de Brutus și Cassius, Decimus era omul lui Cezar. În războiul civil dintre Cezar și generalul Pompei (49-45 e.A), Brutus și Cassius l-au sprijinit pe cel din urmă și au schimbat ulterior tabăra. Decimus, în schimb, l-a susținut pe Cezar de la început până la sfârșit. În timpul conflictului, Cezar l-a însărcinat pe Decimus să guverneze Galia în absența sa, iar la sfârșitul războiului, în anul 45 e.A , acesta s-a întors la Roma pentru a fi alături de Cezar.

Apoi lucrurile au luat o altă turnură. Intre septembrie 45 e.A și martie 44 e.A, Decimus și-a schimbat sentimentele față Caesar. Nu se știe exact de ce, dar probabil că nu a fost o problemă de principii, ci mai degrabă de putere. Scrisorile lui Decimus către Cicero arată un om de acțiune cu un acut simț al onoarei și cu o sete puternică de răzbnunare

Poate elementul care l-a făcut pe Decimus să schimbe tabăra a fost participarea la cele două parade ale victoriei organizate pe străzile Romei în toamna anului 45 e.A. Atunci, Caesar le-a permis, în pofida obiceiurilor, generalilor săi spanioli să sărbătorească, dar nu i-a acordat același privilegiu și lui Decimus pentru victoria sa împotriva unui trib galic.

Sau poate că a fost numirea lui Octavianus (Octavius), nepotul lui Caesar, în funcția de comandant-adjunct în războiul împotriva parților, rivalii Romei din Mediterana de răsărit. Asta în timp ce Decimus era lăsat în urmă, în Galia, pe care trebuia să o guverneze.

Indiferent care i-au fost motivele, odată ce s-a întors împotriva lui Cezar, Decimus a fost indispensabil complotului. Era atât șeful de securitate al conspiratorilor, cât și principalul lor spion. Era singurul complotist din cercul apropiat al victimei, așa că a putut juca rolul de cârtiță, revelându-le asasinilor gândurile lui Caesar. Mai mult, el controla o trupă de gladiatori, care va avea un rol important în ziua asasinatului.

Cezar a rămas la Roma între octombrie 45 e.A și martie 44 e.A. – cea mai îndelungată ședere a sa aici în mulți ani. N-a făcut niciodată public un program clar, dar acțiunile sale dădeau de înțeles că urma să schimbe maniera de guvernare a Romei. Se comporta din ce în ce mai autoritar și și-a luat titlul, nemaiîntâlnit în istoria cetății, de Dictator pe viață. A păstrat magistraturile republicane tradiționale, dar alegerile deveniseră deja simple formalități: puterea de numire în funcții o deținea de fapt Cezar. Consulii, pretorii și senatorii au văzut cum puterea se transfera către secretarii și consilierii lui Cezar, chiar dacă unii abia deveniseră cetățeni romani de drept; unii erau chiar foști sclavi. Cezar nu era rege, dar obținuse o putere echivalentă cu cea a unui monarh.

Pentru criticii săi, favorurile pe care i le făcea lui Octavianus (Octavius) aduceau pericolul fondării unei dinastii.

Unii romani răspundeau la puterea din ce în ce mai mare a lui Cezar cu lingușiri. Ii acordau foarte multe titluri onorifice, numindu-l chiar zeu. Alții, însă, au decis că el trebuia oprit și au hotărât să-l asasineze, spunând că acționează în numele Republicii și al Libertății, și împotriva unei monarhii în devenire. Adevărul era însă că aceștia vedeau în puterea lui Cezar o amenințare directă la propriile lor privilegii.Primele idei cu privire la asasinarea lui Cezar s-au înfiripat din vara anului 45 e.A, dar complotul care va duce la crima din 15 martie s-a încheagat abia în februarie 44 e.A. Cel puțin 60 de oameni s-au alăturat complotului (dintre care se pot identifica, astăzi, doar 20). Potrivit lui Seneca, cei mai mulți dintre complotiști nu erau inamicii lui Caesar (foști aliați ai lui Pompei), ci prieteni și susținători de-ai săi.

Nu se poate spune însă același lucru despre Brutus și Cassius, cei mai cunoscuți dintre complotiști. După Victoria asupra lui Pompeius, Caesar l-a iertat pe Brutus și ulterior chiar l-a răsplătit cu funcții importante. Acesta a fost însă punctul pozitiv culminant al relației dintre cei doi. In vara lui 45 e.A, Brutus a divorțat de soția sa și s-a recăsătorit cu nimeni altcineva decât Porcia, fica marelui dușman al lui Cezar, Cato.

Din iarna anului 44 e.A., opozanții lui Caesar au început să facă apel la Brutus ca să apere tradiția predecesorilor săi, printre care se număra și fondatorul Republicii, Lucius Junius Brutus, cel care veghease asupra expulzării regilor etrusci ai Romei. Astfel, dintr-o combinație de mândrie, principii și, poate, dragoste pentru soția sa, Brutus s-a întors împotriva lui Cezar.

Asasinatul a fost comis în spațiul afectat Senatului din Câmpul lui Marte, aparținând lui Pompeius, marele rival al lui Cezar. Aceasta făcea parte dintr-un complex imens ce includea un teatru, un parc, magazine ș.a. De 15 martie, aici aveau loc jocuri ale gladiatorilor, fapt folosit de Decimus drept scuză pentru a-și trimite trupa de gladiatori în apropiere de Casa Senatului. Însă adevăratul lor scop acolo era de a servi drept forță de securitate în caz că ceva nu mergea conform planlui.

In calitate de general, Caesar beneficia de un apărător apropiat (bodyguard) și chiar de o gardă, dar el a renunțat la acesta când s-a întors la viața de civil în Roma. Dorea să pară mai accesibil și lipsit de frică. În plus, numai senatorii puteau participa la o ședință a Senatului, așa că alaiul de însoțitori ai lui Cezar trebuia să rămână în afara clădirii. Mai mult, Cezar numise personal mai mulți senatori, unii dintre ei militari, iar dacă aceștia ar fi venit în ajutorul său, i-ar fi putut opri pe asasini.

Pentru a preveni acest lucru, asasinii au trebuit să acționeze foarte repede, izolându-și victima înainte de a lovi. Chiar înainte ca Caesar să-și ocupe locul pe scaunul său special și central, câțiva dintre complotiști s-au așezat în spatele lui, în timp ce alții au venit în jurul său pentu a-i distrage atenția. De fapt, ei au format un cordon în jurul lui Caesar. Apoi au pornit la atac. Tillius Cimber, un fost soldat pe care Cezar îl ajutase în trecut, a tras de toga victimei, iar la acest semnal ceilalți au scos cuțitele.

Cezar s-a adresat imediat lui Cimber – „Dar asta e violență!” - și l-a înjurat pe Publius Servilius Casca, care a lovit primul.

Intre timp, Trebonius fusese însărcinat să-l țină de vorbă pe Marcus Antonius la intrarea clădirii. Antonius era un veteran respectat, considerat puternic și periculos, și un om loial lui Caesar. Dacă s-ar fi aflat în sala crimei, ar fi sărit cu siguranță în ajutorul acestuia.

Cu Marcus Antonius ținut departe de locul crimei, Caesar nu a avut cum să se apere. A murit, probabil, în doar câteva minute din cauza rănilor grave suferite. Potrivit surselor, a suferit 23 de lovituri de pumnal.

In pofida asasinatului executat cu precizie, dispariția lui Carsar n-a avut efectul scontat de asasini. Roma a fost cuprinsă din nou de un război civil, iar complotiștii aveau să fie la rândul lor uciși. Mai mult decât atât, Republica în numele căreia au acționat a pierit, fiind înlocuită de o conducere imperială. Asta nu înseamnă însă că complotiștii au fost niște idealiști nesăbuiți, ci doar că abilitățile lor militare, demonstrate în 15 martie, nu erau completate și de o perspicacitate politică, care le-ar fi permis să întrevadă mai bine efectele acțiunii lor.

Evenimentul a căpătat dimensiuni cosmice: scurtă vreme mai târziu a fost zărită timp de şapte zile pe cer o cometă, iar soarele, transmite Plutarh, un an întreg a strălucit mai palid, semn că zeilor nu le-a fost indiferent evenimentul. Căderea dramatică a lui Caesar a devenit un motiv artistic prezent permanent, până şi în epoca internetului, în cultura europeană. 

Imediat după înfăptuirea asasinatului conjuraţii au proclamat restaurarea Constituţiei republicane. Iulius Caesar anulase în fapt instituţiile şi magistraturile tradiţionale, golindu-le de conţinut: consulatul, de pildă, din cea mai importantă magistratură executivă a devenit un simplu titlu onorific: şi, pentru a da satisfacţie la cât mai mulţi din partizanii săi, Caesar a creat consuli suffecţi, adică supleanţi, al căror număr era nelimitat. El însuşi şi-a spus dictator. Trebuie însă amintit că în Roma republicană dictatura era o magistratură extraordinară, dar constituţională. În situaţii de criză gravă Senatul alegea un dictator care era înzestrat cu puteri depline pentru rezolvarea ei; dictatura era limitată în timp: ea înceta odată cu rezolvarea crizei şi în nici un caz nu putea depăşi şase luni; pentru a salva măcar în aparenţă principiul colegialităţii, una din caractersticile fudamentale ale sistemului roman, dictatorului i-a fost asociat un “magister equitum” (comandant al cavaleriei) care, spre deosebire de magistraturile normale, era într-o poziţie inferioară dictatorului. Aşadar, Caesar, preluând dictatura, nu a încălcat Constituţia romană; gestul anticonstituţional săvârşit de el a fost că s-a declarat dictator perpetu. 

Imediat după ce trupul dictatorului a zăcut fără viaţă, senatorii au părăsit în panică sala de şedinţe şi s-au ascuns care pe unde a nimerit; chiar şi Marcus Antonius, credinciosul şi curajosul partizan al lui Caesar, a cedat sentimentului de frică şi a dispărut fără urme pentru o vreme. Străzile Romei s-au golit, căci şi plebea, deşi dornică de spectacole inedite, s-a retras, neştiind ce “spectacole” aveau să urmeze pe scena romană. Strigătul conjuraţilor de revenire la sistemul pe care dictatorul Caesar îl distrusese a fost un strigăt în pustiu. În scurtă vreme ei au trebuit să se refugieze pe Capitoliu. A doua zi pe 16 martie în capitala imperiului a sosit Lepidus, comandantul cavaleriei dictatorului Caesar, cu trupe.

La 17 martie a avut loc prima şedinţă a Senatului după asasinare; Cicero, un fanatic adept al Constituţiei tradiţionale, experimentat om politic, a obţinut amnistierea conjuraţilor şi a făcut un apel insistent la concordie; el n-a putut împiedica Senatul să voteze onoruri divine pentru Caesar şi interdicţia de a aduce vreo atingere actelor dictatorului. În Roma şi-a făcut reapariţia Marcus Antonius care, datorită trupelor aduse de Lepidus, domina scena politică. Atunci când la 20 martie au avut loc funeraliile lui Caesar, situaţia conjuraţilor a devenit critică: plebea romană, abil manipulată de Marcus Antonius prin citirea testamentului dictatorului care lăsase bunuri impresionante poporului roman şi chiar şi unora dintre conjuraţi, a incendiat casele acestora. Cât de nefavorabilă era atmosfera pentru asasinii lui Caesar în zilele următoare morţii dictatorului se vede şi dintr-o scrisoare, păstrată în corespondenţa lui Cicero, pe care Decimus Brutus, unul din complotişti, le-a trimis-o lui Iunius Brutus şi lui Cassius în ziua de 17 martie; Decimus Brutus relatează o discuţie pe care a avut-o cu unul din locotenenţii lui Caesar, Hirtius: acesta îl avertizase că populaţia capitalei şi armata erau în efervescenţă, foarte iritate de actul de la idele lui martie pe care-l socoteau criminal şi de neiertat; în consecinţă, Decimus Brutus consideră că participanţii la conjuraţie trebuie să se retragă în insula Rodos sau în alt loc îndepărtat în aşteptarea unor vremuri mai bune. La 18 aprilie acelaşi an Cicero exclamă disperat într-o scrisoare către editorul şi prietenul său Atticus: “O zei binefăcători! Tirania trăieşte, deşi tiranul a murit! Ne bucurăm de moartea tiranului, dar îi apărăm actele!” Ceva mai târziu, la 3 mai, Cicero formulază în alţi termeni aceeaşi idee “Noi împlinim toată voinţa regală, deşi regele a fost ucis” şi enumeră toate abuzurile noii puteri: falsificări de hotărâri ale Senatului, scutiri de datorii, acordarea de imunităţi în chip arbitrar, acordarea de avantaje materiale. În fapt atentatul de la idele lui martie eşuase. 

Eroarea fundamentală săvârşită de complotişti a fost că ei nu s-au concentrat decât asupra modalităţii prin care urma să fie eliminat fizic Iulius Caesar, socotind că, automat după aceea, sistemul tradiţional îşi va reintra în drepturi. Nu şi-au dat seama că Caesar pusese la punct o structură prin intermediul căreia el exercita actul de guvernare. Caesar a fost asasinat, dar structura a rămas intactă. Conjuraţii n-au pregătit o structură de putere care să contrabalanseze, dacă nu să înlocuiască, sistemul instaurat de Caesar. A crede că lucrurile decurg de la sine este o iluzie periculoasă. Talentul oratoric al lui Cicero nu era suficient pentru distrugerea sistemului pus la punct de dictator.

Surpriza trebuie să fi fost mare pentru asasini când au realizat că senatorii, adică acea categorie care teoretic avea tot interesul să se alăture imediat lui Brutus şi Cassius, n-au luat nici o iniţiativă - mulţi erau partizanii dictatorului; plebea romană era amorfă, dar a devenit violentă, când a aflat prevederile testamentului dictatorului. În acest haos exista o structură care în circumstanţele date reprezenta elementul decisiv, şi anume armata pe care adjunctul lui Caesar, Lepidus, a deplasat-o imediat în capitală.

Nu erorile tactice au determinat eşecul conjuraţilor, ci faptul că nu au pregătit o structură care să preia şi să-şi asume guvernarea. Cum adversarii lor aveau la dispoziţie o asemenea structură, asasinarea lui Caesar a fost din multe puncte de vedere un gest inutil.

v

BRUTUS TRĂDĂTOR ȘI ASASIN

La idele lui martie (15 martie) conform calendarului roman, în anul 44 e.A., la Roma s-a produs un asasinat care a devenit un eveniment epocal pentru istoria lumii. In plină Senatul roman, reunit în sala construită de Cneius. Pompeius pe Câmpul lui Marte, stăpânul absolut şi  aproape de necontestat al Romei, Caius Iulius Caesar, a fost asasinat de un grup de complotişti senatori. O conjuraţie vicleană, din care făceau parte nume celebre ale vieţii publice romane, cu Marcus Iunius Brutus Caepio şi Gaius Cassius Longinus, cumnatul său, în frunte, dar și cu Decimus Iunius Brutus Albinus l-a răpus pe cel care, se spunea în capitala imperiului, că ar voi să reinstaureze forma de guvernământ monarhică. Cassius a fost conducătorul instigatorilor complotului și cel care l-a atras pe Brutus.

Marcus Iunius Brutus Caepio s-a născut în jurul anului 85 a.Hr., ca cel mai vârstnic fiu al unui politician roman cu acelaşi nume, un om care nu s-a făcut niciodată foarte remarcat pe scena publică. Totuși în 78 e.A. tatăl lui Brutus a fost ucis de către Gnaeus Pompeius, un tânăr general care avea să devină faimos. Copilul rămas orfan avea să fie educat de Marcus Porcius Cato, fratele vitreg al mamei sale Servilia, şi apoi adoptat de o altă rudă, Quintus Servilius Caepio, de unde i-a derivat şi numele complet.

Brutus şi pe alţi câţiva cetățeni de vază au fost reclamați de un turnător, numit Vettiuus că organizau în taină un complot pentru a-l ucide pe Pompeius. De fapt complotul nu a existat, iar unul dintre consulii în exerciţiu din acel an, Caius Iulius Caesar, a făcut tot posibilul pentru a-I scăpa de acuzaţii, cu atât mai mult cu cât avea o legătură amoroasă cu mama lui Brutus şi nu dorea să aducă sfârşitul tânărului pe care îl întâlnea adesea când venea în vizită la Servilia.

In următorii doi sau trei ani, Brutus a călătorit împreună cu Cato în Cipru, insulă cucerită de Pompeius şi anexată în 58 e.A. Sev știe că Brutus a reuşit să ajute oraşul Salamina, aflat în criză profundă, dar dobânda se ridica la nu mai puţin de 48%. Brutus s-a întors plin de bogăţii la Roma, unde s-a însurat cu Claudia. In 53 e.A. a fost ales quaestor, o primă magistratură care l-a lansat către cariera politică. Responsabilitatea sa o constituiau taxele din Cilicia, unde era guvernator socrul său, şi a profitat de ocazie folosindu-se de armata de acolo pentru a-şi rezolva treburile în Cipru. Marcus Tullius Cicero, viitorul guvernator al Ciliciei, va condamna acest comportament.

Intre timp, Roma se îndrepta spre o situație internă periculoasă, pentru că cei doi generali dobândeau multă putere: Pompeius controla Roma şi Hispania, iar Caesar câştiga prăzi şi popularitate prin cucerirea Galliei. Statul era ameninţat de izbucnirea unui război civil. Brutus, în schimb, şi-a îndeplinit obligaţiile de comandant militar în Cilicia şi Macedonia, trecând de partea politicienilor conservatori precum Cicero sau Cato, care urmăreau apărarea drepturilor Senatului în faţa generalilor. Războiul între Pompeius și Caesar a izbucnit până la urmă, în ianuarie e..A. Atunci, Brutus şi conservatorii s-au alăturat cauzei lui Pompei, care, însă, a fost învins în august 48 în bătălia de la Pharsalus. După bătălie, Caesar s-a arătat îngăduitor faţă de fiul iubitei sale, făcut prizonier.

 La rândul lui. Brutus i-a devenit recunoscător și prieten lui Caesar, care l-a trimis într-o misiune importantă în răsărit, l-a ridicat la rangul guvernator al Galliei Cisalpine, l-a ales praetor în anul 44 e.A şi i-a promis consulatul pentru anul 41 e.A. Nimeni nu mai primise astfel de onoruri extravagante. In adâncul său, Brutus rămâne însă pe convingeri conservatoare. După ce divorţează de Claudia se însoară cu Porcia, fiica lui Cato, dușmanul înveșunat al lui Caesar. In acelaşi timp îşi onorează socrul în cadrul unui pamflet. In 44 e.A. se văd semnele care anunţă că Caesar nu intenţiona să restaureze republica, proclamându-se dictator pe viaţă. Sursele (senatoriale, ce-i drept), îl acuză că ar fi căutat să devină rege. In acest context, 60 de senatori au pus la cale o conspiraţie ce a avut printre lideri şi pe Brutus. Decimus Brutus şi Cassius sunt şi ei implicaţi, chiar mai puternic. Asasinatul părea uşor de săvârşit, pentru că Caesar, ca şi Sulla, îşi demobilizează garda personală, încrezător că nimeni nu ar fi îndrăznit să provoace alt război civil.

Istoricul Suetonius relatează că Caesar, după întrarea în Senat, a dat la o parte nota prin care cineva dezvăluia complotul şi că l-ar fi ignorat pe Spurinna care îi prezisese nenorocirea. Istoricul ne mai povesteşte că atunci când s-a aşezat, conspiratorii s-au adunat în jurul lui, în frunte cu Tillius Cimber, care s-a prefăcut că vrea să-l întrebe ceva şi în schimb l-a apucat de togă. Când Caesar s-a plâns de violenţă, unul dintre fraţii Casca l-a înjunghiat, urmat de alte atacuri. A căzut cu 23 de răni a căzut.

 Brutus, care a lovit și el, a acţionat sub vălul unor iluzii. Omorârea “tiranului” nu însemna nicidecum că vechile structuri republicane îşi vor reveni pe deplin. Caesar învinsese senatul la Pharsalus şi nu mai exista drum de întoarcere la vechea ordine. In aceeaşi zi, asasinii s-au grăbit să ocupe Capitoliul, unde aveau o sigurantă cel puţin temporară.

Caesar

 După moartea lui Caesar puterea a ajuns în mâinile lui Marcus Antonius, care s-a asigurat de cooperarea lui Lepidus, comandantul trupelor lui Caesar din afara Romei. La apus a intrat în posesia documentelor şi bogăţiilor lui Caesar, putând astfel negocia dintr-o poziţie de putere. Pe 16 martie, a anunţat o şedintă cu Senatul ce avea să aibă loc ziua următoare. Le-a oferit complotiştilor o soluţie de compromis: graţierea în schimbul respectării dorinţelor lui Caesar şi venerării sale ca zeu. Când Piso, socrul lui Caesar, i-a deschide testamentul, Marcus Antonius a găsit acolo resursele pentru a intra în graţiile populaţiei. Grădinile lui Caesar urma să devină parc public, iar fiecare localnic să primească o sumă considerabilă de bani. Pe 20 martie, trupul lui Caesar a fost ars în for, iar zvonul despre distribuţiile pecuniare şi discursul fulminant al lui Marcus Antonius i-a sensibilizat pe cetăţeni. Speriaţi de întorsătura lucrurilor şi forţaţi de presiunea populară, Brutus şi aliaţii săi au părăsit oraşul spre beneficiul căruia susţineau că au luptat.


Moneda reprezentând pe Caesar - fals sec. 16 - Padova

Brutus s-a retras în Creta, o mică insulă și provincie răsăriteană, în calitate de fost praetor. Se apropia sfârșitul carierei sale. In anul 44 e.A, însă, s-a iscat un nou război civil, pentru că a apărut în scenă Ocatavianus (Octavius), fiul adoptiv al lui Caesar, care și-a aliat legiunile VII şi VIII, precum şi două legiuni ale lui Antonius, Martia şi a IV-a Macedonica. Pentru Brutus şi Cassius însemna o nouă şansă. Adunând o armată în est, nutreau speranţa că vor elibera Roma de sub jugul lui Octavianus care îl învinsese pe Marcus Antonius, restaurând puterea senatorială. Oraşe precum Xantus (Xantos), care nu au trecut imediat de partea lui Brutus, au fost sălbatic jefuite. Intre timp, Senatul a fost forțat să ajungă la o înţelegere cu urmaşul lui Caesar.  Acesta a primit consulatul pentru anul 42 e.A. A încheiat un tratat de pace cu Marcus Antonius, care încă mai controla Hispania şi Gallia, dar în 

schimb compromisul cu ucigaşii lui Caesar a fost declarat nul.

In anul 42 e.A, Marcus Antonius şi Octavianus au travesat Adriatica şi s-au confruntat cu armatele adunate de Brutus şi Cassius, reunite la Sardes în asia Mică. In două bătălii de lângă Phillipi, la ţărmul nordic al Mării Egee, cei doi au fost învinşi. Brutus s-a sinucis, după ce aflase că și Cassius procedase la fel. Visul lui de a reda puterile Senatului nu s-a împlinit, iar în curând Republica nu va mai fi decât o amintire.

FEMEI GLADIATOR

In timpurile moderne și chiar înainte, s-a răspândit convingerea că gladiatorii erau numai bărbați. Adevărul este ca au existat și femei gladiator, și nu puține. Doamnele războinice ale amfiteatrelor romane erau denumite Gladiatrices, sau Gladiatrix la singular, în limba latină. Cu toate ca prima menționare exactă a acestora exista din timpul împăratului Nero (37-68 e.N.), au existat unele documente care sugerează apariția lor cu ani buni înainte de domnia acestuia. O condamnare virulentă a femeilor gladiator din timpul împăraților Flavieni și Traian poate fi gasită în Satira a IV-a scrisă de Juvenal. Acesta le acuza pe femeile luptătoare cum că nu ar fi fost decât niște membre ale familiilor nobile și bogate care se aventurau în arenă în cautarea  atenției și a senzațiilor limită, știind de fapt că nici un gladiator n-ar îndrăzni să le rănească datorită originii lor nobile și privilegiate. Impăratul Septimius Severus a interzis prezența femeilor gladiator în arene, undeva în jurul anului 200 e.N. cu toate că există unele dovezi conform cărora femeile gladiator ar fi continuat să lupte în clandestinitate.

In septembrie 2000 London Museum a anunțat o descoperire arheologicã remarcabilã care atrage atenția specialiştilor şi a publicului larg, provocând o serie amplã de dezbateri. Cercetãtorii scot la ivealã mormântul unui gladiator, pe care îl dateazã în secolul I e.N. Spre surprinderea tuturor, rămăşițele apartin unei femei. Istoricii ştiau deja cã au existat personaje feminine care au practicat aceastã profesie, date fiind sursele textuale şi epigrafice, dar acum apare prima dovadã concretã care ar susține ipoteza femeii-gladiator.

Se susține de unii autori actuali că această ocupație era privitã drept ceva cu totul excepțional, ceea ce poate foarte adevărat. Era atât de rarã încât deținea “capul de afiş” în jocurile spectaculoase când participa o femeie gladiator, sau mai multe. La autorii romani se regăsesc aluzii puține, şi totuşi convingătoare. Drept argument se pot aduce câteva edicte imperiale care limiteazau şi chiar interziceau participarea femeilor libere sub vârsta de 20 de ani la jocuri, cum ar fi de pildã un senatus consutum din anul 11 e.N. Acesta A fost înlocuit 8 ani mai târziu de senatus consultum din Larinum, care a adaugat şi alte pedepse în afara stigmatului de infamie celor de rang ecvestru sau senatorial, care îndrăzneau să participle la lupte din arenă. Edictul a fost înscris pe o tabletã de bronz, Tabula Larinas. Impãratul Septimius Severus a scos în afara legii, în anul 200 e.N, astfel de manifestări care implicau luptele corp la corp dintre femei în arenă. Este improbabil ca legile sã fi fost preventive, ci mai degrabã rezultatul practicilor deja existente, sugerând cã femeile-gladiator erau o realitate curentã.

Mai mult, câțiva autori oferã fragmente şi exemple concrete care pomenesc de aceste activitãți masculine întreprinse de femei. Dio Cassius scrie despre un festival pe care Nero l-a ținut în onoarea mamei sale preț de câteva zile, la care şi-au făcut apariția şi gladiatori, femei şi bãrbați deopotrivã, chiar din ordinul ecvestru şi senatorial. Aceştia au întreținut atmosfera prin jocuri care includeau vânãtoarea de animale sãlbatice şi luptele sângeroase. Dio Cassius mai descrie un eveniment organizat tot de Nero, în anul 66 e.N, care a adus în prim-plan femei aduse din Etiopia la Puteoli, realizând prin intermediul libertului său, Patrobius, o strãlucitã demonstrație. Suetonius la rândul său povesteşte despre jocurile extravagante la inițiativa împăratului Domitianus, unde iarăşi femeile au avut o participare activă: “In afara curselor obişnuite de care, regizeazã o serie de lupte, unele cu infanterie, altele cu cavalerie, un rãzboi maritim în amfiteatru, vãnãtori şi spectacole cu gladiatori la lumina torțelor, la care iau parte şi femei şi bãrbați”.

Conform tot lui Dio Cassius, Domitianus se pare cã se delecta cu încăierările dintre pitici şi rãzboinice. Interesant este că anticii, ca şi modernii, plasau evenimentele mai spectaculoase la sfârşitul festivităților, ca o încununare a divertismentului. Cele care implicau femei aveau loc mai ales noaptea, ceea ce ar sugera cã nu erau doar o expunere adiacentã a sexului feminin, ci una dintre atracțiile principale. Alăturarea piticilor şi a gladiatoarelor poate fi consideratã o senzație în materie de arte marțiale, o juxtapunere şocantã care anuleazã aşteptãrile sociale şi elogiazã gloria în luptă. Domitianus avea în acest sens o dorințã arzândã pentru noutatea extremã şi ştia că astfel de spectacole atipice incitau mulțimea, oferindu-i şi lui capital politic.

Precaritatea datelor despre gladiatoare ar putea conduce la concluzia că fenomenul era nou şi rar, cu toate acestea, mențiunile nu apar în contexte speciale, prin urmare este foarte probabil ca aceste profesioniste sã fi fost mai numeroase decât s-ar întrevedea din sursele directe. Dovezi arheologice susțin existența gladiatoarelor, spre exemplu o inscripție în portul Ostia; un ciob ceramic gãsit în Leicester şi un relief din Halicarnassus care ilustreazã douã femei-gladiator. Inscripția de la Ostia vorbeşte despre magistratul local, Hostilianus, care era primul ce permitea luptele feminine: Qui primus om[ni]um ab urbe condita ludus cum [--] or et mulieres [a]d ferum dedit. Inscripția dateazã, se pare, din secolul al treilea, dupã edictul lui Septimius Severus. Ciobul ceramic poartã legenda Verecunda Ludia Lucius Gladiator, ceea ce poate însemna cã femeia lupta ca gladiator.

Un relief de marmurã datând din primul sau cel de-al doilea secol era Nouă şi expus la British Museum înfãțişează douã luptătoare îmbrăcate precum gladiatorii, fiecare purtând un subligaculum, gambiere şi manica. Ambele sunt înarmate cu scuturi şi spade, niciuna nu poartã coif. Le cheamã Amazon şi Achillia, probabil numele de scenă. Cele două primesc o missio, adicã şi-au îndeplinit angajamentele în arenă. Existența acestui relief demonstreazã că, cel puțin, în cazul celor douã, luptele între femei erau luate destul de în serios încât sã benficieze de un astfel de monument care sã le comemoreze victoriile.

Dacã ele luptau şi se îmbrăcau precum bãrbații, probabil urmau aceleaşi reguli în arenă, dar şi acelaşi stil de viață, sfidând şi mai tare convențiile sociale. Majoritatea gladiatorilor erau sclavi, dar unii se mai şi angajau voluntari (auctorati), prestând jurământul de a se supune arderii, înlãnțuirii, biciuirii şi uciderii (uri, uinciri, uerberari, ferroque necari). Voluntarii sunt cei care voiau sã scape de datorii sau sã dobândească faimă. Mulți o fãceau din rațiuni financiare, întrucât stăpânii cereau mai mult pentru cei care îşi dovedeau calitățile, iar ei profitau la rândul lor de câştigurile din arenă. Foştii gladiatori rechemați în arenã erau foarte bine plãtiți, cu până la 1000 de aurei. Femeile care păşeau în arenã nu erau toate sclave sau individe de la marginea societății, Tacitus mărturisind că unele personaje din mediile aristocrate o făceau ca să-şi afirme personalitatea şi pentru notorietate. Publicul le adula pentru că aveau curajul să treacã peste norme, dar le şi condamna pentru îndrãzneala exagerată. Statutul de gladiator era ambiguu, încorporând pe de o parte superstarul, şi pe de alta infamul. Iuvenal în Satirele sale şi-a arătat profundul dezgust fațã de practicarea unei astfel de meserii de către o femeie, ridiculizându-le pe cele care îşi neagă propria natură de dragul faimei, acuzându-le de imoralitate şi indecență.

Viața tipică pentru un gladiator însemna viețuirea într-o şcoală (ludus) condusă de un lanista. Gladiatorii formau o familia si erau antrenați de cãtre doctors şi magistri cu ajutorul unor spade de lemn. Este posibil ca unele femei să fi fost antrenate chiar de tații lor, foşti gladiatori. Numeroase soiuri de luptători, murmillo, thraex, retiarius, secutor etc. se rãzboiau, fiecare cu arme şi armură specifice. Nu luptau de foarte multe ori pe an, adesea doar de 2-3 ori. Nici pânã la moarte nu luptau pentru că valorau mult mai mult vii. In seara de dinaintea spectacolului participau la un banchet public (cena libera), care era o formã de a le face publicitate, un dar simbolic al sponsorului (munerarius). Spectacolul începea cu o parade prin amfiteatru, apoi vânătoarea de animale (venation), execuția prizonierilor şi abia apoi luptele de gladiatori. Luptau în jur de 10-13 perechi, o partidă durând cam 10-15 minute. Când unul dintre combatanți obosea sau se rănea, lăsa jos scutul şi semnala capitularea ridicând un deget (ad digitum). Munerarius, influentat de pubic, putea acorda missio, putea permite uciderea, sau putea elibera pe unul, sau ambii combatanți. Eliberarea se pecetluia prin oferirea unei spade de lemn (rudis).

Excavările de la Great Dover Street, Southwark, pe malul sudic al Tamisei, au relevant câteva morminte, dintre care unul a captat atenția în mod deosebit. Era în afara cimitirului şi unic pentru că decedatul fusese ars pe un rug elaborat (bustum), indicând statutul important al personajului. S-au gãsit şi numeroase piese ceramice în formã de bol (tazzae), precum şi opt lămpi. Fragmentele de oase şi artefactele, care probau bogăție, putere şi rafinament, le-au indicat cercetătorilor cã ar fi vorba despre o femeie-gladiator. Trei dintre lãmpi îl reprezintã pe Anubis, echivalentul lui Mercur, asociat jocurilor de gladiatori. Un alt indiciu îl reprezintã conurile unei specii de pin native din Italia şi care creştea în Londra romană în jurul amfiteatrului local, conurile fiind arse pentru a masca mirosurile din arenă. Materia organicã din mormânt (migdale, curmale, smochine), ca şi fragmentele de sticlă, cuiele de fier, fărâmele de veşmânt, sugerează o ceremonie costisitoare şi elaborată. Situarea în afara cimitirului pledează pentru un personaj aflat în afara normelor societății.

Toate datele conduc către concluzia că ar fi vorba despre o femeie-gladiator, respectată, dar nu respectabilă. S-au ridicat obiecții acestei ipoteze, pentru că nu sunt dovezi cum că vreodată vreun gladiator ar fi putut acumula atâta avere încât sã-şi permită o astfel de înmormântare. Lămpile s-ar putea şi ele referi la faptul cã decedatul a fost un adorator al lui Isis, dar asta nu ar exclude ocupația de gladiator. Oricum, dupã cum se mai afirmã, “avem de-a face cu o serie de dovezi circumstanțiale care produc o idee intrigantă”. Este de luat în seamă, pentru că dupã cum ne spun şi textele scrise, arena romană nu era exclusiv în apanajul bărbaților; femeile îşi asumau şi ele rolul de rãzboinice, integrându-se într-una dintre cele mai interesante tradiții şi ocupații ale Romei antice – gladiatorul.

VIAȚA ÎN CASTELUL MEDIEVAL

Castelele fortificate erau foarte deficitare în materie de confort. Incăperile, în afara scărilor, erau totuși spaţioase, dar miroseau, de obicei a grajd şi a noroi. Iluminarea era foarte slabă, chiar întunecoasă și sumbră, umiditatea atingea cote ridicate, pentru că aerisirea avea mult de suferit. Asta deoarece construcţia valora mult mai mult ca armă defensivă decât ca reşedinţă umană propriu-zisă. Nu lipseau totuşi covoarele frumos decorate, tapițeriile atârnate pe pereți pentru a anula răceala lor de piatră, Uneori geamurile erau viu colorate şi la acestea se adăugau alte facilitãţi care contribuiau la crearea unei simbolistici interioare care sã arate bogăţia în aceeaşi măsură în care o arăta exteriorul grandios și amenințător al foritificației. 

Amuzamentul principal consta în banchete. Plictisul îşi fãcea repede loc, ţinând cont cã rezidenţii erau în primul rând îngrijoraţi să se afle cât mai puțin despre organizarea interioară a castelului, despre spații, sau circuite și despre pază. In afara castelului, bărbații se mai ocupau de vânătoare, sau antrenamente de luptă, dar în interior atmosfera era destul de monotonă, cu pereții înnegriți de fumul torțelor, sau al opaițelor. Se mai juca șah și unele jocuri pe masă, se cosea, se lucra la gherghef, etc, dar calea esenţială pentru distracţie şi relaxare era mâncatul, organizându-se mereu banchete bogate, cu cantități enorme de carne și băutură,  pe lângã care îşi făceau numărul o pleiadă de menestreli şi bufoni nomazi. Mulți bufoni făceau parte din personalul seniorului, dar menestrelii și actorii ambulanți erau ținuți totdeauna în afara castelului, ca personaje disprețuite.

Servitorii din castel primeau tratamentul...animalelor de casã. Iar în evul mediu asta nu era un lucru rãu, pentru cã, de pildã, slugile dormeau în partea din castel unde se afla şi nobilul, unde exista un şemineu. Dormeau pe podea, dar aveau pături. Lor li se aruncau, pe jos, resturile de la masa nobililor. Alţi localnici de condiţie şi mai joasã ocupau ungherele friguroase ale castelului, neprimind nicio atenţie de la stăpâni. Șemineele din sala mare, sau din încăperile seniorilor erau foarte largi, supradimensionate, putând înghiți adevărați bușteni de lemn. La lemn nu se făcea economie.

Punctul vulnerabil al fortificaţiilor a rămas mult timp fântâna. Sigur cã apãrãtorii inventau multe metode de a respinge inamicul, bombardându-l cu tot soiul de substanţe încinse, menţinând impenetrabilitatea fortãreţei, dar dacã fântâna seca sau duşmanul reuşea sã o otrãveascã, restul conta prea puţin. Se contura o înfrângere garantatã cãci la castel fântâna era cãlcâiul lui Achile.

Probabil unul dintre cele mai mari dezavantaje ale fortificaţiei îl reprezenta absenţa toaletelor. Rezidenţii castelului beneficiau doar de nişte simple găuri în ziduri prin care reziduurile ajungeau în şanţul sau pe pantele care îl înconjurau. Micile ”latrine” ale seniorilor mai erau numite ”garderobe” pentru că utilizatorii nu se debarasau niciodatã de haine din cauza frigului şi insectelor. Mirosurile pestilențiale se răspândeau prin tot castelul, împreună cu cele de la grajduri și din curtea strâmtă plină de noroi și amestec de dejecții animaliere, sau de bucătărie (sânge, organe interne de animale, oase, pene, etc).