ROMÂNIA - REGELE CAROL I-ul FĂURITORUL ROMÂNIEI MODERNE

 

 

 

Rigoare, sobrietate si tenacitate – acestea au fost cuvintele de ordine pentru primul rege al Romaniei. Inconjurat de o stralucita pleiada de oameni politici, Carol a facut istorie indeplinind destinul national al Romaniei: independenta si modernizarea. Comandant suprem al armatelor romano-ruse in asediul Plevnei din timpul Razboiului de Independenta (1877-1878), cu o contributie decisiva in acelasi razboi, Carol s-a incoronat rege in 1881, purtand cu nedisimulata mandrie coroana de otel turnata din metalul unuia dintre tunurile turcesti capturate la Grivita.

Un rege pentru RomaniaDestinul i-a zambit Romaniei atunci cand doar un miracol a facut ca inlaturarea miseleasca a lui Alexandru Ioan Cuza de pe tronul reunit al Moldovei si Munteniei sa nu se transforme intr-un dezastru pentru toti romanii. Clasa politica romaneasca, in frunte cu guvernul provizoriu condus de prim-ministrul Ion Ghica, se vedea nevoita atunci sa infrunte actiunile in forta ale Miscarii Separatiste din Moldova si nemultumirile taranilor care credeau ca prin exilarea lui Cuza, Legea rurala din 14/26 august 1864 ( Lege prin care peste 400.000 de familii de tarani fusesera improprietarite cu terenuri agricole) avea sa fie anulata. Mai mult, situatia parea sa fi scapat complet de sub control in momentul in care Imperiului Otoman si-a masat o mare parte a efectivelor militare la sudul Dunarii, anuntand o interventie in forta sub pretextul ca Unirea Principatelor Romane nu era recunoscuta decat sub Alexandru Ioan Cuza.

Intr-o atare stare de fapt, singura salvare a Romaniei parea, asa cum chiar Cuza propusese, alegerea unui principe strain in fruntea tarii, un principe care sa aduca tara, prin originile si prin influenta sa, sub protectia marilor natiuni europene. Abil politician, I.C. Bratianu, artizanul aducerii pe tron al lui Carol I, ii cere sfatul lui Napoleon al III-lea, iar in urma intrevederii dintre monarhul francez si delegatia din Romania se anunta numele primului rege care ar fi urmat sa urce pe tronul de la Bucuresti... Filip al Belgiei, conte de Flandra. Membru al impozantei familii regale de Orleans, Filip ar fi reprezentat apropierea de Franta, sora mai mare a Romaniei - asa cum era vazuta in acea perioada - si ar fi putut aduce, in viziunea oamenilor politici ai vremii, influenta celei mai liberale Constitutii din lume, cea belgiana. Proiectul "Filip I de Romania" s-a dovedit insa un esec, contele de Flandra refuzand politicos oferta delegatiei romanesti. In fond, suveranul micului stat de la nordul Dunarii era inca supus Imperiului Otoman si era nevoit sa plateasca un greu tribut anual Inaltei Porti. Pentru un cap incoronat din Europa Occidentala o supunere fatisa in fata sultanului ar fi echivalat cu o dezonoare adusa intregii sale familii regale. Mai mult, Muntenia si Moldova erau tari cu o puternica influenta balcanica, standardele de viata ale vremii in cele doua principate fiind cu mult sub cele considerate decente intr-o natiune occidentala.

Intorsi la Palatul Regal Tuilleries din Paris, acolo unde se afla insusi Napoleon al III-lea, politicienilor romani, in frunte cu I. C. Bratianu, li se propunea un nou nume, de data aceasta german, cel al familiei regale de Hohenzollern. Astfel, in ciuda opozitiei unei parti a clasei politice de la Bucuresti, I.C. Bratianu calatorea la Dusseldorf chiar a doua zi, acolo unde il intalnea pe Printul Carol Anton de Hohenzollern, caruia ii inmana cererea de a trimite pe unul dintre cei patru fii ai sai pe tronul Principatelor Unite.

Cel mai potrivit pentru aceasta misiune s-a dovedit Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele sau complet, cel de al doilea fiu al printului prusac Carol Anton. Absolvent al Scolii de Cadeti din Munster si al Scolii de Artilerie din Berlin, Carol era un ofiter incercat, demn de originile sale prusace, care participase cu succes la cel de al doilea Razboi din Schleswig, razboi purtat intre Austria si Prusia pe de o parte si Danemarca. Disciplinat, calit in arta razboiului, abil diplomat, ofiter cu o larga apreciere in randul propriilor soldati, Carol isi manifestase din start intentia de a prelua tronul Principatelor, mentionand ca supunerea fata de sultan nu reprezenta un impediment atat de mare si ca acesta va fi inlaturat la momentul oportun. Romania isi castigase principele pe care si-l dorise, si asta spre surprinderea intregii Europe, care vedea mai degraba o apropiere a acesteia de Franta, decat de Germania.

Obligat, pentru a strabate o Austrie ostila, sa foloseasca un pasaport elvetian fals, pe numele de Karl Hettingen, nume ce amintea de castelul parintelui sau din apropiere de Saint Gallen, Carol ajunge la 8 mai 1866 la Turnu Severin. O zi mai tarziu, la Pitesti, semneaza primul document in calitate de suveran, gratiindu-l pe mitropolitul Calinic Miclescu, participant la manifestatia separatista din 3 aprilie de la Iasi. La 10 mai intra in Bucuresti, intampinat de peste 30.000 de locuitori la Baneasa, acolo unde primarul Dumitru Bratianu ii inmaneaza cheile orasului. In aceeasi zi, depune, in limba franceza, juramantul de credinta in calitate de domnitor, singurul cuvant pronuntat in romaneste fiind "jur". Cancelarul Bismark ii spusese la pornirea inspre Romania: "De ce sa nu incerci? Daca reusesti, cu atat mai bine pentru tine! Daca esuezi, o sa te intorci cu amintiri interesante". Spre meritul sau si al dinastiei, Carol I nu a esuat.

Independenta si primii pasi spre intregirea neamului romanesc

Asa cum declarase la Dusseldorf, in cercul restrans al diplomatilor romani, Carol I nu uitase promisiunea de inlaturare a dominatiei otomane din Principatele Romane si dobandirea independentei acestora. Un astfel de deziderat indraznet nu se putea realiza insa fara mobilizarea Marilor Puteri. Iar acest moment vine in 1876, atunci cand, la 11 august, Rusia mobilizeaza doua corpuri de armata si patru divizii in vederea iminentului conflict cu Turcia. In fapt, Imperiul Tarist nu se impacase niciodata cu influenta Inaltei Porti in Balcani, iar razboiul devenise inevitabil atata vreme cat niciuna dintre parti nu dorise o solutionare pasnica a conflictului. In acelasi timp, in Romania au loc primele masuri de intarire a armatei in vederea viitoarelor inclestari, iar prin Inaltul decret 1945 din 9 octombrie 1876, comanda suprema a armatei era incredintata Domnitorului Carol I.

Era evident, atat pentru domnitor, cat si pentru membrii guvernului, ca obtinerea independentei nu se putea realiza decat pe calea armelor, cu atat mai mult cu cat politica discriminatorie a Inaltei Porti fata de Romania - cea prin care se refuza dreptul romanilor de a-si bate moneda proprie, de a acorda decoratii, de a se numi "Romania" precum si catalogarea jignitoare la adresa tarii, cea de "provincie otomana privilegiata" - fusese aspru criticata printr-o scrisoare deschisa de catre ministrul de externe, Nicolae Ionescu. Astfel, la 4 aprilie 1877, Romania si Rusia semnau conventia prin care se permitea trupelor rusesti sa patrunda in Balcani spre viitorul teatru de razboi cu mentiunea speciala ca Tarul se obliga sa respecte drepturile statului roman, si sa mentina si sa apere integritatea teritoriala a Romaniei. La 12 aprilie 1877, tarul Alexandru al II-lea declara razboi Turciei dupa ce, cu doua zile in urma, la 10 aprilie 1877, Bucurestiul intrerupsese orice relatie diplomatica cu Inalta Poarta, actiune care se soldeaza cu puternice represalii otomane asupra localitatilor romanesti Giurgiu, Oltenita, Corabia, Bechet si Islaz. Drept raspuns, armata romana deschide focul de artilerie asupra Vidinului de la Calafat, la 28 aprilie 1877, iar la 10 mai, in acelasi an, era proclamata - la Bucuresti - independenta Romaniei.

Razboiul ruso-turc incepe dezastruos pentru armata tarista. Primul atac asupra Plevnei are loc la 8 iulie 1877, insa esueaza lamentabil, aducand pierderi grele trupelor comandate de Marele Duce Nicolae. Zece zile mai tarziu, cel de al doilea atac sufera aceeasi soarta. Este momentul in care Ducele Nicolae ii scrie in disperare de cauza domnitorului Carol I sa trimita trupele romanesti peste Dunare. La 20 august 1877, armata romana comandata de Domnitorul Carol I trecea pe podul de la Corabia si inainta victorios spre ceea ce avea sa fie cea mai grea lovitura pentru Imperiul Otoman, cucerirea Plevnei. De altfel, numarul ostasilor romani cazuti in sangerosul asediu asupra Plevnei este considerat cel mai mare din intregul razboi care a avut loc intre 1877-1878. Inconjurat, ranit la picior de un srapnel, Osman Pasa, generalul turc aflat la conducerea trupelor otomane, se preda neconditionat si ii inmana sabia sa ofiterului roman Mihail Cerchez, gest refuzat de acesta pana la venirea lui Carol I.

Ceea ce a urmat este istorie. Grivita I si II, Rahova, Smardan, Vidinul si celelalte fortificatii turcesti din Bulgaria au cazut rand pe rand in fata armatei ruso-romane comandate ireprosabil de Carol I. In semn de omagiu, abnegatia principelui avea sa ramana imortalizata peste timp de marele poet George Cosbuc: "Domnitorul a plecat la tabara indata ce s-a auzit ca rusilor le merge rau cu razboiul si ca li s-a pus Osman Pasa de-a curmezisul in drum. La tabara de la Calafat a plecat Domnul cam pe la inceputul lui iulie si a stat acolo vreo sase saptamani. Nu s-a mai intors acasa, dupa caderea Plevnei, El a fost intre ostenii sai si a indurat neajunsurile si greutatile razboiului douazeci si sase de saptamani, fara intrerupere. Mai bine de jumatate de an a zabovit pe campiile de lupta, batut de ploi si de vanturi, si primejduindu-si viata pentru binele tarii."

Dupa victorie, Carol s-a încoronat rege (in 1881), punandu-si pe frunte coroana de otel turnata din metalul unuia dintre tunurile turcesti capturate la Grivita la 30 august 1877. A adaugat Romaniei Dobrogea in 1878 si Cadrilaterul in 1913. Astfel, Carol I sadea semintele reintregirii tarii. A fost insa randul lui Ferdinand I, nepotul sau, sa implineasca destinul national al Romaniei, prin Marea Unire de la 1918.

O viata ca o lupta

Inconjurat de o stralucita pleiada de oameni politici: I.C. Bratianu, Mihail Kogalniceanu, Ion Ghica, P.P. Carp, Lascar Catargiu, Nicolae Ionescu, Titu Maiorescu, Ion I.C. Bratianu, Take Ionescu sau Nicolae Filipescu, Carol a facut istorie la propriu. Daca dobandirea independentei Romaniei a fost un act de mare eroism care i-a asigurat un etern loc in inimile romanilor, Regele de otel era constient ca adevarata lupta abia incepea. Era lupta pentru modernizarea unei Romanii care, pentru prima data dupa secole intregi, isi putuse afirma neatarnarea si identitatea nationala. Beneficiind de cea mai lunga domnie din istoria romanilor (1866-1914), Carol a lasat urmasului sau o Romanie cu o moderna retea feroviara, cu cel mai lung pod din Europa (podul de la Cernavoda), cu un port functional amenajat la Constanta si cu o resedinta de vara la Peles, demna de oricare tara moderna europeana. Cu sprijinul sau au activat si au modernizat invatamantul Spiru Haret, administratia - Vasile Lascar, iar apararea nationala - Nicolae Filipescu. Bucurestii, care se infatisau calatorului din 1866 ca un sat mai mare cu pretentii de urbe, erau in 1914 orasul Ateneului, al Palatului Postelor, al Palatului CEC, al Palatului Sturdza, al Cercului Militar National, al hotelului Athenee Palace si nu in ultimul rand al nou-construitului Palat Regal.

Sfarsitul vietii si al domniei sale a fost marcat insa de suferinta de a nu-si fi putut tine cuvantul dat imparatului Germaniei: acela de a alinia Romania in razboi alaturi de patria sa de origine. In urma Consiliului de Coroana de la Sinaia din 1914, acelasi consiliu care trebuia sa stabileasca partea alaturi de care Romania ar fi urmat sa intre in Primul Razboi Mondial, Carol I s-a vazut pus in fata unei alegeri sfasietoare: aceea de a lupta impotriva tarii sale de origine sau de a alinia Romania, impotriva vointei acesteia, intr-un razboi alaturi de Germania. Se spune ca tocmai durerea pricinuita de o asemenea alegere a fost cea care i-a grabit sfarsitul de la 10 octombrie 1914.

In urma sa ramanea o Romanie moderna, o tara a carei tranzitie de la balcanism catre o existenta comparabila cu cea a tarilor occidentale fusese pe cat inovatoare, pe atat de brusca. Si tot in urma sa ramanea un nume demn de paginile de aur ale istoriei... Carol I al Romaniei - Regele de Otel.

CRAIOVA - PASVANTOGLU SĂLBATICUL JEFUITOR DE LA VIDIN

 

Acum mai bine de 200 de ani ispravile unui pasa rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au pastrat pana in zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gandul la o perioada istorica indepartata si anacronica. Putin se cunoaste in prezent despre personajul istoric Pazvantoglu (supranumit  Pazvanre Chioru. Viata si ispravile sale au fost insa strans legate de suferintele romanilor de pe malurile Dunarii, iar sfarsitul sau a fost pe masura vietii sale…

Viata si ispravile celui care a dat limbii romane una dintre cele mai vechi expresii, des uzitata si in prezent, sunt atipice pentru majoritatea pasalelor care au servit de generatii intregi interesele Inaltei Porti. De fapt, indrazneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct in cartile de istorie turcesti, el ramanand pana astazi singurul pasa care a indraznit sa se revolte contra autoritatii supreme de la Stambul si sa creeze un adevarat "stat" independent, cu capitala la Vidin, relatii diplomatice private si moneda proprie. Pentru istoricii pasionati, Pazvante este si astazi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingusitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, invatat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambitios, misogin, razbunator, el intruchipeaza perfect figura dusa pana la extrem al unui slujbas de rangul doi din Balcanii inceputului de secol 19.

Baiatul din Balcani

Undeva prin iarna anului 1758, se nastea intr-un satuc din vilayet-ul Bosniei, un copil a carui faima de mai tarziu va straluci putin dar intens in noianul de intrigi si taifasuri care zugraveste perfect imaginea unui Imperiu Otoman a carui stea incepea sa apuna. Orfan de tata de la o varsta frageda, micutul Osman, duce in spate o zestre genetica diversa si un caracter pestrit si maleabil cum numai Balcanii puteau da nastere in acele vremuri. Exista o sursa conform carora Osman era fiul unei familii de romani din Valea Timocului, trecuti la Islam din simplul motiv ca astfel erau scutiti de taxele comerciale percepute de turci cetatenilor non-musulmani din provinciile stapanite de ei. Nu exista, insa, mai multe izvoare care sa confirme ipoteza originii romanesti. Astfel, se pare ca bunicul sau facuse parte din garzile de akingii bosniaci ale orasului Sofia. De aici rezulta, de fapt, al doilea nume al tanarului Osman, Pazvantoglu, o derivatie a poreclei Pasban-Oglu, adica fiul gardianului. Bunicul sau era nascut in Bosnia din tata turc si mama croata. Mama sa avea radacini amestecate, rudele dupa bunica fiind formate din albanezi, evrei, sarbi, bulgari si turci. Tipic balcanic!

Dupa moartea timpurie a tatalui, Osman ajunge in grija bunicului sau. Alaturi de acesta deprinde arta armelor, isi insuseste primele notiuni de politica si se apuca de camatarie. Cum pentru orice credincios musulman, camataria este o indeletnicire strict interzisa de perceptele religioase, Osman se afla pentru prima data in viata in fata pericolului de a sfarsi in streang. Prins de autoritatile turce, are de ales intre spanzuratoare si exil. In urma interventiilor bunicului si datorita mitei avansate de acesta judecatorilor, Osman scapa de la moarte si fuge intr-o noapte din inchisoarea din Sofia unde, spre norocul sau, o parte dintre gardieni erau vechi cunostinte ale bunicului. Cateva zile mai tarziu, Osman Pazvantoglu strabate pe furis, intr-o barca, apele Dunarii si ajunge in Tara Romaneasca. Aici, dupa multe peripetii, datorate caracterului sau bataios si a catorva scandaluri datorate escrocarii unor boieri, Pazvantoglu ajunge sa frecventeze cercul de apropiati ai domnitorului muntean de origine fanariota, Nicolae Mavrogheni.

Politichie, smecherie, talharie…

Aflat in element propriu printre demnitarii fanarioti care parazitau Tara Romaneasca, Pazvantoglu este brusc inflacarat de ideea de a ajunge sef al garzilor domnitorului. Pentru inceput se angajeaza in paza palatului domnesc din Bucuresti, oferindu-si serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenta si ambitia nativa, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avanseaza, ajungand in doar doi ani sef al garzilor personale de arnauti ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibila, simte o stranie atractie pentru poezie, astfel ajunge sa il cunoasca si sa se imprieteneasca cu renumitul poet revolutionar grec de origine aromana, Rigas Feraios. Atras de frumusetea domnitelor romance de la curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit romanii, este respins de o asa numita jupanita Anica. Pazvante cade intr-o depresie care l-a tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin de razbunare, dezvolta o ura bolnava impotriva femeilor, ura care va fi concretizata mai tarziu, in timpul raidurilor de jaf efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de pazvangii sa siluiasca orice femeie romanca intalnita in cale, indiferent de varsta sau rang social.

Pofta de glorie si marire a lui Pazvante nu mai putea fi tinuta in frau astfel incat, in scurt timp, ajunge sa comploteze cu boierii fanarioti, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta afla si, turbat de furie, ordona decapitarea lui Pazvante pe o platforma construita undeva in apropiere de Strada Lipscani. Nesabuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de catre interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma considerabila de bani platita in prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni. Pazvante trece inapoi Dunarea si organizeaza o banda de turci si albanezi cu care incepe sa jefuiasca sistematic Balcanii in lung si in lat. Reuseste astfel sa stranga o suma considerabila de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, impreuna cu asigurarea ca daca va fi pus aga, va dubla peschesul trimis Inaltei Porti. Sultanul accepta momeala, iar Pazvante devine aga. Nemultumit, doreste sa ajunga pasa in cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferenta la insistentele lui, el strange o armata de mercenari adusi din toate colturile Europei si se rascoala impotriva stapanirii turcesti a sultanului Selim al treilea.

Pazvante nu mai poate fi oprit. In nebunia sa creaza un stat independent cu capitala la Vidin si se autoproclama pasa. Fascinat de puterile occidentale, dezvolta relatii diplomatice cu toate tarile din jur, ajungand chiar sa-si deschida un consulat in Republica Franceza! In anul 1798, Pazvante stapanea deja un teritoriu marginit de Dunare, Muntii Balcani, cetatea Belgradului si orasul Varna. Dus de val, nu se lasa pana nu ajunge sa bata moneda proprie care pe o parte il infatisa, iar pe cealalta avea gravata puscaria din Sofia.

Jaf si durere in Valahia

Sultanul nu putea lasa nepedepsita indrazneala nebuna a lui Pazvante astfel incat, in anul 1798, trimite o expeditie militara de pedepsire compusa din 100.000 de oameni condusa de aga Husein Kukuc.
In mod bizar, armata lui Kucuk nu reuseste sa cucereasca Vidinul si, implicit, sa-l captureze pe Pazvante. Pus in fata acestei situatii, aga Kucuk da vina pe domnitorul fanariot din Tara Romaneasca, Constantin Hangerli, pe care il acuza ca nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie sa plateasca oalele sparte. In consecinta, sultanul emite un firman de mazilire si executie a domnitorului fanariot, act dus la indeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. In vara aceluiasi an, sultanul decide sa-l ierte pe Pazvante si se hotaraste sa-l numeasca, in sfarsit, pasa de Vidin, impresionat de ambitia de neoprit a baiatului din Balcani.

Stapanit de o sete nestinsa de bani si bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expeditii de jaf si distrugere din intreaga istorie a Tarii Romanesti. Bolnav de ura, nu se multumeste cu jefuirea satelor si targurilor, ci ordona incendierea acestora. Astfel de fapte, alaturi de siluirea femeilor si uciderea barbatilor, duc la intarirea sentimentului antiotoman printre romani precum si la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Tara Romaneasca. In anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc si incendiaza Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Acesta situatie a dus la un fapt straniu: depasit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi isi cere singur automazilirea! In ianuarie 1802, Bucurestii sunt terorizati la aflarea vestii ca Pazvante si-a trimis trupele spre capitala. Domnitorul Mihail Sutu fuge si ordona garnizoanei de arnauti albanezi sa apere orasul. Acestia se cearta intre ei, fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Bucurestiul cade in anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii care fraternizeaza cu vagabonzii si cersetorii locali. Acesta situatie dramatica ia sfarsit odata cu interventia brutala a trupelor turcesti care restabilesc ordinea.

Mort de mana Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au ramas fara replica. Intr-un episod remarcabil, si din nefericire pea putin cunoscut al Istoriei Romanilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reusesc sa dea o replica pe masura atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc si erou national, Iancu Jianu, organizeaza o serie de incursiuni de urmarire si pedepsire dincolo de Dunare. Intr-una din inclestari ajunge sa se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea rabunarii, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav ranit de Jianu, el este salvat in ultima instanta de garda sa personala. Supararea peste masura a Jianului este retinuta in unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat :
"Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!". Marele nostru haiduc nu se opreste, si alaturi de cetele de panduri olteni continua sa treaca Dunarea. In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile lui Pazvante care atacase Craiova si incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele. In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea vreunui edificiu musulman in Valahia.

Sfarsitul lui Pazvante este neclar, existand doua surse care precizeaza acest acest moment. Intr-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otravit de catre medicul evreu al orasului Vidin, din ordinul sultanului, varianta putin probabila datorita faptului ca Pazvante era o sursa importanta de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibila ramane varianta mortii sale in urma distrugerii Vidinului de catre Iancu Jianu, care probabil ca si-a indeplinit dorinta de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, dupa episodul distrugerii Vidinului de catre panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru', decat o simpla expresie, des folosita si in zilele noastre…

In orasul Vidin din Bulgaria mai pot fi vazute si astazi moscheea, biblioteca si cazarma construite… pe vremea lui Pazvante.

ROMANIA - REGELE FERDINAND I-ul ÎNTREGITORUL DE ŢARĂ BBB X

 

Este unul dintre cele mai importante capete incoronate care au stat pe tronul regatului Romaniei. Personalitatea sa este strans legata de momentul Marii Uniri precum si de definitivarea acelei Romanii Mari la care visam cu totii si de care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vasta cultura, poliglot si botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer dedicat romanilor, sub carmuirea sa inregistrandu-se cea mai infloritoare perioada a statului romanesc modern.

Destinul unui nobil din Prusia

Comitatul Hohenzollern-Sigmaringen din fostul regat al Prusiei a dat istoriei numerosi regi si regine, care au domnit in diverse colturi ale Batranului Continent. Dintre acestia se detaseaza si figura de nobil german cu un aer de "dandy" a Printului Ferdinand, cel care avea sa devina, la varsta de 49 de ani, unul dintre cei mai iubiti regi ai Romaniei. Nascut la data de 24 august 1865, Printul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele sau nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al Romaniei. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctura de familie avantajoasa, peste care s-a suprapus si importanta continuitatii statului roman sub forma de regat intr-un context politic international deosebit de instabil. La varsta de doar 19 ani, Printul Ferdinand a venit pentru prima oara in Romania, la acea data regatul roman fiind compus doar din provinciile istorice ale Modovei si Munteniei, unite la data de 24 ianuarie 1859 sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, primul si singurul domnitor autohton al Romaniei moderne.

Dupa scurta sa vizita in Romania, efectuata in anul 1884, Ferdinand decide sa se reintoarca in Germania pentru a-si termina studiile liceale si universitare. Anul 1893 il gaseste absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. In decursul aceluiasi an, pricipele Ferdinand se stabileste deja la Bucuresti pentru a-si indeplini atributiile de mostenitor al tronului Romaniei. Ferdinand devenise de fapt mostenitor al coroanei regale a Romaniei inca din anul 1888, dupa ce atat tatal, cat si fratele sau mai mare, renuntasera la tron. In acea perioada istorica, casa de Hohenzollern-Sigmaringen avea numeroase legaturi de sange cu celelalte monarhii importante din Europa. Varul primar al mamei lui Ferdinand era Tarul Ferdinand I al Bulgariei, devenit intre timp cel mai mare oponent al regatului roman condus de tizul si varul sau. Imparatul Francisc Joseph, conducator al Imperiului Austro-Ungar care cuprindea pe atunci provincia istorica romanesca a Transilvaniei, era de asemenea var primar cu bunica lui Ferdinand.

Odata sosit la Bucuresti, tanarul print german se declara cucerit de flora Romaniei, o adevarata provocare stiintifica pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu ramane insensibil nici la frumusetea proverbiala a romancelor. Nobilul prusac este cucerit de farmecul si distinctia poetei Elena Vacarescu, domnisoara de onoare a Reginei Elisabeta. Aventura celor doi idealisti a fost oprita brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit sa-si intrerupa relatia cu Elena Vacarescu la interventia si insistentele Consiliului de Ministri al Romaniei, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate casatori decat cu femei de sange regal. Ferdinand nu are incotro si pe data de 10 ianuarie 1893 se insoara cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decat verisoara sa de gradul trei.

Viitoarea regina Maria a Romaniei avea o descendenta ilustra, bunica sa fiind regina Victoria a Marii Britanii, iar varul sau primar era Tarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Regele Ferdinand si Regina Maria au avut impreuna 6 copii, trei fete si trei baieti. Cel mai mare dintre baieti a devenit urmatorul rege al Romaniei, Carol al II-lea. Gurile rele spun ca printul Mircea, care a murit la doar 4 ani, era de fapt copilul biologic al printului Barbu Stirbei, care ar fi avut o relatie ascunsa cu regina. Pentru a evita raspandirea scandalului, Ferdinand ar fi decis sa-l declare pe Mircea drept propriul sau fiu…

Regele si Razboiul

Data de 10 octombrie 1914 avea sa ramana in cronologia Romaniei drept momentul in care monarhia avea sa se consolideze prin prezenta celui de-al doilea rege al statului roman modern. La varsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al Romaniei depunand juramantul solemn si lunandu-si in fata tarii angajamentul ca va fi un "bun roman". Ferdinand a iubit Romania si poporul roman. Din admiratie si respect pentru religia nationala a romanilor, Ferdinand renunta la cultul catolic si de boteza de bunavoie crestin-ortodox pentru a fi in rand cu tara si poporul sau. Guvernul roman nu i-a cerut acest lucru, permitandu-i sa ramana catolic. Ferdinand a ales insa Ortodoxia, o parte a istoricilor pun acest lucru pe seama uzantei conform careia copiii viitorului rege si mostenitorul tronului trebuiau sa fie crestin-ortodocsi.

Atasamentul si dragostea lui Ferdinand pentru mica si fermecatoarea, la acea data, tara din Est nu aveau sa se limiteze la acest gest. Istoria mentioneaza ca datorita admiratiei sale pentru Romania, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", fie "Intregitorul". Visul lui Ferdinand a fost in egala masura acelasi cu al milioanelor de romani - crearea Romaniei Mari prin alipirea Transilvaniei regatului roman. Insa la acea data Ardealul se afla sub stapanire austro-ungara, acolo unde romanii care erau cei mai vechi si cei mai numerosi locuitori ale acelor locuri, nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odata cu declansarea primului Razboi Mondial. Cu toata sorgintea sa germanica si cu numele de Hohenzollern, Ferdinand a ales sa actioneze in razboi de partea Antantei pe data de 14 august 1916, luptand impotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La aflarea vestii, familia sa din Germania l-a renegat la castelul Hohenzollernilor din Prusia, arborandu-se in doliu stindardul heraldic al familiei…

In ciuda entuziasmului si sperantelor romanilor, situatia pe campul de lupta nu era deloc in favoarea lor. In prima faza a confruntarilor, armata romana, slab echipata si inarmata, a inregistrat pierderi uriase, Puterile Centrale ocupand Valahia si Dobrogea. Bucurestiul a fost ocupat de armatele germane in noiembrie 1916, Ferdinand si intregul guvern roman fiind fortat sa se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Marasti, Marasesti si Oituz, purtate de Armata Romana au dat insa un alt curs primului Razboi Mondial. Jertfa si eforturile romanilor au dus la stoparea avansarii germane in Moldova, armata germana suferind infrangeri dezastruoase. In momentul in care bolsevicii au pus mana pe putere in Rusia si au cerut instituirea pacii in 1918, Romania se afla inconjurata de armatele Puterilor Centrale.

Regatul Romaniei a fost fortat de Germania sa semneze la Bucuresti un tratat de pace dezavantajos pentru tara noastra, tratat pe care Ferdinand a refuzat sa-l semneze. Cand trupele Triplei Aliante au avansat pe frontul din Salonic dezmembrand armata bulgara, Romania a reintrat in razboi. Imperiile Rus si Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor romane nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducand la mult asteptata unirea cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. In urma infrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolsevic Bela Kun, trupele romane au ajuns sa ocupe Budapesta, iar Ferdinand se intoarcea ca un invingator in fruntea armatei, intr-un Bucuresti entuziasmat.

Regele Romaniei Mari

In anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este incoronat Rege al Romaniei Mari la Alba Iulia, orasul care avea sa traiasca a doua Mare Unire. Viata politica din timpul domniei sale a fost dominata de Partidul National Liberal, de orientare conservatoare, condus pe atunci de fratii Ion si Vintila Bratianu. Unirea cu Ardealul a largit, in mod ironic, baza electorala a opozitiei ale carei partide principale s-au unit in anul 1926 pentru a forma Partidul National Taranesc. Regele a fost cu adevarat un "bun roman" asa cum a jurat in momentul incoronarii sale. Unii istorici insista ca ar fi fost de fapt cel mai stralucit rege al Romaniei, in ciuda faptului ca era o persoana relativ timida si introvertita. Ferdinand I a fost martorul realizarii Romaniei Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania si Bucovina de Nord. A infaptuit reforma agrara impartind pamant taranilor, prioritate avand veteranii de razboi si familiile celor cazuti in razboiul pentru reintregirea tarii. In urma acestei masuri, Ferdinand isi adauga renumelor de "Lealul" si "Intregitorul" si pe cel de "Rege al Taranilor".

In ciuda succesului in razboi si al crearii Romaniei Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul sau cel mare, printul Carol al II-lea, mare amator de lux si desfrau, traia o viata scandaloasa, casatorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Printul ajunge totusi sa se casatoreasca cu Elena, fiica Regelui Constantin al Greciei. Mariajul era insa sortit pieirii, Carol dezvoltand o pasiune obsedanta pentru amanta sa, Elena Lupescu, cea cu care fuge la Paris. Regele se vede nevoit sa il desemneze drept urmas la tron pe nepotul sau, printul Mihai de Romania, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatal lui Mihai, fiind dezmostenit de Regele Ferdinand.

La doar 62 de ani, dupa o domnie ce s-a intins peste 13 ani tumultuosi pentru istoria Romaniei, Ferdinand moare in urma unui cancer de colon, fiind inmormantat la Curtea de Arges alaturi de Regele Carol I si Regina Elisabeta. In timpul scurtei sale domnii, Romania a atins un nivel de dezvolare nemaiintalnit pana atunci. Agricultura era o forta, tara noastra fiind supranumita "Granarul Europei". Se dezvolta comertul concomitent cu exploatarea zacamintelor de petrol, economia tarii noastre fiind printre cele mai puternice si stabile din intreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, intre problemele personale si razboaiele care au ravasit tara, a gasit totusi timp sa se dedice si stiintei si cunoasterii, fiind presedinte si protector al Academiei Romane din 1914 pana la trecerea sa la cele vesnice.

ROMANIA - ZECE COMUNIŞTI DE TRISTĂ AMINTIRE

 

Comunismul a fost cu siguranta, cea mai neagra perioada din intreaga noastra istorie. Pentru a cunoaste mai bine acest flagel, este imperios necesar sa aflam ce fel de oameni erau cei care l-au adus in Romania. Cei 10 cavaleri ai apocalipsei rosii prezentati mai jos, nu sunt singurii care au adus negura raului in urma lor, dar sunt printre cei mai importante personaje ale istoriei noastre de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial.

10. Vasile LucaTrista soarta a avut tara noastra dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. Atat de trista incat la un moment dat, mai bine zis intre anii 1947-1952, chiar Ministerul de Finante al tarii a incaput pe mainile patate de sange romanesc ale unui criminal de razboi. Este vorba de un columnist sadea, nascut intr-o familie de secui din Ardeal, pe numele sau adevarat Luka Laszlo. La doar 17 ani se inroleaza in asa numita "Divizie Secuiasca" condusa de Karoly Kratochwill care a luptat de partea armatei comuniste a lui Bela Kuhn impotriva Armatei Romane care a eliberat Budapesta. A avut legaturi cu organizarea grevelor de la Lupeni si Valea Jiului, s-a facut comunist direct la Moscova, participand la actiuni de spionaj impotriva statului roman. Nu s-a oprit aici. Devenit deputat in Sovietul Suprem din Ucraina si vice-primar al orasului Cernauti, Vasile Luca se implica in deportarile romanilor din Bucovina in gulagurile siberiene. Pentru aceste fapte a fost recompensat de sovieticii care il fac maior in Armata Rosie. Ajunge cel mai bun colaborator al Anei Pauker, prin intermediul careia isi cunoaste viitoarea sotie, revolutionara comunista evreica Betti Birman, proaspat intoarsa de pe frontul din Spania. Ca o paralele demna de mentionat, Betti Birman fusese initial trimisa de Ana Pauker, sefa ei pe linie de partid sa-l ajute pe proaspatul ministru de finante, Luka Laszlo, sa-si scrie autobiografia, acesta nestiind nici macar limba romana! Cu timpul, isi face dusmani puternici in PCR, astfel incat in anul 1952 a fost arestat pentru deviationism si activitati contra interesului partidului. Doi ani mai trziu este condamant la moarte, pedeapsa fiindu-i comutata la inchisoare pe viata. A decedat ,uitat de toti, in inchisoarea Aiudului.

9. Lucretiu PatrascanuDespre Lucretiu Patrascanu se poate spune orice, mai putin ca nu a fost un patriot pana in maduva oaselor. Departe de a se asemana cu parvenitii care gasisera in Partidul Comunist o forma de a avansa cat mai rapid pe scara sociala, Patrascanu era un om de o cultura deosebita. Avocat, sociolog, economist, el a imbratisat doctrina comunista inca din timpul studentiei (1919), optand pentru un socialism de factura nationalista. Declaratiile sale patriotarde, asa cum este cea de la Harkov (1928) prin care sustinea ca basarabenii sunt romani, sau replica memorabila de la Cluj (1946) "Inainte de a fi comunist, sunt roman!" i-au atras antipatia propriilor colegi de partid dar, mai ales, pe cea a Moscovei. Este acuzat de nationalism burghez, de legaturi cu legionarii si este arestat in anul 1948. Sase ani mai tarziu, in 1954, a fost condamnat la moarte si executat, si asta dupa ce, in arest, ceruse sa isi continue munca in slujba Partidului Comunist chiar din celula in care fusese inchis. A fost reabilitat in anul 1968 din ordinul presedintelui de atunci al Romaniei, Nicolae Ceausescu.

8. Iosif ChisinevschiEminenta neagra a "intelighentiei" comuniste din perioada stalinista a Romaniei, Chisinevschi i-a dispretuit profund pe colegii sai romani de partid pe care-i caracteriza drept niste "aparatcici necultivati, inchistati si agresivi". Nascut in Basarabia, de origine evreiasca, pe numele sau adevarat - Iosif Broitman, Chisinevschi si-a schimbat numlele de familie preluandu-l pe al sotiei in momentul casatoriei, pentru a se instaura mai usor in randurile noii puteri comuniste din Romania de dupa razboi. Metoda a fost folosita de toti activistii trimis de Moscova pe tancurile "eliberatoare"... Timp de trei ani detine titlul de secretar cu propaganda si cultura in cadrul CC al PCR. Atras de putere, ca mai toti cei ajunsi intr-un post important, persevereaza servindu-se de intrigile, linguselile si oportunismul sau nativ. Asa ajunge sa se catere pana in functia de prim -vicepresedinte ala Consiliului de Ministrii al tarii. Dus de val se viseaza conducator al Romaniei alaturi de compatriotul sau Miron Constantinescu. Ambilor le-a fost dat insa sa fie invinsi si maziliti din functii de catre Gheorghe Gheorghiu-Dej.

7. Petru GrozaFigura complexa a comunismului, Petru Groza este considerat si astazi un om al extremelor. Fiu al unui preot din Deva, doctor in drept la Budapesta, om de afaceri si politician abil in efemerul guvern Averescu, Groza fondeaza in anul 1933 Frontul Plugarilor si isi face cunoscute opiniile de stanga. Sustinator infocat al comunistilor, el nu a renuntat niciodata la obiceiurile sale, mai degraba burgheze, motiv pentru care si-a si atras porecla de "burghezul rosu". Petru Groza devine prim-ministru al Romaniei in anul 1945, atunci cand Nicolae Radescu, general al Armatei Romane, este fortat sa isi dea demisia din aceasta functie de catre Comisarul Poporului, Andrei Visinsky. Sub conducerea sa, are loc abdicarea regelui Mihai si transformarea regatului in Republica Populara Romania. Comunist cu apucaturi de intelectual rasat, Groza conduce, practic, destinele romanilor pana la venire ala putere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej in 1952.

6. Emil BodnarasPolitrucul de mai sus a reusit sa impuste trei iepuri mari de-a lungul vietii sale. A reusit sa devina general al Armatei Romane, spion al Uniunii Sovietice si membru important al PCR. Nici acest comunist de calibru greu care ne-a marcat in mod nefericit atat istoria, cat si prezentul, nu era de origini romanesti, tatal sau fiind ucrainean iar mama germana. Povestea vietii sale a luat o intorsatura interesanta dupa ce cariera sa de ofiter in artilerie este intrerupta in urma unor scandaluri, tanarul la acea vreme Emil Bodnaras fiind degradat si trimis la o garnizoana din Basarabia. Acolo, a fost contactat si racolat de miscarile militante comuniste, tradand de buna voie regatul Romaniei si devenind spion sovietic. Se dovedeste intr-atat de atras de comunism, incat dezerteaza din post si fuge la Moscova de unde se intoarce in Romania, la finele anului 1935, cu misiunea de a spiona mai departe potentialul militar al tarii. Devine membru al PCR si se inhaiteaza cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Iosif Ranghet si Constantin Parvulescu, cei trei trecand prin multe aventuri precum puscarii, subminarea adevaratilor conducatori ai PCR-ului si chiar negustoria cu materiale de constructii. Dupa 1947 ocupa functia de Ministru al Apararii. El a fost sprijinitorul si asul din maneca tanarului Nicolae Ceausescu pe care l-a sustinut pentru obtinerea functiei de secretar general al CC al PCR. A fost unul dintre cei mai temuti si puternici stalpi ai comunismului din Romania. Bustul sau troneaza si astazi in fata caminului cultural din comuna sa natala Milisauti, judetul Suceava.

5. Ana PaukerDespre Ana Pauker, "Stalin cu fusta" - asa cum i se mai spunea in perioada de glorie - , s-ar putea scrie biblioteci intregi. Nascuta in anul 1893, la Codaesti, Vaslui, sub numele de Hanna Rabinsonh, Ana deprinde limba ebraica (bunicul sau era rabin) si chiar preda intro scoala evreiasca din Bucuresti. Este atrasa de socialism inca din tinerete si adera la miscarea in cauza inca din anul 1915. Casatorita cu activistul comunist Marcel Pauker, ea se inscrie in randurile comunistilor in anul 1920. Doi ani mai tarziu, este arestata impreuna cu sotul ei pentru activitati politice si ilegale si, dupa eliberare, ia drumul Elvetiei. Revine pentru a doua oara in Franta unde devine membra a Comiternului si se implica activ in miscarea comunista balcanica. Intoarsa in Romania, ea este arestata in anul 1935, si executa 6 ani de detentie inainte de a fi eliberata si trimisa in Uniunea Sovietica la schimb cu un prizonier roman. Intre timp, sotul sau fusese executat in Gulag, in urma epurarilor staliniste.

Revine iarasi in Romania, in anul 1944, imbracata in uniforma sovietica, calare pe unul dintre tancurile "eliberarii". Este aleasa secretara a Comitetului Central al PCR, iar in 1947 devine prima femeie din lume care detine functia de ministru de externe si pe cea de vice-prim ministru. Ea este cea care semneaza fara sa clipeasca actul prin care Romania ceda neconditionat Insula Serpilor Uniunii Sovietice. In tot acest timp isi creeaza imaginea unei veritabile "doamne de fier", fiind suspectata de numeroase actiuni tenebroase indreptate impotriva statului roman. Devenita incomoda pentru Gheorghiu-Dej si comunistii mai moderati, Ana Pauker este acuzata de activitati impotriva partidului, de sabotarea agriculturii, de legaturi cu legionarii si agentii straini, suficient cat sa fie scoasa in gratiile "tatucului" Stalin, unul din protectorii sai de pana atunci. Este arestata de catre comunisti, iar pedeapsa ii este comutata in arest la domiciliu. Abia in ultimii ani de viata i s-a permis sa isi castige existenta ca traducatoare la Editura Politica. S-a stins in urma unui cancer mamar la 3 iunie 1960.

4. Miron Constantinescu

A fost printre cele mai "intelectuale" figuri care s-au perindat prin Partidul Comunist Roman inca de la infiintarea sa. La urma urmei, individul in cauza a fost insusi redactor sef al ziarului Scanteia, find responsabil direct cu indoctrinarea comunista a romanilor. Carierist de profesie, el a fost pe rand membru in Biroul Politic, membru in CC al PCR, secretar al PCR-ului. La fel ca majoritatea comunistilor "de import", a fost un activist evreu sustinut de Moscova, numele sau real fiind Meir Kohn, nume schimbat de urgenta in Miron Constantinescu odata cu intrarea in Romania, el fiind nascut la Chisinau. Obsesia sa pentru putere a fost cea care i-a creat mari probleme. Profitand de raportul secret prezentat de Nikita Husciov la Congersul PCUS din 1957, Miron Constantinescu se crede indeajuns de puternic incat sa-l dea jos pe Gheorghe Gheorghiu -Dej. In aceasta directie se aliaza cu Iosif Chisinevschi. Nu are noroc, Dej avea inca multi sustinatori in randul comunistilor romani. Prin urmare, este zburat din conducerea partidului fara nicio explicatie. Steaua sa norocoasa nu apune, astfel incat este reabilitat de Nicolae Ceausescu, sub care devine ministru al invatamantului, presedinte al Marii Adunari Nationale si rector al "Fabricii de Cadre" adica al Academiei Stefan Gheorghiu.

3. Alexandru NicolschiProbabil cea mai infioratoare figura din panoplia monstrilor comunismului "de import" trimis de Uniunea Sovietica sa mutileze poporul roman, Alexandru Nicolschi este sinonim cu teroarea incredibila desfasurata in asa numitul "Experiment Pitesti" pe care l-a dirijat din umbra cu meticuozitate diabolica. A fost cel mai crud dintre toti tortionarii comunisti conform nu doar marturiilor Luciei Hossu Longin, ci a altor mii de declaratii ale victimelor stalinismului. El este cel care-i obliga pe detinuti sa manace serpi, iar intrebarea pe care i-o adresa zilnic sefului gardienilor fiind "Azi cati morti mi-ai adus?". Povestea sa incepe pe data de 2 iunie 1915, data nasterii sale intr-o familie de evrei saraci din Tiraspol, numele sau adevarat find Boris Grunberg. A facut armata la Iasi, din anul 1932 aderand din tot sufletul la Comsomol, organizatia de tineret a partidului comunist. Zelul si cruzimea il recomanda pentru RAZVDEKA, directia de spionaj a NKVD-ului. Prins la prima sa misiune in Romania, decide sa-si schimbe numele in Alexandru Nicolschi. Revine in tara odata cu trupele sovietice avansand incredibil de repede in structurile de comanda si represiune ale noii puteri comuniste. In anul 1947 era deja inspector general al Politiei de Siguranta, devenind subdirector al noii Securitati intre anii 1948-1953. Despre crimele si nelegiuirile sale se pot scrie bibilioteci intregi. A murit in somn pe data 16 aprilie 1991, cu doar o zi inainte de prezentarea la Procuratura unde i se dechisese un dosar pentru crimele infaptuite.

2. Gheorghe Gheorghiu-DejNascut in anul 1901 intr-o familie saraca de muncitori barladeni, Gheorghiu Dej urmeaza meseria de electrician si se lasa atras de mirajul comunismului la varsta de 29 de ani, atunci cand se inscrie in PCR. Este arestat in anul 1933 si, trei ani mai tarziu, devine lider al comunistilor din inchisori. In timpul lui Ion Antonescu este transferat in lagarul de la Targu-Jiu, acolo unde isi petrece cea mai mare parte a detentiei pe perioada celui de al doilea Razboi Mondial. Tot aici imparte celula cu un alt detinut celebru, nimeni altul decat viitorul presedinte Nicolae Ceausescu, cel pe care il initiaza in "tainele" doctrinei comuniste.

Lider politic influentat puternic de politica lui Stalin, Dej devine presedinte al tarii in anul 1952, nu inainte de a epura partidul de membrii factiunii moscovite ai caror lider era nimeni alta decat Ana Pauker. Dej este artizanul eliberarii Romaniei de catre ocupatia sovietica si tot el da primele semne de "rebeliune" fata de Moscova, atunci cand respinge ideea unei Romanii care sa devina "granarul" blocului sovietic. Dej este cel care pune bazele Combinatului Siderurgic de la Galati, a fabricilor care sa sustina industria grea si chiar inchide Editura Cartii Ruse din Romania. Pe de alta parte, Dej este artizanul a mii de arestari si morti din randul intelectualilor si a "asa-zisilor" dusmani ai poporului, atitudine care il transforma in ochii romanilor intr-un veritabil dictator. Si totusi, comunismul promovat de Dej este unul de factura nationalista, el facand referiri fatise la Basarabia romaneasca si chiar demareaza relatiile diplomatice cu SUA in plin razboi rece.

Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a stins in anul 1965 de un presupus cancer la ficat, Ion Mihai Pacepa sustinand, insa, ideea unei iradieri in timpul unei vizite a liderului roman la Moscova, asta ca urmare a politicii sale tot mai independente. In urma sa, venea cel care avea sa duca Romania in regretabila "Epoca de Aur", protejatul lui Dej, Nicolae Ceausescu.

1. Nicolae CeausescuUltimul lider comunist al Romaniei este, cu siguranta, si cel mai controversat dintre toti comunistii care s-au perindat in primul sau in cel de-al doilea esalon al Partidului Comunist Roman. Nascut la 26 ianuarie 1918 intr-o familie de tarani din Scornicesti, judetul Olt, Ceausescu pleaca inca de la varsta de 11 ani la Bucuresti, acolo unde se angajeaza ca ucenic intr-un ateplier de cizmarie. La numai 14 ani devine membru al PCR, iar un an mai tarziu, in 1933, este arestat pentru prima oara, fiind acatalogat drept agitator in timpul unei greve. Din 1934, arestarile se tin lant pentru tanarul Nicolae Ceausescu, iar in anul 1936, este incarcerat la Doftana. Desi este eliberat destul de repede, in 1943, el este inchis din nou pentru activitati subversive in slujba comunistilor, de data aceasta la Targu - Jiu, chiar in celula celui care avea sa ii devina mentor, nimeni altul decat Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Aflat tot timpul in umbra influentului Dej, Ceausescu devine ministru al agriculturii in anul 1947, ocazie cu care se ocupa direct de reprimarea taranilor ce se opuneau colectivizarii. Ascensiunea sa incepe odata cu eliminarea factiunii moscovite si a Anei Pauker, moment in care este numit membru al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman. In 1954, el devine mebru deplin al Biroului Politic al PMR si ajunge rapid omul cel mai important al factiunii, dupa Dej. La doar trei zile dupa moartea lui Gheorghe Gherghiu-Dej, Ceausescu preia puterea dar si ideile mentorului sau. Astfel, Ceausescu continua politica independenta fata de Moscova, momentul culminat al acestei tendinte fiind electrizantul discurs din anul 1968, discurs prin care liderul roman isi facea cunoscuta opozitia fara de invadarea Cehoslovaciei de catre trupele sovietice. A fost, poate, momentul de glorie al lui Ceausescu si, de asemenea, momentul care i-a adus un val extraordinar de simpatiei atat in tara cat si peste hotare. Ceausescu isi continua demersurile si se opune, in anul 1974, tuturor propunerilor sovietice in cadrul delegatiei CAER. Mai mult, legaturile diplomatice cu SUA, Israel, Franta, Germania Federala si Comunitatea Europeana il aratau ca pe un lider anti - moscovit.

Cu toate acestea, o schimbare majora in conceptiile liderului comunist are loc odata cu vizitele in Coreea de Nord si China din anul 1971. Fascinat de modelul comunist nord-coreean, Ceausescu vrea cu orice pret sa schimbe Romania intr-un stat socialist model. El este artizanul demolarii si reconstruirii satelor, a daramarii sau mutarii bisericilor importante, a intaririi Securitatii si a introducerii unui puternic aparat de propaganda comunista. Ceausescu incepe sa dea primele semne de pierdere a contactului cu realitatea inca din anii 70. Cultul personalitatii sale nu se poate compara decat cu cel al lui Hitler, Mao sau Stalin. Scriitorii sunt indemnati sa compuna ode dedicate "celui mai iubit fiu al poporului", elevii, studentii si muncitorii sunt inghesuiti pe stadioane si obligati sa defileze asemenea celor din China si Coreea, in spectacole grandioase care sa ridice in slavi realizarile lui Ceausescu. Manualele scolare ii dedica pagini importante iar programul TV se reduce la 2 ore dedicate exclusiv "meritelor" familiei Ceausescu.

Realizarile sale: canalul Dunare - Marea Neagra, Transfagarasanul, metroul bucurestean, zecile de mii de blocuri impovareaza Romania peste puterile ei. Datoria externa se ridica la circa 13 miliarde de dolari, moment in care "carmaciul RSR" decide sa o achite cu orice chip si in mod rapid. Astfel, incepea perioada ratiilor la alimente, a exporturilor masive de grane, materie prima, masini, armament, intr-un cuvant, tot ceea ce putea fi exportat. Ceausescu intentiona chiar sa interzica prin lege posibilitatea de a contracta imprumuturi din afara tarii si chiar isi manifesta intentia de a ridica la Bucuresti o filiala a Bancii Mondiale. Doreste chiar sa readuca in tara intelectualitatea din diaspora. In acest sens, ii propune lui Mircea Eliade sa revina in tara si sa preia conducerea celui mai mare institut de studii indice si de istorie a religiilor pe care ar fi urmat sa il construiasca, dar este refuzat de marele scriitor roman.

Caderea lui Ceausescu are loc in luna decembrie a anului 1989, Romania fiind ultima tara din blocul comunist in care are loc schimbarea regimului politic. De altfel, este si singura tara in care schimbarea a avut loc pe cale violenta. Faptul ca liderul comunist pierduse contactul cu realitatea din tara este dovedit din plin de incercarea sa de a convinge masele sa il urmeze. Nici discursul sau televizat in care sustinea ca miscarile din Timisoara sunt actiuni regizate de agentii straini, nici mitingul din Piata Revolutiei nu mai pot, insa, sa il salveze. Romanii isi doreau schimbarea. Ceausescu este arestat la Targoviste, acolo unde este judecat sumar (in fapt un simulacru de proces) si executat in ziua de Craciun a anului 1989. "Epoca de Aur" se sfarsise. Urma lunga perioada a tranzitiei catre capitalism.

ROMANIA - RĂZBOI - BĂTĂLIA DE LA PODUL INALT

Podul Inalt 1475 – Cea mai mare infrangere din istoria Islamului

 

Românii trebuie să fie mândri în fata unei Europe care le datorează însaşi existenţa. Printre multe alte motive de mândrie, românii trebuie să-şi amintească de unul din eroii namului, de Marele nostru Stefan, de toti mosii si stramosii care nu au lasat neamul sa piară. Cu sute de ani înainte de ostentaţia apuseană de astăzi, Stefan cel Mare si Sfant administra Islamului cea mai mare înfrangere suferita vreodata de vreo armie musulmana din partea unui lider crestin. Nici macar victoriile lui Carol cel Mare, ale Cid-ului, ale lui Skanderbeg, sau a oricărui dinast european din istorie nu se pot compara ca importanta politica si cu dramatismul, cu baia de sange si noroi in care românii au cufundat cea mai puternica armata a vremii. Cel mai bun şi puternic corp expeditionar al teribilului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, avea sa sfarseasca drept ingrasamant pentru ogoarele Vasluiului…

Europa valahilor

Oricat de hazardat le-ar putea parea unora, Europa secolelor XIV si XV a apartinut din punct de vedere militar micilor formatiuni statale romanesti care s-au opus cu succes celei mai mari forte a vremii, temutul Imperiu Otoman. Fara niciun fel de exagerare, putem spune ca daca este sa pastram proportiile cu ceea ce eram acum 500-600 ani, Romania de azi ar trebui sa infranga in lupta armata Statelor Unite, Rusiei sau Chinei... Nu-i asa ca va pufneste rasul? Trecand peste neincrederea si dezamagirea provocate de situatia Romaniei din prezent pe toate planurile, inclusiv militar, trebuie sa ne amintim macar ca eram intr-atat de neclintiti pe vremuri, incat administram infrangeri umilitoare puternicilor lumii. Iar celor care nu sunt inca convinsi de forta si spiritul razboinic al stramosilor nostri, le prezint o scurta comparatie intre proportia de forte intalnita intre "marile" batalii ale Europei Apusene si confruntarile militare ale voievodatelor romanesti. Faimosul Razboi de o suta de ani, bataliile de la Azincourt, Formigny, Castillon sunt confruntari intre osti care numarau maximum 10.000-20.000 de soldati, ultimele chiar mai putin de 5.000...

In faimoasa batalie de la Tannenberg, cand este stopata inaintarea cavalerilor teutoni spre rasarit, s-au confruntat corpuri de armata de 10.000, respectiv 16.000 soldati. Vreti mai mult? Ei bine, in perioada Razboiului celor Doua Roze, efectivele sunt de-a dreptul derizorii, de obicei sub 5.000 de actori angrenati in spectacolul sangeros al Zeului Marte. In celebra batalie de la Rimini din 1469, cand Federico da Urbino infrange armata papala, au murit...100 de oameni si au fost raniti circa 3.000. Si, nu uitati, cronicile contemporane o numesc "batalie cumplita" (Atrox Dimicato)!

Cele mai mari inclestari din aceste secole par a fi luptele intre principii elvetieni si regele Carol cel Curajos. Trupele de soldati implicate in luptele de la Granson si Morat se ridica la un maximum de 20.000 de indivizi. Arta si gandirea militara in Europa apuseana de atunci erau eminamente rudimentare. Se poate vorbi chiar de o decadere, comparativ cu geniul militar-tactic al armatelor Romei care au precedat regatele din regiune. Progresele in domeniu ale Europei de Vest se inregistreaza mult mai tarziu, impulsionate fiind de folosirea tot mai frecventa a armelor de foc si a prafului de pusca in razboaie. In rasaritul Europei, lucrurile stateau cu totul altfel. Taratele si cnezatele rusesti nu reprezentau (inca) o forta militara, regatul polon era tributar manevrelor si conceptelor militare de-a dreptul falimentare de import apusean (merita dat exemplu, impasul polon de la Marienburg si aparitia providentiala a trupelor moldovensti care au intors rezultatul luptei). La fel, nici ungurii nu au stralucit prea mult pe campul de lupta. Bulgarii, sarbii si bizantinii au cazut dupa o darza dar trista rezistenta in fata fortei Semilunei.

Romanul Iancu de Hunedoara lupta ca un leu contra turcilor intre anii anii 1444-1447, dar spre final este infrant de acestia. Intr-un episod putin cunoscut al istoriei nationale, bravul razboinic transilvan organizeaza in anul 1448 o ultima mare campanie care viza cucerirea Salonicului. In acest proiect ambitios, il avea partener pe insusi leul albanezilor, printul Skanderbeg. Din motive inca nestiute, actiunile celor doi conducatori crestini nu sunt bine sincronizate. Rezultatul este dureros. In lupta de la acelasi trist Kossovopolje, Iancu de Hunedoara este infrant dupa o inclestare catastrofala care durase trei zile si trei nopti... Singurii care s-au adaptat cu succes si au pus la punct tactici revolutionare alaturi de manevre eficiente au fost voievodatele romanesti ale Moldovei si Tarii Romanesti. Conduse de voievozi realisti si inspirati precum Mircea cel Batran, Vlad Tepes si marele Stefan, valahii au fost singurii europeni care au tinut la respect hidra otomana. Turcii erau la apogeu. Condusi de cumplitul Mahomed al doilea, supranumit Fatih (Cuceritorul), otomanii cucerisera Bizantul, una dintre cele doua cetati ale crestinatatii, precum si o buna parte a Europei de rasarit. Cum turcii nu detineau o flota militara care sa le permita invazia Apusului prin Mediterana, in drumul ordiilor spre Roma nu mai stateau decat voievodatele romanesti...

Moldova dacilor liberi

In aceeasi perioada, asupra Moldovei pandeau nu numai otomanii, ci si ochii lacomi ai tatarilor din Hoarda de Aur. In anul 1469, o hoarda a tatarilor de pe Volga, condusa de Eminec, nepotul hanului cel mare, porneste o expeditie de jaf in Moldova, atras de prosperitatea economica datorata masurilor luate de Stefan cel Mare. Cruzimea si tupeul nomazilor meritau pedepsite.... Stefan strange in graba o oaste de curteni si razesi din Tara de Sus (actuala Bucovina) si porneste dupa tatari. Acestia au parte de ghinionul vietii lor, cand sunt prinsi in ziua de 20 august langa Lipinti. Macelul este infiorator. Hoarda tatarasca este masacrata, avand mari pierderi in oameni, Eminec insusi este facut prizonier de Stefan. Hanul cel batran de pe Volga, tot nu intelege cu cine are de a face, astfel incat isi permite sa-i trimita lui Stefan o solie manioasa de 100 de oameni (exact cati au murit la batalia din Rimini!). Solie care are tupeul sa-i ceara lui Stefan nu doar eliberarea prizonierilor tatari ci si ...despagubiri pentru pierderile suferite! Inconstienta si nesimtirea cererii sunt pedepsite pe loc. Stefan cel Mare ordona tragerea in teapa a tuturor prizonierilor alaturi de 99 de tatari din solie. Fiul hanului este taiat pe loc in bucati. Supravietuitorului i se taie nasul si urechile si este trimis calare inapoi la Hoarda de Aur sa povesteasca hanului ultimele noutati...

Turcii se dovedesc, la randul lor, la fel de grei de cap... Cuceritorul Bizantului vedea in Moldova principalul obstacol in invadarea Europei. In plus, ocuparea Moldovei permitea turcilor supunerea definitiva a Hoardei de Aur alaturi de consolidarea unei viitoare aliante cu tatarii care i-ar fi ajutat pe otomani pe baza religiei comune. Nu in ultimul rand, sultanul vedea in bogatul voievodat romanesc, o baza de operatiuni militare, un izvor de resurse economice si de luptatori valorosi care puteau fi angajati ca mercenari de partea Semilunei. Precedente mai fusesera (sultanul avea exemplul contingentelor sarbesti si bulgaresti care erau fortate sa lupte de partea turcilor dupa caderea tarilor respective)... Un alt aspect politico-strategic care il deranja la culme pe Mahomed, era incercarea continua a lui Stefan cel Mare de a sustrage Tara Romaneasca de sub autoritatea Portii. Cu peste 150 ani inainte Unirii Viteazului Mihai, geniul militar al lui Stefan incerca de fapt o unitate a tarilor romane. Unitate a carei valoare si importanta regionala fusesera subliniate chiar de sultanul Murad al doilea. Toti acesti factori la care se adauga refuzul marelui domnitor de a inchina tara turcilor sau de a le plati tribut, alimenteaza furia lui Mahomed. El, cuceritorul Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducatorul unei tari mici situata la marginea Imperiului cladit prin jaf si sange de generatii de sultani turci.

Vin Turcii!

"In zilele albe ale miezului iernii inaintau multimile negre, zecile de mii de dusmani, ieniceri, spahii si gloata, ca lupii flamanzi " - Nicolae Iorga

Intr-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolenta lui Stefan sa fie pedepsita cat mai repede posibil, iar Moldova cea rebela sa ajunga pasalac unde sa domneasca legea Profetului si bunul plac al turcilor. In acest scop, Mahomed trimite impotriva moldovenilor cele mai bune osti ale Imperiului. Temutele si incercatele trupe otomane calite in luptele cu durii albanezi ai lui Skanderbeg si comandate de eunucul Soliman Pasa, primesc ordinul sa abandoneze pe moment asediul Krujei pentru a potopi Kara Bogdania (cum numeau turcii Moldova). Nucleului oastei care lupta cu albanezii i se alatura oastea Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elita al sultanului, la care se adauga un esantion de 12.000 de valahi din Tara Romaneasca trimis de turci sa lupte contra voii lor cu fratii moldoveni.

Vedem, asadar, ca Mahomed al doilea nu a precupetit niciun efort pentru a-l infrange pe Stefan. Conform tuturor izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Venetia, corpul expeditionar turcesc numara circa 120.000 de razbonici, carora li se adaugau alte zeci de mii de auxiliari. Amenintarea era deosebit de serioasa, Stefan cel Mare, propulsat in rol de unic aparator al intregii crestinatati se vede nevoit sa ceara ajutor militar la curtile Europei. Primeste in schimb... laude si incurajari! In fata unui asemenea colos, Stefan reuseste totusi sa stranga aproape 40.000 de osteni moldavi carora li se adauga un contingent de secui de circa 5.000 de oameni. In calea urgiei musulmane, Stefan cel Mare opune eficienta tactica a parjolirii pamanturilor, retragerii populatiei, otravirii fantanilor, astfel ca invadatorii sa simta coltii demoralizatori ai foamei, setei si molimelor. Soliman Pasa vrea sa termine treaba repede. Strateg iscusit, el isi da seama ca un razboi de uzura nu i-ar aduce decat probleme. Turcul vrea o singura lupta in care sa decida soarta campaniei in favoarea sa. Convins ca armata Semilunii va cauta orice prilej pentru a da inclestarea finala, Stefan ordona retragerea spre Vaslui. Acolo, Maria Sa alege o zona strategica buna, situata intr-un loc unde dealurile care inconjoara lunca Barladului se apropiau intre ele. Cum dealurile erau impadurite, turcii nu puteau sa surprinda oastea Moldovei printr-un atac din flanc.

Apus de...Semiluna

In zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomana zarea pentru prima data oastea moldoveneasca printre aburii cetosi ai luncii Barladului. Armata dusmana era deja slabita de marsurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor si a odihnei. Natura parca-i ura la randul sau pe turci, deoarece cu cateva zile inainte de batalie, vremea s-a incalzit, in consecinta zapezile incepusera sa se topeasca transformand lunca intr-o mlastina vascoasa in care se putea impotmoli si un soarece. Conform cronicarului turc Kemal Pasa Zade, Stefan a oprit inaintarea turca tragand in acestia cu tunuri, bombarde si sageti. Prinsi in valea inconjurata de paduri, otomanii nu se pot replia sa inconjoare pozitiile moldovenesti din cauza copacilor si a terenului mlastinos. Lupta se transforma intr-un conflict de uzura, din care moldovenii ies avantajati datorita pozitiilor mai bune detinute de voievod. Acelasi Kemal-Zade ne spune ca in fata neputintei strapungerii liniilor moldovensti, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasa capetenie otomana a organizat un "buluc" compus din ieniceri de elita "pentru al caror suflet batalia era o placere", si s-a avantat in fruntea lor asupra moldovenilor.

Manevra albanezului turcit pare sa reuseasca pe moment, ienicerii patrunzand in randurile moldovenilor. Lupta se transforma intr-o inclestare cumplita. Cum orice batalie are un moment critic, un punct de rascruce in care totul se poate rasturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul inalt. Constient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Stefan cel Mare pregateste atacul final dublat de un siretlic eficient. Pentru a-i deruta si mai rau pe turci, Maria Sa odona ca satenii plasati pe dealurile din fata sa faca un zgomot cat mai mare din trambite, tobe si buciume. Turcii musca momeala crezand ca vor fi atacati din flancul stang, se regrupeaza si se pregatesc de aparare. Atunci, Stefan cu grosul armatei cade ca un fulger in spatele turcilor retezandu-le orice eventuala retragere. Furia moldovenilor nu cunoaste margini, masacrarea invadatorilor continua cu frenezie. Totul se transforma incet, incet intr-o masa amorfa in care urmasii dacilor liberi dezlantuie asupra Semilunii un adevarat Armagheddon mobil faurit din ghioage, securi, coase, palose si lanci. Mandria sultanului, crema trupelor sale de ieniceri scoliti in academii militare sa devina asi ai iataganului, este zdrobita fara drept de replica.

Pierderile sunt uriase. Nicaieri vreo armata musulmana nu mai fusese decimata in asemenea hal. Chiar cronicile turce afirma ca atunci au fost taiati 40.000 de vajnici ieniceri si spahii, o suma enorma pentru oamenii acelor timpuri. Socul psihologic s-a transmis intr-o clipita. Vazand ce soarta cruda-i macina pe cei mai buni razboinici ai armatei, restul soldatilor turci intra in panica si fug dezordonat. Incercarile lui Soliman de a organiza o rezistenta sunt sortite esecului. Nimeni nu mai asculta de nimeni. "Niciodata o oaste turceasca n-a mai suferit o astfel de infangere", bocea intr-o cronica mama sultanului Mahomed Fatih. In timp ce cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Stefan, scrie la randul sau: "Foarte putini turci si-au putut gasi mantuirea prin fuga, caci, multi s-au inecat in apa Siretului, chiar si aceia care au scapat si au ajuns pana la Dunare, au fost ucisi acolo de moldoveni care aveau cai mai iuti, sau au fost inecati". Cronica lui Kemal-Pasa-Zade este inca mai sumbra, turcul scriind despre trista soarta a turcilor dupa incheierea bataliei. Aflam asadar, ca otomanii au pierdut un numar de 40 de stindarde de lupta, un numar record in istoria Turciei. Stefan cel Mare a tras in teapa toti prizonierii turci, in afara de cateva pasale. Pentru a scapa de numarul imens de cadavre turcesti care, daca s-ar fi descompus odata cu venirea primaverii, ar fi dezlantuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordona stangerea hoiturilor otomane in movile dupa care li s-a dat foc...

Victoria zdrobitoare are reverberatii in intreaga lume. Cei mai fericit sunt crestinii sarbi, bulgari, greci si armeni care gemeau sub asuprirea turcilor. Stefan primeste laude si aprecieri din Persia pana la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios si il numeste "Atletul lui Christos". Cronicile se intrec intre ele in laude si multumiri la adresa domnitorului. Asa ne a fost dat si noua, romanilor, sa scriem o pagina importanta din Istoria Lumii si Europei!

ROMANIA - MILENIUL I e.A. (partea a II-a)

Foto (1)

„Multa lume isi inchipuie navalirile barbare ca la cinematograf: apare barbarul scrasnind din dinti, invartind niste ochi rosii, cu parul valvoi si facand semne de zdrobire si decapitare indata ce vede un colonist roman. Si atunci stramosii nostri, persoane foarte delicate, se speriau si luau cel dintai tren ca sa treaca dincolo de Dunare, caci evident podurile erau destule pentru inlesnirea circulatiei”, Nicolae Iorga.

Citeste aici prima parte a articolului


„Desigur ca un bandit are un dosar mult mai bogat decat un onest taran care si-a cautat de rostul lui. Iar inscriptii si sculpturi lasa cei care au posibilitati materiale, deci bogatii, ci nu oamenii saraci si umili. Aceasta este o greseala: istoria reconstituita numai prin inscriptii si statui este una a celor bogati. Iar stramosii nostri, nu erau bogati, ci formau un popor de tarani, traitor in sate. Cate sunt, in toate timpurile, inscriptiile din regiunea Pindului sau chiar pe teritoriul grecesc, dupa ce viata stralucita a cetatilor creatoare ajunsese la o repede scadere?”. Astfel isi argumenta marele nostru istoric raspunsul la o intrebare care dusese la nasterea unei disensiuni de veacuri si care privea marile migratii in spatiul european, in asa numitul mileniu intunecat de dupa retragerea aureliana.

In fapt, diferendele cu privire la continuitatea daco-romanilor si aparitia poporului roman la nordul Dunarii au existat si vor mai exista, cu siguranta, inca multa vreme. Descopera.ro isi continua periplul istoric inceput in articolul trecut, prezentandu-va astazi una dintre cele mai importante si, totodata, mai controversate marturii ale existentei valahilor pe teritoriul fostei Dacii, Gesta Hungarorum, o prima evidenta a invaziei ungare in Europa secolului al IX-lea, scrisa, cel mai probabil, de cancelarul regelui Bela al III-lea, la sfarsitul secolului al XII-lea.

Gesta Hungarorum sau Cronica Notarului Anonymus 

Descoperita sub forma unei copii, in 1746, la Biblioteca familiei imperiale din Viena, si publicata pentru prima data in 1765, de catre Johannes Georgius Schwandtner, sub titlul Anonymi Belae regis notarii Historia Hungarica, Cronica Notarului Anonymus a facut subiectul multor dezbateri controversate de-a lungul timpului. Prezentata initial de catre istoricii occidentali, in special cei din Austria si Ungaria, drept o dovada incontestabila a istoriei glorioase a Regatului Ungar la inceputul acestuia, Cronica a cazut prada, secolul trecut, unui veritabil tir al celor care o considerau un fals bine elaborat. Controversa, asa cum era de asteptat, este reprezentata de desele mentiuni ale prezentei valahilor in spatiul transilvanean si in Pannonia si, mai mult, a prezentei principilor vlaho-slavi si a primelor formatiuni prestatale pe teritoriul fostei colonii Dacia.

Prin cenusa imperiului 

Daca la sfarsitul secolului al VII-lea e definitivata marea migratie bulgara prin stabilirea grupului lui Asparuh in nord estul Peninsulei Balcanice, secolul al IX-lea gaseste un alt popor migrator, ungurii, la nordul Marii Negre. Conflictul din anul 896 dintre bulgari si pecenegi, pe de o parte, si unguri, pe de alta parte, duce la infrangerea celor din urma si ii sileste pe acestia sa se refugieze in Pannonia prin pasul Verecke din Carpatii Padurosi si nu prin trecatorile din Carpatii Orientali sau Meridionali, asa cum se crezuse initial. Urmeaza o serie de incursiuni armate in vestul Europei, incursiuni stopate in batalia de la Lechfeld, langa Augsburg, aceasta fiind, de altfel, si ultima tentiva de expansiune in vest a ungurilor, ei concentrandu-se, din acest moment, asupra raidurilor in partea rasariteana a Batranul Continent.

Odata cu incetarea atacurilor asupra popoarelor din vestul Europei, ungurii isi indreapta atentia catre teritoriile de la est de Tisa, teritorii pe care, asa cum mentioneaza Anonymus, existau deja primele formatiuni prestatale ale ducilor vlaho-slavi: „…Tara aceea ar fi foarte buna si acolo curg puhoi cele mai vestite izvoare, al caror nume ar fi, dupa cum noi am spus mai sus, Danubius, Tyscia (Tisa), Morisius, Crisius, Temus (denumire evident latina a raurilor Mures, Cris si Timis), Wag si altele , tara care fusese mai inainte a regelui Athila. Si prin moartea acestuia, principii romani au ocupat tara Pannoniei pana la Dunare, unde si-au asezat pastorii lor. Dar tara care se afla intre Tisa si Dunare a ocupat-o pentru sine Kean, marele duce al Bulgariei, bunicul ducelui Salanus, pana la hotarul rutenilor si polonezilor si a facut sa locuiasca acolo pe sclavi si pe bulgari. Iar tara care este intre Tisa si padurea Igfron, care se afla in Erdeuelu (Ardeal), de la fluviul Mures pana la fluviul Zomus, o ocupase pentru sine ducele Morout, al carui nepot este numit de unguri Menu Morout…Dar tara care este la fluviul Mures pana la castrul Urscia (Orsova) o ocupase un oarecare duce cu numele Glad, din ai carui urmasi s-a nascut Ohtum (Ahtum), pe care, mult mai tarziu dupa aceea, in timpul sfantului rege Stefan, Sunad, fiul lui Dobuca, nepotul regelui, l-a omorat in cetatea sa de langa Mures, deoarece a fost in toate razvratit regelui numit mai inainte..”, „Tuhutum, tatal lui Horca, dupa cum era un barbat siret, in timp ce apuca sa auda de la locuitori bunatatea pamantului foarte paduros, unde un oarecare blac Gelou detinea stapanirea, a apucat sa ravneasca la aceasta cat ar fi sa poata sa cucereasca pentru sine si urmasii sai tara foarte paduroasa.”

Primul atacat a fost ducele Salanus (nume cu vadite conotatii latine), cel care, in ciuda ajutorului primit de la aliatii bulgari si greci, este invins in anul 903. Acesta va ceda partea de nord a tarii sale, pana la raul Souyoy (azi Sajo, afluent al Tisei), impreuna cu toti locuitorii sai, dovada incontestabila a prezentei populatiei autohtone. Salanus ramane, in schimb, duce in restul teritoriilor necucerite de unguri.

Odata cu ocuparea partii de nord a ducatului lui Salanus, ungurii condusi de Arpad isi indreapta atentia catre teritoriile stapanite de Menu Morut. Refuzul sfidator al liderului valah de a ceda fara lupta pamanturile stramosilor sai, imparatii Constantinopolelui, dupa cum insusi Menu Morut declara in celebra sa scrisoare catre suveranul ungur, atrage dupa sine o sangeroasa batalie intre soldatii ducelui valah si cei ai triburilor ungare. Dupa mai multe zile de inclestari, Menu Morut este infrant el acceptand, printre alti termeni ai capitularii, sa dea de sotie pe fiica sa lui Zulda, fiul lui Arpad. In urma acestei casatorii, valahul pastreaza suveranitatea asupra tarii sale, devenind in schimb, vasalul regelui ungur.

La scurt timp dupa incheierea luptelor cu ostenii lui Menu Morut, Tuhutum, unul dintre comandatii de osti ai lui Arpad, primeste permisiunea de a cuceri pentru dansul teritoriile vlahului Gelu ( nume derivat ,se pare, din latinescul Julius sau, in opinia istoricului Neagu Djuvara, din numele trac Gelupara). Conform cronicii lui Anonymus, lupta dintre localnici si atacatori este una dintre cele mai crancene dintre cel inregistrate pe teritoriul Transilvaniei de catre triburile maghiare. Arcasi priceputi, ostasii lui Gelu produc pierderi uriase armatei condusa de Tuhutum, inca inainte ca aceasta sa traverseze Somesul, tragand salve repetate de sageti de pe un mal pe altul. Infrant intr-un final, Gelu incearca sa se refugieze in cetatea sa situata in zona Somesului (nelocalizata inca), fiind, insa, ucis in timpul retragerii.

Ducele Glad este ultimul atacat de o expeditie a trupelor ungare, conduse de capeteniile Zuard, Boyta si Cadusa, cel mai probabil in jurul anului 934. Infruntarea celor doua armate are loc pe raul Timis, in locul numit Vadum Arenarum (Vadul Nisipurilor), acolo unde alianta formata din valahi, bulgari si cumani este zdrobita de atacatorii maghiari. Retras in cetatea Kevee (astazi Cuvin), Glad semneaza pacea cu triburile ungare, devenind vasalul acestora. Fiul sau Ahtum (sau Ohtum, cum este numit in Cronica Notarului Anonymus), se va razvrati, insa, impotriva regelui Stefan I al Ungariei, fiind ucis intr-un final, de catre generalul maghiar Chanadin.

Dincolo de aspectele sangeroase ale confruntarilor dintre valahii transilvani si triburile ungare, din Cronica Notarului Anonymus reiese clar faptul ca pe teritoriul fostei Dacii exista o numeroasa populatiei daco-romana, puternic legata de Imperiul Roman de Rasarit, a carei vasala se recunoaste. Mai mult, Gesta Hungarorum are meritul de a mentiona primele continuitati dinastice in Evul Mediu romanesc, cea a lui Morut si Menu Morut, precum si cea a lui Glad si Ahtum.

Facts 

Diploma Cavalerilor Ioaniti si cnejii de la sudul Carpatilor
La sud de Carpati, primele formatiuni prestatale sunt mentionate la 1247 in Diploma Cavalerilor Ioaniti:
-„in numele casei ospitalierilor, s-a indatorat de buna voie, pe sine si casa ospitalierilor sa ia arme pentru ajutorarea regatului nostru in vederea apararii credintei crestine, potrivit cu actul scris mai jos, si sa se supuna si la celelalte indatoriri ce se vor arata indata in aceasta scrisoare, ii dam si ii daruim lui, si prin dansul numitei case, intreaga tara a Severinului impreuna cu muntii ce tin de ea si cu toate celelalte ce atarna de ea, precum si cnezatele lui Ioan si Farcas pana la raul Olt, afara de pamantul cnezatului voievodului Litovoi, pe care il lasam romanilor asa cum l-au stapanit acestia si pana acum. Totusi [le dam] in asa fel, incat jumatate din toate foloasele si veniturile si slujbele din intreaga tara a Severinului, amintita mai sus, din cnezatele numite mai sus sa o pastram pe seama noastra si a urmasilor nostri, cealalta jumatate cazand in folosul casei pomenite mai sus, afara de bisericile cladite si cele ce se vor cladi in toate tarile sus-zise, din veniturile carora nu pastram nimic pe seama noastra – ramanand totusi neatinse cinstea si drepturile arhiepiscopilor si episcopiilor, pe care stie ca le au – lasand deoparte si toate morile dintre hotarele tarilor amintite, atat cele cladite cat si ce se vor cladi – in afara de cele din tara Litua – precum si toate cladirile si semanaturile facute pe cheltuiala fratilor zisei case, si fanetele si pasunile pentru vitele si oile lor, si pescariile de la Dunare si iazurile de la Celei, pe care le pastram impreuna pe seama noastra si a lor.”

Conform surselor istorice, primii voievozi cunoscuti in Tara Romaneasca pana la infiintarea acesteia sunt:
• Seneslau -cca 1247 - (voievod asupra unui tinut din estul Oltului)
• Litovoi – (1247-1277) – voievod pe malul vestic al Oltului
• Barbat (1277-1290) – frate al lui Litovoi
• Thocomerius ( sau Tohomir) (1290 -1310) – tatal lui Basarab I Intemeietorul
• Basarab I (1310 -1352) – Intemeietorul Tarii Romanesti si fondatorul primei dinastii de domnitori romani

ROMANIA - MILENIUL I e.A. (partea I-a)

Foto (1)

Istorie se cheama ceea ce s-a intamplat cu adevarat, nu ceea ce am vrea sa se fi intamplat, declara in urma cu aproape un secol marele istoric roman Nicolae Iorga. Un adevar cu valoare de postulat, daca luam in calcul zecile de mistificari care au avut ca subiect istoria romanilor, in special istoria formarii poporului roman, dupa retragerea aureliana din anul 271. In speranta ca putem aduce o raza de lumina asupra acelor evenimente tulburi care au marcat aproape un mileniu de istorie valaha, va invitam sa descoperiti, asa cum spunea si Iorga, o frantura de istorie, asa cum s-a intamplat cu adevarat.

Faptul ca nici la ora actuala nu exista un consens cu privire la evolutia populatiei daco-romane si la originile poporului roman se datoreaza, spun istoricii, unei asa numite „taceri a surselor istorice”, motiv invocat, in special, de catre adeptii teoriei migrationiste care sustin ca teritoriul Daciei a ramas o „Terra deserta” odata cu retragerea administratiei romane de la nordul Dunarii. Si cu toate acestea, continuitatea proto-romanilor pe teritoriul Daciei este atestata, fara putinta de tagada, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei Dacii si de , mai mult sau mai putin, rarele inscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea si pana in secolul al XIII-lea, odata cu intemeierea Tarii Romanesti sub Basarab I.

Despre retragerea aureliana si continuitatea daco-romanilor 

Invaziile triburilor germanice si carpice, in valuri succesive, in provinciile dunarene, au silit administratia romana sa abandoneze Dacia, aceasta retragandu-se strategic in sudul Dunarii. De altfel, nici revoltele dacilor ocupati nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luand amploare, mai ales, dupa moartea imparatului Traian – fapt ce vine sa contrazica scrierile secretarului personal al acestuia, care mentiona, la sfarsitul razboaielor dacice, ca intreaga populatie autohtona fusese redusa la maxim 40 de indivizi.

Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilita cu certitudine, in literatura stiintifica, cei mai multi specialisti optand pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, in timpul imparatului Aurelian. Faptul ca provincia intemeiata de Traian nu a fost parasita de intreaga populatie este evident, autoritatile evacuand numai armata si administratia, la care se adaugau clasele instarite, in special cele din zonele urbane, proces care se va repeta intocmai si in alte provincii romane.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii este dovedita de singura copie a unei harti romane, unica, de altfel, pastrata pana in zilele noastre, Tabula Peutingeriana. Harta, realizata dupa anul 330 d.H., an in care imparatul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizant, fosta asezare pescareasca de pe malul Bosforului, arata chiar si dupa retragerea aureliana, nu mai putin de 88 de localitati cu rezonanta daco-geta atat la nordul cat si la sudul Dunarii. Importanta acesteia este cu atat mai mare cu cat, fara doar si poate, Tabula Peutingeriana este o harta realizata in scopuri comerciale, dovedind asadar o stransa legatura economica a romanilor cu populatia ramasa in fosta provincie dacica.

Curios este faptul ca istoricii greci si bizantini continua sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah. Istoricul grec Zosimos mentioneaza, de asemenea, in secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma. Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian. Desi, practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman. Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia dar si al celui de dac.

Curios este faptul ca, desi exista multi adepti ai teoriei migrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea trasmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit in canoanele vremii. De fapt, singura mentiune a unei migratii a populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, cel mai tarziu, la secolul al XIV-lea.

Nu trebuie uitat nici imparatul Galerius (293-311), imparat roman de oricine dacica, nascut, se pare, la sudul Dunarii, din tata trac si mama „transdanubiana”, termen referitor la fosta populatia daca din provincia cu acelasi nume. Mai mult, Galerius era poreclit de catre cei apropiati, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult decat evidenta la vechile sale ocupatii, specifice, de altfel, populatiei romane de origine daco-getica. La fel de important, pentru sustinerea ideii de continuitate a populatiei dacice sau daco-romane, este si imparatul Maximinus Thrax (imparat de origine traca), cel care incepand cu anul 236 se afla in razboi cu dacii liberi si cu sarmatii.

Continuitatea crestina si culturile de la nordul Dunarii 

Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului roman ramane inca o problema controversata. Chiar daca proto-romanii supravietuiesc, ei ies treptat, incepand cu a doua parte a mileniului I, din atentia cronicarilor, a istoricilor vremii si din atentia autoritatilor romane. Izvoarele arheologice dovedesc insa, mai presus de orice banuiala, continuitatea populatiei autohtone in spatiul nord dunarean. Inca din secolele III-IV, se remarca asa numita cultura Santana de Mures, conturata cu precadere in arealul triburilor gotice, triburi ce continua circulatia monetara romana. Cultura Santana este urmata de cultura Ipotesti Candesti (secolele V-VII), ce apartine unor comunitati sedentare, de sine statatoare, ale caror indeletniciri (agricultura, cresterea animalelor, ceramica de traditie romana) sunt caracteristice populatiilor proto-romanesti. Totodata se remarca si continuitatea comertului cu Bizantul, o dovada in plus a legaturilor dintre Imperiul Roman de Rasarit si populatiile de la nordul Dunarii.

Influenta valului migrator slav se observa pe teritoriul fostei provincii romane prin cultura Dridu, cultura remarcabila din care iese in evidenta ceramica lucrata la roata, ceramica ce poarta numele culturii respective. Aceasta se va raspandi si la sudul Dunarii, un rol important avandu-l Primul Tarat Bulgar, desi componente ale sale sunt observate si in spatii ce depasesc autoritatea bulgara.

Secolele XI-XII aduc o alta cultura, Raducaneni, caracterizata prin prezenta cuptoarelor rectangulare, ceramica lucrata la roata si obiectele care vadesc prezenta unei populatii sedentare. Cultura Raducaneni este cu atat mai importanta cu cat raspandirea asezarilor umane depaseste zona montana sau deluroasa si se apropie de campie, fapt ce se datoreaza si cresterii demografice.

Deosebit de importanta este continuitatea crestina a populatiei autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astazi ca romanizarea si crestinarea comunitatilor dace au reprezentat activitati sincrone si complementare, marturii ale unei vieti crestine datand fara intrerupere inca din secolul al III-lea. Mai mult, incepand cu secolul al IV-lea, se inmultesc, pe langa obiectele cu caracter religios si mormintele de factura crestina. Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe teritoriul fostei Dacii, nu era crestin, obiectele liturgice si mormintele nu pot apartine decat populatiei autohtone, de sorginte daco-romana. Aparitia unor necropole de incineratie sau chiar birituale sunt considerate, astazi, ca apartinand slavilor si bulgarilor. In Dobrogea, procesul de contopire a populatiei dace cu cea romana este si mai evident, primul nume romanesc „Petre”, fiind descoperit intr-o inscriptie de pe un vas de lut datat in secolul III, vas descoperit in fostul castru roman de la Capidava.

Nu mai putin importanta este marturia ambasadorului bizantin, Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta mentioneaza pe langa prezenta hunilor in Pannonia si populatia autohtona, pe care o numeste barbara:
:"[...] De acolo am calatorit pe un drum neted, asezat intr-o campie, si am trecut peste mai multe rauri navigabile dintre care cele mai mari, dupa Istros, erau asa numitul Drecon, apoi Tigas si Tifesas. Pe acestea le-am trecut in barci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile raurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii la poarta in carute, deoarece locurile sunt mlastinoase. Prin sate ni se aducea de mancare, si anume in loc de grau, mei, in loc de vin, mied, dupa cum il numesc localnicii. Slujitorii care ne insoteau aveau si ei mei si o bautura preparata din orz, barbarii o numesc camos...Apoi, dintr-o regiune plina de dealuri am ajuns intr-o campie impadurita. Acolo ne-au primit luntrasi barbari in barci monoxile facute din trunchiuri de copaci, taiate si scobite de ei insisi. Ei ne-au trecut dincolo de rau, cu toate ca nu se pregatisera pentru noi, ci pentru a transporta multimea barbara, pe care am intalnit-o in cale, deoarece Attila isi pusese in gand sa treaca la vanatoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scit facea pregatiri de razboi sub pretext ca nu-i fusesera restituiti toti fugarii. Dupa ce am trecut Istrul si am strabatut impreuna cu barbarii un drum de aproape saptezeci de stadii, am fost nevoiti sa ne oprim intr-o campie pana cand Edecon i-a instiintat pe Attila despre sosirea noastra...Dupa ce am trecut cateva rauri, am sosit intr-un sat foarte mare unde se spunea ca se afla cea mai stralucita dintre toate locuintele lui Attila, construita din barne si scanduri frumos poleite si bine incheiate si inconjurata cu o imprejmuire de lemn, pusa de frumusete, nu pentru intaritura. Dupa locuinta regelui se gasea locuinta lui Onegesius impodobita si aceasta cu o imprejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era infrumusetata cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de imprejmuire era o baie, construita de Onegesius, cel mai bogat dintre sciti dupa Attila, cu piatra adusa din tara peonilor, deoarece la barbarii din partile acelea nu se gaseste piatra si lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea”.

Aparitia valahilor pe scena istoriei 

Originile termenului de valah se regasesc cu mult inainte de aparitia proto-romanilor, mai precis la populatiile de origine germanica in ale caror idiomuri, “walha” desemna celtii din triburile vecine, una dintre dovezile in acest sens fiind denumirea straveche a vechilor celti din sudul Britaniei, galezii sau Welsh.

Odata cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea isi schimba sensul, definind acele populatii romanizate. De abia odata cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica strict populatiei de la nordul Dunarii, ca o recunoastere a descendentei acesteia din Imperiul Roman. Cronicile bizantine, incepand cu secolul al X-lea, vor defini comunitatile de pe teritoriul fostei provincii Dacia cu acest apelativ. La fel se va intampla si cu celebra cronica ungara a notarului Anonymus, care pomeneste in repetate randuri prezenta valahilor, vlahilor, valohilor sau a blascilor in Transilvania si la nordul Dunarii.

FACTS 

Printre alte mentiuni ale prezentei valahilor in zona nord dunareana se numara:

• Scrierile cartografului armean Chorenatsi, cel care in secolul a IX-lea pomeneste prezenta Tarii Balakilor (Blahilor) in nordul Dunarii;
• Scriitorul bizantin Kinnamos, care in 1167 vorbeste despre valahi ca despre colonistii romani;
• Preotul Goderfius von Viterbium, cel care in 1120, in “Gesta Henrici”, pomeneste Blachina – Tara Blahilor – printre cuceririle Romei;
• Literatul persan Gardizi, care in secolul al XI-lea mentioneaza prezenta unui popor crestin de origine latina, situat intre neamurile rusilor, bulgarilor si ungurilor;
• Cronica imparatului german Friederic Barbarossa, cel care aminteste existenta unei tari numite Walahia intre Muntii Carpati si Dunare;
• Cronica turceasca din secolul al IX-lea, Ogusmane, care mentioneaza existenta unei tari a valahilor, situata la nordul Dunarii si la nordul Marii Negre, pana la Nipru;
• Mentiunea din cronicile khazare a Tarii Ardil – Ardeal – nume preluat de triburile ungare si transformat in Erdely