CEAUŞESCU SI TITO DUPĂ INVADAREA CEHOSLOVACIEI

Posibilitatea ca RomâniA să fie următoarea pe lista invadatorilor comunişti, după Cehoslovacia, era foarte vie, astfel că pe 24 august 1968 Ceauşescu s-a întâlnit, în secret şi de urgenţă, la Vîrşeţ, în Iugoslavia, o altă ţară vizată de mânia sovieticilor, cu liderul iugoslav, Iosip Broz Tito. 

 

Mareşalul Tito era “oaia neagră a lagărului comunist”, singurul care nu îşi aliniase ţara, de la bun început, “directivelor” venite de la Moscova, ci o conducea după propria voinţă. “În ce priveşte eventualitatea unei intervenţii din partea lor, noi am luat hotărârea unanimă, a întregului Comitet Central, de a respinge cu armele orice încercare de pătrundere pe teritoriul ţării noastre”, a spus Ceauşescu.

S-au discutat strategii de apărare, de colaborare pentru respingerea unei eventuale invazii sovietice în ambele ţări. Tito a promis că armata română se poate retrage în Iugoslavia, la nevoie. “Dar neînarmată. Nici măcar arme albe”, a mai punctat mareşalul, gândindu-se, probabil, şi la sutele de mii de români care se înrolau voluntar în Gărzile Patriotice abia înfiinţate.

«Nu dezlegaţi câinii războiului»

Din America s-au auzit glasuri ameninţătoare la adresa intenţiilor sovietice. “Nu dezlegaţi câinii războiului” e formularea celebră care a rămas în istorie. Dar nici azi nu se ştie dacă preşedintele american Lyndon Johnson chiar a spus-o. Ce se ştie sigur e că secretarul de stat al SUA, Dean Rusk, i-a transmis ambasadorului sovietic Anatoli Dobranin un mesaj mai diplomatic, dar clar: “In numele întregii omeniri, vă rugăm să nu faceţi aceasta (n.r. - invadarea României), căci urmările sunt greu de prevăzut.”

 

CEAUŞESCU - CUM A PRIMIT VESTEA INVADĂRII CEHOSLOVACIEI

Ceauşescu a primit scrisoarea lui Brejnev în noaptea dintre 20 -21 august 1968, pe la ora 1 -1, 30, după ce trupele a cinci state membre ale Tratatului de la Varşovia intraseră în Cehoslovacia. S-a trezit la lătratul câinelui, iritat de cearta dintre ofiţerul de pază şi Ion Stănescu care solicita impetuos ca şeful statului să fie sculat din somn. Şeful Consiliului Securităţii Statului se prezentase cu plicul ce fusese adus la sediul CC de către un anume Basov, „lucrător” al Ambasadei Sovietice la Bucureşti, puţin după miezul nopţii. Scrisoarea, în limba rusă, era adresată CC al PCR şi... nesemnată! În ea sunt prezentate motivaţiile  „ajutorului frăţesc”. Fără vreo referinţă  însă la cauza pentru care românii nu fuseseră înştiinţaţi de invazia militară a Cehoslovaciei deşi erau membri ai Tratatului de la Varşovia.

Scrisoarea adusă la sediul CC al PCR în noaptea de 20 spre 21 august 1968 din partea Ambasadei URSS la Bucureşti

Comitetului Central al Partidului Comunist Român

Comitetele Centrale ale Partidului Comunist Bulgar, Partidul Muncitoresc Socialist Ungar, Partidului Socialist Unit din Germania, Partidului Muncitoresc Unit Polonez şi Partidului Comunist al Uniunii Sovietice consideră de datoria lor să vă comunice că majoritatea membrilor Prezidiului C.C. al P.C. din Cehoslovacia şi al guvernului R.S. Cehoslovace ni s-au adresat cu rugămintea de a acorda poporului cehoslovac ajutor neîntîrziat în lupta împotriva forţelor de dreapta, antisocialiste şi contrarevoluţionare, întrucît, ca urmare a evoluţiei evenimentelor din R.S. Cehoslovacă, a apărut pericolul real al contrarevoluţiei şi al pierderii cuceririlor socialismului.

Ce s-a petrecut în Cehoslovacia în ultimul timp? Defăimînd tot ce a făcut poporul cehoslovac în cei 20 de ani după revoluţia socialistă, activitatea P.C. din Cehoslovacia, forţele antisocialiste, contrarevoluţionare au adus un serios prejudiciu poziţiilor P.C. din Cehoslovacia, au subminat într-o mare măsură influenţa lui în rîndul maselor, inclusiv în rîndurile clasei muncitoare. Acest lucru îl demonstrează cît se poate de convingător asemenea fapte ca alegerea, în multe întreprinderi, de comitete sindicale fără comunişti, larga răspîndire în ţară a lozincii „Soviete fără comunişti“.

Partidul Comunist trece în prezent printr-o grea perioadă de efectivă sciziune, care a lovit atît conducerea sa cât şi, într-o anumită măsură, organizaţiile de bază. Ca urmare a schimbării în masă a cadrelor, în cursul căreia a fost dată o lovitură multor comunişti cinstiţi care în majoritatea lor nu au avut nimic comun cu greşelile trecutului, organizaţiile de partid din regiuni şi raioane au fost slăbite. Teroarea morală împotriva comuniştilor cinstiţi a dezorientat masele de membri de partid, a băgat teama în mulţi tovarăşi.

Discreditarea socialismului, a cuceririlor acestuia, lovitura dată Partidului Comunist au dus la dezorientarea maselor populare care în mare măsură au fost derutate, iar o anumită parte din oameni, mai puţin pregătiţi din punct de vedere politic, a fost de fapt antrenată în campania antisocialistă.

Dimpotrivă, în cele 8 luni care au trecut, forţele contrarevoluţionare s-au organizat, au creat un sistem de organizaţii şi partide politice care acţionau sub lozinci făţiş antisocialiste, au acaparat mijloacele de informare în masă care constituie o parte importantă a aparatului de stat şi le-a folosit pentru activitatea lor subversivă. Acestea promovează în mod consecvent o linie de îndepărtare a comuniştilor de la putere, de reântoarcere la democraţia burgheză, la rânduielile capitaliste.

Forţele reacţionare din Cehoslovacia încearcă să reorienteze politica ei externă, să determine ieşirea R.S. Cehoslovace din organizaţia Tratatului de la Varşovia, din comunitatea socialistă. Ele desfăşoară o largă campanie de discreditare a Tratatului de la Varşovia şi a participanţilor la acest tratat şi înfăptuiesc măsuri care urmăresc să pregătească reorientarea Cehoslovaciei spre Occident.

Activitatea forţelor reacţionare din Cehoslovacia constituie o parte a acţiunilor antisocialiste ale imperialismului internaţional. Forţele şi organizaţiile antisocialiste din R.S. Cehoslovacă acţionează în strânsă legătură şi de fapt sub conducerea centrelor reacţionare străine. Astfel, Partidul Socialist este legat de centrul ceh contrarevoluţionar de emigranţi de la Paris. Acelaşi centru şi organul său de presă „Sfideteţtvo“ este strîns legat de clubul „231“ în conducerea căruia se află mulţi foşti agenţi ai serviciilor de spionaj imperialiste. Partidul Popular (catolic) întreţine contacte cu centrul de la Viena în frunte cu iezuitul Gliniţa şi Kosteliţki – agenţi ai Partidului Popular (catolic) austriac. Partidul Social-Democrat din Cehoslovacia, care a fost de fapt reconstituit acţionează la indicaţiile Internaţionalei Socialiste de care acesta este legat în primul rînd prin intermediul social-democraţiei austriece, precum şi al celei vest-germane. El menţine, de asemenea, contacte permanente cu centrul din străinătate al aşa-numitului „Partid Social-Democrat Cehoslovac în exil“. În sfîrşit, mulţi din conducătorii organizaţiilor contrarevoluţionare au strînse legăuri cu cercurile imperialiste americane şi din Europa occidentală. Astfel, unul din cei mai înrăiţi anticomunişti, conducătorul ideologic al clubului celor fără de partid activi, Ivan Svitak, întreţine o legăură permanentă cu persoane apropiate de cercurile imperialiste americane. Elementele antisocialiste au stabilit contacte directe cu postul de radio reacţionar „Europa Liberă“. Din străinătate parvine o parte considerabilă a mijloacelor folosite de organizaţiile antisocialiste din Cehoslovacia.

În Cehoslovacia a apărut o opoziţie antisocialistă legală, care se pregăteşte să ia puterea în mîinile sale.

Dumneavoastră vă este cunoscut faptul că Comitetele Centrale ale P.C. Bulgar, P.M.S.U., P.S.U.G., P.M.U.P. şi P.C.U.S. au făcut, în ce le  priveşte, tot ceea ce este posibil pentru ca, în calitate de prieteni, să ajute popoarele Cehoslovaciei, Partidul  Comunist, să învingă criza periculoasă, să dea o lovitură, prin mijloace politice, forţelor crescânde ale contrarevoluţiei.

Contactele permanente ale conducătorilor partidelor comuniste şi guvernelor ţărilor socialiste, convorbirile bi şi multilaterale cu reprezentanţii conducerii cehoslovace au fost dictate de năzuinţa sinceră de a-i sprijini pe fraţii noştri comunişti, pe toţi oamenii muncii din R.S. Cehoslovacă, să preîntîmpine o întorsătură periculoasă a evenimentelor. Aceloraşi scopuri au servit întîlnirile dintre Biroul Politic al C.C. al P.C.U.S. şi Prezidiul C.C. al P.C. din Cehoslovacia care au avut loc la Cierna-nad-Tissou, iar ulterior consfătuirea celor şase partide frăţeşti de la Bratislava.

La aceste întîlniri reprezentanţii C.C. al P.C. din Cehoslovacia au dat asigurări că ei vor lua în timpul cel mai scurt măsuri concrete pentru îmbunătăţirea situaţiei din ţară, pentru întărirea şi apărarea cuceririlor socialiste. Noi toţi am dorit să sperăm că aceste asigurări reflectă hotărîrea de a face tot ce este necesar pentru respingerea contrarevoluţiei. Dacă, într-adevăr, ar fi fost înfăptuite în practică toate cele asupra cărora s-au înţeles la Cierna-nad-Tissou conducătorii P.C.U.S. şi P.C. din Cehoslovacia, precum şi la Bratislava conducătorii celor şase partide, inclusiv P.C. din Cehoslovacia, atunci în dezvoltarea politică a Cehoslovaciei ar fi intervenit o cotitură.

Însă după întîlnirea de la Cerna şi consfătuirea de la Bratislava conducătorii R.S.C. au încălcat înţelegerea reciprocă şi nu au făcut nimic pentru a da o ripostă contrarevoluţiei iar forţele de dreapta, antisocialiste şi-au intensificat şi mai mult activitatea.

Ţelul pe care şi l-au pus forţele reacţionare a fost formulat de către acestea într-o serie de documente, inclusiv în „Memorandumul adresat poporului Cehoslovaciei“, elaborat de comitetul de organizare al „Partidului Socialiştilor cehoslovaci drepţi“. În acest „Memorandum“ se spune:  Legea pe care o vom adopta trebuie să interzică orice activitate comunistă în Cehoslovacia. Noi vom interzize P.C.C. şi-l vom dizolva, pentru că este un partid criminal, fascist“. În apelul difuzat de „Comietul revoluţionar al Partidului Democrat din Slovacia în ilegalitate“ au fost formulate, de exemplu, cereri de a fi restituite ţăranilor, pînă la sfîrşitul lunii septembrie, pămînturile colectivizare şi de a fi despăgubiţi pentru pămîntul care le-a fost „luat“; să se permită activitatea legală a partidului democrat-burghez din Slovacia; alegerile pentru organele puterii să fie organizate sub controlul internaţional al Angliei, S.U.A., Italiei şi Franţei; să înceteze publicarea în presa comunistă a articolelor îndreptate împotriva statelor occidentale, îndreptînd eforturile acesteia spre demascarea „agresiunii comuniste ruseşti în Vietnam”. Acest document se termina cu cuvintele „Moarte partidului comunist!“

În ultimele zile, forţele antisocialiste au organizat campanii pentru strîngerea de semnături în favoarea cererilor privind dizolvarea miliţiei muncitoreşti, care a fost creată în cursul luptei pentru socialism în anul 1948. Aceste campanii au fost însoţite de mitinguri şi demonstraţii cu caracter antisocialist. A avut loc o manifestaţie ai cărei participanţi au aruncat cu pietre în clădirea C.C., strigînd lozinci huliganice, anticomuniste. În presă s-a desfăşurat o campanie antisocialistă deşănţată. Unele publicaţii că, de exemplu, „Literarny Listi“, care se situează pe poziţii deosebit de reacţionare, au început să publice materiale, în care politica ţărilor socialiste era identificată, oricît ar părea de monstruos, cu politica hitleristă, iar presa ţărilor frăteşti era pusă pe acelaţi plan cu maşina de propagandă a lui Göebbels.

Intenţiile forţelor şi organizaţiilor contrarevoluţionare, antisocialiste constau în aceea ca făcînd presiuni asupra delegaţilor la cel de-al XIV-lea Congres extraordinar prin intermediul mijloacelor de informaţie de masă şi pe alte căi, să obţină alegerea noului C.C. îndeosebi din rîndurile elementelor revizioniste de dreapta, iar după congres să anunţe alegeri, înainte de termen, în Adunarea Naţională şi în organele locale ale puterii, sub lozinca „Să nu fie aleşi comuniştii“. Se urmărea înlăturarea Partidului Comunist de la putere şi venirea la putere a forţelor antisocialiste.

Atrage atenţia faptul că tactica contrarevoluţiei în Cehoslovacia se deosebeşte de aceea care a fost aplicată în anul 1956 în Ungaria. În Cehoslovacia reacţiunea a început cu discreditarea Partidului Comunist, a întregii cauze a socialismului pentru a ridica masele împotriva lor, iar apoi să-i învingă pe comunişti în alegeri.

Este foarte evident că, reacţiunea s-ar fi putut să aducă o ofensivă organizată împotriva socialismului, a P.C.C., dacă ea nu s-ar fi bucurat de sprijinul unor persoane cu munci de răspundere din conducerea de stat şi de partid cehoslovacă, persoane care se situează pe poziţii revizioniste de dreapta sau direct antisocialiste. Despre existenţa în conducerea cehoslovacă a unor asemenea persoane şi înainte vorbeau o mulţime de fapte, inclusiv participarea unor lideri ai P.C.C. la manifestaţiile antisocialiste, revizuirea deschisă a marxism-leninismului în cuvîntările lor. Acest lucru l-a demonstrat şi Plenara din iulie a C.C. al P.C. din Cehoslovacia, organizată ca un spectacol bine gîndit, cu participarea unor persoane alese în mod tendenţios pînă la corespondenţii presei burgheze şi care a adoptat o hotărîre ce revizuia hotărîrile plenarelor precedente cu privire la pericolul de dreapta ca pericol principal în etapa actuală de dezvoltare a R.S. Cehoslovace.

În cursul întîlnirii de la Cierna-nad-Tissou a apărut o delimitare a forţelor în Prezidiul C.C. al P.C.C. În timp ce minoritatea membrilor prezidiului în frunte cu A. Dubcek acţiona de pe poziţii făţiş de dreapta oportuniste, majoritatea a adoptat o linie principială şi a arătat necesitatea unei lupte hotărîte împotriva forţelor reacţionare antisocialiste, împotriva tolerării reacţiunii.

Elementele revizioniste de dreapta din conducerea Partidului Comunist şi a guvernului Cehoslovaciei au zădărnicit îndeplinirea înţelegerii realizate la Cerna-nad-Tissou şi Bratislava cu privire la apărarea poziţiilor socialismului în Cehoslovacia, lupta cu forţele antisocialiste şi respingerea uneltirilor imperialismului. Declarîndu-şi, pentru a se masca, intenţia lor de a apăra socialismul, aceşti oameni, de fapt, au încercat doar să câştige timp încurajînd contrarevoluţia. În urma acţiunilor mişeleşti, trădătoare a apărut pericolul real pentru cuceririle socialiste în Cehoslovacia.

În aceste împrejurări, majoritatea membrilor Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia şi ai guvernului Republicii Socialiste Cehoslovace s-au adresat pentru ajutor statelor socialiste frăţeşti.

Soarta Cehoslovaciei Socialiste este scumpă şi apropiată popoarelor tuturor ţărilor socialiste. Ele nu pot fi de acord ca duşmanii noştri comuni să abată Cehoslovacia de la calea socialismului, să creeze pericol pentru ruperea ei de comunitatea socialistă. Jertfe prea grele au dat popoarele ţărilor noastre, prea mult sînge au vărsat ele în luptele încordate ale războiului trecut, în lupta pentru eliberarea socială şi naţională, pentru a permite contrarevoluţiei să rupă Cehoslovacia de familia statelor socialiste.

Apărarea socialismului în Cehoslovacia este nu  numai o treabă internă a poporului acestei ţări, ci este după cum înţelegeţi, problema asigurării securităţii ţărilor noastre, problema apărării poziţiilor socialismului mondial.

Conducîndu-se după aceste considerente, am considerat necesar să îndeplinim cererea prietenilor cehoslovaci şi să venim în ajutorul popoarelor Cehoslovaciei pentru apărarea cuceririlor socialismului, am dat indicaţia unităţilor noastre militare să ia măsurile necesare pentru acordarea de ajutor oamenilor muncii cehoslovaci.

Adoptînd această hotărîre de răspundere, Comitetele Centrale ale partidelor noastre au avut în vedere faptul că este vorba de lupta cea mai înverşunată dintre imperialism şi socialism, că trecerea Cehoslovaciei în lagărul capitalismului ar însemna o mare înfrîngere a socialismului mondial, a mişcării revoluţionare internaţionale.

Nu se poate scăpa din vedere că o astfel de trecere dacă s-ar fi înfăptuit ar fi creat un pericol pentru securitatea şi a celorlalte ţări socialiste. Ea ar fi dus la o schimbare serioasă a raportului de forţe în Europa, nu numai în Europa. Ea ar fi inspirat imperialismul american precum şi pe cel vest-german să-şi activizeze acţiunile îndreptate spre subminarea sistemului mondial al socialismului din afară şi dinăuntru.

Nu este şi nu poate fi vorba de a ne amesteca în treburile interne ale Partidului Comunist din Cehoslovacia şi ale poporului cehoslovac. După cum am spus de nenumărate ori încă de la început, noi am înţeles că în Cehoslovacia este necesar un proces de înlăturare a greşelilor trecutului, de dezvoltare a democraţiei socialiste, de îmbunătăţire a metodelor de conducere a economiei naţionale şi de ridicare a nivelului de trai al maselor. Aceasta este treaba Partidului Comunist din Cehoslovacia însăşi, treaba poporului cehoslovac. Armatele aliate vor fi scoase de pe teritoriul Cehoslovaciei imediat după înlăturarea pericolului faţă de independenţa şi securitatea ei, viitorul socialist al popoarelor ei.

Ne dăm seama că propaganda burgheză, acum, declanşează o campanie antisocialistă dezlănţuită, va ţipa despre „amestec“ în treburile interne ale Cehoslovaciei. Probabil, vor apărea greutăţi temporare şi pentru partidele frăţeşti. Însă, pierderea pentru cauza socialismului, pentru mişcarea comunistă mondială, ar fi fost incomparabil mai mare dacă în Cehoslovacia ar fi învins contrarevoluţia.

Acordând tovarăşilor cehoslovaci ajutor frăţesc ţările noastre îşi îndeplinesc datoria lor internaţionalistă faţă de poporul cehoslovac, faţă de mişcarea comunistă muncitorească internaţională şi de eliberare naţională. Iar această datorie este pentru noi mai presus de toate.

CEAUŞESCU ŞI BREJNEV - UN SECRET AL RELAŢIEI PPROASTE

 Leonid Brejnev, secretarul general al Uniunii Sovieitice, iubea săruturile. El le prefera pe buze, aproape în aspirat (“в засос”), mai ales, cu liderii comunişti din afara URSS.
In 979 L. Brejnev a fost suprins de fotografii vest-germani sărutându-l fierbinte pe Erink Honeker, liderul communist al RDG. Este interesant că ultimul, obişnuindu-se cu săruturile lui Brejnev, le-a practicat până la demiterea sa în 1989.


Brejnev şi Honeker

 Despre Nicolae Ceauşescu,  L. Brejnev ar fi spus oarecum dezamăgit: "Este un om matur deja, dar încă n-a învăţat să sărute cum trebuie..."

 

CEAUŞESCU - VĂZUT DE UN OFICIAL AL AMBASADEI URSS

Un conaţional din Basarabia care a avut locul său de muncă la Ambasada Uniunii Sovietice la Bucureşti şi care, oficial, era trimisul puternicei organizaţii comuniste de tineret, cu sediul la Moscova, a participat, neoficial, la multe momente inedite, ca translator, deorece cunoştea foarte bine limba română. Acum, la o vârstă foarte înaintată, trăieşte la Chişinău şi a făcut destăinuiri interesante în presă, dar cu teamă de mâna lungă a F.S.B. Se redă dialogul cu ziaristul român:

Interlocutorul: - Am să vă spun ceva în legătură cu Vasili Ivanovici Drozdenko, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Uniunii Sovietice la Bucureşti. Vă mai amintiţi de acesta?Ziaristul: - Desigur. Cam dur la vremea sa…
- Drozdenko? Am fost martor când le spunea tinerilor diplomaţi, numiţi de Moscova la diferite posturi, din ambasada U.R.S.S., că “acela care nu iubeşte România să plece acasă!”
- Chiar aşa?
- Da. Dar eu vreau altceva să vă povestesc. Legat de Ceauşescu. Care a fost un patriot. Şi-a iubit mai mult ţara decât oricare alt conducător din ţările socialiste est-europene, aliate cu Uniunea Sovietică. Nici nu se compara cu Todor Jivkov. Un prostovan. Sau cu Kadar. Ascuns după propria sa umbră. M-am întâlnit de patru ori cu Nicolae Ceauşescu. De fiecare dată am observat că asculta mult. Vorbea puţin. Te privea cu ochi sfredelitori. Dar cu un chip liniştit.
- Nu l-aţi văzut nervos?
- Nu. Dar l-am văzut îngândurat, atunci când ţara sa era în impas.
- De pildă?
- Ambasadorul Drozdenko primise mesaj, de la Kremlin, ca să îi comunice lui Ceauşescu că Leonid Ilici Brejnev a decis să fie redusă, la o treime, cantitatea de petrol livrată atunci României.
- Din cauza crizei economiei sovietice sau…
- Şi din motivul acesta, dar în primul rând ca element de presiune politică. Cum translatorul oficial era plecat, Vasili Ivanovici m-a chemat pe mine, în biroul său şi mi-a zis:”mergem împreună la Ceauşescu.” Zis şi făcut. Ne-a primit a doua zi, într-o …viţă de vie. Îi plăcea să cureţe personal butaşii de viţă de vie.
- Era singur acolo?
- Da.
- Fără pază?
- Probabil că erau prin preajmă. Noi am fost conduşi acolo şi lăsaţi cu el. Cu siguranţă ne supravegheau din apropiere.
- Ce relaţii personale erau între Ceauşescu şi Drozdenko?
- Atente.
- ?…
- Drozdenko îl considera extrem de inteligent. După ce l-am salutat, Vasili Ivanovici i-a spus ceea ce avea mandat să îi transmită. Uniunea Sovietică are propriile dificultăţi economice, motiv pentru care va reduce, la iarnă, cu două treimi, cantitatea de petrol furnizată României.
- Şi Ceauşescu cum a reacţionat?
- Calm. A reamintit că România are o industrie de prelucrare a petrolului cu mii de muncitori. Şi măsura diminuării importului de petrol sovietic va pune conducerea de stat a ţării în situaţia de a lăsa fără locuri de muncă un număr enorm de oameni ai muncii. Ceea ce el, Ceauşescu, nu poate face.
- Şi Drozdenko?
- Aştepta. Ştia că preşedintele român intuia ce vrea Brejnev. Ceea ce s-a şi întâmplat. Nicolae Ceauşescu i-a spus lui Drozdenko că doreşte să transmită omologului său, de la Kremlin, că o întâlnire a conducătorilor P.C.R. şi P.C.U.S., la cel mai înalt nivel, ar fi de bun augur.
- S-a realizat?
- Da. Eu unul nu am fost acolo. Dar Drozdenko, da. De la el am aflat cum Ceauşescu l-a strâns cu uşa pe Brejnev.
- Mai concret?
- Brejnev s-a întâlnit cu Ceauşescu şi i-a spus ceea ce îi transmisese şi Drozdenko. U.R.S.S. are dificultăţi economice, motiv pentru care va reduce, la iarnă, cu două treimi, cantitatea de petrol furnizată României. Cei doi s-au privit lung şi au urmat câteva clipe de tăcere. A fost un moment de mare încordare. Brejnev ştia că nu va ceda Ceauşescu. Dar habar nu avea cum va replica.
- Şi ceilalţi participanţi la dialog?
- Toţi îl priveau pe Nicolae Ceauşescu. Acesta, calm, s-a întors spre ministrul de externe al României, Ştefan Andrei şi i-a spus liniştit:”Ştefane, după ce plecăm de aici, când ajungem la ambasadă, dă un telefon la Bursa din New York (New York Stock Exchange). Anunţă-i că România va cumpăra petrol, prin intermediul lor.”
- Serios?
- Brejnev, nedumerit, a cerut translatorului său să îi traducă ce a spus Ceauşescu. Când a aflat, s-a îngălbenit şi l-a rugat pe omologul său român să fie luată o pauză de zece minute. Apoi s-a retras cu colaboratorii săi.
- Incredibil…
- Ba este adevărat. Când a revenit Brejnev, discuţia s-a reluat. Liderul sovietic l-a informat că s-a consultat, telefonic, cu ceilalţi membri ai Biroului Politic al P.C.U.S. şi au decis ca reducerea cantităţii de petrol livrată României să nu fie cu două treimi, ci doar cu 1/3!
- Ceauşescu practic l-a învins!
- Întocmai. Brejnev nu a avut altă soluţie! Iar Nicolae Ceauşescu a câştigat printr-o stratagemă credibilă. Bine punctată. Care s-a dovedit a fi imbatabilă.

ROMANIA - TEZAURUL SECHESTRAT - a crescut după 1947

Tezaurul de la 1917

În august 1916 Carol I moare, iar România ia decizia intrarii în razboi alaturi de Antanta Dar eram slab înarmati, bazându-ne, ca siastazi, mai mult pe tratatele cu marile puteri decât pe propriile tunuri. Desi campania a debutat favorabil, prin patrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare si bulgare au preluat initiativa ocupând, în toamna aceluiasi an, Dobrogea, Oltenia si Muntenia, conducerea României fiind nevoita sa mute capitala tarii de la Bucuresti la Iasi. În luna noiembrie, s-a decis si mutarea sediului Bancii Nationale a României, inclusiv tezaurul, la Iasi . Din cauza ca trupele austro-ungare înaintau, la 12 decembrie 1916, Consiliul de Ministri aproba transferul tezaurului în Rusia, spre pastrare, pâna la terminarea conflagratiei mondiale.
Tezaurul care urma sa ia drumul Moscovei era compus din: acte, documente, manuscrise , monede vechi, tablouri, carti rare, odoarele manastiresti din Moldova si Muntenia (printre care si osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir), arhive, depozite, colectii ale multor institutii publice si particulare, actiuni, obligatiuni, titluri de credit, dar si aur, în cea mai mare parte proprietate a Bancii Nationale a României. Bunurile au fost încarcate într-un tren cu 24 de vagoane care a dus tezaurul în beciurile Kremlinului, unde se afla si tezaurul Rusiei. Valoarea declarata a bunurilor românesti din acel tren era de 1.594.836.721,09 lei (la valoarea leului de atunci – n.r.) din care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluata la 500.000 de lei, iar restul, adica 1.593.762.197,52 lei, erau obligatiuni, titluri de credit, tablouri, carti rare etc. În 1917, izbucneste revolutia bolsevica la Petrograd , comunistii preiau controlul fostului stat tarist, iar Rusia iese din razboi si confisca tezaurul României. Imediat, Lenin începe sa toace depozitele românesti de la Kremlin. Conform documentelor aflate la Arhivele Nationale din Bucuresti, în adresa nr. 116 din 16 ianuarie 1918, Lenin trimite
urmatorul ordin: “Stimate tovarase, Consiliul Comisarilor Poporului a hotarât alocarea sumei de 5.000.000 de ruble Colegiului suprem Ruso-Român pentru problemele României si Basarabiei, cu amortizarea acestor sume din fondul românesc arestat la Moscova”. Cu alte cuvinte, îsi formau retele de spionaj împotriva noastra cu propriii nostri bani. Între timp se termina razboiul si Regatul României se întregeste cu Transilvania, Basarabia si Bucovina . În 1921, guvernul de la Washington îl anunta pe cel de la Bucuresti ca pe piata aurului din Statele Unite au aparut piese cu marca tezaurului românesc depozitat la Kremlin. Adica sovieticii îsi faceau linistiti cumparaturile din SUA, ca bani aveau de la români. Începe scandalul international, iar rusii ne propun sa le cedam tezaurul contra recunoasterii alipirii Basarabiei la România. Bucurestiul refuza propunerea si cere insistent tezaurul.

Tezaurul maresalului Antonescu

În 1935, Uniunea Sovietica ne restituie, din tot ce aveam la ei, doar arhivele si osemintele lui Dimitrie Cantemir. În 1939, începe al Doilea Razboi Mondial, iar România se aliaza cu Germania . Maresalul Ion Antonescu încheie un pact cu Hitler, iar tara noastra începe sa vânda statului nazist diferite produse, în special grâu si petrol, contra aur. În urma acestui comert, rezerva de metal pretios a Bancii Nationale a României ajunge în 1944 la 244,9 tone, cea mai mare din toata istoria tarii noastre. În 1944, de frica invaziei sovietice,
aceasta rezerva uriasa e ascunsa într-o grota de la manastirea Tismana. Ea reapare în documente în februarie 1947, când este readusa la Bucuresti sub supravegherea armatei sovietice. Dupa care se asterne tacerea pâna în 1953, când se consemneaza ca rezerva de aur a României este de 53,1 tone. Fata de 1947 avem un minus de 191,8 tone. “Acest aur a fost luat de rusi ca plata a datoriei de razboi”, ne-a spus Adrian Vasilescu, consilier si purtator de cuvânt al guvernatorului Bancii Nationale. Informatia e infirmata însa de documente. Potrivit acordului sovieto-român pentru pagubele de razboi,semnat la Moscova în 16 ianuarie 1945, România a fost obligata sa plateasca URSS-ului, între 12 septembrie 1944 si 12 septembrie 1950, 300 milioane dolari, adica 50 milioane dolari anual timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime si fluviale, material mecanic si feroviar etc. Deci, cele aproape 200 de tone de aur de la Tismana nu au fost luate de rusi ca despagubire de razboi. Dar în ce mod? Surse din Ministerul de Externe al României sustin ca acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adica în pastrare (cu de-a sila, desigur), iar România poate si trebuie sa puna problema recuperarii acestui al doilea tezaur, de doua ori mai consistent decât primul. În 1995, statul român reia cererea de retrocedare a tezaurului “arestat” în 1917. Ulterior, se formeaza o comisie româno-rusa de istorici care sa studiaze chestiunea, adica valoarea datoriei Rusiei fata de România. Oficial trebuie sa recuperam 93,4 tone de aur, în valoare actuala de 2.668.000.000 de dolari din
tezaurul trimis la Moscova în 1917. Despre celelalte bunuri ale acelui tezaur – actiuni, obligatiuni, titluri de credit etc., cele mai valoroase de altfel – nu se mai vorbeste nimic si nici despre cele aproape 200 de tone de aur luate de rusi în 1947. Revenim în 1956, când URSS ne restituie “Closca cu puii de aur”, un numar de piese din tezaurele bisericilor si 1.350 de picture si gravure. Cantitatea de aur restituita în acel moment cântarea 33 de kilograme. În 1965, Ceusescu merge la Brejnev, presedintele de atunci al URSS, si cere restul tezaurului din 1917. Brejnev se enerveaza si spune ca acel tezaur a fost plimbat prin toata Rusia si s-a mai pierdut din el pe drum. Citam: “O parte din aur a fost jefuit de armatele tariste, care probabil l-au dat tarilor straine”. Liderul sovietic a cerut insistent renuntarea la acest litigiu, spunând ca, daca dezgroapa el mortii, poate scoate România cu mari datorii fata de URSS. Dar Ceausescu nu s-a lasat, litigiul a ramas deschis.
De la al Doilea Razboi Mondial si pâna astazi, cantitatea de aur detinuta de Banca Nationala a României a avut urmatoarea fluctuatie:

1944: 244,9 tone
1953: 53,1 tone,
1969: 111 tone
1972: 64,4 tone
1983: 118,7 tone
1987: 42,2 tone
1997: 93,4 tone
2008: 107 tone.

CEAUŞESCU - REDUCERILE CHELTUIELILOR MILITATE SI CREŞTEREA ROLULUI ECONOMIC AL ARMATEI

MILITARII DETAŞAŢI LA DIRECŢIA DE LUCRĂRI ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ 

 

La începutul anului 1989, Nicolae Ceauşescu era reticent faţă de intenţiile mareşalilor sovietici de modernizare a tehnicii de luptă din dotarea armatei române. Una dintre cauzele acestei atitudini a liderului suprem al PCR era criza economică prin care trecea România de la începutul anilor ’80. De exemplu, în anul 1982, cheltuielile militare ale României au fost limitate la nivelul din anul precedent, iar la 23 noiembrie 1986 a fost aprobată, prin referendum naţional, reducerea unilaterală, cu 5%, a efectivelor, armamentului şi cheltuielilor militare ale statului român. Rezultatele acestuia pot fi privite însă cu circumspecţie tocmai din cauza unanimităţii raportate în epocă: peste 95% dintre participanţii la referendum au acceptat decizia propusă/dictată de Nicolae Ceauşescu. În opinia noastră, acţiunea de consultare a voinţei poporului român a fost influenţată în mod negativ atât de existenţa temutei Securităţi, cât şi de controlarea strictă şi discreţionară a rezultatelor referendumului de către membrii aparatului de propagandă al PCR.

După desfăşurarea referendumului respectiv, în Bucureşti a avut loc o mare adunare populară (24 noiembrie 1986). Liderul PCR a rostit cu acel prilej o cuvântare consacrată dezarmării şi păcii. „Vechea teză a inevitabilităţii războiului – declara Nicolae Ceauşescu – se poate spune că ar trebui înlocuită cu o nouă teză, aceea a imposibilităţii în actualele condiţii ale armamentelor şi armelor nucleare a unui nou război mondial”.

Reducerea cheltuielilor militare ale României s-a desfăşurat concomitent cu creşterea exponenţială a efectivelor de militari în termen şi cadre ale armatei detaşate la Direcţia de Lucrări în Economia Naţională (DLEN). Proporţiile acţiunii au fost recunoscute chiar de Nicolae Ceauşescu, la o întâlnire cu membrii Consiliului Militar al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Bucureşti, 14 noiembrie 1986). Cu acel prilej, liderul PCR a declarat: „Aproape 50 la sută din efectivele armatei lucrează la realizarea unor obiective economice. Considerăm că prin aceasta îşi menţine chiar mai bine nivelul pregătirii de luptă şi politice, spiritul de muncă, participând efectiv la înfăptuirea programelor de dezvoltare a ţării”.

Ideea utilizării în economia naţională a unor efective foarte mari de militari din cadrul Ministerului Apărării Naţionale nu era nouă. De exemplu, la 16 decembrie 1978, în cadrul şedinţei cu activul de bază şi de partid din Armată, Nicolae Ceauşescu a declarat: „Nu doresc să mă opresc la activităţile concrete desfăşurate în această privinţă; mi-ar fi greu să enumăr toate unităţile industriale unde sunt prezenţi militarii, toate şantierele, lucrările de irigaţii sau punctele canalului Dunărea – Marea Neagră unde ei lucrează. Această activitate a militarilor constituie un factor important nu numai din punct de vedere economic, ci şi politic, pentru că ea determină o întărire mai puternică a unităţii dintre armată şi popor, o înţelegere mai profundă de către toţi militarii a faptului că tot ceea ce realizăm în dezvoltarea patriei noastre – la care ei şi-au adus şi îşi aduc contribuţia activă, atât în perioada când lucrează ca civili, cât şi în perioada când lucrează ca militari – trebuie apărat”.

Doi ani mai târziu, generalul-maior Constantin Olteanu, ministru al Apărării Naţionale, a solicitat lui Nicolae Ceauşescu aprobarea pentru participarea a 46.000 de militari la lucrările ce se executau pe diferite şantiere din ţară. În raportul nr. M 008259 din 10 decembrie 1980 se preciza faptul că în anul 1979, în afara celor 39.000 de militari stabiliţi în plan, ministrul Apărării Naţionale detaşase încă 6000 de militari pe şantierele ministerelor economice. Concomitent, 10.600 de militari au participat la strânsul recoltei de vară, 45.000 de militari şi 5000 de autocamioane la strânsul recoltei de toamnă, iar în perioada iulie-octombrie 1980, încă 2500 de militari au ajuns în Bazinul carbonifer Oltenia. Totodată, pentru strânsul rapid al recoltei în toamna anului 1980, generalul-maior Constantin Olteanu a trimis în luna noiembrie 1980, la unităţile agricole, încă 17.000 de militari, „iar pe plan local, în zilele de sâmbătă şi duminică, în medie, câte 20.000 militari”.

Pentru anul 1981, generalul-maior Constantin Olteanu i-a repartizat în economia naţională pe cei 46.000 de militari încorporaţi, astfel:

- 30.000 de militari în termen încorporaţi direct la unităţile din economia naţională: 8300 de militari rămâneau la dispoziţia unor ministere economice, fiind apoi repartizaţi de Consiliul de Miniştri; 5400 de militari ajungeau la unităţile economice ale Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei; 4600 de militari urmau să lucreze în şantierele navale de la Galaţi, Constanţa şi Mangalia (şantierul civil „2 Mai”), iar 200 de militari în şantierul naval militar de la Mangalia; 9500 de militari erau trimişi la Brigada 38 Căi Ferate şi Brigada 35 Drumuri; 1500 de militari erau repartizaţi pe şantierele de irigaţii; 500 de militari ajungeau pe şantierele de construcţii de locuinţe;

- 16.000 de militari detaşaţi din unităţi la diferite obiective economice: 11.000 de militari la sectoarele repartizate armatei din Canalul Dunăre – Marea Neagră; 2500 de militari la lucrările de irigaţii; 2500 de militari în Bazinul carbonifer Oltenia (pentru perioada mai-octombrie 1981).

Totodată, potrivit planului propus la 10 decembrie 1980 de generalul-maior Constantin Olteanu, 2000 de militari au fost repartizaţi în anul 1981 pe şantierele de construcţii de locuinţe ale armatei. În finalul raportului trimis lui Nicolae Ceauşescu, ministrul Apărării Naţionale a menţionat faptul că „procentul efectivelor care vor lucra în economia naţională în trimestrul I [al anului] 1981 s-ar ridica la 59%”.

În acest fel, încorporările de militari în termen au devenit pentru Nicolae Ceauşescu şi ministrul Apărării Naţionale un mijloc de acoperire a deficitului de forţă de muncă la diferite obiective economice şi în agricultură. Apelul la munca forţată şi slab calificată, în condiţii de lucru precare, demonstrează încă o dată voluntarismul şi lipsa de prevedere a celor care au hotărât industrializarea forţată a României.

CEAUŞESCU - VIZIUNE ASUPRA DEZARMĂRII

In primăvara anului 1989, imagi­nea politică pe care Nicolae Ceau­şescu o avea în străinătate era afectată pu­ternic de criza economică prin care trecea România şi de măsurile de austeritate primitive impuse de acesta naţiunii române, începând din anul 1981.

Totodată, ambiţia sa de a achita integral datoria externă a ţării şi de a interzice contractarea de către statul român a unor credite din străinătate, precum şi ideea privind desfiinţarea concomitentă a Organizaţiei Tratatu­lui de la Varşovia (OTV) şi Orga­nizaţiei Tra­­tatului Atlanticului de Nord (NATO) ofereau numeroase argumen­te defavorabile României unor lideri politici şi militari străini, care consi­derau că Nicolae Ceauşescu nu este în toate minţile.

In opinia lui Nicolae Ceauşescu, exis­ta o strânsă legătură între princi­piul dezarmării generale şi des­fiin­ţarea celor două blocuri politico-m­ili­tare antagonice din Eu­ro­pa, în­fiinţate în anul 1949, res­pectiv 1955. În retorica sa, liderul PCR a folosit de­seori i­deea recu­noaş­terii echi­valenţei între cele două alianţe, fără să amintească fap­tul că a pre­luat-o de la Nikita Hruş­ciov. Practic, li­derul sovietic a fost cel care a utili­zat-o pen­tru prima dată, la Geneva, în iulie 1955, la doar două luni după sem­narea Tratatului de la Varşovia.

Prin propunerea respectivă, Nikita Hruş­ciov a dovedit încă o dată faptul că Organizaţia Tratatului de la Varşovia era o creaţie so­vietică, "ţările prietene" din cadrul alian­ţei neavând suficientă autoritate în privinţa înfiinţării sau desfiinţării acesteia.

Se pare că, cel puţin în primii ani, Organizaţia Tratatului de la Varşovia a contat mai mult ca o monedă de schimb în discuţiile dintre reprezentanţii Uniunii Sovietice cu Occidentul, spre deosebire de NATO, care devenise o alianţă militară în adevăratul sens al cuvântului.

La un moment dat, diplomaţia ro­mâ­neas­că a preluat leitmotivul lui Hruşciov. Apoi, în anii '80, în mijloacele de in­for­mare în masă ro­mâ­neşti au început să fie pre­zentate "concepţia ori­gi­nală a tovarăşului Ni­colae Ceau­şescu" des­pre desfiinţarea conco­mi­tentă a NATO şi a OTV, precum şi ideea dezar­mării generale, convenţionale şi nu­cleare.

La reuniunea de la Moscova a Consiliului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (22-23 noiembrie 1978), Nicolae Ceauşescu a încercat să utilizeze în folosul său cele două idei menţionate (ge­neroase şi utopice în acelaşi timp). Astfel, domnia-sa a criticat dur propunerile li­derilor militari sovietici de modernizare a arsenalului armatei române şi s-a declarat împotriva escaladării cursei înarmărilor între Est şi Vest. În discursul său, Nicolae Ceauşescu a spus următoarele: "Este imposibil de a accepta propunerile sovietice cu privire la înar­mările pentru cincinalul următor (1981-1985 - n.r.). Sigur, fiecare gu­vern şi partid sunt libere să hotărască aşa cum vor dori. Noi trebuie să vă spunem însă că nu putem să suportăm şi nu ne vom angaja pe această cale, pentru că ar însemna să punem în pericol nu numai realizarea planului de dezvoltare, dar să aducem grave prejudicii întregii situaţii economice a ţării şi, ca atare, şi consolidării statelor socialiste ale Pactului de la Varşovia, a capacităţii de luptă".

În opinia noastră, atitudinea de frondă a lui Nicolae Ceauşescu faţă de conducătorii sovietici - pe care acesta a afişat-o de ne­nu­mărate ori - a mascat problemele grave ale economiei româneşti. Liderul politic de la Bucureşti avea cunoştinţă despre slăbiciunile acesteia încă din anii 1970-1971, iar criza mondială de energie din anul 1974, precum şi cutremurul de la 4 martie 1977 au determinat în mod evident o acutizare a crizei economice din România.

În consecinţă, chiar dacă ar fi dorit să pună în aplicare planurile mareşalilor so­vietici, propuse la reuniunea de la Moscova de la 22-23 noiembrie 1978, Nicolae Ceau­şescu nu avea la dispoziţie suficiente resurse materiale şi financiare pentru a investi în arsenalul armatei române. Pe un asemenea fond, dezarmarea şi desfiinţarea concomitentă a NATO şi OTV păreau nişte soluţii normale de ieşire din criza economică în care se afla România şi din spirala confruntării permanente între statele NATO şi cele ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Opoziţia lui Nicolae Ceauşescu faţă de încercările Moscovei de a moderniza armamentul şi tehnica de luptă din dotarea armatei române a crescut în intensitate la începutul anilor '80, când efectele negative ale crizei economice din România erau evidente. În anul 1982, cheltuielile militare ale României au fost limitate la nivelul atins în anul precedent, iar în 1986 s-a aprobat reducerea unilaterală cu 5% a efectivelor, armamentului şi cheltuielilor militare ale statului român. Totodată, în cadrul unei întâlniri pe care a avut-o la 14 noiembrie 1986 cu membrii Consiliului Militar al Forţelor Armate Unite ale statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu a declarat: "Aproape 50% din efectivele armatei române lu­crea­ză la realizarea unor obiective economice. Considerăm că prin aceasta îşi menţine chiar mai bine nivelul pregătirii de luptă şi politice, spiritul de muncă, participând efectiv la înfăptuirea programelor de dezvoltare a ţării".

Aceste acţiuni unilaterale româneşti au perpetuat neînţelegerile între liderul de la Bucureşti şi comandantul-şef al Forţelor Armate Unite, mareşalul sovietic Viktor G. Kulikov. Tensiunea dintre aceştia a atins un punct critic la 28 mai 1987, în timpul desfăşurării la Berlin a Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. În cursul reuniunii, Nicolae Ceauşescu s-a opus, în prima fază, adoptării la nivelul întregii alianţe a principiului propus de mareşalul Viktor G. Kulikov, de reducere concomitentă a forţelor armate ale celor două blocuri militare din Europa "până la un nivel suficient, raţional".

Printre altele, liderul român a declarat: "Iată de ce pentru noi nu este acceptabilă ideea acestui principiu al stabilirii «suficienţei». Ce se poate înţelege prin «suficienţă»? Cine trebuie să stabilească şi ce reprezintă această «suficienţă»? Noi nu suntem în nici un fel de acord să dăm mână liberă nimănui, şi cu atât mai mult milita­rilor să stabilească ei cât trebuie să repre­zinte efectivele, armamentele şi cheltuielile mi­litare. Acestea sunt probleme ale popoa­re­lor, ale statelor, ale partidelor, iar problema nivelului armamentelor trebuie să o stabilească partidele, statele. În acelaşi timp, este necesar să se afirme cu toată claritatea necesitatea concentrării tuturor forţelor în vederea dezvoltării economico-sociale, ca o parte esenţială a întăririi capacităţii de apărare a statelor noastre".

Practic, Nicolae Ceauşescu considera că autorităţile de la Moscova au luat decizia respectivă fără să-i ceară acordul, deci se încălcase principiul privind neamestecul în treburile interne ale României. Dar o asemenea explicaţie nu putea să ascundă vanitatea liderului român. Acesta dorea să joace un rol important în negocierile dintre SUA şi URSS privind reducerea efectivelor mi­litare şi a armamentului din Europa. Astfel, prin succesele vizate pe plan extern, Nicolae Ceauşescu s-a străduit să refacă prestigiul său şi cel al României, afectate de profunda criză economică prin care trecea ţara.

Totodată, se poate remarca faptul că secretarul general al PCR s-a opus din nou pro­punerilor sovietice de modernizare a arsenalului unităţilor militare româneşti, la fel ca în noiembrie 1978, la Moscova. Motivul nemărturisit al respingerii planului auto­rităţilor sovietice a fost, şi de acea dată, criza economică din România.

În afară de duritatea cu care a respins principiul suficienţei forţelor militare - pe care atât sovieticii, cât şi americanii l-au aplicat ulterior în alianţele pe care le conduceau, fără să ţină cont de părerea liderului român -, se poate observa o contradicţie din finalul declaraţiei lui Ceauşescu. Acesta considera că o dezvoltare economico-socială, pe fondul unei scăderi concomitente a cheltuie­lilor militare, ar fi condus la întărirea capaci­tăţii de apărare a României. Numai că o ase­menea dezvoltare economico-socială, ne­însoţită de măsuri complementare pri­vind securitatea naţională, putea transforma România într-o pradă uşoară pentru orice stat care ar fi fost tentat să obţină prin presiuni şi/sau agresiune armată avantaje materiale, financiare şi/sau teritoriale pe seama statului român.

Cu toate că a adoptat o atitudine extrem de critică la adresa lui Viktor G. Kulikov, Nicolae Ceauşescu a semnat la Berlin documentul propus de mareşalul sovietic, inti­tu­lat "Cu privire la doctrina militară a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia". Alături de liderul român au semnat ceilalţi şase conducători ai statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Prin impunerea principiului "suficienţei forţelor", sovieticii au încercat, pe de-o parte, să reducă substanţial fondurile destinate iniţial programelor de dezvoltare a armelor convenţionale şi nucleare. Pe de altă parte, aceştia au alocat fondurile rezultate din stoparea temporară a cursei înarmărilor pentru continuarea procesului de restructurare a economiei sovietice.

Promovarea acestor idei în celelalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia a fost realizată cu acordul lui Mihail Gorbaciov, care a acceptat, de asemenea, în anul 1988 reducerea efectivelor armatei so­vietice cu 500.000 de militari în anii 1989-1990, retragerea completă a şase divizii so­vietice de tancuri din Ungaria, Cehoslovacia şi RDG (circa 10.000 de tancuri şi 8.500 de piese de artilerie şi sisteme de lansare a proiectilelor împotriva forţelor terestre). Totodată, au fost desfiinţate marile unităţi retrase din statele respective în URSS, iar în cursul anilor 1989-1990, forţele aeriene so­vietice din partea europeană a ţării şi din statele comuniste unde existau baze aeriene sovietice au renunţat la 800 de avioane de luptă, în mare parte uzate moral şi fizic.

Analizând faptele, se poate constata faptul că Nicolae Ceauşescu a dat numeroase declaraţii în legătură cu adoptarea acelei direcţii strategice de acţiune politico-militară, însă nu a reuşit niciodată să o impună în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Paradoxal, în momentul în care mareşalul Viktor G. Kulikov a propus la Berlin principiul suficienţei forţelor militare, venind practic în sprijinul celor afirmate de nenumărate ori de liderul român, tocmai Nicolae Ceauşescu s-a revoltat şi a criticat concepţia de bază a noii doctrine a alianţei.

Pe de altă parte, liderul român a propus în noiembrie 1978, la reuniunea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ, reducerea efectivelor militare de către marile puteri şi retragerea unor unităţi în limitele frontierelor naţionale. După aproape 10 ani, li­derul sovietic Mihail Gorbaciov a ajuns la aceeaşi concluzie şi a procedat, unilateral, la retragerea a şase divizii de tancuri din Ungaria, Cehoslovacia şi RDG.

La prima vedere, Nicolae Ceauşescu a reuşit să-şi vadă îndeplinită propunerea, dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că situaţia politico-militară şi economică internaţională era cu totul alta în anii 1988-1989 comparativ cu anul 1978.

CEAUŞESCU - FERM PRIVIND DREPTURILE MINORITĂŢILOR

În perioada 7-8 iulie 1989 s-a desfăşurat la Bucureşti reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV). Cu acel prilej, liderii partidelor comuniste din România şi Ungaria - Nicolae Ceauşescu, respectiv Rezso Nyers - împreună cu prim-miniştrii şi miniştrii Afacerilor Externe din cele două ţări au avut o întâlnire separată de programul reuniunii OTV.

Într-o conferinţă de presă susţinută înainte de vizita preşedintelui american, George Bush, la Budapesta (iulie 1989), Gyula Horn, ministrul Afacerilor Externe al Ungariei, a afirmat că discuţiile de la Bucureşti dintre reprezentanţii României şi Ungariei au fost extrem de tensionate. O cauză a eşecului întâlnirii respective a fost abordarea diferită de Nicolae Ceauşescu şi de Rezso Nyers a problemei recunoaşterii drepturilor minorităţilor naţionale din cele două state.

În opinia noastră, liderul PCR a anticipat problemele cu care avea să se confrunte la Bucureşti, în cursul întâlnirii cu omologul său maghiar. Cu un an mai devreme, în cursul reuniunii de la Varşovia a Comitetului Politic Consultativ (15-16 iulie 1988), Nicolae Ceauşescu a avut un schimb de replici deloc prietenoase cu Károly Grosz, liderul Partidului Muncitoresc Socialist Ungar (PMUS). Problema respectivă a fost semnalată de Petar Mladenov, ministru al Afacerilor Externe, într-un raport trimis la 18 iulie 1988 Biroului Politic al CC al Partidului Comunist Bulgar (PCB).

Printre altele, demnitarul bulgar a menţionat: "În cadrul reuniunii Comitetului Politic Consultativ au apărut contradicţii foarte adânci între România şi Ungaria în ceea ce priveşte soluţiile de cooperare umanitară şi de respectare a drepturilor omului. Károly Grósz a insistat asupra necesităţii de apărare a drepturilor individuale şi colective ale minorităţilor naţionale. În anumite puncte, problemele bilaterale din relaţiile româno-ungare au agravat discuţia."

In afară de informarea inedită a lui Petar Mladenov, care a fost tradus-o şi careeste redată în continuare, istoricii au la dispoziţie un rezumat din memorandumul delegaţiei ungare ce urma să participe la reuniunea grupului de experţi care studiau chestiunea dezvoltării mecanismelor de cooperare în cadrul OTV (Moscova, 8-10 decembrie 1988).

Aceste documente ajută, pe de-o parte, la înţelegerea problemelor deosebite care existau în interiorul alianţei din care România făcea parte. Pe de altă parte, sunt oferite explicaţii inedite şi interesante despre poziţiile comune ale României şi Ungariei în relaţiile cu URSS.

Informarea lui Petar Mladenov, ministru al Afacerilor Externe, adresată Biroului Politic al CC al Partidului Comunist Bulgar, referitoare la discuţiile care au avut loc la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al OTV (15-16 iulie 1988, Varşovia).

Ministerul Afacerilor Externe
18 iulie 1988
Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar
Informare cu privire la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Tovarăşi,
În zilele de 15 şi 16 iulie 1988 s-a desfăşurat la Varşovia reuniunea ordinară a Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Concluzia principală ce a rezultat în urma discuţiilor a fost că ameninţarea cu declanşarea unui război a dispărut. Arena internaţională se caracterizează prin tranziţia de la confruntare la cooperare. Începerea procesului de reducere a armamentului nuclear a fost hotărâtă şi activitatea militară însăşi a fost stopată într-o "zonă închisă".

Discuţiile pentru aplanarea conflictelor regionale, cum ar fi cel din Afganistan, au cunoscut progrese semnificative. (...) A fost, de asemenea, luată în considerare propunerea delegaţiei sovietice referitoare la schimbarea structurii organizatorice a forţelor armate ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia în doi-trei ani. Acest lucru poate fi făcut prin restructurarea şi redistribuirea eşaloanelor strategice pe fronturile Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.

La momentul actual, unităţile şi formaţiunile militare ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia din Europa Centrală, formate din 70.000 de oameni, pot fi dizolvate în mod unilateral. Principiul de bază al politicii de apărare al alianţei trebuie să fie "cheltuieli inevitabile la un nivel minim - maximum de rezultate pozitive obţinute". (...)

Declaraţia adoptată, referitoare la reducerea cantităţilor de armament convenţional şi a forţelor armate din Europa, se înscrie pe linia platformei comune a reuniunilor Comitetului Politic Consultativ care au avut loc la Budapesta (1986) şi la Berlin (1987). Aceasta aduce măsurile necesare în cadrul primei etape de reduceri. Foarte important pentru securitatea Bulgariei este faptul că participanţii la negocieri nu trebuie să crească nivelul forţelor armate şi cantităţile de armament în teritoriile care nu sunt vizate de prima etapă a reducerilor.

Problemele ecologice în Europa, provocate de cursa înarmării, sunt luate în considerare atât în cadrul cooperării multilaterale, cât şi în cooperarea bilaterală în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Protocolul şedinţei Comitetului Politic Consultativ însărcinează Comitetul Miniştrilor Apărării să dea publicităţii informaţiile Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord referitoare la numărul total de forţe armate existente în Europa.

Poziţia specială a reprezentanţilor României a creat din nou câteva probleme în cursul discuţiilor care au avut loc. Această poziţie a fost demonstrată mai întâi de declaraţia lui (Nicolae - n.r.) Ceauşescu... În cadrul reuniunii Comitetului Politic Consultativ au apărut contradicţii foarte adânci între România şi Ungaria în ceea ce priveşte soluţiile de cooperare umanitară şi de respectare a drepturilor omului. Károly Grósz a insistat asupra necesităţii de apărare a drepturilor individuale şi colective ale minorităţilor naţionale. În anumite puncte, problemele bilaterale din relaţiile româno-ungare au agravat discuţia.

În legătură cu rezultatele reuniunii de la Varşovia a Comitetului Politic Consultativ, propun Biroului Politic al CC al PCB următoarele:
- însărcinarea ministrului Afacerilor Externe şi a ministrului Apărării Naţionale pentru a continua şi dezvolta poziţia bulgară la viitoarele negocieri referitoare la reducerea forţelor armate şi a armamentului convenţional din Europa;
- pregătirea temeinică a consideraţiilor necesare pentru adaptarea infrastructurii politice şi militare a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia la noile realităţi;
- a se solicita Ministerului Afacerilor Externe ca, într-o strânsă cooperare cu alte autorităţi interesate, să studieze propunerile şi să se asigure îndeplinirea obiectivului propus.

Cu salutări frăţeşti,
(ss.) Petar Mladenov

Rezumat din memorandumul delegaţiei ungare ce urma să participe la reuniunea grupului de experţi care studiau chestiunea dezvoltării mecanismelor de cooperare în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (Moscova, 8-10 decembrie 1988).

În conformitate cu hotărârilor adoptate la reuniunea de la Varşovia a Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (15-16 iulie 1988) şi la reuniunea de la Budapesta a Comitetului Miniştrilor Afacerilor Externe ai statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (octombrie 1988 - n.r.), în toamna anului 1988 a început la Moscova o serie de întâlniri la nivel de consilieri-experţi cu scopul de a se analiza posibilităţile de îmbunătăţire a mecanismului de cooperare în cadrul alianţei.

Profitând de prilejul ce li se oferea, sovieticii au propus, printre altele, crearea unui Secretariat General al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi stabilirea unui sediu permanent pentru acesta.

La 6 decembrie 1988, experţii maghiari care au participat la reuniunile respective au sugerat autorităţilor de la Budapesta să respingă propunerea sovietică referitoare la stabilirea unui sediu permanent al alianţei. Cu excepţia reprezentanţilor României şi Ungariei, ceilalţi participanţi la şedinţele menţionate îşi exprimaseră deja acordul de principiu, iar partea ungară presupunea că problema respectivă urma să se afle pe ordinea de zi a reuniunii de la Bucureşti a Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (din 7-8 iulie 1989 - n.r.).

Totodată, s-a recomandat ca membrii delegaţiei ungare participante la consfătuirea din capitala României să amintească despre problemele financiare cu care se confruntau autorităţile de la Budapesta, cu scopul de a evita implicarea Ungariei în cheltuielile de funcţionare a Secretariatului General al alianţei.

Pentru a nu se afla singuri în opoziţie faţă de propunerile sovietice, experţii maghiari au încercat să blocheze iniţiativele respective prin implicarea României. În cazul în care ceilalţi reprezentanţi ai statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia ar fi insistat să se stabilească un sediu permanent al Secretariatului General, delegaţia ungară urma să solicite ca noua organizaţie permanentă să fie alcătuită după modelele Grupului de Informare şi Comitetului Special de Dezarmare ale alianţei, deja constituite, iar aceasta să se ocupe inclusiv de problemele privind respectarea drepturilor omului în statele membre al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

În mod evident, o asemenea propunere nu putea fi acceptată de Nicolae Ceauşescu - mai ales după disputa care a avut loc între liderul român şi Károly Grósz la reuniunea de la Varşovia a Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (15-16 iulie 1988) - şi, implicit, reprezentanţii României s-ar fi opus împreună cu cei ai Ungariei propunerii sovietice de stabilire a unui sediu permanent pentru Secretariatul General.

De asemenea, experţii maghiari au analizat opiniile lui Nicolae Ceauşescu referitoare la îmbunătăţirea mecanismului de cooperare în cadrul alianţei şi au considerat că liderul român este capabil să propună admiterea în Organizaţia Tratatului de la Varşovia a Iugoslaviei şi a Albaniei (în septembrie 1968, guvernul de la Tirana a anunţat retragerea unilaterală a Albaniei din Organizaţia Tratatului de la Varşovia, ca urmare a invadării Cehoslovaciei de unităţi militare sovietice, poloneze, est-germane, ungare şi bulgare - n.r.).

În consecinţă, partea ungară se vedea obligată "să-i întrebe pe tovarăşii români care sunt motivele pentru care doresc să extindă Organizaţia Tratatului de la Varşovia; este recomandabil ca noi să aflăm dacă ei au avut consultări cu iugoslavii despre această chestiune etc. Delegaţia ungară nu va da un răspuns categoric la propunerile româneşti".

De asemenea, delegaţia ungară trebuia să aibă un mandat prin care să-şi poată exprima nedumerirea faţă de contradicţia principală din interiorul alianţei, faţă de diferenţele care existau între noua gândire politică internaţională a Moscovei şi rezistenţa opusă pe linie militară în cadrul alianţei. Paradoxul respectiv a apărut la reuniunea de la Berlin a Comitetului Politic Consultativ (28-29 mai 1987 - n.r.), unde a fost adoptată, la propunerea sovieticilor, o doctrină defensivă a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, care a permis reducerea semnificativă a efectivelor militare şi a arsenalului convenţional al alianţei.

CEAUŞESCU - VEDERI VALOROASE PRIVIND DEZARMAREA

Când ambasadorii din toată lumea au venit la Palatul Consiliului de Stat ca să-l felicite pe preşedintele Nicolae Ceauşescu cu ocazia Anului Nou 1989, acesta a găsit prilejul de a se manifesta ca lider global.


Preocupările preşedintelui României socialiste erau foarte vaste în politica internaţională, în pofida faptului că, în realitate, ţara noastră era tot mai izolată. În faţa şefilor misiunilor internaţionale, Nicolae Ceauşescu s-a arătat nemulţumit de ce s-a întâmplat pe Pământ în anul 1988 mai ales în direcţia dezarmării şi a atras atenţia că în spatele discuţiilor şi tratativelor în domeniu au continuat ex­pe­rienţele nucleare, "războiul stelelor" a intrat într-o nouă etapă, Cosmosul devenind tot mai militarizat, iar NATO s-a apucat să-şi perfecţioneze armele nucleare cu rază scurtă de acţiune.

Preşedintele României so­cia­liste băgase de seamă că mişcarea aceasta a Alianţei Nord-Atlantice creştea de fapt de patru ori puterea de nimicire a armelor care înlocuiau rachetele distruse prin aplicarea Acordului sovieto-american. "Aceasta în­seamnă, spunând lucrurilor pe nume, renunţând la orice iluzie de­şartă, că se menţine încă pericolul unui nou război nuclear, care s-ar transforma, inevitabil, într-un holocaust nuclear la scară planetară", avertiza Nicolae Ceauşescu. Pentru aceasta, liderul din Carpaţi îi trimitea de urgenţă la tratative pe sovietici şi americani, care să conducă la în­cheierea în 1989 a unui acord între cele două puteri privind reducerea cu 50 la sută a armamentelor nucleare strategice şi în­ceperea discuţiilor pentru reducerea până la 50 la sută a armamentelor convenţionale.

Gândurile paşnice ale con­du­că­to­rului României socialiste se în­drep­tau şi spre suprimarea "bombei nu­cleare a săracului", arma chimică, însă, cum ţara noastră avea în dotare aşa ceva, a nuanţat lucrurile. "Nu dorim să rămânem la dispoziţia celor care au arme nucleare. Până la urmă, şi arma chimică poate fi o armă de descurajare pentru cei care nu au arme nucleare şi trebuie să înţelegem unitatea între lichidarea concomitentă a tuturor armelor de distrugere în masă, şi chimice, şi bac­te­­riologice, şi nucleare", le-a spus di­plo­maţilor Nicolae Ceauşescu, punc­tând că prin eliminarea ar­melor de distrugere în masă se poate pune capăt politicii de şantaj, de ame­ninţare şi de forţă împotriva altor state.
Preşedintele României socia­liste a luat la bani mărunţi şi economia mon­dială. În primul rând, s-a arătat ne­mulţumit că în anul precedent si­tua­ţia economică pe glob s-a în­rău­tăţit şi s-a accentuat discre­panţa dintre ţările bogate şi cele sărace. Mai mult, Nicolae Ceauşescu a atras aten­ţia că ţările sărace îi sub­ven­ţio­nează pe cei bogaţi, iar datoriile lor devin tot mai împovărătoare. Drept urma­re, preşedintele de la Bucureşti cerea instaurarea unei noi ordini economice internaţionale, mai echi­ta­bile. "Este nevoie de noi relaţii economice internaţionale, este nevoie să se adopte măsuri ho­tă­râte pentru o schimbare radicală a actualului sistem financiar, devenit o frână în calea progresului, un instrument de jaf în mâna statelor dez­voltate", le-a spus Nicolae Ceauşescu reprezentanţilor diplomatici din România. Acesta s-a mai arătat preocupat de rezolvarea problemelor stringente ale omenirii, şomajul, foametea, drogurile, violenţa, lipsa de locuinţe, situaţia tot mai grea a imigranţilor, a tineretului, a femeilor şi degradarea tot mai accentuată a echilibrului eco­lo­gic. În vreme ce în ţara noastră în case şi în şcoli era frig, alimentarele erau goale şi se stătea la cozi interminabile chiar şi pentru pâine, iar situaţia din orfelinate era dezastruoasă, Nicolae Ceauşescu le vorbea diplomaţilor în pilde şi atră­gea aten­ţia că pe planetă statisticile demonstrează că un milion de copii mor de foame, alte milioane nu au cu ce se hrăni şi trata medical, iar alte sute de mi­lioane nu ştiu să scrie şi să citească.

Discursul lui Nicolae Ceauşescu în faţa ambasadorilor acreditaţi la Bucureşti reprezintă o sinteză a politicii externe pe care o ducea acesta în anul 1989. Preşedintele Ro­mâ­niei socialiste ducea o bătălie aprigă cu armele atomice, iar pentru aceasta dezvoltase chiar un "Program ro­mânesc de dezarmare", ce-şi propu­nea lichidarea arsenalelor de acest tip până în anul 2000, pe etape. Ni­colae Ceauşescu dorea ca ex­pe­rienţele nucleare să fie interzise, la fel şi dezvoltarea de noi tehnologii de arme de distrugere în masă, iar spaţiul cosmic să fie demilitarizat. De asemenea, voia ca bugetele pentru apărare ale ţărilor lumii să se reducă, inclusiv prin decizii unila-terale şi care să devină exemplu de urmat, iar ca o consecinţă şi efectivele armate şi armamentele convenţionale să fie înjumătăţite.
Mai departe, secretarul general al Partidului Comunist Român dorea ca prin intermediul ONU, pe care îl vedea întărit, zona Balcanilor, dar şi alte zone din lume, să fie lipsite de arme nucleare şi chimice. Încă din 1982, din iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu şi a diplomaţiei româneşti, Adu­na­rea Generală a ONU a adoptat "Declaraţia privind reglementarea paşnică a diferendelor inter­na­ţio­na­le".
În ceea ce priveşte chestiunile eco­nomiei mondiale, şi în acest do­me­niu, sub stricta îndrumare a lui Ni­colae Ceauşescu, s-a elaborat un pro­gram românesc de lichidare a subdezvoltării şi de făurire a unei noi ordini economice internaţionale. Acest program propunea sporirea eforturilor proprii ale ţărilor în curs de dezvoltare pentru a-şi pune mai eficient în valoare resursele de care dispun. Un alt punct al programului avea în vedere soluţionarea globală, politico-economică, a problemei datoriilor externe ale ţărilor în curs de dezvoltare.

Nici mai mult, nici mai puţin, Nicolae Ceauşescu avea de gând să schimbe sistemul financiar internaţional cu unul bazat pe echitate, egalitate şi justiţie şi, totodată, cerea înlăturarea protecţionismului şi liberalizarea schimburilor economice dintre state, precum şi eli­minarea oricăror tipuri de presiuni şi condiţionări politice în come­r­ţul internaţional. În acest sens, de la vârful României socialiste se impulsiona convocarea unei conferinţe speciale în cadrul ONU, cu participarea atât a statelor dezvoltate, cât şi a celor în curs de dezvoltare pentru so­luţionarea acestor probleme.
Toa­tă această viziune reprezenta în rea­litate o atitudine de"represalii" faţă de ins­ti­tu­ţii­le financiare internaţionale. În zo­na diplomaţiei economice interna­ţio­nale, la mijlocul anilor '80, Nicolae Ceauşescu a luat decizia de a rupe colaborarea cu Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional su­pă­rându-se pe cele două instituţii internaţionale că n-au privit cu ochi buni rambursarea anticipată a datoriei externe. Culmea este că intrarea în relaţie cu organismele financiare respective se făcuse cu mari eforturi şi după o serie de negocieri secrete, iar între 1972-1980 România beneficiase de credite în valoare de aproape şase miliarde de dolari. Aceşti bani au fost extrem de folositori în industrializarea din acei ani. Încetarea relaţiei cu FMI şi Banca Mondială a făcut ca România socialistă să fie tot mai puţin credibilă pe plan inter­naţional.
O altă direcţie majoră a politicii ex­terne conduse de Nicolae Ceauşesu era "edificarea securităţii trainice şi dezvoltarea colaborării rodnice pe continentul european". Pe aceeaşi linie a dezarmării, România socia­listă milita pentru începerea de ne­gocieri directe dintre statele participante la Tratatul de la Varşovia şi la Alianţa Nord-Atlantică pentru re­du­cerea armamentelor, inclusiv a cel­­or convenţionale, de la Urali şi pâ­nă la Oceanul Atlantic. Pentru a trans­forma Europa într-un continent al păcii, diplomaţia ro­mâ­­neas­că prezentase la reuniunea general-eu­ropeană de la Viena o serie de pro­puneri, precum organizarea unei con­ferinţe privind dezvoltarea colaborării economice şi a cooperării în pro­ducţie pe continent, iniţierea şi găz­duirea la Bucureşti a unei confe­r­inţe în problemele cooperării tehnico-ştiinţifice şi organizarea unei reuniuni care să convină în problema protecţiei mediului.

Agenda ela­bo­rată în capitala ţării noastre nu a fost luată în seamă în mediul european, Documentul final al Reuniunii Con­ferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) emis la 15 ianuarie 1989 neconţinând propu­nerile României socialiste. Aşadar, în 1989 Nicolae Ceauşescu, în ciuda zba­terilor sale cu vocaţie mondială, nu mai conta. România socialistă se afla în beznă.
In ciuda zbaterilor de vocaţie mondială ale liderului de la Bucureşti, vocea României socialiste se auzea din ce în ce mai slab.

23 AUGUST din descrierea G-ral Platon Chirnoagă

"In tratativele care se duceau pentru incheierea armistitiului ,lunile Iulie si August au insenmat o perioada de stagnare atat la Stockholm cat si la Cairo.  La Stockholm nu s-a mai cautat nici un contact din nici o parte, iar la Cairo s'au inregistrat doar telegramele pline de ingrijorare ale lui Iuliu Maniu prin care cerea un raspuns din partea occidentalilor. Cuvantarea de la 2 August a lui Churchill a fost cunoscuta nu numai de ministrul Nanu, ci si de cei doi delegati romani de la Cairo.  Daca Nanu a reactionat imediat printr-o scrisoare lamuritoare adresata ministrului afacerilor  straine de la Bucuresti, delegatii de la Cairo n-au facut nimic.  Nici cel putin nu l'au instiintat pe Maniu sau pe Rege despre declaratia categoria a primului ministru britanic, declaratie care nu mai lasa nici o indoiala ca occidentalii ii trimeteau sa trateze cu rusii, adica calea tratativelor de la Stockholm.  Asa se explica ca Maniu a mai dat inca o telegrama la 7 August la Cairo -deci la cinci zile dupa discursul lui Churchill- prin care cerea un raspuns urgent din partea aliatilor. La 18 August, vazand ca nu mai primese nici o indicatie de la reprezentantii celor trei puteri aliate, delegatii de la Cairo au dat o telegrama Regelui si lui Maniu, prin care le propunea sa inceteze unilateral rasboiul, pentru ca rusii nu vroiau sa semneze un armistitiu, ci preferau sa intre invingatori la Bucuresti (1) .La 20 August, incepand marea ofensiva rusa de pe frontul romdnesc, Regele cu Iuliu Maniu si ceilalti sefi ai opozitiei, impreuna cu generalii cari faceau parte din complotul in contra maresalului, au luat toate masurile pentru anuntarea iesirii Romaniei din alianta cu Germania pentru 26 August. Maniu a telegrafiat imediat la Cairo, comunicand ca opozitia, in strans contact cu Regele, vrea sa incheie tratativele si cerea sa se trimita, cât mai curand posibil in Romania trupele aero-purtate (2).

   Cum la 20 August nu se putea sti daca ofensiva rusilor va reusi sa, rupa frontul germano-roman asa fel incat sa oblige aparerea la o retragere adanca, Maniu s'a adresat aliatilor din occident sa trimita la Bucuresti trupe, ca sa-l poata inlatura pe Antonescu.  Una din conditiile puse de Rege si de blocul opozitionist -ofensiva puternica rusa era realizata. Prin aceasta ofensiva, toate fortele luptatoare ale natiunii fiind angajate in batalie, la Bucuresti ramanea campul liber pentru rasturnarea maresalului cu ajutorul fortelor occidentale aeropurtate. Cand s'a ales data de 26 August pentru iesirea Romaniei din alianta cu Germania, s'a avut desigur in vedere tirnpul necesar sosirii acestor trupe.

   In seara de 22 August, Maniu si Mihalache au avut o intrevedere cu maresalul Antonescu indata dupa intoarcerea acestuia de pe front.  In legatura cu operatiile in curs, s'au discutat posibilitatile incheierii unui armistitiu.  Maresalul a declarat ca nu poate incheia un armistitiu (3).  A doua zi dimineata -la 23 August- a fost vizitat de Gh.  Bratianu care, in numele partidelor national-taranesc si liberal, a incercat sa-l convinga pe Antonescu sa faca un armistitiu.  Aceste partide s'au declarat prin sefii lor, gata sa ofere tot sprijinul lor politic.  Cum de asta data maresalul s-a aratat inclinat sa incheie un armistitiu, Maniu a comunicat aceasta Regelui si s'a hotarat o audienta a lui Antonescu pentru dupa amiaza acelei zile (4).  Dupa Gh.  Bratianu, maresalul l-a vazut pe ministrul german Clodius ( caruia i-a explicat necesitatea in care se gasea Romania de a inceta rasboiul in contra
Rusiei (5).  El vroia ca guvernul german sa fie informat de schimbarea foarte grava pe care Romania era obligata sa o faca iesind din alianta cu Germania.

   Tot in dimineata de 23 August, Mihai Antonescu a trimis un curier la Stockholm.  Aceasta ducea ministrului Nanu un document prin care i se dadea sarcina de a se intalni cu ambasadoarea Kolontay, si daca Moscova mentinea conditiile admise la 29 Mai si 2 Iunie, sa, se aleaga locul si
data inceperii negocierilor.  Maresalul Antonescu era gata sa se retraga, daca se va considera acest act ca o necesitate pentru a favoriza conditii mai bune,si va da mana libera lui Mihai Antonescu sa
incheie armistitiul  (6).  Cand curierul a ajuns la Stockholm la 24 August, era prea tarziu.

   Deci maresalul Antonescu luase hotararea de a incheia un armistitiu in seara de 22 August, dupa ce-a vazut pe cei doi sefi ai partidului national-taranesc si probabil In raport cu informatiile venite de pe front in cursul serii.  Dar acest armisitiu era in functie de mentinerea conditiilor deja acceptate de Rusia si cari erau:
1)      Guvernul roman acorda armatei germane un termen de 15 zile pentru parasirea Romaniei; In cazul ca guvernul german refuza sa-si retraga trupele, armata romana va lupta alaturi de armatele ruse in contra trupelor germane, pentru a le sili sa iasa din Romania.
2)      Valoarea despagubirilor de rasboiu sa fie fixata in raport de greutatile financiare ale Romaniei si de situatia ei economica.
3)      Sa se respecte o zone libera in care guvernul roman sa functioneze nestanjenit de trupe straine.

   Pe de alta parte, maresalul hotarase de acord cu comandantul fortelor germano-romane din Romania, sa opuna o noua rezistenta pe linia Carpatii Moldovei, pozitia fortificata, Focsani- Namoloasa- Galati, Dunarea pana la mare.  Asa dar luase masuri pentru continuarea rasboiului si oprirea inmicului pe teatrul romanesc de operatii, in cazul ca Rusia n'ar mai fi fost dispusa, sa trateze armistitiul pe baza conditiilor deja cunoscute. Cu tot succesul de pe front al armatelor ruse, o oprire si o intarziere de cateva luni pe aceasta noua linie -pe care rusii o prevedeau n'ar fi convenit guvernului de la Moscova, care era grabit sa treaca Carpatii inainte de venirea iernii.  De aceia Antonescu se putea astepta ca rusii sa accepte sa semneze un armistitiu convenabil pentru România.  Prin lovitura de la 23 August, aceasta posibilitate -singura care ar fi putut evita instalarea stapanirii rusesti in Romania a fost distrusa.In timp ce maresalul pregatea astfel terenul pentru salvarea României cautand calea unui armistitiu prin care ni s'ar fi respectat independenta,
Regele Mihai informat ca a doua zi, la 24 August, maresalul intentiona sa plece din nou pe front, a decis sa dea lovitura de stat chiar in ziua de 23 August (7).

   In audienta din dupa amiaza acelei zile, maresalul Antonescu insotit de M. Antonescu a expus Regelui situatia operatiilor pe front si a aratat ca este necesar sa se incheie cat mai curand un armistitiu.  I-a reamintit condillile deja acceptate de guvernul rus, l-a informat despre dispozitiile date pentru reluarea discutiilor de la Stockholm si despre comunicarea facuta guvernului german prin ministrul Clodius.
   El considera ca daca trupele germane au libertatea sa se retraga in ordine in timp de doua saptamani, guvernul german trebuia sa fie instiintat ca sa-si ia masurile pentru aplicarea acestei conditii, bine inteles cunoscand si partea cealalta prin care Romania era datoare si intervina cu armele, in cazul ca Germania ar fi refuzat sa-si retraga trupele. Regele Mihai n'a luat in consideratie explicatiile maresalului.  Dupa ce s'a consultat cu oamenii lui de incredere aflati intr'o camera alturata, i-a adus la cunostinta ca guvernul lui este concediat si a dat ordin sa fie arestat pe loc si inchis in palatul regal, impreuna cu Mihai Antonescu.  Imediat au mai fost arestati G-lul Pantazi ministrul de rasboiu, si generalul Vasiliu ministrul de interne.

   Aceasta audienta reprezinta momentul crucial al istoriei rasboiului nostru cu Rusia.  Aici s'a frant incordarea de mai bine de trei ani, prin care poporul român a cautat sa-si salveze independenta luptand in contra Rusiei si s'a trecut total de cealalta parte alaturi de rusi, fara nici un fel de garantie scrisa nici din partea acestora, nici din aceia a aliatilor lor occidentali.  Din nefericire nici unul din participantii la aceasta audienta n'a scris nimic asupra felului cum s'a desfasurat, asa ca exista mai multe versiunii (8)..."

SCENA SI CULISELE ULTIMUNLUI 23 AUGUST

În '89, sărbătoarea naţională a căzut într-o miercuri. Manifestările omagiale au început însă luni, 21 august. 
Pentru a 25-a şi ultima oară, de ziua naţională a României,  Ceauşescu a fost eroul principal. Din relatările unor foşti demnitari reiese însă că, în vara aceea, soţii Ceauşescu erau focalizaţi pe schimbări de anvergură.


Faţa văzută a sărbătoririi 
Toate "manifestările" lunii august au fost "dedicate celei de-a 45-a aniversări a revoluţiei de elibe­rare socială şi naţională, antifascistă şi antiimpe­rialistă".

Festivităţile au debutat la Palatul Republicii cu Adunarea solemnă de luni, 21 august (orele 17:00-21:20 în agenda Elenei Ceauşescu). Organizatorii declaraţi au fost CC al PCR, Marea Adunare Naţională şi Consiliul Naţional al FDUS. Adunarea a fost deschisă de Manea Mănescu. De observat ar fi fost că pauzele de respiraţie din discursul lui Ceauşescu - umplute cu aplauze şi scandări de lo­zinci - au fost mai dese şi mai lungi ca-n alte dăţi. În final, participanţii au asistat la un "vibrant spectacol omagial" (regizori Dan Micu şi Cristian Hadjiculea). În aceeaşi zi fusese vernisată şi o expoziţie omagială (menţionată în agenda Elenei Ceauşescu între orele 10:30 şi 11:10). Artiştii spectacolului şi creatorii expoziţiei au fost amintiţi doar ca laureaţi ai  ediţiei a VII-a din "Cântarea României".

Marţi a fost o recepţie la Palatul din Piaţa Victoriei. Spre deosebire de anii anteriori, când erau menţio­nate ca gazde Nicolae şi Elena Ceauşescu, în 1989 recepţia a fost oferită de  CC al PCR, Consiliul de Stat şi Guvernul RSR. În aceeaşi zi, în calitate de comandant suprem, Nicolae Ceauşescu s-a adresat Forţelor Armate din RSR printr-un ordin de zi: "În ziua de 23 August la Bucureşti se vor trage, în semn de salut, 21 de salve de artilerie". În preambulul ordinului, li­derul partidului a omagiat Armata (spre deosebire de trecut când "actul de la 23 August" era meritul conducerii partidului - întâi al lui Dej, apoi exclusiv strategiei lui Ceauşescu). Casta subofiţerilor şi ofiţerilor a fost, de altfel, singura categorie ce-a simţit şi la portofel ultimul 23 August.

Miercuri 23 August, pe esplanada din faţa edificiului noului Muzeu Naţional de Istorie, s-a produs "grandioasa demonstraţie a oamenilor muncii". A început cu intonarea Imnului de Stat al RSR. Au defilat unităţi militare, gărzi patriotice, delegaţii de pionieri, Crucea Roşie, "oameni ai muncii" şi sportivi. S-a încheiat cu Imnul FDUS ("E scris pe tricolor Unire").
Simultan s-au desfăşurat demonstraţii la scară redusă în marile oraşe din ţară. Iar adunări festive s-au ţinut în toate întreprinderile şi instituţiile din mediul rural şi urban.

Revizuiri privind pe Ion Antonescu 
In vara lui '89, generalul (r) Constantin Olteanu era secretar al CC al PCR cu propaganda.
Cu referire la maniera soţilor Ceauşescu de-a aborda chesti­uni ideologice şi de propagandă referitoare la ultimul 23 August, mi-a relatat următoarele: "Prin iunie, cred, s-au produs două chestiuni. Manea Mănescu îmi dă telefon: «Tovarăşe secretar, am aici un do­cument, vreau să ţi-l arăt, viu eu la dumneata?»; «Ei, viu eu la dumneata!» - eram la etajul 4, el la etajul 2. La vârsta lui, faţă de mine...! Avea cam vârsta pe care o am eu acum. Şi m-am dus la el. Avea două hârtii roşii, ambele cu acelaşi conţinut. «Am fost la Tovarăşul, i-am arătat, aici scrie cum a participat dânsul la revoluţia din august 1944». Zic: «Era la Târgu-Jiu, pe urmă...». «Dragă, e altceva, că nu se poate să nu fi participat!...» «Daţi-mi-le pe amândouă şi mă duc cu ele», i-am zis. Trebuia să şi veri­fic. Dar nu puteam să îl întreb pe Ceauşescu direct. Când m-am dus la el - în ziua aceea sau a doua zi, nu mai ţiu minte - după ce-i prezentasem şi Elenei Ceau­şes­cu, am zis: «Am avut şi o discuţie cu tovarăşul Manea Mănescu cu problema aceea cu participarea dumneavoastră la actul din 23 August 1944...» «Da, da, bine, bine, ştiu.» Şi, după puţin timp, când am fost iarăşi la Ceauşescu: «Nu mai puneţi voi problemele astea cu 23 August, cu 1944, ştiţi că s-au mai schimbat regulile cum s-au petrecut lucrurile». Bine, că era totuşi coaliţia celor patru partide, nu puteam să o negăm... «Vedeţi voi, nu mai vorbiţi cu dictatura fascistă; aia a fost dictatura militară fascistă, cum scrieţi voi?!» Spunea să nu mai accentuăm, să îngreunăm mai mult lucrurile cu Antonescu."

Ce  puteai înţelege din eliptica "indicaţie"?, l-am întrebat pe fostul demnitar. Că versiunea istoricilor oficiali Muşat şi Ardeleanu nu-i mai convenea lui Ceauşescu?... "Mă lăsa să înţeleg că Antonescu şi regimul trebuie priviţi şi altfel. El numai asta a spus, n-a fost dictatură fascistă cum s-a spus, cum se spune", mi-a răspuns general (r) Constantin Olteanu. Cu cine se mai consulta Ceauşescu în pro­bleme de istorie, nu ştie nici fostul secretar cu pro­paganda.

Se pregăteau de schimbări soţii Ceauşescu? "Nu ştiu, a răspuns interlocutorul. Nu l-am auzit, nu ştiu... Dar era preocupat de conducere şi mi-a spus, aşa, nu ştiu cum şi în ce scop: «La Congresul al XIV-lea n-o să facem schimbări în domeniul administrativ, le facem după alegerile din martie de la anul»."

Atitudinea lui GorbaciovPrintre grijile lui Ceauşescu legate de 23 August fusese şi interviul acordat trimisului Pravdei, Boris Avercenko. Gazetarul sovie­tic i-a adresat punctuale întrebări derivate din programul de pe­restroika. În interviul publicat în presa românească în chiar ziua de 23 August, Ceauşescu nu răspunde "provocărilor". A renunţat însă la etalarea meritelor sale în dirijarea "revoluţiei" din august 1944. Concesie maximă, probabil, a elogiat şi armata sovietică! Dar a încercat să-şi ia revanşa în noiembrie, la Congresul al XIV-lea, când a "ridicat" oficial chestiunea Basarabiei.

Şi din lectura mesajelor de felicitare de peste hotare cu prilejul sărbătorii naţionale a României se simte însă ghiontul lui Gorbaciov. Telegrama sovietică a ieşit din tipicul celorlalte, căci n-a fost semnată de liderul PCUS.

Din memoriile publicate recent de Santiago Carrillo rezultă că în marea familie comunistă şi alţii îl înghionteau pe Ceauşescu. Liderul comuniştilor spanioli îl ironizase direct pentru tinereţea din portretele oficiale. Să-şi fi însuşit critica? De 23 August 1989 s-a demonstrat cu aceleaşi portrete din recuzită. Dar presa a prefe­rat "omagiile" pictorilor în locul fotografiilor.


Supervizorul tribunei oficiale
Silviu Curticeanu, fostul şef al Cancelariei CC al PCR, relatează în memoriile sale ("Mărturia unei istorii trăite", Albatros, Bucureşti, 2000) cum a pregătit Ceauşescu locul defilării militare în faţa se­­diului noului Muzeu Naţional. În acest scop vizitase şantierul şi de mai multe ori într-o singură zi. "Pentru a putea privi «Comedia mi­litară», scrie fostul demnitar, au fost improvizate o tribună principală în balconul clădirii  şi o tribună secundară pe scările ei." Nemulţumit, Ceauşescu "a indicat" iarăşi. Apoi s-a retras la Snagov, lăsându-i pe "falsul diriginte de şantier" (cum se autoironizează memorialistul) şi pe cel adevărat, inginerul Ciurel, să finalizeze amenajările.


Peroiectul privind o nouă capitală la Târgovişte

In 23 şi 24 august, paginile din agenda Elenei Ceauşescu sunt albe. Poţi deduce că după demonstraţie soţii Ceauşescu petrecuseră romantic, în doi, ultimul lor 23 August.

Proiectele lor ţinteau însă peste viitoare zile naţionale. Spre exemplu, la 16 august, de două ori Elena Ceauşescu i-a primit, la Snagov, pe arhitecţii Vlădescu şi Lăzărescu. Responsabilităţile acestora au fost precizate de Silviu Curticeanu astfel: în 1989, Lăzărescu coordona proiectul Bibliotecii Naţionale, iar Vlădescu pe cel al "noii capitale" de la Târgovişte.

În relatarea lui Silviu Curticeanu, proiectul apăruse astfel: "Într-o adunare populară de pomină, la Târgovişte, cu ovaţii ce nu se mai terminau, cu râsete şi o bună dispoziţie generală, nemaivăzute de mine într-o asemenea ocazie, Ceauşescu a promis că Târgovişte va deveni a doua capitală a ţării; Vlădescu urma să ridice pe vechile ruine un palat reprezentativ...".  

Liderul se închipuia, aşadar, veşnicul arhitect şi constructor al României! De altfel, după ultimul punct din programul lui 23 August 1989, a dispus demnitarilor să-l însoţească la Casa Poporului. I-a ghidat el, după relatarea lui Dumitru Popescu, prin interioarele finisate şi decorate.
Şi un tablou ne(mai)văzut despre viciu şi desfătare: Ce zici, cutare?!... Aţi construit aici pentru cel puţin o mie de ani! - l-au lăudat ei.

23 AUGUST INAINTE DE 1990

Inainte de 1989, ziua de 23 august era prilej de mare sarbatoare. De fosta zi nationala, in toata tara erau organizate parade cu fast si spectacole omagiale in cinstea conducatorilor.

 

Nicolae Ceausescu, cel in cinstea caruia ajunsesera sa fie organizate toate evenimentele de 23 august, a aparut pentru prima data in tribuna oficiala a unei astfel de manifestari in 1956, alaturi de sefii Partidului Muncitoresc Roman. De atunci, an de an, pana in 1989, Ceausescu a fost nelipsit de la defilarile si grandioasele adunari organizate de 23 august.

Pana in anul 1953, anul mortii lui Stalin, sarbatoarea de 23 august reprezenta "eliberarea tarii noastre de catre glorioasa armata sovietica", iar ulterior a devenit "ziua eliberarii de sub jugul fascist". In anii '70, ziua de 23 august a ajuns "ziua insurectiei antifasciste". In anii '80, s-a vorbit despre "revolutia de eliberare sociala si nationala, antifascista si antiimperialista". Tot În anii '80, demonstratiile si paradele au fost mutate de pe traseul Piata Victoriei - Piata Aviatorilor, pe Stadionul "23 august".

Acum 67 de ani (2011), Romania a intors armele contra Germaniei, act ruşinos de trădare a unui aliat, act ochestrat de nevolnicul şi păgubosul (pentru ţară) rege Mihai.

In ziua de 23 august 1944, Romania a întors armele împotriva aliatului de până atunci, Germania hitlerista, trecand în tabara SUA, Marea Britanie si URSS.

In dimineata zilei de 23 august 1944, Regele Mihai i-a convocat la Palat pe Ion Antonescu, primul-ministru al guvernului, dar si autoproclamatul "Conducator al statului", si pe cativa dintre principalii colaboratori ai acestuia. In fata refuzului maresalului de a semna armistitiul cu Natiunile Unite, regele, sustinut de membrii Blocului National Democrat, format din PNT, PNL, PSD si PCR, a ordonat arestarea acestuia, numind un alt prim-ministru, in persoana generalului Constantin Sanatescu. Majoritatea istoricilor sunt de acord ca actul de la 23 august a rasturnat raportul de forte pe frontul romanesc si a scurtat durata celui de-al Doilea Razboi Mondial cu cel putin şase luni. In schimb a dus la înrobirea ţării pentru aproape o jumătate de secol.

Decât să întoarcă armele, Romania lui Mihai ar fi trbuit să ceară armistiţiu, sau capituleze onorabil.



La Arad





La Brasov





23 August 1967



In 1989 parada de 23 August s-a desfăşurat ptin faţa
viitorului Muzeu naţional de istorir sau viitoarea Bibliotecă
Naţională, încă neterminată dar care nu s-a finalizat nici în 2011





Parada de la 23 August 1945




Tot la Mihai Viteazu cu 5 ani înainte o paradă
cu Armata a 11 Germană



In 1989 a fost cea mai grandioasă demonstraţie de 23 August

1989

Ceauşescu la Parada de 23 August 1958



23 August la Slatina





Există o legendă că Nicolae Ceauşescu trebuia asasinat
la 23 August 1988