ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB- X- Aprecieri ale lui David Lloyd George conte de Dwyfor (1863-1945) în anii neutralităţii BBB

Strălucit reprezentant al radicalismului britanic, figură tipică a noului politician britanic de la începutul sec.al 20-lea, energic, inteligent şi versatil, dotat cu o elocinţă cuceritoare, nonconformist în atitudine şi conduită şi necruţător cu adversarii după izbucnirea războiului mondial, în 1914, David Lloyd George a deţinut conducerea guvernului Marii Britanii timp de aproape şase ani, între decembrie 1916 şi octombrie 1922 şi a fost un lider de prim ordin pe timpul Conferinţei de Pace de la Paris.

Din mai 1915, în plin război mondial, a devenit ministru al Muniţiilor, iar apoi ministru de Război, între 7 iunie şi 5 decembrie 1916. In aceste funcţii Lloyd George a intrat în contact direct cu problemele româneşti din perioada de neutralitate şi cu diverşii trimişi ai guvernului român în străinătate. El s-a alăturat Franţei în efortul de susţinere logistică a României, viitoarea aliată. Spre deosebire de alţi diplomaţi englezi el s-a arătat mult mai încrezător în conduita politică a României, dorind atragerea ei grabnică în coaliţie.

Făcând referire la premierul britanic, generalul Vasile Rudeanu a subliniat în „Memoriile“ sale: „Pentru România şi poporul său, Lloyd George a fost, pe parcursul primului război mondial, un apărător deschis şi hotărât al dreptăţii ce i se cuvenea […] a prevăzut pericolul la care Aliaţii expuneau ţara noastră, împingând-o să intre în război fără ca intervenţia ei să fie bine pregătită. Când au avut loc înfrângerile din toamna lui 1916, el a intervenit cu toată autoritatea ce avea, ca Anglia să ajute refacerea armatei noastre şi, cu loialitatea ce-l caracteriza, nu s-a sfiit să spună că, dacă armata noastră a fost înfrântă, se datora faptului că fusese lăsată singură în faţa armatelor duşmane aliate“. Toate angajamentele Antantei nu fuseseră duse la îndeplinire; ruşii nu trimiseseră cel puţin 50.000 de oameni în Dobrogea (în loc de 200.000 cât ceruse guvernul român) pentru acoperirea în faţa unui atac bulgăresc, generalul Sarvail nu realizase o ofensivă la Salonic menită să reţină forţele bulgare, pe frontul de vest nu se realizase ofensiva promisă pentru a reţine trupele germane, iar ruşii nu declanşaseră ofensiva promisă pe frontul de răsărit de la Baltica la Carpaţi.

Rudeanu a mai adăugat şi că pe timpul Conferinţei de pace de la Paris, Lloyd George s-a arătat destul de ostil pretenţiilor române şi premierului I.I.C. Brătianu, primul nostru delegat, dar această atitudine îi fusese provocată şi de agresivitatea lui I.I.C. Brătianu.

Inaintea atacului Puterilor Centrale, Lloyd George s-a arătat tulburat de informaţiile privind inferioritatea în armament a armatei române, deşi unii consilieri militari susţineau că nemţii nu pot retrage trupe din frontul de pe Somme şi că în Carpaţi vor începe ninsorile făcând impracticabile trecătorile pentru artileria grea.

Lloyd George nu s-a lăsat liniştit de acele predicţii şi a exprimat o părere capitală „Noi nu putem risca o a doua tragedie sârbă“. După o zi sau două a trimis şefului Statului Major Imperial următoarea notă:

„Am văzut chiar acum o telegramă anunţând declaraţia de război a Bulgariei faţă de România. Este un nou motiv care vine să sporească temerile pe care vi le-am exprimat sâmbătă faţă de ce urmează să se petreacă în Balcani. Vă spuneam că mă tem de faptul că Hindenburg, care a fost totdeauna predispus pentru operaţii militare în Orient, opunându-se tot timpul concentrării trupelor în Vest, să nu-şi îndrepte atenţia spre zdrobirea României, îmi era teamă ca, în cazul în care România va fi puternic atacată, noi să nu avem elaborat un plan de ajutorare cu adevărat eficient. Noi nu putem să riscăm o a doua tragedie sârbă“.

Tot el spunea în propriile „Amintiri“că: „In 1915 am fost preveniţi la timp că germanii aveau intenţia să zdrobească Serbia în cooperare cu bulgarii. In pofida acestei situaţii, când atacul s-a produs noi nu am plătit nici măcar un catâr pentru a veni în ajutor sârbilor prin Salonic. Rezultatul a fost că Serbia a fost făcută bucăţi“.

In nota trimisă şefului Statului Major Imperial, Lloyd George a mai adăugat, pe lângă alte predicţii şi pe aceea că: „Este greu de crezut că armamentul românilor le va permite să reziste mai mult timp unui atac al forţelor germane, austriece şi bulgare, înzestrate cu tunuri grele cu sutele şi obuze puternice în cantităţi enorme. Românii nu au aproape deloc artilerie grea şi rezervele lor de muniţii nu vor fi suficiente, cred, pentru a le permite să susţină până la capăt o bătălie care va dura săptămâni“.

Lloyd George considera că pe parcursul toamnei 1916 ruşii au făcut un efort de a ajuta pe români dar nu a ştiut că acest ajutor a fost întârziat cu rea intenţie. El a considerat chiar că pentru a salva România, ruşii sfârşiseră prin a-şi epuiza marea lor forţă. Nu avea încă informaţiile despre contradicţiile majore din societatea rusă şi despre începutul disoluţiei acelei armate.

Lloyd George a mai adăugat pe parcurs în „Memoriile“ sale: „Doar atunci când atacul german (asupra României) a luat mari proporţii, Aliaţii s-au grăbit să organizeze expediţii improvizate pentru a salva România. Nu este exagerat să spunem că România putea fi pivotul campaniei. Dacă germanii ar fi eşuat, acesta ar fi fost cel mai mare dezastru pe care noi îl puteam provoca lor. Dar Germania a izbândit şi noi suntem vinovaţi de soarta campaniei. 800.000 de oameni, care constituie excelente elemente de luptă, atunci când sunt bine înarmaţi, au fost pierduţi. Antrepozitele goale ale germanilor au fost umplute cu petrolul şi grâul românesc“.

Căderea României a avut un efect serios asupra creditului Antantei în America. Dacă România ar fi fost ajutată la timp şi ar fi beneficiat de angajamentele Aliaţilor dinainte de intrare în război, atunci victoriile de la Verdun şi înaintarea de pe Somme ar fi produs efectul maxim.

Conform angajamentelor asumate prin Convenţia Militară din 4/17 august 1916, Rusia se obligase să aducă pe frontul din Dobrogea 50.000 de soldaţi. Desfăşurarea ulterioară a operaţiunilor şi presiunea crescândă la care a fost supusă armata română de Puterile Centrale, au determinat o sporire treptată a aportului rusesc pe frontul român, dar acele efective au sosit cu mare întârziere şi nu au mai putut influenţa rezultatul campaniei din 1916. Abia în luna decembrie, au sosit masiv mari unităţi ruse, contribuind la stabilizarea frontului pe linia Carpaţilor Orientali, Siretului inferior şi Dunării maritime.

Astfel, la sfârşitul lui 1916, forţele ruse din România însumau: 15 corpuri de armată (35 de divizii infanterie) şi 3 corpuri de cavalerie (13 divizii), adică ¼ din totalul efectivelor armatei ruse.

Intârzierea sosirii ruşilor şi lipsa lor de apetit combativ a lăsat să fie pierdută bătălia pentru Bucureşti şi pierderea Dobrogei. De altfel cu mult înainte Statul Major rus avea în plan cedarea Munteniei şi o poziţie ascunsă pentru mărirea Regatului României. După scurgerea a 8 luni armata rusă va trăda datorită bolşevizării, lăsând România singură în faţa Puterilor Centrale, care, la un moment dat, aduseseră pe frontul românesc 38,8% din efectivele lor.

CRAIOVA - IMAGINI BĂTRÂNE 1

În urmă cu mai bine de două secole oraşul de astăzi era numai un sat mare şi binişor populat. Dacă cineva l-ar fi privit de sus ar fi avut parte de un peisaj extrem de pestriţ dominat de verdele grădinilor întinse şi de dârele de praf din lungul drumeagurilor şerpuite la întâmplare. În peisaj se amestecau teribile bordeie construite din lemn şi paianta, cu conace luminate de lumânări fabricate din ceara cea mai mirositoare, conace ale unei boierimi tradiţional balcanică şi a uneia începătoare ce colindase prin Occident şi întoarsă cu frac cu coada până la glezne, pantaloni verzi strânşi pe picior, jiletcă vărgată, cravată liliachie şi guler scrobit tare ce trecea peste urechi. Totul făcea din aceste personaje noi un fel de brazi de Crăciun, de care, la început lumea râdea în hohote şi îşi dădea coate, dar pe care mai târziu i-au imitat pe toţi cei cu dare de mână, aşa cum se întâmplă când se schimbă moda. Trăiau alături pentru un timp noii filfizoni alături de boierii apelpisiţi şi anacronici.

Mizeria cea mai cumplită – statornicea alături de carnavalurile cele mai deocheate, cârciumi sordide pentru neajutoraţi, în care se bea holerca, şi taverne cu jocuri şi altele mai deocheate unde lăutarii cereau părerea celor mai bine dispuşi:

- Cum să-i zicem boierule, cu perdea sau făr-de?

Imaginea panoramică a uliţelor centrale era înveselită de muzicanţi solitari „la tambură“ şi „forte piano“ după moda capitalei Valahiei Mari, pentru că la Craiova era capitala Valahiei Mici. Gureşii simigii greci îşi lăudau marfa pe sub perdele colorate, pline de praf, iar argintarii ţigani făceau din cositor un metal preţios. În oraşul-sat se purtau, ca şi în alte capitale europene, mănuşi Jacman, zise Sacme, oţet de toaletă care ar corespunde în cremurile noastre unui fel de after shave, praf de dinţi, parfum gardenia, roz de obraz, praf pentru poleitul unghiilor – toate ridicând bugetul unui bărbat la frumoasa sumă de 1300 de galbeni lunar.

Atmosfera era completată cu pitoreşti şandramale în care se ţineau balurile. În ele petreceau cojocarii de subţire, târgoveţii din afară, ba chiar şi boiernaşii scăpătaţi, negustorii şi fete din popor, amăgiţi toţi de lumina şi strălucirile unor petreceri ce îi scoteau din efemeridele zilelor.

În saloanele celor avuţi se jucau: Nucile, Iaşicul, Tura, O para la cinci şi Stus pe despuiate.

Erau puţine localuri emancipate, deţinute aproape numai de străini. Acelea erau schimbătoare cu vremurile, dar serveau fineţuri de genul licurinilor, salate de târi, zumaricale, zacuscă, raci, sardele ruseşti cu ardei, alături de votcă sau de Grasă de Odobeşti. În aceste localuri cânta câte o voce de pivniţă, adică vreun dascăl decăzut din postul de cântăreţ la vreo biserică.

Lumea era interesată şi de diverse evenimente de peste an, precum Ţeremonia Învierii sau Citirea Sfântului Acatist Cântările evlavioase însoţeau sărutarea oaselor celor morţi, adică dezgroparea după 7 ani şi ungerea lor cu vin şi mir.

Circurile mărunte care apăreau din când în când erau o mare atracţie, cu animalele lor, cu dresurile lor şi cu fete cam dezbrăcate pentru o epocă evlavioasă.

Deşi un sat mare şi fără urmă de sistematizare, Craiova era bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă, dornică de schimbări şi înfiptă în trecut. După anotimpuri era înflorită ca Rumola, bătută de vânturi cu Ringul vienez, troienită ca bulevardul Nevski din Petersburg şi fierbinte ca Toledo.

În lungul şi în latul ei, fără orânduială, aproape fără rost se presărau conace boiereşti şi magherniţe, toate ca nişte case de ţară, curţi şi grădini, morminte şi biserici.

Străzile sau, mai ales, uliţele, erau chinuite şi mişcătoare în silinţele lor de a face din atâtea contraste puţină armonie.

Din Piaţa Elca şi din uliţa Madona Dudu s-au întins pe platoul de răsărit traseele comerciale înghesuite. În afara lor s-au întins cartiere de locuit cu uliţe întortocheate, cu grădini livezi, vii şi chiar câmpuri de cultură cerealieră. În acest fel oraşul avea întindere mare şi aspect rural. Terenul era sănătos şi bun pentru orice construcţie.

Pe terenuri cât o moşie s-au ridicat cu timpul case boiereşti. Erau case încăpătoare şi cu acareturi, cu nimic deosebite de cele pe care le posedau la ţară, căci abia spre mijlocul sec. al 19-lea au început să vină în ţară arhitecţi străini. Constructorii cei vechi ridicau clădiri după obiceiul ţării, aşa cum apucaseră din părinţi. Prin părţile comerciale îşi spuneau cuvântul constructori balcanici cu o arhitectură străină semiorientală simplistă şi meschină.

Clădirile boiereşti erau simple şi armonioase, perfect adaptate climei noastre cu veri fierbinţi şi ierni încărcate de nămeţi.

Casele boiereşti erau înconjurate cu ziduri ca de cetate, cu tinda care apăra iarna de crivăţ, vara de călduri dogoritoare, cu pridvoare şi sacnasii cu zăbrele, unde era mai mare dragul cu stăpânii şi oaspeţii să tragă un somnişor după masă.

Peste ziduri se întindea acoperişul de şindrile, mai înalt decât casa, sub care se cuibăreau rândunelele şi alte păsări. Jos, la nivelul curţii, sau afundate în pământ (cum am spune azi „la demisol“) se afla sufrageria şi canţelaria, unde îşi făcea boierul socotelile. O scară dreaptă de lemn, suia spre pridvor şi sala de sus, împrejurul căreia erau odăile. Sala dădea în pridvor, printr-o săliţă, unde coseau femeile şi se jucau copii la aer când vremea era rea.

În general casele boiereşti erau îndreptate către uliţa principală, indiferent dacă păstrau paralelism sau dacă erau mai aproape sau mai departe de uliţă. Înspre curtea din spate se înşirau odăile copiilor, apoi încăperile slugilor şi logofeţilor. Tot acolo se plasau cămări de merinde sau şoproane, grajduri şi alte acareturi care ajungeau până în fundul curţii bătătorite. De acolo începeau grădinile de flori, de zarzavaturi, livezile de pomi sau viţă de vie.

Casa era aşezată pe pivniţe încăpătoare şi robuste, boltite, sprijinite pe stâlpi groşi, ce e din mijloc zugrăvit cu icoana Sfântului sau Sfintei căreia îi fusese dedicase casa. Aici se păstrau buţile pântecoase cu vin şi ţuică, dar şi provizii consecvente pentru iarnă.

Până târziu, spre vremurile noastre în aceste pivniţe coborau boierii să bea adălmaşul la vreo vânzare, cumpărare, bucurie, înaintare în rang, câştig la judecată sau cu alte ocazii mulţumitoare.

Camerele, numite pe atunci „odaie“, erau de obicei pătrate, totdeauna văruite curat înainte de Sfintele Paşti. Podeaua odăilor era făcută din scânduri groase şi late, bine lustruite. Uneori, în anumite încăperi sau în cerdace şi culoare podeaua se realiza din cărămidă bine sclivisită.

Pe podeaua odăilor se rezumau de zid paturi de lemn, acoperite cu saltele de lână şi cu pene. Peste acelea se întindeau macaturi tot din lână, cu ciucuri pe margini.

Până pe vremea ocupaţiilor ruseşti prin casă nu se prea vedea altă mobilă, în afară de vreo masă în mijlocul odăii, vreun sipet mare sau ladă de zestre, legate în fier sau alamă.

Din acea perioadă au început a fi conduse diverse mobile de la Braşov sau Viena.

Pe vreun scăunel era aşezat sfeşnicul pentru lumânare de seu. Lumânarea de spermanțet a fost născocită abia pe la 1850, iar lumânări de ceară ardeau numai marii boieri ai ţării şi desigur, vodă.

Lângă sfeşnic se găseau „mucările“. Exista în curte un ţigan „mucar“, care strângea cu mare grijă toate mucurile de la lumânări, căci cu ele cocoanele îşi făceau sprâncenele şi boierii îşi negreau mustăţile.

In odăi mirosea a busuioc şi iarbă mare. Ca la tot creştinul, pe peretele de la răsărit se agăţau icoanele, având lângă ele sticluţa cu aiasmă, vreo legătură de busuioc uscat, sau un fir, două de salcie de la Florii. Candela ardea zi şi noapte pe colţul icoanelor, aşa cum se cuvenea.

Aşa arătau, în general,, casele mari şi medii din Craiova, asemănătoare cu cele din toată Muntenia şi chiar din Bucureşti, toate ridicate după puterea averilor şi a poziţiei sociale. Un principiu constructiv se vedea în zidăria foarte groasă, ce pornea de la temelie şi până la acoperiş, fără fundaţii speciale. În rest, pentru celelalte elemente ale construcţiei de esenţă tare acoperea toate nevoile. Chiar şi scările ce coborau spre pivniţă erau mărginite de grinzi groase de lemn tăiat în patru laturi. Lemnul, sub formă de şindrilă, servea şi acoperişului înalt al casei şi al scării de acces spre cerdac.

Sunt foarte interesante şi părerile străinilor apuseni, precum cele lăsate de Sulzer, fost „auditor“ în armata imperială austriacă şi care a străbătut ţara pe la 1780.

„Nimic nu se poate închipui pe lume mai sărăcăcios, mai respingător şi nici nepotrivit ca o locuinţă valahă. Şi nu vorbesc de casele valahilor de rând, sărmane colibe făcute din trestie împletită şi lipită cu pământ, dar şi mai des, numai bordeie unde nu găseşti altceva decât un cuptor pentru încălzit şi o laviţă strâmtă pe care doarme întreaga familie. Dar vreau să spun că şi în casele boierilor cei mai bogaţi, întregul mobilier se compune din sofa sau patul de odihnă, care este atât de înaltă şi de largă încât ia jumătatea odăii şi la care nu poţi ajunge decât suind două trepte, ca la altar, dintr-o masă proastă acoperită cu o pânză ordinară şi care stă într-un colţ, dintr-o sobă informă, făcută din cărămizi tencuite cu var şi poate dintr-o icoană mică, care reprezintă pe Sfânta Fecioară sau pe Sfântul Nicolae, la care adăugăm o bancă de lemn care înconjoară odaia, de-a lungul zidurilor goale şi care este acoperită cu o stofă comună, fără perine.

In asemenea încăperi şi pe asemenea sofale stă, mănâncă, aţipeşte, joacă şi doarme boierul şi soţia lui, deşi fiecare în camere deosebite şi aceasta cât este ziua de lungă, fără interes şi fără ocupaţie şi de abia dacă au destulă albitură sau rufărie în averea lor ca să poată întinde noaptea peste perne într-un colţ al sofalei, un cearceaf pentru dormit.

Ferestrele, în afară, de boierii cei mai bogaţi, sunt făcute, în loc de geamuri, din hârtie sau băşică de porc; podeaua este acoperită cu cărămizi (o generalizare complet greşită), iar sobele, uşile, pervazurile ferestrelor atât de prost îngrijite, încât iarna poţi îngheţa în casele lor, luminile se sting adesea pe mese şi sofale fiind descoperite de vânt. Cauza este uşor de ghicit. Nu au nici ferestre, nici scânduri, nici arhitecţi şi trebuie să se ajute cum pot“.

La începutul secolului al 19-lea, un alt elveţian, Francois Recordon, care fusese mulţi ani secretarul lui Vodă Caragea, a descris, şi el, casele boiereşti în lucrarea Lettres sur la Valachie „… Iar boierii sunt la dânşii acasă stăpâni absoluţi şi deoarece nu scapă nimic din ceea ce poate să întărească autoritatea lor, chiar şi locuinţele lor arată semne după care se poate cunoaşte felul stăpânilor. Casa unui asemenea boier este deci mai întotdeauna izolaţia şi închisă într-o curte spaţioasă şi bine îngrădită, în care se poate intra decât printr-o poartă mare. Fundul acestei curţi este de obicei garnisit cu căsuţe sau numai cu cocioabe, unde sunt bucătăriile, grajdurile, şoproanele şi locuinţele robilor întrebuinţaţi la muncile cele mai grele.

Casa stăpânului n-are niciodată decât un etaj peste rândul de jos; încăperile acesteia sunt îndeobşte foarte joase şi destinate copiilor şi numeroaselor slugi. Scările sunt făcute în afara casei, sub o înaintare a acoperişului şi duc la un fel de cerdac acoperit, sau galerie, al cărui tavan este purtat de stâlpi de lemn foarte prost proporţionaţi. Această galerie, care este înconjurată de o bancă largă, pe care se pun perine, de câte ori vrea cineva să se aşeze, pentru a lua aer sau a se bucura de privelişte, această galerie, zic, comunică cu un gang sau o anticameră, care duce într-o sală mare, lipsită de orice ornament şi ale cărei ferestre alcătuiesc faţa casei care dă de obicei în stradă.

Un fel de pat, de sofa mare, larg de 4,5 picioare, ţine toată latura de sus a sălii, o masă mare, câteva cufere groase, aşezate de-a lungul zidurilor, care sunt cu totul albe, alcătuiesc tot mobilierul acestei încăperi, care slujeşte de obicei de sala de mâncare şi de loc de întrunire, când sunt mulţi musafiri. Această sală şi anticameră, împart casa în două apartamente, dintre care unul este locuit de boier, iar celălalt de boieroaică cu slujnicele ei şi cu copii nevârstnici, cu doicile lor. Toate odăile sunt mobilate cam în acelaşi fel ca sala mare, atâta doar că se văd uneori oglinzi între ferestre, şi că în locul unei singure sofale se văd două, care ţin de obicei jumătatea sălii; sunt întotdeauna aşezate înspre ferestre şi pot cuprinde multă lume; spaţiul care le separă fiind mai ridicat decât podeaua şi acoperit cu un covor, astfel încât este nu numai o treaptă, dar şi un loc pentru a sta aşezat turceşte.

Casele boierilor valahi sunt toate din cărămidă şi ar fi astfel foarte tari, dacă ar fi avut grija să le facă temelii adânci, într-un pământ potrivit. Unele sunt acoperite cu olane sau cu fier vopsit, dar cele mai multe cu şindrilă, care ţine vreo 20 de ani deşi este foarte ordinar lucrată, ca şi cheresteaua şi toate lucrările de lemnărie; de aceea vara, încăperile sunt pline de praf, care intră prin crăpăturile uşilor şi ferestrelor care trebuie lipite iarna.

Casele boierilor valahi, care au fost zidite de vreo 10 ani (în jurul anului 1820), nu au mai fost făcute toate după planul tradiţional; sunt totuşi foarte încăpătoare şi foarte potrivite ceea ce, ţinând seama şi de frumuseţea lor nouă, atât pe dinafară cât şi lăuntrică, face ca unele pot merita numele de desăvârşite palate“.

La vreo 20 de ani după Recordon, casa unui boier mare a fost descrisă de Alphone Royer în Aventures de Voyage, lucrare publicată în 1837: „Recunosc că n-am fost puţin mirat intrând pentru prima oară în salonul unuia din cei mai însemnaţi boieri… Acest salon era mobilat franţuzeşte şi după cel mai bun gust. Fotolii din lemn de paltin încrustat, perdele din mătase de Lyon, frumoase bronzuri aurite pe un cămin de marmură, în mijlocul camerei o masă de lucru acoperită cu jurnale de la Paris şi de la Londra; romane noi şi care nu veneau de la atelierele de ieftină imitaţie din Bruxelles sau Geneva, albume, gravuri, caricaturi, desene de modă şi, împrejurul mesei, 5-6 doamne brodând şi conversând, îmbrăcate în rochii încântătoare, ieşite de la cele mai bune case din Paris; acesta era spectacolul ce-mi oferea una din laturile salonului.

În partea cealaltă, un divan turcesc se întindea în unghiul peretelui; pe acest divan, în faţa căruia era aşezată o masă de joc, doi bărbaţi cu barba lungă, îmbrăcaţi cu caftane şi cu picioarele aduse sub dânşii, jucau whist cu doi parteneri care arătau la fel numai că erau aşezaţi în nişte fotolii, poziţie luată nu cumva de voie bună, ci de nevoie de a se aşeza tus-patru faţă în faţă.

Din când în când, un fecior aducea ciubucuri aprinse şi cafele, iar dincolo, pe o tavă de argint, pahare de cristal cu apă, şi dulceţuri“.

Intre ultimele două descrieri se scurseseră 15 ani, dar se deschisese brusc fereastra spre Apus.

Saloanele boierilor craioveni pe la 1830 arătau ca şi cele din Bucureşti, demonstrând contrastul dintre Orient şi Occident care s-a văzut atunci în oraşele şi pe străzile noastre şi care începuse a fi simţit şi în sufletele oamenilor.

Cutremurele, focul, oamenii şi timpul au năruit treptat bătrânele case de altă dată. De altfel nu au fost multe, dar reprezentative.

Odată pieirea lor, a zidurilor groase de aproape un metru, au dispărut şi dulapurile amenajate în mari nişe practicate în adâncimea acelor ziduri şi închise cu uşi de lemn sau de sticlă. Au dispărut nişele din ziduri ce serveau la aşezarea unor obiecte, a unor urcioare cu apă, a unor sfeşnice şi a câte şi mai câte.

Aici mai late, acolo mai strâmte, uliţele şerpuiau agale, noroioase şi prăfoase, printre îngrăditurile proprietăţilor, printre ziduri de cărămidă sau, mai adesea, printre uluci înalte de stejar, ascuţite la vârf şi cu parmalâcuri, uneori cioplite cu meşteşug. Din loc în loc se deschidea câte o poartă cu canaturi, învelită cu straşină de şindrilă, ca s-o apere de ploaie.

Cu timpul, în zona centrală, de-a lungul curţilor acelea mari au început să se furişeze, sfioase mai întâi, apoi mai numeroase şi mai dese, sugrumând vechile case boiereşti de mare şi mic rang, străbunicele galantarelor de mai târziu. „În ele se înşirau într-o neorânduială de bazar oriental, mărfurile cele mai felurite, pe când de grinzile de sus atârnau lumânări de seu, căpăţâni de zahăr, legături de ardei, cozi de bice şi brâuri colorate, cizme şi opinci, oale şi ulcioare. Iar în faţa tarabei te izbeai adeseori de putina de păcură unde veneau cărăuşii să-şi ungă osia carelor şi ţăranii cizmele, plătind câte o leţcaie două turceşti“ (Ion Ghica - Scrisori).

Războiul stăpânirii împotriva tarabelor care încălecau strada a început încă din ultimii ani ai sec. al 18-lea şi a continuat mereu zeci de ani dinspre centru spre periferii.

Tarabele au fost înlocuite treptat cu magazine destul de strâmte şi mizere în case de negustori, iar casele boiereşti au fugit spre întinderile umbroase şi întinse de la magazine de oraş, departe de lumea pestriţă a „târgului“ zgomotos. Noile magazine aveau în faţă un mare oblon care se lăsa dimineaţa spre centru străzii şi se sprijinea pe două picioare şi pe balamalele din zid. Seara era ridicat şi legat cu lanţuri şi lacăte. În cazul magazinelor de meşteşugari, lăsarea în jos a oblonului dădea posibilitatea să se vadă truditorii din interior. Oblonul lăsat spre stradă folosea drept o masă de expunere a mărfurilor.

Ulițele principale negustoreşti din centrul oraşului au început a fi podite cu scânduri de lemn în jurul anului 1800. Soluţia era firească pentru un oraş lipsit cu totul de piatră şi înconjurat de codri nesfârşiţi.

Din codrii veneau „podinele“, nişte scânduri groase şi late. Ele erau aşezate una lângă alta peste stradă şi bătute în cuie de grinzile groase şi grele ce mărgineau strada de ambele părţi şi munţii „urşi“.

Pe sub scânduri se scurgeau apele cerului şi mizeriile oamenilor. Acolo se usca vara noroiul şi putrezeau şobolanii. Peste poduri săltau butuci şi caleşti prin hopurile dintre scânduri, hopuri care, cu timpul, se adânceau şi se lăţeau. Hurducăiala era spre binele rinichilor şi a altor măruntaie.

Pietonii trebuiau să fie şi ei cu băgare de seamă căci după ploaie mâzga acoperea „podinele“ şi le făceau alunecoase. Se întâmpla adesea ca sub povara echipajelor şi a căruţelor, câte o scândură putredă sau rău strânsă în piroane să se lase deodată în jos, înecând pe trecător în praf şi noroi, după anotimp sau vreme.

Nu era rar să vezi cum aceste scânduri prost fixate aruncă pe trecători în aer şi căzând iar jos, îi stropea cu o ploaie de noroi negricios şi urât mirositor.

De buna stare a podurilor din zona centrală se îngrijeau „podinarii“, slujbaşi de seamă care purtau nişte haine lungi galbene şi topoare în mână. Înlocuirea bârnelor se făcea spre marea bucurie a copiilor mahalalei care, seara, se jucau „de-a focul, cu putregaiurile fosforescente“.

După „podurile“ de lemn cârmuirea a început, după 1830, pavarea cu piatră rotundă iar mult mai târziu, după războiul de Independenţă, cu piatră cubică plătită scump în străinătate, bazalt.

Nici peste aceste pavaje de piatră curăţenia străzii s-a arătat prea ???????.

În vremile de demult luminatul uliţelor îl făceau luna şi stelele. Poate, pe ici pe acolo, pe la poarta unui boier se ridica seara o lumânare miloagă de seu licărea miloagă şi fumurie. În bezna nopţilor fără lună, boierii străbăteau uliţele la lumina „masalalelor“. Dinaintea caleştii alergau masalagii ţigani. Purtau în spinare un fel de grătar de fier, masalaua, înfipt într-o prăjină, iar de gât o traistă cu topuri de zdrenţe muiate în păcură. Zdrenţele se aprindeau una după alta în grătar. Ţiganii alergau cât îi ţineau picioarele şi butca venea după ei, săltând şi trosnind, într-un iad de lumină roşie şi fum negru.

În timpul zilei masalagii adunau zdrenţele azvârlite prin oraş şi mergeau să le înmoaie în păcură într-un loc de pe la margine de oraş – unde erau îngrămădite buţile cu păcură aduse de la Ocna Slănicului, căci nu era voie, de teama focului, a se aduce păcură în oraş. Negustorii care aveau butoaie cu păcură pentru osiile carelor şi căruţelor se aflau şi ei la margine de oraş.

Pentru boierii cu demnităţi mari ţiganii masalagii erau ţigani domneşti şi se aflau sub administraţia armaşului şi vornicului de temniţe. In întunericul care învăluia Craiova odată cu venirea nopţii când nici în vise nu se spera la un iluminat public, unii boieri îşi puneau la poartă felinare, făcute din piele de oaie sau de capră, uscată şi întinsă bine, în care ardeau lumânări de seu. Ulterior, în locul vechilor felinare destul de chioare s-au aşezat „poponeţi“ un fel de şomoioage de cârpă muiată în păcură, prinse pe un par înalt. Poponeţele aveau mai jos „cenace“, nişte străchini de pământ, ca să ferească focul. Apoi, cu timpul, sticla a înlocuit pielea de oaie, iar uleiul de rapiţă a înlocuit lumânarea.

Felinarele, sau „poponeţii“, se mai aşezau la intrările hanurilor, iar mai târziu la hoteluri şi mari restaurante. Lumea a progresat şi spre 1900 au apărut ici acolo, iluminaţii electrice.

Apa a fost totdeauna în ultimele două secole neîndestulătoare şi de proastă calitate în Craiova.

Sacagii erau a-tot-cuprinzători pentru populaţia medie şi săracă. Abia după 1900 s-a putut materializa o reţea de apă potabilă din surse curate din afara oraşului, dar niciodată aceasta nu a fost îndestulătoare.

Abia din anii apropiaţi de 2000 s-a putut renunţa la întreruperile zilnice de furnizarea apei. S-a suplimentat debitul apei aduse de la munte (de la Izvarna) printr-o nouă conductă, dar a scăzut catastrofal şi consumul industrial pe fondul imploziei economiei româneşti catastrofale.

Cele câteva izvoare de pe întinsul Craiovei erau şi ele exploatate de locuitorii dimprejur, dar condiţii cu totul neigienice şi fără îndepărtarea animalelor. Sacagii aduceau apa pe străzi de la izvoare din afara oraşului, precum Fântâna Obedeanu, dar butoaiele erau curăţate rudimentar cu piatră acră.

Pe ???? de noapte se poate vorbi numai în anii ce au premers Războiului de Independenţă.

Uliţele oraşului erau ca şi pustii noaptea, afară de cele două ce se intersectau în Răscruciul Mare (azi între calea Unirii şi str. Madona Dudu şi Lipscani).

În urmă cu două secole lumea de jos şi de pe jos n-avea nici gânduri şi nici locuri de plimbare. Îşi vedea ziua de treburi şi seara, de cum se întuneca, se întorcea acasă. Iar în trăsură până prin jurul anului 1800 nu ieşeau decât marii boieri, vizitatorii sau agenţii străini şi boieroaicele când îşi făceau vizite (de unde şi numele de „vizitiu“ ce a început a se da pe atunci „bicigaşilor“).Boierii şi boieroaicele înhămau la trăsură numai doi cai, căci numai Vodă înhăma 4 sau 6 la zile mari. Craiova copia în totul obiceiurile şi noutăţile din capitală.

Boierii obişnuiau, încă, să iasă călare. Străinul Sulzer care a trăit un timp în ţară a lăsat şi în acest domeniu însemnări acre de bârfitor.

Boierii merg călare înconjuraţi de o droaie de slugi care alergau pe jos. Fac asta chiar când merg de la o casă la alta, căci n-ar face drumul pe jos chiar cât ar fi timpul de frumos şi strada cât mai uscată, iar casa unde se duc este vecină cu casa lor, sau numai peste drum.

Când descăleca boierul, una din slugi îi trăgea cizmele roşii, croite după modelul unguresc, dar mai largi şi mai greoaie, căci erau purtate peste şalvari. Sluga îi pune apoi în picioare, peste ciorapii cusuţi (meşii) o pereche de papuci. Boierul valah încăleca cu scări scurte la şa şi cu picioarele în triunghi. Dar portul şalvarilor largi şi caftanul greoi îl făcea caraghios pentru străinii din apus.

Cam după 1780 boierii cei mari s-au obişnuit cu butcile pe care le aduceau din Transilvania şi chiar de la Viena. Le foloseau fără a şterge de pe ele blazoanele foştilor proprietari.

Se pare că boierii noştri s-au obişnuit atât de repede cu plăcerea de a alerga tolăniţi în butcă, căci după cele spuse de Sulzer, Vodă Alexandru Moruzi, speriat de sumele de bani ce ieşeau din ţară numai pentru trăsuri, a dat „straşnic poruncă vameşilor, vătafilor şi căpitanilor de margine să oprească intrarea de butci şi de casete în ţară, sub pedeapsă de spânzurătoare“. Dar pe atunci domniile erau scurte iar românii învăţaţi să-şi râdă de lege şi să cumpere tăcerea slujbaşilor.

Cu timpul de butci au început să se folosească şi unii negustori prosperi şi doamnele lor, fapt ce a supărat mult lumea boierească. Dar timpul nu putea fi ţinut în loc şi nici obiceiurile.

Străzile străbunilor noştri craioveni ca şi cele din alte oraşe mai însemnate din restul ţării, se târau printre case rare şi joase, nesupuse nici unei alinieri, cu curţi mari şi grădini de nu se puteau cuprinde cu ochiul. Pavajul era pe ici pe acolo numai din bârne, iar canalul era şanţul de margine sau de sub bârne. Nici altă lumină nu era, decât luna, stelele şi unele rare opaiţe pe la porţi de oameni mari. La răspântii puţuri cu apă ca la ţară, apă proastă pentru sănătate, aşa cum s-a dovedit mai târziu.

Dar în casele simple răspândite prin grădini trăiau oameni cu frica lui Dumnezeu. Pe lângă multele biserici, nu era curte mai mare, care să nu-şi aibă paraclisul său, nu era casă în care săracul să nu-şi găsească o pâine şi la fiecare strajă a oraşului era câte o cruce ca să poată creştinul, care pornea sau venea de la drum, să se închine şi să zică: „Doamne ajută“.

Era o viaţă tihnită cu obiceiuri moştenite toate de la părinţi, cu ritmul zilei şi al anului hotărât dinainte, cu petreceri puţine, cu necazuri îndurate cu răbdare, cu datinile aşezate odată pentru totdeauna. Pe atunci nu se spunea „aşa este moda“, că, „aşa făceau bătrânii“.

Începea anul, prin curţile troienite urau colindătorii, flăcăii ce trosneau din bice, urla buhaiul, se juca vasilica şi brezaia. Când se înnopta, cete ciudate înaintau purtând un chivot luminat în jurul căruia sclipea poleiala şi arme şi podoabe. Pe uşă intra Irod cu vicleimul: „Cum să zicem boierule, cu perdea sau fără?“

Venea Boboteaza. Se adunau toate icoanele făcătoare de minuni la locul sfeştaniei. După aruncarea simbolică a crucii, drept credincioşii luau cu ei acasă sticluţe cu „agheasmă mare“, ca să fie în casă în caz de boală, pentru sleitul puţurilor sau pentru curăţatul vreunui vas spurcat, Doamne fereşte. Preoţii mergeau prin oraş cu „botezul“ şi duceau lângă căldăruşă un vas mai micuţ, cu ţâţâna subţire, burduharul plin cu apă de trandafiri, cu care se stropeau cei botezaţi.

La întâi de martie, venea vremea Mărţişorului. Apoi sărbătoarea sărbătorilor: Paştele. Marţea din săptămâna mare se lucra puţin, miercurea mai deloc. Joi oamenii se spovedesc, iar la cele 12 Evanghelii fetele mergeau cu un şiret de ibrişin, la care făceau un nod după fiecare Evanghelie. Era considerat leac pentru toate bolile. În Vinerea Mare, se duc toţi credincioşii să aprindă candelă la cimitir şi să ia agheasmă mai ales de la una din bisericile cu hramul Izvorul Tămăduirii. Sâmbăta se grijeau, iar noaptea stăteau până târziu şi ascultau Sfânta slujbă, după care se întorceau acasă cu lumânarea aprinsă. Făceau, cu flacăra ei cruci în faţa icoanelor, la toate colţurile casei şi, apoi, o stingeau în faţa Maicii Precistei, ca să o aprindă iarăşi la primejdie de foc sau de trăsnet. Pe urmă, oamenii se aşezau la ouă roşii şi ciorbă de pui cu fidea „urându-şi Hristos a înviat!“

La 1 mai se sărbătorea, la iarbă verde, sosirea Primăverii în oftatul lăutarilor, în cântecul cucului şi a privighetorii.

De Sfinţii Constantin şi Elena se cinstea hramul Ţării Româneşti. Sfinţii erau consideraţi patroni religioşi şi protectori ai ţării, reprezentanţi ca atare în simbolurile heraldice de pe steagurile epocii.

Şi aşa se scurgea anul după rosturi moştenite de la străbuni, până ce venea iar Crăciunul, cu steaua şi vicleimul şi cu copii care cântau prin curţi: „Bună dimineaţa la Moş Ajun!“

PLANURI DE UNIUNE DINASTICĂ ROMÂNO-UNGARĂ

incepând cu anul războiului româno-ungar pentru preluarea Transilvaniei de către Regatul român şi până la începutul celui de al doilea război mondial s-a vorbit şi s-au făcut planuri dinspre partea maghiară, despre o potenţială uniune a celor două ţări vecine. Se gândeau variante de uniune politică, economică, vamală, personală sau dinastică româno-maghiară. Ideile despre o uniune au început în anul 1919, la sfârşitul anului 1920, la finele lui 1921, apoi la mijlocul anilor '20, la începutul anilor '30 şi chiar în timpul celui de al doilea război mondial.

Zvonurile privind acţiunile promotorilor unei astfel de minuni au circulat în diverse medii şi au pătruns în rapoartele diplomaţilor acreditaţi la Budapesta, Bucureşti, Belgrad, Praga, Paris, Londra, Roma şi alte capitale europene, dar şi în paginile ziarelor.

Sursele despre astfel de tratative sunt puţine deoarece era vorba de domeniul diplomaţiei secrete.

Ideile de unire par a fi fost răspândite pentru prima dată de Ioan Erdelyi, cumnatul lui Iuliu Maniu, foarte implicat în viaţa Budapestei, dar fără o legătură cu guvernul de la Bucureşti.

In realitate, sursa ideilor privind o posibilă uniune româno-maghiară trebuie căutată în cadrul emigraţiei maghiare de dreapta.

In primăvara şi vara anului 1919, un grup eterogen de maghiari reuniţi sub sigla „Szegedi gondolat“ (Ioleea Szeged), având reprezentanţi la Viena, Berna, Graz, Belgrad, Sibiu, etc., era dispus la orice compromis pentru a obţine sprijin extern pentru preluarea puterii în Ungaria. Unii dintre ei le-au promis sârbilor o alianţă împotriva italienilor şi românilor, alţii le-au oferit românilor tovărăşia împotriva pericolului slav şi pentru cucerirea Banatului, iar unii păreau a avea o dorinţă fierbinte ca „să vadă pe Regele României încoronat ca rege al Ungariei“.

Asemenea acţiuni pseudo-diplomatice erau semne ale unei disperări ajunse la paroxism.

Alexandru Vaida Voevod a amintit că unii oameni politici de dreapta maghiari le făceau românilor în iulie 1919 oferte de apropiere, mergându-se până la o uniune dinastică. Informaţia a putut fi confirmată şi de alte surse. Diplomatul Nicolae Petrescu Comnen a relatat despre o astfel de propunere, care i-a fost adresată pe când lucra la Biroul român de presă de la Berna, Elveţia. Folosindu-se de un ziarist polonez ca intermediar, câţiva politicieni maghiari, toţi foşti miniştri, Gyula Andrassy, Vilmos Vaszonyi, Ludovic Windischgrantz, l-au contactat pe Comnen, s-au întâlnit cu el şi cu ministrul român în Elveţia, Pâcleanu, în mai multe runde de-a lungul lunii iulie 1919 şi i-au propus o colaborare româno-maghiară, concretizată în ocuparea Budapestei şi înlăturarea bolşevicilor, precum şi susţinerea de către români a guvernului de la Szeged.

În aceeaşi perioadă premergătoare ocupării Budapestei de către români acţiona de la Viena, în direcţia unei apropieri de România şi Istvan Bethlen, liderul maghiar originar din Transilvania. El l-a trimis la Bucureşti pe Imre Csaky, tot originar din Transilvania, cu obiectivul de a discuta cu Brătianu ideea unei uniuni româno-maghiare. Tot în iulie 1919, Berthlen însuşi a negociat la Viena cu Ioan Ederlyi, român ardelean, cumnat cu iuliu Maniu, fost avocat la Budapesta şi parlamentar în Ungaria, din partea Partidului Naţional Român, înainte de război. Se pare că Ederlyi a negociat cu Bethlen şi alţi maghiari aflaţi la Viena, promiţând sprijin românesc politic, economic şi financiar, sub forma unei uniuni economice, în cazul în care partea maghiară accepta unirea Transilvaniei şi Banatului cu România şi noi modificări ale frontierei în zona Bekescsaba şi în zona vărsării Mureşului în Tisa. De altfel Ederlyi nu avea nici o atribuţie oficială. Zvonurile despre astfel de tratative au stârnit aprehensiuni şi proteste la Praga şi la Belgrad.

După cucerirea Budapestei, reprezentanţii oficiali politici şi militari ai României, generalii Mărdărescu, Holban, Panaitescu, Moşoiu şi trimisul special al lui I.I.C. Brătianu, Constantin Diamandy, nu se alăturau emisarilor semioficiali sau chiar particulari ai Consiliului Divergent din Transilvania, precum Ioan Ederlyi şi Teodor Mihali.

Ultimii nu reprezentau la Budapesta interesele guvernului României, ci eventual pe cele regionale ale românilor ardeleni, dornici de afaceri fructuoase cu proprietăţile pe care le vindeau pe atunci maghiarii din Transilvania.

Din partea guvernului maghiar, se pare că existau anumiţi membri ai cabinetului care susţineau o uniune personală între România şi Ungaria, sub sceptrul regelui Ferdinand. Era vorba de ministrul apărării Ferenc Schnetzer şi de cel de externe, Marton Lovaszy. Guvernul maghiar a încercat să joace dublu: pe de o parte a negociat cu Ederlyi, iar pe de altă parte s-a adresat guvernului iugoslav ca să solicite Parisului retragerea românească din Ungaria, armata română putând fi înlocuită de cea iugoslavă.

Oricum, ideea unei minuni româno-ungare intrase în circuitul european, ceea ce a determinat Londra să ceară lămuriri reprezentantului ei în România, Frank Rattigan. Răspunsul a fost cel preluat de la Brătianu: „nici un om serios nu o poate lua în consideraţie nici o secundă“ (uniunea).

Grupul de lideri maghiari originari din Transilvania (Bethlen şi Teleki) a continuat, la finele lunii august 1919, să poarte discuţii cu Diamandy şi Ederlyi.

Din partea Înaltului Comisar român la Budapesta ei au obţinut decât o atitudine rezervată şi politicoasă, spre deosebire de cea a lui Ederlyi. Emisarul Consiliului Dirigent şi-a găsit un susţinător neaşteptat în persoana prinţului Carol, moştenitorul coroanei României.

Aflat în Ungaria, ca ofiţer în armata română, impetuosul Carol fusese trimis pe „front“ pentru a fi îndepărtat de ecourile aventurii maritale cu Zizi Lambrino.

Acolo s-a implicat sau a fost implicat de negocierile promovate de Ederlyi pentru apropierea româno-ungară. Este greu de descoperit care a fost rolul lui Carol de Hohenzoller, însă numele lui a apărut în mai multe rânduri în legătură cu proiectele de „uniune dinastică“.

În octombrie 1919, premierul Brătianu a trimis la Budapesta pe Nicolae Petrescu Comnen pentru a studia diferendele dintre Înaltul Comisar român la Budapesta, Constantin Diamandy şi Ioan Ederlyi. Cu acea ocazie Comnen a constatat că cei doi se antipatizau reciproc şi s-a arătat favorabil lui Diamandy care nu făcea promisiuni deşarte.

Tot el a constatat că dintre toate personalităţile politice ungare cu care s-a întâlnit la Budapesta, singurul care s-a exprimat explicit în favoarea unei uniuni româno-ungar a fost Vilmos Vazsonyi, un evreu asimilat (Weiss), a fost ministru de justiţie în diverse guverne în ultima fază Imperiului Austro-Ungar. El susţinea uniunea personală, în persoana regelui Ferdinand şi afirma avantajele pentru ambele părţi.

Comnen a convenit cu maghiarii o întâlnire la Arad a acestora cu Iuliu Maniu, dar aceasta nu a mai avut loc din cauza eschivării celui din urmă, care ar fi avut să aibă aprobarea Consiliului Dirigent, al guvernului de la Bucureşti şi pe cel de al delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris.

De altfel, în acel moment Iuliu Maniu se opunea ferm unei uniuni româno-maghiare: „O asemenea unire este pentru noi absolut inacceptabilă. Ea ar însemna dictatura ungurilor asupra noastră. Dacă ungurii ajunseseră să îngenuncheze Austria şi să-i impună voinţa lor, ne putem închipui ce s-ar întâmpla cu noi, care nu avem nici instituţiile, nici tradiţiile seculare, nici aparatul de stat pe care îl avea Austria. Noi, cei din Ardeal, cunoaştem mai bine pe unguri decât dumneavoastră şi ştim să ne ferim de ei“.

El era de părere că propunerile ungare veneau prea târziu atunci când se pregătea retragerea armatei române. În plus, considera că o politică de uniune ar fi aprins paie în cap românilor nu numai în raport cu Consiliul Suprem de la Paris, ci şi cu sârbii şi cehoslovacii.

Brătianu a apreciat poziţia lui Iuliu Maniu, considerând ca problema uniunii, s-ar putea pune mult nai târziu. România trebuia, mai întâi, să-şi consolideze poziţia de stat naţional unitar, să-şi unifice instituţiile, legile şi, mai ales, sufletele, ce timp de secole au suferit influenţe turceşti, greceşti, ungureşti, nemţeşti sau ruseşti. România trebuia să formeze cadre administrative, militare şi intelectuale îndestulătoare pentru toate noile provincii.

Este interesant de remarcat că fiind primit în audienţă de regele Ferdinand, Comnen a observat că suveranului i s-au părut „extrem, extrem de interesante“ propunerile ungare de uniune dinastică cu toate că şi el considera că ar fi prea devreme să se concretizeze. Considera că propunerile puteau aduce o schimbare de viitor.

O informaţie asemănătoare a emis şi Mihail Sturza. In amintirile sale afirma că Majestăţile lor priveau propunerile cu favoare, dar a adăugat că: „Vă iubim prea mult şi ne temem că aţi fi prea des la Budapesta“.

În acea perioadă tulbure din sfârşitul anului 1919, sursa gândurilor privind o uniune româno-maghiară provenea indubitabil din spaţiul politic maghiar. Originea acestor planuri nu putea fi românească. Câtă vreme românii din Transilvania şi din Vechiul Regat aveau prea puţine lucruri de câştigat şi prea multe de pierdut de pe urma unui proiect atât de ambiţios.

In fruntea oamenilor politici maghiari care susţineau o uniune se aflau cei proveniţi din Transilvania şi încă aveau proprietăţi acolo, precum Miklos Banffy, Pal Teleki, Imre Csaky, Istvan Bethlen şi Lajos Varjassy. Probabil erau mai mulţi, dar cei amintiţi erau cei mai importanţi şi singurii care-şi puteau permite iniţierea unui proiect atât de ambiţios.

Acelor oameni politici li s-au alăturat şi evreii unguri, adică cei asimilaţi pentru că simpatizau cu formarea unui stat multi etnic.

In anul următor, 1920, zvonurile despre uniunea proiectată au inflamat Belgradul şi au satisfăcut Parisul.

Astfel de informaţii au circulat în mediile politice, diplomatice şi de presă europeană şi în anul 1922. În martie 1922, rapoartele diplomaţilor străini au consemnat o vizită a lui Anton Mocsonyi (Mocioni) la Budapesta, unde ar fi discutat cu Bethlen despre varianta ca prinţul Nicolae să acceadă la tronul ungar. Alte zvonuri indicau faptul că Ion I.C. Brătianu, aflat în Italia în acea perioadă, la conferinţa de la Genova, tatona posibilitatea căsătoriei lui Nicolae cu o prinţesă italiană, ca o precondiţie pentru asistenţa italiană în favoarea preluării de către primul român al tronului ungar.

În octombrie 1922, Traian Stârcea, ministrul român la Budapesta a trimis un amplu raport ministrului de externe I.G. Duca, în care relata, printre altele şi despre un plan de uniune româno-maghiară în care Transilvania ar fi căpătat autonomia şi regele Ferdinand ar fi preluat coroana Ungariei. Stârcea mai raporta că la baza planului, s-ar afla probabil Germania „deoarece suveranul nostru fiind un Hohenzollern, pe acolo (via Budapesta) se va putea duce un Hohenzollern pe tronul Germaniei“. Stârcea mai adăuga că după părerea sa „contele Bethlen nu ar fi străin de aceste proiecte dar aşteaptă să vadă în ce direcţie se îndreaptă evenimentele europene“.

Mai adăuga şi constatarea că existau şi foarte mulţi adversari ai uniunii, mai ales cei fideli dinastiei de Habsburg şi că adversitatea româno-maghiară era mult prea pronunţată.

În ciuda dezminţirilor maghiare şi române, zvonurile privind o federaţie româno-maghiară au continuat să circule în Europa. Nicolae Iorga a trebuit să răspundă în primăvara lui 1923, la Paris, la întrebarea pusă de un ziarist polonez cu privire la o eventuală uniune personală dintre cele două state. Marele istoric a exprimat un punct de vedere oficios: „Asuprirea milenară a populaţiei române din Transilvania nu a lăsat în inimile noastre urme de ură contra Ungariei. Admirăm chiar calităţile ungurilor, care ne-au mijlocit în mare parte civilizaţia occidentală. Avem deci toată bunăvoinţa de a trăi în pace cu Ungaria, însă regentul Horthy nu reprezintă în concepţia noastră naţiunea ungară. În orice caz vom apăra frontierele noastre actuale cu cea mai mare energie. Ungariei naţionaliste, ce a luat locul imperiului medieval ungar, nu avem de dat nimic, nici [chiar] un rege“.

O nouă intensificare a dezbaterilor, despre o minune s-au reluat în presă şi în forurile reprezentative ale celor două ţări în vara şi toamna anului 1926 pe fondul dorinţei lui Mussolini care dorea să-şi întărească poziţia în Europa Centrală şi răsăriteană. Presa din cele două ţări ca şi mediile diplomatice au înregistrat cu uimire, în vara lui 1926, o acţiune paradoxală a unui important om politic ungur. Miklos Banffy, fost ministru de externe şi fost ambasador ungar la Paris, a renunţat la cariera sa din Ungaria, s-a întors în Transilvania, a solicitat şi a obţinut cetăţenia română. Primit de Horthy şi decorat înainte de înainte de a părăsi şi Ungaria, Banffy a fost întâmpinat bine în România, regele Ferdinand oferind chiar o recepţie în onoarea sa. Multă lume a interpretat gestul lui Banfy ca având o semnificaţie politică specială, cea de a contribui la materializarea mai vechiului proiect de uniune personală între România şi Ungaria.

Un raport al Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei din Ministerul de Interne român, raport întemeiat pe informaţii provenite din surse maghiare consemna că Banffy a tratat cu regele Ferdinand şi cercurile din preajma Curţii Regale timp de două săptămâni, la reşedinţa de vară de la Sinaia. Dinastia şi întreaga Curte simpatizează cu uniunea personală cu Ungaria, care ar însemna o mărire a puterii Casei de Hohenzollern. Împotriva acestei soluţii, spunea raportul, se manifestau ţăranii ardeleni, boierii şi cei mai de vază politicieni liberali. Informaţiile cuprinse în acest raport pot fi greu confirmate sau infirmate de alte surse. Oricum în continuarea anului 1926 opiniile române şi maghiare împotriva uniunii personale s-au manifestat negativ. S-a vorbit la Budapesta şi de o presupusă căsătorie a principesei Ileana a României cu Albrecht de Hasburg, intermediar fiind acela şi Banffy. Se zvonise la Bucureşti că tronul României urma să revină descendenţilor principesei Ileana.

După moartea regelui Ferdinand şi criza dinastică din România, venirea tânărului şi dinamicului rege Carol al II-lea, pe tronul de la Bucureşti, în vara anului 1930, avea să retrezească interesul unor oameni politici maghiari faţă de chestiunea aducerii unui monarh român la Budapesta.

În decembrie 1931 a avut loc, la Timişoara, o întâlnire neoficială între regele României şi fostul prim ministru maghiar, Istvan Bethlen. Zvonurile au vorbit de discutarea unei uniuni vamale, instituirea unei apăsări comune împotriva comunismului şi, în special, înfăptuirea unei uniuni personale româno-maghiare. Guvernul condus de Nicolae Iorga a dezminţit imediat şi categoric informaţiile de acest gen.

Ultimele informaţii cu privire la o uniune româno-maghiare provin din timpul celui de al doilea război mondial. În iulie 1940 – cu o lună mai înainte de „Dictatul de la Viena“, când Hitler şi Mussolini au oferit Ungariei o parte a Transilvaniei, ministrul român la Lisabona, Ioan Pangal, a purtat o discuţie cu reprezentantul Ungariei în capitala Portugaliei şi cu omul politic maghiar Tibor Eckhardt Schema prezentată de cel din urmă arăta astfel: asumarea de către Carol al II-lea a titlului de principe pe al Transilvaniei, recunoaşterea de drepturi egale pentru români, unguri şi saşi; constituirea unui consiliu restrâns al naţionalităţilor din Transilvania, care ar funcţiona ca organ de administraţie, sub egida guvernului regal român; instituirea unei uniuni vamala şi în cele din urmă, realizarea „uniunii celor două coroane“ în persoana lui Carol al II-lea. Diplomatul maghiar intuia că o soluţie germană dată diferendului în privinţa Transilvaniei „nu poate fi decât o soluţie provizorie“, dar, după cum se ştie, ea avut loc, şi caracter trecător. La câteva zile după „Dictatul de la Viena“ din 30 august 1940, Carol al II-lea a abdicat. În schimb ungurii au continuat să caute un dinast în vara şi toamna lui 1941. Pentru refacerea „Regatului lui Sf. Ştefan“ s-au gândit la monarhul croat Zvonimir sau la un principe italian din Casa de Savoia. Războiul a anulat însă toate planurile maghiare şi ale lui Mussolini în această direcţie.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Despăgubiri de război nedrepte pentru România BBB X

Moştenirea financiară lăsată României de Primul Război Mondial s-a clasat în trei mari părţi: despăgubirile de război, datoria de război faţă de statele străine şi datoria flotantă.

           Problema despăgubirilor de război a fost una din cele mai importante şi dificile sarcini ce a avut-o Conferinţa de Pace de la Paris. In privinţa pagubelor care urmau a fi reparate de puterile înfrânte a triumfat teza americană, expusă de Wilson în numeroasele sale puncte de principiu. Conform acesteia cheltuielile de război propriu-zise nu au intrat în această parte, ci numai pagubele pricinuite populaţiei civile şi publice. Cu multă greutate s-a admis să se cuprindă în despăgubiri şi pensiile pe care statele urmau să le plătească victimelor războiului şi urmaşilor acestora. 
           Cel mai mare interes l-a ridicat problema determinării capacităţii de plată a Germaniei şi modalităţile de plată a despăgubirilor. Sistemul fixării unui total de plată, propus de americani a fost respins. S-a lăsat această sarcină a despăgubirilor Comisiei de Reparaţii, care avea să colecteze pretenţiile diferitelor state beligerante şi să fixeze cotele la care erau îndreptăţite, pe baza unui sistem de compensaţii. Germania urma să plătească până la limita maximă a capacităţii sale, considerându-se că oricât de mare ar fi acea capacitate, ea urma a fi inferioară totalului pagubelor produse şi de care era făcută răspunzătoare.

           In favoarea Belgiei s-a stabilit o prioritate, Germania trebuind să-i restituie toate sumele pe care Belgia fusese nevoită să le ia cu împrumut de la Aliaţi, în urma violării tratatului din 1839, adică aproximativ 500 de miliarde de dolari.

               In articolul 259, aliniat 6, se stabilea că Germania renunţa la beneficiul tuturor stipulaţiilor inserate în tratatele de la Bucureşti şi Brest Litivsk. Ea „era angajată să transfere respectiv fie României fie principalelor Puteri Aliate şi Asociate, toate instrumentele monetare, numerarul, valorile şi instrumentele negociabile sau produsele pe care le-a primit prin executarea acestor tratate“.

Acordul de la Spa, semnat la 16 iulie 1920 de guvernele Angliei, Franţei, Belgiei, Italiei, Japoniei şi Portugaliei, a dispus ca sumele ce urmau a fi primite ca reparaţii de la Germania, să se distribuie astfel:

Anglia                 22%

Franţa                 52%

Italia                   10%

Belgia                 14%

Japonia               0,75%

Portugalia            0,75%

           Un procent de 6,5% a fost rezervat pentru Grecia, România, Jugoslavia şi pentru celelalte puteri nesemnatarie ale acordului. Din acea cotă s-a acordat României numai 1%. Repartiţia aceea s-a dovedit cu totul inechitabilă, neţinând cond nici de proporții și nici de lista pagubelor prezentate. S-a fixat înainte chiar de a se stabili totalul datoriei Germaniei.

             Comisia Reparaţiilor a stabilit la 1 mai 1920, cuantumul datoriei germane, cu titlul de reparaţii, la 132 de miliarde mărci aur, plătibili în 30 de ani, ceea ce însemna că României i s-ar fi cuvenit, în trei decenii 1 miliard 320 milioane mărci aur.

               Aceste aranjamente au suferit foarte curând modificări care au ţinut seama de faptul că Germania nu putea plăti ratele fixate.

              Graţie noului plan de plăţi, planul Dawes, situaţia Germaniei a fost mult uşurată. Prima conferinţă a miniştrilor de finanţe Aliaţi a ridicat cota României de la 1,10%, fixând, în acelaşi timp drepturile României din reparaţiile Austriei, Ungariei şi Bulgariei la o primă cotă de 1,10% din prima jumătate din totalul acestor reparaţii şi o a doua cotă de 20% din cealaltă jumătate. După calcule partea de 1,10% a României trebuia să se ridice la 7.200.000 de mărci aur anual până în 1928, când urma să se ridice la 22 milioane.

România a primit până în 1925 din totalul reparaţiilor germane numai 38.951.354 mărci aur pentru perioada dinaintea aplicării programului Dawes, iar în baza acelui program, pentru prima perioadă, cota atribuită României a fost de circa 580.000 mărci aur.

             România a cerut Comisiei de Reparaţii despăgubiri, stabilite prin sentinţe judecătoreşti şi ale Curţilor de constatare, în valoare de 31 miliarde lei aur. La acestea s-a adăugat emisiunea de monedă impusă de ocupanţi Băncii Generale pe teritoriul ocupat, de 2.173.000.999 lei, precum şi sumele şi valorile în materiale plătite de România duşmanului, prin punerea în vigoare anticipată a Tratatului de la Bucureşti, tratat impus cu arma.

              Distrugerea industriei petroliere private, pe timpul retragerii germane, s-au ridicat la 10 milioane lire sterline. Confiscarea tezaurului dus la Moscova şi garantat de Aliaţi, reprezenta mai mult de un miliard lei aur.

Tratatele de la St. Germain şi Trianon au impus, pe de altă parte, României, o cotă de 230 milioane franci aur în folosul Austriei şi Ungariei (pentru teritoriile anexate de România). S-a adăugat o cotă-parte ce se aplica României din datoria publică a statului austro-ungar, în valoare de aproape 500 de milioane coroane de aur, peste un miliard coroane hârtie, 35 milioane mărci şi o anuitate de 653.950 coroane de aur; valoarea bunurilor statului austro-ungar în România şi transferate ei, peste un miliard coroane de aur şi despăgubiri speciale pentru proprietăţile expropriate de la supuşii englezi şi francezi, în Basarabia, un milion de lire sterline. Această ultimă sumă s-a impus României odată cu recunoaşterea alipirii acestei provincii.

              Datoria contractată de statul român în timpul războiului s-a ridicat la 2.057.972.899 lei aur, către Franţa, Anglia, SUA, Italia şi Belgia. Datoria s-a referit în cea mai mare parte pentru armament şi o parte pentru alimentele livrate de SUA.

              România s-a aflat într-o situaţie dublă, pe de o parte creditoare faţă de statele învinse şi pe de altă parte debitoare atât faţă de statele învinse, cât şi faţă de statele aliate.

             Ţinând cont de această situaţie se poate afirma că România a fost tratată în mod nedrept de Comisia de Reparaţii Interaliată, care a atribuit, prin acordul de la Spa coeficientul derizoriu de 1% din despăgubirile datorate de Germania, principalul şi cel mai solvabil debitor.

               Constatând, totuşi, nedreptatea evidentă făcută României, Marii Aliaţi au acordat, în compensaţie, o cotă mai mare din reparaţiile Austriei, Ungariei, Bulgariei şi Turciei. Această cotă a fost iluzorie deoarece Austria şi Ungaria nu au fost obligate să facă plăţile iar, pe de altă parte, au obţinut anumite avantaje care au răsturnat complet rolurile.

               Adunând toate sumele care s-ar fi datorat României, după compensările creditelor cu debitele, s-a ajuns la suma modică de 5.000.000.000 lei aur, o sumă cu totul nesemnificativă faţă de pierderile suferite şi comunicate situate între 31 şi 40 miliarde lei aur.

                In anii ce au urmat lucrurile în domeniul plăţilor s-au deteriorat, atât datorită retragerii SUA din ce în ce mai mult din politica aplicării tratatelor, cât şi datorită faptului că între Franţa şi Anglia au apărut divergenţe adânci privind plăţile Germaniei. Aceasta a fost încurajată să opună o rezistenţă crescândă în domeniul plăţilor. Statele inamice Austria şi Ungaria au fost uşurate la plăţi prin aplicarea unui moratoriu pentru 20 de ani (până în 1943). Ele au cerut, însă, plăţile care trebuiau făcute de statele moştenitoare. Astfel s-a ajuns în situaţia anormală, că statele duşmane învinse să fie uşurate de plata despăgubirilor şi să aibă pretenţia să obţină drepturile lor înainte ca Aliaţii învingători să fi primit reparaţiile ce li se cuveneau.

In plus, Turcia a fost eliberată cu totul de plata oricărei despăgubiri prin tratatul de la Lausanne din 1926.

              Guvernul român a răspuns Comisiei Reparaţiilor şi guvernelor Marilor Puteri Aliate, demonstrând că nu se putea urma această cale din urmă. Nu era de acord să dea sarcinilor ce incubau ca stat moştenitor al Austro-Ungariei, fără să fi primit în schimb reparaţiile la care avea dreptul. In calitatea ei de învingătoare în război (alături de Aliaţi) şi devastată prin ocupaţia germană, România trebuia să aibă un sold activ pentru a se putea trece la refacerea ţării.

          Guvernul român a protestat împotriva coeficientului de la Spa, care nu corespundea pagubelor materiale şi morale suferite de România şi care nu ţinea cont de sacrificiile făcute pentru cauza comună. Guvernul a pretins a nu plăti nici o obligaţie care i s-a impus, până nu-şi va primi drepturile. Altfel, ar fi însemnat că România, care a ieşit învingătoare în război, ar fi rămas învinsă din punct de vedere material. Opera de refacere internă ar fi împiedicată, pe când aceea a statelor foste inamice, Austria şi Ungaria, ar fi ajutată de Aliaţi şi chiar de România.

              In ceea ce priveşte datoriile interaliate, România, ca şi alte state, a reglat plăţile prin aranjamente speciale. Datoriile faţă de Marea Britanie şi SUA au urmat a se stinge în 62 de ani prin cote crescătoare. Cu Italia s-a făcut un alt aranjament, ca şi cu Franţa. Toate aceste datorii şi aranjamente au fost măturate foarte curând de izbucnirea celui de al doilea război mondial.

               Guvernul român şi-a îndreptat atenţia spre cea de a treia parte a moştenirii financiare a războiului, imensa datorie flotantă internă a statului. Aceasta a constat în bonuri de tezaur interne în valoare de 1,575 milioane, în creanţe datorate îndeosebi pentru refacerea căilor ferate, în valoare de 3 miliarde lei şi în datoria de la Banca Naţională, care în 1921 se ridica la 12.309.690.643 lei, dintre care 5.282.987.385 lei valoarea hârtiei emisă de Bancă pentru nevoile statului, iar restul de 7.026.703.258 lei pentru unificarea monetară, adică pentru retragerea din circulaţie a coroanelor, rublelor şi a hârtiei Băncii Generale, emise sub ocupaţia germană.

S-au schimbat 9 miliarde de coroane pe 4,5 miliarde lei, 1.300.000.000 ruble pe 1.300.000.000 lei şi 2,178 miliarde lei ai Băncii Generale din timpul ocupaţiei. Ca acoperire pentru această monedă de hârtie, emisă de Banca Naţională, s-au primit numai 37.000.000 de coroane aur din lichidarea Băncii Austro-Ungare şi 8.416.994 coroane aur de la Reichsbank, care acopereau în parte emisia Băncii Generale în timpul ocupaţiei duşmane.

La datoria flotantă internă s-a adăugat şi datoria flotantă externă care se ridica la 1 ianuarie 1922 la 40.649.240.260 lire sterline, sau 1.176.493.835 lei aur. Sumele au fost consolidate în mod treptat şi prin aranjamente speciale.

In afară de datoria flotantă internă şi externă, statul român a mai avut şi următoarele datorii consolidate: a) datoria constând din vechile împrumuturi dinainte de război, în valoare de 1.521.024.000 lei; b) datoria din împrumuturi interne de după război, 4.675.000.000 lei; c) datorii constând din titluri de rentă 5% din expropriere a pământurilor luate de la marea proprietate, pentru aplicarea reformei agrare (care urma a se ridica la 15 miliarde lei).

Tabloul obligaţiilor băneşti ale statului român mărit s-a completat cu pensiile şi alocaţiile invalizilor, orfanilor şi văduvelor din ţinuturile eliberate, pensiile funcţionarilor civili şi militari din aceste teritorii, care au optat pentru cetăţenia română, obligaţii faţă de colectivităţi şi fundaţii precum case de economii, de asigurare, Crucea Roşie, etc., despăgubiri ale populaţiei, obligaţiile statului către cetăţenii români deţinători ai titlurilor de împrumut austro-ungar dinainte de război. Acest capitol din urmă, urma a reprezenta aproximativ 3 miliarde de lei.

O mare cheltuială urma a o cere adaptarea economică şi culturală a teritoriilor eliberate la noua viaţă economică şi culturală a României Mari.

Se poate deduce ce jertfă economică a constituit pentru România Unirea postbelică. Suportarea unor asemenea poveri economice dincolo de pierderile de vieți omenești este un titlu de glorie şi de mândrie al acelei generaţii de sacrificiu.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Pierderile umane ale Regatului României BBB X

Pierderile în morţi ale armatelor statelor Aliate şi Asociate, pentru care au existat date oficiale, au fost următoarele:

Franţa                 1.364.000 adică 3,6% din populaţia ţării

Marea Britanie      764.000    adică 1,25%            - ″ -

Italia                      496.000    adică 1,24%            - ″ -

Statele Unite          115.000    adică 0,12%            - ″ -

Belgia                       40.000    adică 0,69%            - ″ -

România                 220.000    adică 3%                 - ″ -

                Proporţia pierderilor Regatului român este a doua după Franţa şi cu toate acestea la Conferinţa de Pace  de la Paris această imensă jertfă nu a primit recunoaşterea deplină pe linia aprecierii şi a reparaţiilor de război.

                Pentru Germania statistica a indicat 1.808.545 de morţi militari (cifră cu precizie germanică), adică 2,79% din populaţia ţării. Dintre militarii germani morţi 52.006 au fost ofiţeri.

Pierderile armatei române în vieţi de militari au fost de 2330 de ofiţeri şi 217.016 de soldaţi, conform cifrelor determinate de Constantin Kiriţescu în lucrarea sa Istoria războiului pentru întregirea neamului. Sunt luate în consideraţie pierderile militare între anii 1916-1919, adică şi cele din războiul româno-ungar război de distrugerea bolşevismului ungar.

               In aceeaşi perioadă, Regatul României a pierdut şi circa 300.000 de civili. Aceştia şi-au pierdut viaţa ca urmare a luptelor (bombardamentele aeriene, de artilerie, execuţii, etc.) şi ca urmare a epidemiilor care au bântuit ţara în acei ani (tifos exantematic, febra recurentă şi variola). In total au murit mai mult de o jumătate de milion de români.

Numărul invalizilor de război înregistraţi la I.O.V. a fost de 35.717, iar numărul văduvelor de pe urma celor morţi de 55.906. Numărul total al orfanilor de război în România Mare a fost de 360.728, împărţiţi pe regiuni de I.O.V. astfel: Iaşi 60.759, Bucureşti 121.775, Craiova 40.039, Chişinău 24.142, Cernăuţi 12.924, Constanţa 12.542, Timişoara 23.518, Cluj 40.625 (statistică publicată în albumul Pentru neam şi ţară al Societăţii Ocrotirea orfanilor de război).

ROMANIA - Primul Război Mondial – Recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România BBB X

Din cauza lipsei unui guvern stabil în Rusia şi a mai multor proteste, recunoaşterea unirii Basarabiei cu România a întâmpinat şi ea dificultăţi ca şi unirea altor provincii româneşti istorice.

            Guvernul bolşevic moscovit nu era considerat un guvern de încredere şi ca urmare Conferinţa de Pace de la Paris nu concepea să intre în tratative cu el.

               Adversarii Unirii, din Sfatul Țării, grup compus din câţiva membri ai partidului ţărănesc, din ruşi şi ucraineni au constituit la Odessa, la sfârşitul anului 1918, un „Comitet pentru eliberarea Basarabiei“, comitet care avea legături fie cu generalul anti-bolşevic Dinikin, cât şi cu sovietele. Acţiunea acelui comitet s-a manifestat prin agitaţii şi note pline de violenţă la adresa României.

              Odată cu începerea Conferinţei de Pace centrul opoziţiei moldovenești basarabene s-a mutat la Paris, unde membrii „burghezi“ ai Comitetului, împreună cu socialişti şi cu foşti înalţi demnitari ai regimului țarist au întreprins o campanie foarte activă împotriva României. Notele înaintate Conferinţei de Pace de Maklakov, fostul ministru al guvernului Kerenski la Paris, susţinea teoria imperialistă veche a Rusiei pretinzând că în 1812 Basarabia nu fusese smulsă Moldovei ci „eliberată“ de sub turci. Mai susţinea că românii nu ar forma populaţia majoritară şi că unirea s-ar fi realizat sub teroarea armatei de ocupaţie română. Mai susţinea că Sfatul Ţării nu ar fi avut existenţă legală şi că votarea Unirii s-ar fi făcut cu o minoritate în reprezentare.

                  Deşi delegaţia contestatară de la Paris nu avea nici o bază legală s-a admis totuşi o audienţă a lui Maklakov la 2 iulie 1919. Acesta a susţinut toate ce înscrisese în notele anterioare şi că Basarabia nu poate fi dezlipită de Rusia fără consimţământul acesteia, care nu ar putea fi înlocuită de un terţ, adică de Conferinţa de Pace. A mai adăugat că ar înţelege ca numai cele patru judeţe pe deplin moldoveneşti ar putea cere anexarea la România pe calea unui plebiscit.

                Consiliul Suprem al Conferinței de Pace nu a luat nici o hotărâre, iar problema Basarabiei s-a mutat în lupta din presă. Memoriile şi broşurile publicate de duşmanii rusofili ai Unirii, precum marii latifundiari Schmidt, Krupenski şi alţii, care plângeau după averile pierdute, se întemeiau pe pretinse presiuni şi abuzuri întreprinse de autorităţile civile şi militare române în Basarabia.

               Brătianu, ascultat de Consiliul Suprem, după Maklakov, a restabilit adevărul atât asupra drepturilor românilor asupra Basarabiei, cât şi asupra valabilităţii actului de Unire al Sfatului Ţării. In continuare delegaţia română a păstrat o poziţie hotărâtă, declarând că Basarabia a fost eliberată de România prin foc şi sânge şi nici o hotărâre stăină nu o va putea lua decât tot pe acea cale.

             Intre membrii Conferinţei s-a ivit o divergenţă în privinţa soluţionării problemei Basarabiei. Franţa era cu totul alături de drepturile românilor, pe când America era hotărât împotrivă. Criza provocată la Conferinţa de Pace de celelalte probleme române a împiedicat, pentru un timp, rezolvarea acestei anexiuni.

               Printre personalităţile care au fost de mare ajutor României, s-a aflat profesorul de la Sorbona, Em. De Martonne, care era referentul Conferinţei de Pace pentru chestiuni geografice şi etnografice. In urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, el şi-a format convingerea despre caracterul românesc al provinciei şi a susţinut la Conferinţă drepturile României cu toată autoritatea sa.

De altfel, problema Basarabiei nu era pur românească ci una care făcea parte integrantă din politica marilor puteri faţă de Rusia. Aliaţii apuseni erau despărţişi de mari deosebiri în abordare. S-au ţesut o mulţime de intrigi la care au luat parte şi popoare eliberate de sub jugul Rusiei ţariste.

            In 1920, după ce România a acceptat să semneze Tratatul cu Austria şi cel al Minorităţilor s-a produs o destindere între ţară şi Puterile Aliate şi Asociate, cât şi cu Rusia. Intre primul ministru Vaida Voevod şi guvernul sovietic rus s-au legat discuţii preliminare pentru reglementarea chestiunile pendinte.

                La Copenhaga, între delegatul român Ciotori şi ministrul rus Litvinov au început tratative neoficiale, în care condiţiile formulate de România erau: dreptul Basarabiei la Unire şi restituirea tezaurului de la Moscova. Conversaţiile celor doi au intrat pe o cale bună, căci comisarul rus al Afacerilor Străine, Cicerin, i-a telegrafiat lui Vaida Voevod la 24 februarie 1920: „Guvernul sovietic crede că toate chestiunile în litigiu între cele două ţări pot fi soluţionate pe calea tratativelor de pace şi că toate chestiunile teritoriale pot fi rezolvate prin bună înţelegere…“. Se ajunsese chiar la fixarea locului Conferinţei şi a delegaţiilor.

             In acelaşi timp, la 3 martie 1920, Lloyd Georges, ca preşedinte al Consiliului Suprem, i-a comunicat lui Vaida Voevod atitudinea favorabilă pentru România a chestiunii Basarabiei rămasă în suspensie. Nota Consiliului Suprem a arătat că: „după ce a luat în consideraţie aspiraţiile de ansamblu al populaţiei basarabene, caracterul moldovenesc al acelei provincii din punct de vedere geografic şi etnografic, precum şi argumentele economice şi istorice, principalele Puteri Aliate se pronunţă, pentru aceste motive, în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire, care a fost proclamată de către reprezentanţii Basarabiei…“

            Tratatul pentru recunoaşterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920 la, Paris, de către delegaţiile Imperiului britanic, Franţei, Italiei şi Japoniei, de o parte şi a României, de altă parte. Prin articolul 19 se preciza că părţile contractante vor invita Rusia să adere la acest Tratat, imediat ce va exista un guvern rus recunoscut de ele.

             Tratatul cuprindea un preambul şi nouă articole. După ce repeta motivaţiile din Hotărârea din 3 martie 1920, tratatul stipula în primul articol că: „Inaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar“. Celelalte articole vizau modalităţile de stabilire a frontierelor pe teren, modalităţile de dobândire şi renunţarea la cetăţenia română, respectarea drepturilor minorităţilor, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revenea Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum şi din celelalte aranjamente financiare ale Rusiei.

               Problema ratificării acestui tratat a generat noi complicaţii. In anul 1922 tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, iar după doi ani de zile de către Franţa. Italia a ratificat tratatul cu mare întârziere, în 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale cu România (iunie 1926) şi a unui Pact de amiciţie şi colaborare cordială (septembrie 1926).

           Incheind un acord cu URSS, în ianuarie 1925, cu privire la insula Sahalin, Japonia a preferat menţinerea unor bune relaţii cu Moscova şi, în consecinţă, nu a ratificat niciodată tratatul din 1920.

Din această cauză tratatul poate să fie lipsit de eficienţă din punct de vedere juridic. In istoriografia română s-a interpretat că acest neajuns ar afecta numai art. 2-9 ale tratatului, nu şi art. 1 care recunoaşte suveranitatea României asupra Basarabiei. Insă neratificarea de către un stat semnatar a aruncat o umbră neplăcută, umbră de îndoială asupra valabilităţii întregului act şi a alimentat propaganda sovietică pe această temă.

Reputaţii jurişti şi diplomaţi români Nicolae Titulescu şi Al. Cretzeanu, au atras atenţia asupra faptului că din punct de vedere juridic tratatul din 1920 „nu ne poate da Basarabia“ deoarece pentru Rusia el constituie res inter alios acta.

Din păcate notele ultimative sovietice din 1940 au oprit în mod brutal lupta diplomaţiei româneşti pentru recunoaşterea internaţională deplină a Basarabiei cu România.

O nouă voinţă legislativă a guvernului Basarabiei ar putea readuce Unirea.