ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Anii de neutralitate în memoriile Constantin Diamandy – Perioada finală a tratativelor

                In cei doi ani de neutralitate şi tratative, probabil că România a pierdut unele momente favorabile de intrare în luptă, dar I.I.C. Brătianu nu a vrut să-şi implice ţara fără ca Aliaţii să-şi însuşească şi să aprobe revendicările ei.

               România s-a ghidat după principii ale bunului simţ şi anume că, într-un război de uzură, pentru o ţară care nu avea nici armamentul necesar şi nici fabricile de muniţii necesare, se punea acut problema perioadei de rezistenţă, adică cât de devreme ar trebui să intervină pentru a rezista până la sfârşitul războiului.

O altă problemă care era luată în calcul, foarte importantă, era aceea că toată pregătirea fortificaţiilor României era realizată în vederea unui eventual război cu Rusia. România fiind aliată cu Puterile Centrale şi problema fabricării muniţiilor era secundară, procurând armament de la aliații germanici.

               De mai multe ori, pentru a convinge pe Sozonov şi a atenua încăpăţânarea Marelui Stat Major rusesc, Diamandy a replicat: „Nu vă îngrijiţi că România vă cere muniţii şi nu suspectaţi ce devin aceste muniţii într-o ţară care nu a intrat în război, îngrijiţi-vă de ziua când românii nu vă vor mai cere muniţii, căci dacă ar fi să intre în război alături de Puterile Centrale, România ar fi inundată de muniţiile fabricilor din Germania“. A trebuit ca pe timpul neutralităţii România să acţioneze şi în domeniul fortificaţiilor sale din jurul Bucureştiului şi de la Nămoloasa – Galaţi.

                 Alăturarea României de Antantă era un imperativ categoric, pentru că Puterile Centrale nu aveau deloc înţelegere pentru „principiul naţionalităţilor“ de care voia să beneficieze România. Guvernul a luat în calcul şi o eventuală înfrângere a Antantei, dar se considera avantajos să fie înfrântă într-o companie selectă, alături de Franţa, Anglia şi Italia. Se considera, de asemenea că o hegemonie germanică nu s-ar fi putut menţine la infinit în Europa.

Spre mijlocul anului 1916, România a reuşit ca prin alianţele ei să-i fie recunoscute revendicările din Transilvania, Bucovina şi Banat. Ea nu mai putea fi absentă din marea bătălie chiar cu riscul înfrângerii. Hotărârea definitivă de a intra în război a fost comunicată în iulie 1916 ministrului Rusiei la Bucureşti, de către I.I.C. Brătianu. Ministrul rus era Ruklevski.

                  La câteva zile după acea întrevedere Diamandy s-a dus la Florica, moşia lui I.I.C. Brătianu, şi pe timp ce era condus de gazdă în apartamentul ce îi fuse destinat, premierul i-a spus: „Am să te rog să redactezi aici declaraţia de război către Austria. Dar, totodată, trebuie să te previn că am să închid uşa până ai să o redactezi“.

                Diamandy a replicat că va avea situaţia unui prizonier, iar Brătianu i-a replicat: „Da, exact cum se petrece la Roma când se alege un Papă. Toţi cardinalii sunt închişi şi nu ies decât după alegerea Papei. D-ta vei fi sigur ca un prelat moldovean şi închis în acest apartament“. Diamandy a făcut mai multe ciorne pe care le-a ars, dar în final lucrarea a conţinut toate punctele de vedere ale României.

Totul a fost pregătit astfel încât în ziua de 27 august stil nou, atunci când se credea, după zvonuri lansate chiar de Rusia, că guvernul va demisiona şi că va veni un guvern Maiorescu, s-a organizat Consiliul de Coroană care a decis intrarea imediată în război. Cu acea ocazie Petre Carp a spus că Hohenzollernii nu se pot învinge, adică Germania. Dar Ferdinand i-a răspuns: „dar eu am învins un Hohenzollern, pe mine însumi“.

Prin pieţele şi pe bulevardele Bucureştiului, gorniştii sunau alarma. Personalităţile politice defilau pe Calea Victoriei în aclamaţiile mulţimii. Unele trăsuri au fost deshămate şi personale politice din ele au fost trase de oameni în triumf.

Acela care îşi luase responsabilitatea atât de mare de a face ca ţara să intre în război, I.I.C. Brătianu, trecuse direct de la Cotroceni, pe străzi lăturalnice, şi intrase în curtea casei fără să fie văzut de nimeni.

Peste un timp, Diamandy l-a găsit alături de soţia lui, cu o figură impresionantă, cu o privire adâncă şi foarte gravă, a omului care luase hotărâri istorice.

Soţia lui Brătianu i-a spus lui Diamandy într-o cameră alăturată: „veţi şti că de acum înainte, orice s-ar întâmpla în acest război, totul va fi aruncat în sarcina soţului meu“.

In timpul războiului astfel de învinuiri s-au auzit de multe ori. Tacit a spus: „într-un război succesul şi-l atribuie toţi, insuccesul unul singur“.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Anii de neutralitate în memoriile lui Constantin Diamandy

              Negocierile României cu Rusia, care reprezenta Antanta în răsăritul Europei, s-au complicat în anul 1915, an de înfrângeri numeroase pentru Rusia. Rusia se găsea în acel an într-una din perioadele cele mai grave şi surescitante. Aliaţii au observat şi o laşitudine a poporului rus de a continua războiul şi chiar se semnalau grave dificultăţi interne. Acea situaţie a determinat pe Aliaţii apuseni să înceapă discuţii privind Strâmtorile, pentru a da motiv Rusiei să rămână în război.

             Pe fondul situaţiei grele de pe front şi din plan intern Rusia ar fi trebuit să devină mai conciliantă în tratativele cu România, dar s-a dovedit totuşi nervoasă şi oscilantă. Negocierile cu România se resimţeau influenţate de situaţia oscilantă a realizărilor militare ruse.

               O acţiune militară de cea mai mare importanţă pentru aliaţi a fost cea de la Dardanele, acţiune care s-a terminat printr-un eşec. Speranţa care s-a pus în rezultatul acestei expediţii a avut un rol hotărâtor în negocierile cu România, în sensul uşurării lor.

            La începutul tratativelor, începând cu 1914, Aliaţii occidentali au lăsat ca România să negocieze direct cu Sozonov, ministrul de externe rus. Occidentalii se mărgineau să susţină Rusia şi să invite România de a fi mai conciliantă. Făceau şi presiuni diplomatice asupra României, fără să se implice direct în tratative.

            Când s-a declanşat expediţia spre Constantinopol, s-a considerat că o reuşită a ei va schimba situaţia războiului. Dacă ar fi căzut Constantinopolul în mâinile Aliaţilor s-ar fi uşurat imediat aprovizionarea cu muniţii şi material de război a Rusiei, Bulgaria ar fi fost nevoită ca să cedeze, Grecia s-ar fi precipitat să se alăture Antantei, iar România ar fi simţit că se poate aproviziona cu materiale de război, în mod regulat, fapt ce ar fi determinat decizia ei de ieşire din neutralitate. Din punct de vedere strategic cucerirea Constantinopolului ar fi dat o latură concepţiei politico-militare germane, concepţie bazată pe o continuitate teritorială între Berlin şi Bagdad, până la Golful Persic. Pentru a putea împiedica Turcia să reziste atacului de la Dardanele, Aliaţii erau dispuşi să facă cele mai mari sacrificii.

              Dacă până în acele momente Rusia era intrasigentă în ceea ce priveşte cererile teritoriale române, când s-a pus problema Dardanelelor s-a produs o schimbare în hotărârea ei de a face, din punct de vedere teritorial, toate concesiunile României.

           Eventuala rezistenţă a Turciei putea fi atât de mare încât, pentru prima dată, Puterile Centrale, conform celor relatate de Burian, erau dispuse a face, în Bucovina, deci din teritoriile Austro-Ungariei, concesiuni teritoriale în favoarea României. România constituia o piedică pe linia de aprovizionare a Turciei, aşa că era curtată atât de Antantă cât şi de Austro-Ungaria, în problema concesiunilor teritoriale.

               Ca urmare, în luna iunie 1915, Sozonov a trimis la Bucureşti declaraţia prin care oferea în schimbul interzicerii tranzitului muniţiilor şi aprovizionărilor Puterilor Centrale către Turcia, din partea ei şi a Aliaţilor, recunoaşterea în totalitate a revendicărilor României.

          Reuşita experienţei Aliaţilor la Dardanele ar fi avut consecinţe incalculabile pentru război, dar chestiunea Strâmtorilor avea importanţă capitală şi pentru România postbelică. O tradiţie politică seculară a Imperiului rus făcea din obţinerea Constantinopolului şi a Strâmtorilor adevărata năzuinţă a Imperiului moscovit. Năzuinţa de a stăpâni Constantinopolul şi Strâmtorile era de două secole directiva principală a întregii politici imperiale ţariste.

              Chestiunea se pierde în timp până momentul când Petru cel Mare, prin cuceriri succesive, a ajuns la Marea Neagră. Atunci el a trimis un sol la sultanul turc cerând dreptul de liberă navigaţie pentru vasele ruseşti pe Marea Neagră. Răspunsul sultanului a fost: „In diplomaţia modernă ar fi greu de găsit o imagine mai delicată pentru un scop politic“. In continuare politica ţaristă a trecut peste pura necesitate de navigare prin Strâmtori, la însăşi stăpânirea acestor strâmtori şi a Constantinopolului.

              Liberul tranzit prin Strâmtori era o necesitate a tuturor statelor riverane Mării Negre, soluţia fiind aceea de a asigura posibilitatea acelor state de acces la Marea Mediterană. Soluţia imperialistă era anularea stăpânirii Turciei cu o altă stăpânire, care ar fi fost cea rusească. Problema Strâmtorilor s-a redus până în sec. al 20-lea la un duel între Turcia şi Rusia, cu intervenţia temporară a marilor puteri occidentale care îşi impuneau pavilioanele prin Marea Neagră, anulând prescripţia turcă.

             La începutul sec. al 20-lea problema Strâmtorilor a luat o altă amplitudine, în timp ce noi state independente, ca Bulgaria şi România au apărut la Marea Neagră.

            Incă de la începutul războiului şi al tratativelor, C. Diamandy a dat chestiunii Strâmtorilor o importanţă deosebită, considerând că fără a se da garanţiile necesare liberei circulaţii prin Strâmtori nu era prudent să intre România în război alături de Rusia. Acestei probleme i-a acordat aceeaşi importanţă ca şi cerinţelor teritoriale. La început Diamandy a fost oprit de ministrul român de externe, Porumbaru, pentru a nu amplifica şi complica tratativele.

              Cu toate acestea, într-o convorbire cu Sozonov, la Petrograd, Diamandy nu s-a abţinut şi a deschis discuţia despre Strâmtori. Sozonov a declarat că problema este prematură, că o hotărâre definitivă nu s-a luat, dar oricare ar fi hotărârea, drepturile imprescriptibile ale României de circulaţie prin Strâmtori nu vor fi atinse. Documentele descoperite ulterior au adeverit că nu era nimic hotărât şi că occidentalii doreau ca problema Strâmtorilor să fie discutată la Conferinţa de Pace.

              Cu toate acestea, lasitudinea rusă a determinat pe Aliaţi să accepte repunerea pe tapet a problemei Strâmtorilor, chiar în perioada grea a Rusiei din 1915 pe front. Documentele postbelice arată cu câtă greutate s-a cedat Rusiei în chestiunea Constantinopolului şi a Strâmtorilor. Apetitul Rusiei pentru Turcia l-a stârnit şi pe cel al Aliaţilor. Atunci s-a pus pe tapet însăşi existenţa Turciei, dezmembrarea şi împărţirea Imperiului otoman. Oricum problema Strâmtorilor s-a internaţionalizat, cu toate că Rusia nu a avut nici o contribuţie armată la Dardanele.

            România, care nu intrase încă în război, în 1915, nu era informată asupra stadiului tratativelor în această chestiune. Diamandy nu s-a lăsat şi a încercat să afle poziţiile tuturor celor implicaţi, specificând că România este interesată să aibă şi ea o „cheie a casei“. A primit necontenit declaraţii că drepturile României vor fi respectate, dar erau declaraţii diverse ca formă şi conţinut. Drepturile noastre specificate de Sozonov aveau o singură variantă. Sozonov se ferea de a recunoaşte drepturile româneşti pentru flota de război, vorbind mereu numai de dreptul comercial românesc.

            Dar, Aliaţii îşi dădeau destul de bine seama de importanţa pe care o avea pentru noi problema Strâmtorilor, căci atunci când s-a pus problema publicării acordului care se concepuse între ei s-a stârnit o polemică de mai multe luni. Exista teama ca România să nu se simtă lezată în interesele ei şi descurajată de a continua războiul.

               Cu toate acestea războiul a continuat, Rusia a ieşit din el prin bolşevizare iar problema Strâmtorilor s-a reglementat mai târziu după războiul turco-grec, abia la Lausane în 1926. Atunci traficul prin Strâmtori a devenit internaţional şi fără restricţii.

               Negocierile teritoriale lungi din perioada 1914-1916 au găsit un sprijin deplin din partea suveranilor români care au intervenit personal în anumite momente. In special regina Maria a scris în mai multe rânduri atât ţarului Rusiei, regelui Italiei, cât şi vărului ei, regele Angliei pentru a susţine revendicările române şi pentru a arăta necesitatea lor pentru dezvoltarea ulterioară a statului român.

             In contrast cu suveranii români, figura ţarului Nicolae al II-lea era mai ştearsă şi mai timidă. Cu toate că era exponent al intereselor imperiului său îşi dorea foarte sincer colaborarea României. Dar spre deosebire de suveranii români, ţarul trecea printre acele negocieri cu crâmpeie de fraze şi cu amabilităţi faţă de interlocutori. O singură dată i-a spus lui Diamandy: „revendicările dvs. desigur sunt populare şi Suveranii au datoria de a asculta vox populi“.

            In negocierile noastre cu Rusia cel mai mult ne-au ajutat Franţa şi Italia. Dar privind Italia trebuie făcute unele observaţii. La începutul războiului Italia, cu interes adânc, a încercat să reţină România de a intra în război simultan cu ea, pentru că astfel ar fi fost diminuată intervenţia sa. Odată cu intrarea României, mentalitatea Italiei s-a schimbat de la cea a a unui stat neutru la cea a unuia beligerant şi de unde la început ţinea ca România să intre în război, odată produsă intrarea ei în Alianță, ea găsea că intervenţia României ar fi prea tardivă. Trebuie întărită afirmaţia că ţările Antantei de Apus erau favorabile României, însă ele doreau, înainte de toate, colaborarea acestei ţări numai ca un element care putea să scurteze războiul şi să aducă uşurarea fronturilor lor.

              Fapt este că intervenţia României putea să aducă foloase mult mai mari, dacă ar fi fost încadrată într-o ofensivă generală şi dacă intrarea ei în luptă s-ar fi făcut într-un moment mai oportun. Nimeni nu a luat în consideraţie serios că participarea României la lupte s-a datorat în mare parte la tergiversărilor rău voitoare ale Rusiei în tratative şi izolării ei de resursele occidentale de armament, izolare operată tot de Rusia.

             Diamandy, spune că: „A trebuit să apărăm pas cu pas interesele noastre, pas cu pas demnitatea noastră, să evităm toate piedicile şi toate cursele care ni se întindeau (rușii) şi că ceea ce a părut un simplu tratat cu câteva articole a fost rezultat al unei lupte continue“. Chiar şi la redactarea lui s-au ivit piedici şi dificultăţi.

              Prin documente date la iveală după război de bolşevici s-a putut vedea ce importanţă specială dădea Franţa intrării României în război. Imediat după bătălia de pe râul Somme, reprezentantul Franţei la Petrograd a făcut din partea preşedintelui guvernului, Briand, un apel călduros către Rusia pentru a ceda cererilor România, oricât de exagerate ar fi ele, pentru că armata franceză după luptele de la Verdun şi Somme nu mai avea suflul necesar pentru a mai putea continua.

              România a jucat deci rolul de paratrăsnet şi a atras asupra ei fulgerele războiului de pe toate fronturile pentru a permite, mai ales Aliaţilor din Occident să răsufle, aici fiind cuprinse Franţa, Anglia şi Italia iar Rusia numai pentru frontul din partea nordică.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Anii de neutralitate în memoriile lui Constantin Diamandy – Perioada de început a tratativelor României cu Rusia şi Antanta

          Inzestrat cu remarcabile calităţi ale unui diplomat de rasă, Constantin I. Diamandy s-a remarcat printr-o inteligenţă vie, printr-un simţ acut al observaţiei, prin echilibru, tact, o cultură bogată şi un remarcabil simţ patriotic. S-a dovedit a fi una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale diplomaţiei româneşti de la începutul sec. al 20-lea, fiind chemat să joace un rol dintre cele mai importante în câteva momente cheie ale evoluţiei statului român îndeosebi între anii 1914-1920. In calitate de prieten personal al lui I.I.C. Brătianu, C. Diamandy a îndeplinit misiuni dificile şi misiuni delicate, aducând totdeauna reale servicii României, pe care a ştiut să o reprezinte cu cinste şi demnitate.
          Incepând cu vârsta de 40 de ani (născut 1868 şi decedat în 1931), a ajuns la demnitatea de ministru plenipotenţiar la Sofia, între 1910-1912, la Roma în 1913 şi apoi la Petrograd în momente în care România era decisă să se desprindă de tratatul secret cu Puterile Centrale din anul 1883.

             Informat profund asupra lumii ruse şi al direcţiilor politicii Imperiului rus, Diamandy a deschis drumul alianţei cu Antena prin convenţia româno-rusă de la 18 octombrie-1 noiembrie 1914, numită şi Convenţia Sozonov – Diamandy. Această convenţie s-a finalizat doi ani mai târziu în Tratatul de Alianţă cu Antanta, cu Convenţia militară şi cu intrarea Regatului Român în Marele Război.

           In memoriile sale s-a referit pătrunzător la problemele divergente existente în acea perioadă între Rusia şi România, respectiv Basarabia, statutul Dunării şi cel al Strâmtorilor, fără a uita problemele Bucovinei şi Banatului. Deşi „distincte în aparenţă“ a subliniat el, „nu au fost în istorie decât aspecte ale aceleiaşi probleme: salvgardarea independenţei economice a României şi a Balcanilor împotriva Drang nach Süden a Rusiei. Or, o atingere adusă independenţei economice a unei ţări este prefaţa aservirii sale politice. Aceasta era maniera în care se simţea România faţă de Rusia…“

              In calitate de al doilea delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris, în 1919, s-a evidenţiat prin acţiunile stăruitoare în rândul Aliaţilor pentru recunoaşterea poziţiei României în război şi a rolului acesteia în restabilirea ordinii în Europa Centrală, în condiţiile extinderii bolşevice în Rusia şi, mai ales, în Ungaria.

              După ocuparea Budapestei de către trupele române, a fost numit înalt comisar al guvernului român în Ungaria. In acea demnitate a dovedit tact şi eficienţă în relaţiile cu autorităţile ungare şi aliate.

           Tratatul încheiat cu Rusia la 18 septembrie/1 octombrie 1914 prevedea neutralitatea României şi recunoaşterea frontierelor sale şi a pretenţiilor asupra Transilvaniei, cu condiţia intrării în război. Acel act urma a fi ratificat la Londra şi Paris prin grija Rusiei şi a fost prima etapă a politicii româneşti în Marele Război. El nu prevedea anularea Tratatului de alianţă cu puterile Centrale din 1883. Tratatul cu Rusia a avut aproape doi ani un caracter echivoc, care nu stabilea cu precizie viitorul Regatului Român pe parcursul războiului. Diamandy care a fost artizanul acelui tratat cu Rusia, alături de guvernul român, a înţeles că în perioada următoare neutralitatea nu putea fi menţinută, deoarece nu ar fi servit intereselor române.

De altfel, de mai multe ori s-a declarat de la Petrograd, cât şi din alte capitale că ţările care vor rămâne neutre cu arma la picior, nu vor fi primite la conferinţa păcii cu revendicările lor. Războiul început, devenit război mondial, era un război care punea problema naţionalităţilor aşa că România nu putea rămâne neutră pentru că exista o şansă majoră pentru a se realiza reîntregirea ţării conform unei dorinţe de veacuri.

              In ziua de 3 mai 1915, Diamandy a mers la Sozonov, ministrul de externe rus, cu vechi state în funcţie, pentru a-i prezenta harta pretenţiilor române. De cum a intrat în biroul de la Petrograd, Sozonov i-a spus: „acum, când Italia a intrat în război, pretenţiile României au scăzut“. Diamandy şi-a dat seama că negocierile vor fi grele, dar nu atât de grele cum au fost şi care au durat mai bine de un an. Rusia şi Antanta, în general, şi-au închipuit că devreme ce obţinuseră alierea Italiei, ataşarea României nu mai avea acelaşi preţ, dar s-au înşelat.

               La 3 mai 1915, harta expusă de Sozonov purta data de 1875 şi era colorată cu diverse culori pentru diversele naţionalităţi. Ea era dominată de culoarea verde, culoare ce reprezenta elementul slav şi cuprindea exact teritoriile dintre Tisa şi Prut, adică Transilvania, Banat şi Bucovina, tocmai teritoriile ce trebuiau negociate de România.

                  Din prima convorbire Diamandy a înţeles că pentru Transilvania nu se vor pune probleme dificile, în schimb pentru Bucovina şi Banat, unde se găseau totuşi elemente slave, se vor purta discuţii grele şi aprinse. Acea primă convorbire cu Sozonov a fost amicală, dar a dat de înţeles că România va negocia direct cu Rusia şi că nu trebuia să se aştepte la sprijinul Aliaţilor. Diamandy a precizat atunci, precum şi în documentele ulterioare, că România nu avea de gând să cadă la o învoială asupra cererilor formulate.

                  La guvernul rus şi din partea generalisimului armatei ruse Nikolai Nikolaevici, s-a tras concluzia că România lansează un ultimatum şi că propunerile ei aveau forma unor somaţii. Ca stat mare, Rusia nu putea înţelege că un stat mic care punea la bătaie sângele soldaţilor săi poate să pună condiţii la intrarea în război.

                  România nu putea fi absentă la negocierea hărţii Europei, atâta timp cât Franţa revendica Alsacia şi Lorena; Italia revendica Dalmaţia şi Trentinul, Serbia, prima atacată, revendica slavii ce se mai găseau în Dubla-Monarhie, Germania revendica teritorii răsăritene, bulgarii revendicau Macedonia sârbească. Această ţesătură, parţial expusă, a determinat concepţia că fiecare ţară trebuie să lupte pentru a-şi obţine sau apăra interesele teritoriale.

                  România considera că îndeplinirea cerinţelor reîntregirii sale trebuia rezolvată chiar în acest război generalizat, deoarece problema se putea rezolva dintr-odată integral, nu pe etape cum se reîntregise Italia. Pe deasupra revendicările române urmau şi concepţia lui I.I.C. Brătianu, care susținea că noua Românie trebuia să se reazeme pe fruntarii naturale, cele care apără şi hotărăsc mai bine interesele statului (în cazul nostru acestea fiind mari cursuri de ape).

                 Regatul României, ca stat mic nu putea intra într-un război cu participarea unor state mari, fără a avea la bază un tratat politic ferm. I.I.C. Brătianu, ca şi alţii, ştia că după război pretenţiile statelor mici puteau fi ignorate de statele mari învingătoare, dacă nu exista un tratat ferm. Fermitatea cu care România şi-a apărat interesele teritoriale viitoare a fost catalogată de Rusia drept o încercare de precupeţire negustorească a participării la război, impresie falsă pe care Rusia a transmis-o şi altor capitale Aliate.

             Guvernul nostru şi-a dat seama de la început că pentru realizarea dezideratelor teritoriale de reîntregire, se putea sprijini mai ales pe Aliaţii occidentali, dar şi că sprijinul lor avea limite. Aliaţii noştri doreau în primul rând sprijinul militar român şi aşezau pe plan secund chestiunea principală a formarii noului stat român.

                  Diamandy a amintit în memorii o frază definitorie a preşedintelui Poincare al Franţei: „noi uităm că statele neutre cărora ne adresăm pentru a le cere să intre în război, intră pentru interesele lor, iar nu pentru interesele noastre“. In principiu Franţa, Italia şi Anglia ar fi dorit după război o Românie satisfăcută, dar ele nu aveau preocuparea de a se zbate pentru fiecare kilometru pătrat solicitat de acest aliat mic. Faptul de a crede că Aliaţii puteau să se identifice absolut cu toate interesele românești era o eroare politică. România a trebuit să lupte militar şi politic pentru propriile sale interese. Spre exemplu, dacă România s-ar fi mulţumit cu un sfert din Banat şi trei sferturi din Bucovina, nici unul dintre Aliaţi nu ar fi reproşat României că a fost modestă.

                Trebuie specificat, în prim plan, că Rusia nu dorea să aibă lângă ea o Românie prea puternică pe care o folosise două secole şi jumătate drept teatru de războaie. Intr-un document apărut după război un însărcinat de afaceri rus la Bucureşti scria: „Pentru noi era important ca prin intrarea României în război să se economisească vărsarea de sânge rusesc; cât priveşte chestiunea măririi României, aceasta era pentru noi complet secundară“. Forma este cinică dar fondul era adevărat.

                 Imprejurările în care au început negocierile au fost foarte anevoioase, negocieri care s-au referit la început numai la revendicările teritoriale româneşti, după care s-au desfăşurat cele privind Convenţia militară.

De multe ori Rusia arăta guvernului român şi Aliaţilor că negocierile au ajuns într-un punct insurmontabil. Prima dificultate s-a legat de Bucovina şi Banat. In Bucovina existau elemente ucrainene şi Rusia se arăta protectoare a tuturor elementelor slave. In Banat erau elemente slave revendicate de sârbi şi Rusia a fost protector al Serbiei până la prăbuşirea Imperiului rus, în 1917. Rusia dorea să ne dea din Bucovina (în 1915) Linia Sucevei, pentru că acolo se găseau mormintele voievozilor români. Va să zică din revendicarea română până la Prut, ruşii doreau să dea numai două morminte.

               Bineînţeles când se făcea o astfel de mare concesiune, care părea totdeauna a fi ultima, dar de fapt totdeauna era penultima, se producea o vâltoare mare în cancelariile Aliaţilor. Vâltoarea cuprindea Parisul, Londra şi mai târziu Roma, discutându-se intransigenţa României şi precupeţirea tenace a teritoriului Bucovinei. România ceruse Bucovina până la Prut, râul fiind o frontieră clară şi sigură.

                 In Banat problema nu era pur etnică ci economic teritorială. Orice ştirbire a acestei provincii ar fi creat un cap de pod de revendicări şi de conflicte viitoare. Pentru sârbii din Banat, regatul român a pierdut pe românii din valea Timocului.

                 Rusia avea tendinţa făţişă de a pune mâna pe strâmtorile Bosfor şi Dardanele, iar România nu ştia care va fi soluţionarea finală a acestei pretenţii obraznice. Ca atare România nu putea să accepte ca ruşii să pună mâna pe ambele maluri ale Dunării ca pe o nouă strâmtoare (prin intermediul sârbilor).

Pentru a rezolva problema Banatului, atât de disputat de Rusia pentru protejaţii săi, Diamandy a pus problema ca discuţiile să se poarte direct între România şi Serbia, deoarece ruşii se gândeau să acorde numai linia Cernei.

              Dar la acea dată Serbia nu mai avea cu adevărat un stat. Guvernul, regele şi restul armatei se refugiaseră în insula Corfu. In această situaţie, cererea României asupra Banatului avea un aspect moral, ceva defavorabil unui stat ca România, aflat în integralitate. Nu trebuia să creăm impresia că statul român a profitat de zdrobirea Serbiei pentru a-i smulge concesiuni (a se reţine că la acea dată Banatul aparţinea încă Austro-Ungariei).

                 La începutul tratativelor din 1914, Rusia ar fi dorit ca toate chestiunile legate de război şi teritorii să se trateze numai prin ea, pentru că astfel România ar fi devenit mai maleabilă, fără de sprijin din Occident.

Pe atunci Diamandy şi Brătianu nu ştiau să Sozonov se adresase aliaţilor pentru izolarea României, dar oricum această politică se simţea.

            Partea română a purces a afla pe diverse căi diplomatice care dintre părţi era mai grăbită în finalizarea tratativelor: România de a avea teritoriile ei, ori Aliaţii de a avea concursul României. S-a dovedit că Aliaţii, aflaţi în vâltoarea războiului, erau mai grăbiţi de a avea concursul României, decât România de a intra în război.

                 Aliaţii occidentali erau miraţi de ce guvernul român nu vrea să intre în război fără un tratat aşa cum făcuseră ei pentru rezolvarea revendicărilor. Li s-a răspuns că o astfel de participare la război şi-o pot permite numai marile puteri. Statele mici trebuiau să se apere prin tratate, care nici ele nu erau totdeauna sigure. In plus, I.I.C. Brătianu considera că ar fi inadmisibil ca România într-o coaliţie în care se găsea şi Rusia, puterea pe care o cunoştea de la Tratatul din 1978, să nu se acopere de un Tratat politic cu condiţii absolute, exprese şi amănunţite privind revendicările sale. Şi curios, nici în străinătate şi nici în ţară nu s-a înţeles pe deplin acest punct de vedere.

                In diplomaţia românească din acei ani ai neutralităţii era o necesitate de a arăta că partenerul cel mai puţin grăbit în a trata era România. O seamă de politicieni ai vremii, printre care Paleologue, Buchanan şi Churchill au făcut o serie de liste personale cu ocaziile pierdute de România pentru a intra cu mai multă siguranţă în război. România, ca ţară mică şi cu resurse materiale de război restrânse nu putea risca să intre oricând într-un război de durată fără a-şi pune problema unui dezastru.

                  Mareşalul francez Foch, care reprezenta elementul militar nu s-a ferit de a critica pe politicieni. El spunea că politicienii caută un succes politic prin intrarea României în război cât mai repede. Dar el, ca militar, considera că „România trebuie să intre în război în momentul cel mai oportun“ (el încă nu era comandantul general al frontului de Apus). Foch mai spunea că într-o luptă ce comportă o masă de rezervă, nu este important să o aduci în luptă cât mai curând, ci în momentul cel mai oportun.

               Antanta nu a avut un Comandament unic decât după înfrângerea României şi după scoaterea Rusiei din război. De lipsa acestui Comandament unic se plânsese şi generalul Joffre înainte de a părăsi comanda frontului de vest.

             Pe toată perioada neutralităţii s-au practicat succesiv, asupra României, presiuni externe de intrare în război sub diverse forme şi sub diverse atitudini. La acestea se adăugau presiunile interne.

Propaganda Aliaţilor se intensifica urmărind grăbirea intrării României în război dar şi de a anihila propaganda germană făcută cu mijloace băneşti reale, cu o corupţie fără precedent şi fără nici un scrupul. Presiunea internă mergea până la planuri de a se răsturna dinastia şi de a înlătura pe I.I.C. Brătianu de la putere, în speranţa de a aduce un guvern mai înfeundat Antantei.

           Negocierile cu România din al doilea an al neutralităţii sale, din 1916, au corespuns cu una dintre perioadele cele mai grave ale Rusiei, anul cu înfrângerile cele mai numeroase. Aliaţii au observat un fel de oboseală a poporului rus de a continua războiul aşa că în acel an au consimţit, tocmai pentru a menţine Rusia în război, să înceapă discuţii despre cedarea Strâmtorilor. Negocierile româno-ruse nu au fost uşurate nici în acea perioadă din cauza mândriei unui stat puternic pus în dificultate, care nu vroia să fie conciliant cu un stat mic în astfel de situaţie.

              S-a produs un cerc vicios pentru un timp: atunci când ruşii se aflau în poziţie rea, când se retrăgeau pe tot frontul, se arătau mai dispuşi să cedeze, dar atunci România era mai puţin dispusă să intre în război. Imediat ce situaţia frontului rus se redresa, intransigenţa Rusiei se manifesta din nou şi concesiunile cerute de România nu erau satisfăcute. Toate acele tratative încâlcite şi ambiţioase s-au încheiat prin Tratatul dintre România şi Antantă din 4/17 august 1916, în condiţiile acceptării solicitărilor române, dar şi sub un ultimatum al Aliaţilor mari din Antantă. Tratatul de alianță şi Convenţia militară au împins România într-o aventură militară căreia i-a făcut faţă cu eroism dar şi cu imense pierderi.

           Tot ce s-a stipulat în convenţia militară nu a fost respectat de Aliaţi, transformând România într-un paratrăsnet pentru Puterile Centrale, iar Rusia a dus o politică militară care viza deja de mult sacrificarea Munteniei în mâna inamicilor germani. Trupele ei de ajutor au sosit cu mare întârziere şi nu au intrat în luptă pentru a opri înaintarea inamicului decât atunci când s-a ajuns pe linia Siretului inferior. S-a vorbit chiar de o înţelegere între ruşi şi austro-ungari, cu acordul Germaniei, de împărţirea Regatului Român, deşi la acea dată erau inamici.

             Tratatul politic a servit însă României pe timpul Conferinţei de Pace de la Paris pentru a-şi adjudeca teritoriile pretinse. Dar adjudecarea şi ocuparea nu s-a realizat uşor ci prin noi sacrificii militare. In condiţii diferite, Basarabia şi Bucovina au fost ocupate militar înainte de finalul Marelui Război, iar Transilvania a devenit provincie română după lupte grele în anii 1918-1919 când frontierele promise prin Tratat au fost impuse prin cucerire militară şi îngenunchere a Ungariei.

          Pe timpul Conferinţei de Pace atitudinea Aliaţilor nu s-a dovedit prea prietenoasă, ceea ce a determinat guvernul român să impună pretenţiile teritoriale stabilite prin tratat atât diplomatic cât şi prin forţa armelor.

ROMANIA - BBB - X - Anii de neutralitate ai României din consemnările lui Maurice Georges Paleologue – ministrul plenipotenţiar al Franţei în Rusia

             Maurice-Georges Paleologue (1859-1944) provenea dintr-o familie de origine română cu rădăcini bizantine. Un intelectual rasat, diplomat şi scriitor, ajuns membru al Academiei Franceze din 1928 şi-a dovedit calităţile de iscoditor persuasiv şi fin psiholog în lumea diplomaţiei. Experienţa şi calităţile l-au ridicat la demnitatea de ministru plenipotenţiar al Franţei în Rusia între anii 1914-1917, adică până la bulversarea revoluţionar-bolşevică a marelui aliat din Antantă.

Maurice Georges Paleologue

             In jurnalul său meticulos a făcut însemnări despre România ori de câte ori a avut ocazia. A manifestat faţă de România serioase rezerve, adoptând, uneori, în problemele româneşti, pe timpul negocierii alianţei cu Antanta, atitudini vizibil diferite de cele ale guvernului român. In atari situaţii, premierul francez, Briand, l-a atenţionat în multe rânduri să nu se depărteze de interesele Franţei în colaborarea militară a României. Aflându-se în relaţii foarte apropiate de Sozonov, ministrul de externe rus, deşi nu a neglijat instrucţiunile Parisului, s-a pronunţat pentru o linie politică mai fermă faţă de solicitările emise de I.I.C. Brătianu. Aşa cum a făcut, de exemplu, la 7 mai 1915, atunci când a propus Petrogradului să înainteze la Bucureşti o notă a Antantei în care să se precizeze teritoriile Austro-Ungariei pe care România le putea anexa, ca şi necesitatea unei cooperări imediate. Propunerile au fost respinse deoarece nu corespundeau revendicărilor române.

              Intervenţia ministrului de externe francez, Delcasse şi vizita acestuia în Rusia, în vara aceluiaşi an 1915, a contribuit la ameliorarea cursului negocierilor, iar Paleologue a fost adus la o altă atitudine în susţinerea acţiunii de atragere, cu orice preţ, a României în Antantă. La 21 octombrie 1915 a primit de la guvernul său şi instrucţiuni ferme. Cu toate acestea, chiar în 1916, se arăta neîncrezător în poziţia României, pe care a caracterizat-o duplicitară, exprimându-şi nemulţumirea faţă de „intransigenţa“ premierului român. Antipatia lui faţă de România reiese şi din fraza: „Domnul Brătianu se crede un politician fin pentru că a evitat până acum să se lege de Rusia printr-o convenţie militară, dar să nu uite că, la rândul ei, Rusia rămâne liberă de orice angajament faţă de România“. Era vorba de o aluzie evidentă la acordul româno-rus din 10 octombrie 1914.

           Paleologue s-a dovedit pe ansamblu un politician al Antantei ostil României. El a influenţat şi adoptarea unui ton imperativ faţă de guvernul Brătianu, ton care s-a tradus prin propoziţia „acum ori niciodată“, pronunţată aproape concomitent în mesajele de la Petrograd şi Paris.

               In final a devenit conştient de necesitatea intervenţiei României pentru ţara sa, devenind şi bine informat asupra stării de iritare a opiniei publice franceze la adresa atitudinii Rusiei în această chestiune, Paleologue a început a insista asupra acceptării condiţiilor lui Brătianu faţă de guvernul rus.

                   Istorisirile lui Paleologue despre România neutralităţii sunt secvenţiale şi aşa trebuie prezentate, după cum urmează:

                   La 6 august 1914.  Sozonov mi-a comunicat că l-a chemat pe ministrul României, Diamandy, pentru a-i cere concursul imediat al armatei române împotriva Austro-Ungariei. In schimb a oferit Bucureştiului dreptul de a anexa toate teritoriile Austro-Ungariei, locuite de o populaţie română, adică cea mai mare parte a Transilvaniei şi regiunea de nord (sic!) a Bucovinei. In plus, a spus Sozonov, Antanta ar garanta integritatea teritorială a României. Pentru neutralitatea Bulgariei, Sozonov oferea districte sârbeşti din Macedonia.

                      Joi 13 august 1914. Guvernul României a refuzat propunerile guvernului rus invocând legăturile de veche şi sinceră prietenie care unesc pe regele Carol I de împăratul Franz Joseph. Cu toate acestea, România a luat act de propunerile ruse, apreciind caracterul lor atrăgător, dar în această fază a războiului se va limita numai la menţinerea echilibrului în Balcani.

                    Luni 12 octombrie 1916, Paleologue consemna că: Regele Carol I a murit ieri, la 76 de ani. Atâta timp cât trăia el nu ar fi existat nici o şansă de a alătura România de Antantă. Noul rege, Ferdinand I, va avea judecata şi mâinile mai libere. In plus, regina Maria are legături familiale şi foarte afectuoase cu Anglia şi Rusia.

                   Joi 22 octombrie 1914. Succesele ruse din Polonia ar oferi ocazia ca România să atace Austro-Ungaria, dar premierul Brătianu, singurul stăpân al politicii româneşti, se arată din ce în ce mai nehotărât şi evaziv.

                Sâmbătă 21 noiembrie 1914. Ţarul a prezentat pe o hartă cu speranţele sale de după război. El a spus că în Prusia Orientală, Germania va trebui să consimtă la o rectificare de frontieră, rectificare pe care Statul Major rus ar dori-o până la gurile Vistulei. Posnania şi Silezia, în parte, vor fi indispensabile pentru reconstituirea Poloniei. Galiţia şi partea de nord a Bucovinei vor permite Rusiei să atingă limita ei naturală, Carpaţii. Ţarul a mai adăugat că va fi obligat să asigure imperiului său libera trecere a Strâmtorilor, dar că nu are încă concluzii ferme. El a precizat că pe de o parte turcii trebuie expulzaţi din Europa, iar, pe de alta, Constantinopolul trebuie să devină un oraş neutru, cu un regim internaţional. Ca atare Tracia de Nord până la linia Enos-Midia, ar fi dată Bulgariei. De la această linie până la ţărm şi afară de împrejurimile Constantinopolului, restul va fi atribuit Rusiei. (Desigur că legătura către aceste noi posesiuni ruseşti urma a se face prin Dobrogea românească).

                Intinzând o altă hartă a Balcanilor în faţa lui Paleologue a prezentat modificările teritoriale dorite.

Serbia urma a anexa Bosnia, Herţegovina, Dalmaţia şi nordul Albaniei, afară de Vallona, care s-ar cuveni italienilor. Bulgaria dacă ar rămâne înţeleaptă ar primi de la Serbia o compensaţie în Macedonia. Paleologue a întrebat care va fi soarta Austro-Ungariei. Ţarul a spus că dacă Italia şi România vor intra în luptă, Austro-Ungaria va supravieţui cu greu. Asociaţia austro-ungară dând faliment, ţarul considera că asociaţii nu vor mai vrea să lucreze împreună. Ungaria lipsită de Transilvania va mai menţine cu greu pe croaţi sub dependenţa sa Boemia îşi va revendica cel puţin autonomia, iar Austria s-ar reduce la vechile state ereditare, la Tirolul german şi la provincia Salzburg.

              Aprilie 1915, Paleologue s-a dus la generalisimul Nikolai Nikolaevici, mare duce. I-a cerut imediata cooperare a Italiei şi a României, ca necesitate imperioasă. A specificat că nu este vorba de un strigăt disperat de ajutor, dar că fără cooperarea celor două ţări războiul se va prelungi încă multe luni, cu riscuri teribile. Paleologue a replicat că probabil pretenţiile Rusiei asupra Strâmtorilor vor împiedica aderarea celor două guverne.

        Vineri 7 mai 1915. Victoria austro-germanilor la Tarnov, Gorlice şi Iaslo s-a răsfrânt şi asupra pretenţiilor guvernului român, Brătianu susţinând pretenţiile tot mai tăios. Calculează probabil să împingă Rusia la un refuz decisiv, de care el s-ar servi pentru a trage foloase din politica de neutralitate.

         Marţi 18 mai 1915. Paleologue l-a găsit pe Sozonov foarte iritat de o telegramă primită de la Bucureşti, telegramă pe care o considera jicnitoare prin aroganţă şi pretenţii. Sozonov mai avea şi informaţia că Brătianu s-ar fi exprimat în faţa mai multor diplomaţi străini. „Nu este momentul ca Rusia să vorbească cu un glas tare!“ Paleologue a reuşit totuşi să-l determine pe Sozonov să facă noi paşi în direcţia înţelegerii. Sozonov a fost de acord cu concesii în Bucovina şi pe malul dunărean al Banatului. Aceasta pentru că situaţia frontului rusesc era departe de a fi sigură.

         Miercuri 19 mai 1915. Sozonov a transmis la Bucureşti cele două concesii cu condiţia cooperării imediate a armatei române.

          La 1 noiembrie 1915. La iniţiativa guvernului francez cele trei puteri aliate au negociat cu guvernul român autorizarea de trecere prin Moldova şi peste Dunăre a unei armate de ruşi pentru a sprijini pe sârbi.

            Joi 4 noiembrie 1915. Brătianu a comunicat ministrului plenipotenţiar al Angliei refuzul categoric de a permite tranzitarea armatei ruse.

In plus el a enumerat condiţiile generale de ordin militar, pentru care România ar accepta aderarea la Antantă:

1. – O armată franco-engleză de 500.000 de oameni să fie reunită în Balcani;

2. – O armată rusă de 200.000 de oameni să fie concentrată în Basarabia;

3. – Armata franco-engleză din Balcani şi cea rusă din Basarabia să se angajeze temeinic împotriva bulgarilor;

4. – De la Marea Baltică şi până în Bucovina armatele ruse să atace energic pe austro-germani;

5. – Armata română să primească din Franţa şi din Anglia, pe linia Arhanghelsk, toate armele şi muniţiile care-i sunt necesare.

Până la realizarea acestor condiţii guvernul român îşi va păstra libertatea de acţiune.

        Luni 8 noiembrie 1915. Sozonov a citit o scrisoare sosită de la Alexeev în care se arăta că din informaţiile Marelui Cartier General, armata rusă nu mai trebuia să conteze la acea dată pe concursul românilor şi ca atare transportul unei armate ruse peste Dunăre era imposibil. De asemenea preciza că nu putea fi luată în considerare nici o debarcare la Varna sau Burgas fără ca flota rusă să dispună de Constanţa ca bază de operaţii. Tonajul total al navelor ruse intrunite la Odesa şi Sevastopol putea permite transportul simultan a 20.000 de oameni aşa că distanţa pe mare fiind lungă, primele trupe debarcate ar fi puse în pericol până la debarcarea integrală a corpului expediţionar.

        Luni 24 ianuarie 1916. Paleologue aprecia că permanentele tergiversări ale lui Brătianu puneau România într-o situaţie periculoasă, deoarece forţele germanice începuseră să folosească un ton ameninţător. Ministrul rus la Bucureşti, Poklevski, a făcut presiuni asupra lui Brătianu pentru a-şi exprima intenţiile.

Brătianu i-a răspuns: „Eu ezit între două opinii. Or, limbajul agenţilor germani şi austro-ungari nu trădează din partea guvernelor lor decât o atitudine de indispoziţie motivată de problema grâului românesc. In acest caz, îmi va fi mai uşor să acord Germaniei şi Austro-Ungariei unele compensaţii. Or, acest limbaj este preludiul unui ultimatum, care ar impune, de exemplu, demobilizarea imediată a armatei noastre. In acest caz, sper să rămân stăpân pe opinia publică de la noi şi voi respinge ultimatumul“. Poklevski a precizat că în a doua ipoteză Statul Major român ar trebui să discute imediat cu cel rus. Nu este nici o zi de pierdut. Brătianu a fost convins de acest lucru dar a adăugat: „Sosirea rapidă a unei armate ruse la gurile Dunării ne-ar fi indispensabilă pentru a ne apăra în faţa unui atac al bulgarilor în Dobrogea“.

            Sozonov l-a rugat pe generalul Alexeev să examineze chestiunea fără întârziere, dar Paleologue a rămas la convingerea că gândul ascuns al lui Brătianu era evident. El dorea să lase pe seama Rusiei sarcina de a opri pe bulgari, în scopul de a îndrepta întregul efort al armatei române spre Transilvania, ţinta ambiţiilor naţionale.

              Din discuţia avută de Sozonov cu ministrul de război a reieşit că generalul Polivanov nu credea în posibilitatea de a scoate de pe front o armată de 150.000-200.000 de oameni pentru a o expedia în Moldova (acţiune pentru care mai târziu s-au găsit resurse mult superioare dar fără aceeaşi eficienţă).

                Marţi 25 ianuarie 1916. La un dejun Paleologue l-a întrebat pe ministrul român C. Diamandy de ce d-l Brătianu nu vede că prin atitudinea de revendicări succesive se expune la cele mai umilitoare eşecuri, mai ales atunci când negociază cu ruşii, sau nu poate fi destul de concret, de prevăzător, de limpede. Paleologue a amintit şi că în momentul respectiv, sub influenţa ultimatumului german, românii nici nu au schiţat o convenţie militară cu Statul Major rus şi că această politică i se părea o nebunie.

              Diamandy a răspuns că d-l Brătianu nu are încredere în ruşi şi nu vrea să se angajeze faţă de ei decât în ultima oră. Şi această ora o va stabili el singur.

            Paleologue a făcut o amplă pledoarie, că în ultima oră îi va fi foarte greu armatei ruse să se organizeze şi să intervină. Pentru o astfel de intervenţie trebuindu-i mai multe luni. Diamandy a răspuns destul de emoţionat. „Da, situaţia noastră ar fi critică, căci cu cei 500.000 de soldaţi ai noştri nu putem să protejăm în acelaşi timp 500 de km ai Dunării şi 700 de kilometri ai Carpaţilor. Tocmai de aceea trebuie, în mod absolut, ca ruşii să ne acopere Dobrogea împotriva unei ofensive a bulgarilor“. (In final românii au mobilizat peste 1.000.000 de oameni la intrarea în război).

                Joi 27 ianuarie 1916. După analiza mijloacelor de care ar dispune Rusia pentru a susţine, eventual, România, generalul Alexeev a emis următoarele concluzii:

1. – O armată rusă de 10 divizii ar putea fi destinară în sprijinul României (adică circa 200.000 de oameni);

2. – Distanţa, dificultatea transporturilor, starea căilor ferate din România se opun trimiterii acestei armate peste Dunăre, în special în regiunea cea mai ameninţată de bulgari, adică la sud de Dunăre;

3. – Armata de sprijin ar trebui concentrată în Moldova de Nord, astfel încât să ameninţe flancul drept al armatelor austro-ungare; această concentrare s-ar realiza destul de rapid.

4. – O ofensivă energică ar fi declanşată de îndată spre Nord-Vest, în acelaşi timp cu operaţiile angajate pe frontul general rus;

5. – Armata română ar putea, astfel, să-şi folosească toate forţele pentru a respinge atacul bulgarilor din sud şi a acoperi frontiera dinspre Transilvania;

6. – Este necesar ca un ofiţer al Statului Major român să fie trimis de urgenţă la Marele Cartier General rus pentru a negocia bazele unei convenţii militare. (Aceste concluzii eliminau orice intervenţie rusă în Dobrogea şi concomitent eliminau direcţia română de atac spre Transilvania, situaţie de război ce nu corespundea intereselor române).

           Miercuri 2 februarie 1916. Sozonov comunică faptul că Brătianu a considerat cele expuse de Alexeev ca o bună bază de discuţii dar vrea ca aceasta să se desfăşoare la Bucureşti, de teama ca Germania să nu fie informată. De aceea a doua zi a plecat spre Bucureşti colonelul Tatarinov, ataşatul militar la Bucureşti numit din acel moment.

              Joi 2 martie 1916. Paleologue a primit o telegramă destinată Ţarului în privinţa chestiunii românilor, telegrama care pleda pentru a se face toate eforturile de atragere a României prin acceptarea de către Rusia a cerinţelor sale.

              Pe de altă parte ataşatul militar rus la Bucureşti, colonelul Tatarinov, înarmat cu toate puterile şi cu toate informaţiile pentru a porni negocierea, a primit de la Brătianu răspunsul că „Ziua în care România va părăsi neutralitatea nu a sosit şi există destul timp pentru ca cele două părţi să se pună de acord“.

             In confesiunile sale Paleologue a continuat să prezinte zilnic evenimentele care priveau România şi cele legate de data aleasă de Brătianu pentru a intra în război. Nu au fost uitate nici cerinţele lui succesive şi iritante de a primi asigurări clare şi bine transpuse în Tratatul de alianţă.

             Extenuat de pretenţiile lui Brătianu, care nu înceta să pună în lumină rea propunerile şi condiţiile ruse, Paleologue a insistat să pună sub semnul îndoielii „ora“ aleasă de Brătianu pentru intrarea în luptă. El a susţinut că România a pierdut trei ocazii mai bune de a intra în conflagraţie:

1. – la începutul lunii septembrie 1914, când ruşii intrau în Lemberg şi când Austria şi Ungaria, surprinse şi derutate erau incapabile să apere frontiera de pe Carpaţi;

2. – în luna mai 1915, dată la care intra în luptă Italia iar din punct de vedere politic şi militar Rusia se afla în toată puterea sa. Venizelos conducea Atena, iar Bulgaria încă ezita de care parte să treacă.

3. – în urmă cu două luni şi jumătate, faţă de august 1916, la începutul marii ofensive ruseşti, înainte de sosirea întăririlor germane şi turceşti în Galiţia şi Transilvania, înainte ca Hindenburg să fi dirijat pe frontul oriental toate eforturile virtuozităţii strategice.

In toate momentele anterioare datei semnării Tratatului de alianţă a României cu Antanta, Brătianu a dus politica asigurării condiţiilor politice şi militare sigure, s-a temut să nu pună în pericol existenţa statului şi să asigure condiţiile materiale armatei române. Desigur că urmărirea cu cerbicie a condiţiilor sale a nemulţumit pe aproape toţi viitorii Aliaţi şi mai ales pe ruşii cei vicleni. Brătianu nu ar fi putut intra în război cu o armată mult prea nepregătită şi cu o ţară lipsită de garanţiile politice ce o interesau, readucerea la ţara mamă a tuturor românilor înrobiţi de statele vecine.

ROMANIA - Primul Război Mondial - BBB - X - Confesiunile ministrului Sainte-Aulaire privind România invadată în 1916 şi "Concursul" Rusiei

             Ministrul plenipotenţiar al Franţei, Saint Aulaire, a rămas în România, cu deosebit ataşament, şi pe perioada înfrângerilor suferite în toamna-iarna lui 1916 de armata română. In confesiunile sale, publicate mult mai târziu, a făcut legătura dintre perioada neutralităţii României, din care a prins numai ultima lună, şi perioada grea ce a urmat atât pe front cât şi în perioada claustrării în Moldova, până la reluarea luptei alături de Antantă la 10 noiembrie 1918. A rămas alături de prietenii români şi pe perioada grea de controverse diplomatice din timpul Conferinţei de Pace de la Paris, sprijinind aspiraţiile lor teritoriale, promise prin Tratatul de alianţă semnat la 4/17 august 1916. S-a bucurat de victoriile armatei române în războiul cu ungurii, victorii ce i-au adus pe români în centrul Europei, la Gyor, şi au derutat pe marii Aliaţi.

             Saint Aulaire spunea că abandonată de aliaţii săi, înconjurată de duşmani, România nu putea să reziste mult timp unei împătrite îmbrăţişări austro-germano-bulgaro-turce. Lovită cu forţe mult superioare de inamicii din Puterile Centrale, frontul ei s-a rupt treptat în toate părţile, la sud, la nord, pe Carpaţi şi în Dobrogea.

               La Bucureşti, ca şi la Paris, s-a văzut în dezastrul de la Turtucaia un „Charleroi românesc“, unde forţele franceze au fost nevoite să cedeze în faţa artileriei grele germane. De la exaltarea produsă de efemera ocupare unor teritorii din Transilvania s-a trecut la o retragere sângeroasă, asemănătoare celei ce a urmat în Franţa după tot o efemeră ocupare a Alsaciei. Mulţi se întrebau când se va produce o „Marnă“ a românilor, adică o stabilizare durabilă a frontului.

               Saint Aulaire şi-a dat seama că inactivitatea armatei lui Sarrail de la Salonic a fost una din cauzele dezastrului românesc, prin lăsarea inamicilor germano-bulgaro-turci să acţioneze victorios şi dur pe frontul de sud, front care nu ar fi trebuit să dispună de forţele bulgare larg disponibile şi care ar fi trebuit să beneficieze de un ajutor eficient şi puternic în număr de oameni al ruşilor.

                România a fost minţită viclean că Sarrail va atrage armata bulgară şi va înainta spre Dunăre, iar pe deasupra a primit din partea ruşilor numai un ajutor simbolic şi apatic în Dobrogea. Rusia ar fi trebuit să trimită în Dobrogea circa 200.000 de oameni (conform cererii române) care să descurajeze pe bulgari şi să apere frontul sudic al României. Din neputinţă, sau din calcule politice ascunse, pro-bulgăreşti şi anti-româneşti, n-au fost trimise decât numai două divizii de infanterie şi una de cavalerie, cu un comandant general mult prea puţin combativ.

                Nu este de neglijat nici gândirea rusă ca Dobrogea să nu mai aparţină României şi să facă legătura prin Bulgaria cu Constantinopolul atât de dorit de țari.

                Saint Aulaire relatează că într-un ocean de amărăciune, din toamna lui 1916, a trăit fericirea sosirii la Bucureşti a Misiunii Militare Franceze, aşteptată cu cea mai mare nerăbdare. Trimiterea acestei misiuni a constituit singura măsură de valoare a generalului Joffre în ajutorul României păcălite cu atâta viclenie la 4/17 august 1916.

               Misiunea era condusă de generalul Berthelot, o alegere inegalabil de bună pentru o situaţie în care se afla armata română. Colaborator al lui Joffre la Marna, el urma să pregătească o "Marna românească", care urma a face Antantei un serviciu poate vital, întârziind cu şase luni prăbuşirea frontului rus şi blocând astfel o mare parte a armatei germane.

         La întâlnirea din gura Periş, Saint Aulaire şi Berthelot s-au îmbrăţişat, pentru că ambii aveau recomandări pline de entuziasm unul despre celălalt, prin bunăvoinţa unor cunoştinţe comune. Misiunea condusă de Berthelot era compusă din 1200 de combatanţi, din care 400 de ofiţeri, printre ei 12 locotenenţi-colonei, toţi cu o înaltă calificare pentru a fi detaşaţi pe lângă marile unităţi române, ca agenţi de informaţii, de legătură şi apoi de execuţie.

              Berthelot i-a spus lui Saint Aulaire la întâlnire că: „mă felicit de a vă întâlni în postul pe care prezenţa noastră îl face cel mai util, statul nostru major fiind aici mai larg reprezentat decât în orice altă ţară. “.In privinţa instrucţiunilor, a spus Berthelot, presupun că sunt aceleaşi cu ale dumneavoastră, asta dacă le aveţi într-adevăr, pentru că Quai d'Orsay nu face risipă de instrucţiuni. Iată ultimele cuvinte ale generalului Joffre când mi-am luat rămas bun de la el: "Rusia nu va vedea cu ochi buni venirea dumneavoastră". Din această cauză nu fiţi încrezător. Cât despre români, rolul de consilier este totdeauna mai delicat; trebuie, înainte de toate să le câştigaţi încrederea şi inimile“.

             Berthelot le-a câştigat atât de bine, chiar de la primul contact, încât regele şi Brătianu i-au făcut chiar în ziua sosirii propunerea de a îndeplini funcţia de şef de stat major al armatei române.

          Saint Aulaire înclina ca Berthelot să accepte propunerea, dar generalul s-a arătat mai diplomat şi a răspuns regelui: „Prefer să rămân pe lângă Domnia Voastră fără nici un titlu, numai cu buna mea credinţă“. Spre cinstea ambelor părţi armonia nu a încetat să predomine între ofiţerii români şi francezi, aşa cum ea a predominat la nivelul superior, între rege şi generalul francez.

           In fiecare dimineaţă, generalul Berthelot asista la raportul operativ ţinut în faţa regelui la Marele Cartier General. El a sfătuit să se profite de primele ninsori care puteau favoriza apărarea în munţi şi blocarea inamicilor la forţarea defileurilor. După mărturia ofiţerilor francezi, detaşaţi în punctele cele mai sensibile ale frontului, soldaţii români „ţinându-se strâns de munţii lor aspri“ au risipit cu dărnicie, fără a le epuiza vreodată, „comori de curaj şi de credinţă“. Pretutindeni ei au oprit atacurile germane, capturând numeroşi prizonieri şi un important material de război, cu toate că artileria grea germană era zdrobitoare.

             Curând misiunea militară franceză a fost completată de un numeros personal medical, recrutat cu grijă, care număra numeroşi tineri ce au devenit savanţi iluştri în Franţa de după război. Alţi şi-au dat viaţa datorită teribilelor epidemii pe care le-au combătut cu o abnegaţie de care România îşi va aminti totdeauna.

             Strălucirea generalului Berthelot şi a misiunii franceze militare şi medicale nu a încetat să crească pentru că generalul şi subalternii săi au inspirat devotamentul dând propriul exemplu, uneori până la sacrificiu.

Aflat în apropierea regelui Ferdinand, generalul Berthelot a exercitat asupra armatei române un fel de dictatură a competenţei, a surâsului şi oarecum a gastronomiei.

              Burgund sanguin şi admirabil echilibrat, mai înalt şi mai corpolent decât Joffre, la fel de calm şi mai puţin taciturn, cu mai multă jovialitate în tot atâta seninătate, înzestrat de la natură cu un robust apetit şi cu un gust delicat, sociabil şi generos, el primea oricând musafiri la o masă abundentă și de bună calitate.

            Adversarul intim al lui Berthelot, acela care ar fi trebuit să fie cel mai fidel frate de arme, generalul Belaiev, şeful unei misiuni militare ruse, trimisă în grabă în urma celei franceze, dar mult mai puţin numeroasă, mult mai slab alcătuită şi, mai ales, pe bună dreptate, mult mai puţin bine primită, spunea: „Dacă generalul Berthelot are pântec atât de mare, este pentru a primi aici toate loviturile de picior în spate pe care i le voi da“. Saint Aulaire a aflat de această expresie şi s-a lămurit asupra valorii „colaborării“ ce se aştepta de la marii aliaţi din răsărit.

            Comportarea ca duşmani ai francezilor, acest „aliat“ îşi trăda suveranul mai loial decât miniştrii şi generalii săi. Belaiev era trădat şi el de ofiţerii săi care informau pe francezi gratuit asupra proiectelor lui condamnabile. Chiar a doua zi de la sosirea lui Belaiev, informatorul rus al ofiţerului francez Belloy îl prevenea asupra unor instrucţiuni date ofiţerilor superiori ai misiunii sale: „Nu uitaţi că obiectivul nostru esenţial este de a împiedica misiunea franceză să reuşească“. Saint Aulaire aprecia că nimic nu putea contribui mai bine la popularitatea misiunii franceze, decât ostilitatea rusă.

              Auzind despre cuvintele lui Belaiev, generalul Berthelot s-a înveselit spunând că-l va invita la masă unde îi va servi cel mai bun vin şi cea mai bună şampanie, pentru că aceşti oameni nu spun adevărul decât când sunt beţi. Generalul Belaiev avea o slăbiciune ascetică şi un ten gălbejit, fapt ce îl învenina împotriva şefului misiunii franceze, plin de sănătate şi de optimism.

              Generalul Berthelot a mărturisit lui Sain Aulaire impresiile sale despre Rusia, acumulate în diversele sale contacte la Sankt Petersburg şi la Moghilev, reşedinţa ţarului Nicolae al II-lea şi cea a Marelui Cartier General rus. „In această ţară străină, Republica Franceză poate să conteze numai pe Suveranul ei absolut, absolut teoretic din nefericire, căci bunele intenţii sunt din ce în ce mai neputincioase. Ţaul mi-a vorbit cu o admiraţie emoţionantă, pentru că era cu adevărat sinceră, de armata franceză. La sfârşitul dejunului pe care mi l-a oferit, a ridicat paharul pentru succesul misiunii mele şi pentru victorie. El a adăugat, insistând să scriu asta la Paris: "Când vom câştiga războiul şi vom semna pacea de la Berlin, va reveni generalilor voştri şi alor noştri de a dicta astfel de condiţii care să împiedice pentru totdeauna războiul (…)“

               In ceea ce priveşte România, ţarul s-a exprimat astfel: "spune regelui Ferdinand că sunt în spatele lui cu armatele mele, cu toate armatele mele şi că îl voi susţine până la ultimul meu om şi până la ultima copeică". Berthelot a remarcat o mare diferenţă între această voinţă şi realitate, adică diferenţa dintre puterea politică şi militară a Imperiului țarist. „La Sankt Petersburg, Preşedintele Consiliului rus, Stürmer, căruia m-a prezentat Paleologue (ministrul plenipotenţiar francez în Rusia), nu s-a străduit să-şi ascundă defetismul. Limbajul său sună a trădare şi a pace separată. Cât despre generalul Alexeev, şeful Statului Major General rus, mai brutal decât Stürmer, mi-a spulberat ultimele iluzii. Aproape nepoliticos, el s-a despărţit de mine în câteva minute. Nici nu m-a poftit să mă aşez, nu m-a întrebat ce noutăţi aveam din partea lui Joffre sau despre frontul francez. Nu mi-a vorbit de România decât pentru a-mi zice pe un ton dezagreabil: "Devreme ce românii vor atât să vă aibă, noroc bun, dar, totuşi, străduiţi-vă să-i faceţi să înţeleagă pe aceşti oameni că România nu se apără pe Carpaţi ci pe Siret, şi mi-a arătat pe hartă, pe care o lovea repetat, linia de demarcaţie dintre Muntenia, care trebuia evacuată, şi Moldova, ce trebuia apărată, ca o stavilă de apărare a Rusiei meridionale“. Din spusele lui se vedea ce intenții ascunse avea Rusia, adică să nu acorde ajutor pentru păstrarea Munteniei, ci numai pentru un front stabilizat la Siret. Nu conta soarta Regatului României pe de-a întregul.

             Mai târziu, în lumina şi a altor apropouri analoage şi decizii identice, SainteAulaire a văzut, împreună cu Berthelot, primul indiciu al unui plan secret de împărţire a României, negociat, în plin război, între Statele Majore rus şi german.

            Arbitrii destinului României în acel război erau ruşii, atât pentru aprovizionarea cu armamentul venit din Occident cât şi pentru furnizarea de mari unităţi de pe alte fronturi unde frigul urma să le facă disponibile. Ruşii au acţionat făţarnic şi chiar cu duşmănie.

          La sfârşitul lui octombrie 1916, armata rusă concentrată în Moldova număra mai mult de 500.000 de oameni. De acord cu generalul Berthelot, Statul Major român vroia să le atribuie rolul de rezerve generale, pentru a înlocui trupele române în punctele unde epuizarea lor fizică făcea frontul mai vulnerabil. Dar Statul Major rus, pretextând că trupele române, care se luptau singure şi eroic, nu erau sigure, a refuzat să-şi intercaleze unităţile pe un front pe care acestea nu-l ocupau în întregime. S-a pierdut timp cu negocierile pentru a-i face să accepte, în principiu, comandamentul asupra unei părţi a unui front pe care nu l-au ocupat niciodată. In timpul acelor tergiversări, inamicul străbătea trecătorile Carpaţilor cu trupe superioare numeric și prin dotare.

          La 22 noiembrie, la raportul zilnic în faţa regelui, generalul Belaiev a propus retragerea generală în Moldova, adică abandonarea în mâna inamicului a imense bogăţii şi demoralizarea trupelor. Generalul Berthelot s-a exprimat: „Dezastru fără luptă“, ceea ce a determinat pe rege şi Statul Major român să accepte un proiect de ofensivă, al cărui succes presupunea intervenţia armatei ruse. Statul Major rus a răspuns reprezentantului său, Belaiev: „Nici un om, nici un tun“.

         A urmat o bătălie de zece zile de un eroism ieşit din comun din partea românilor pentru oprirea inamicului împrejurul Bucureştiului. Colonelul de Roince, care era cunoscut pentru bravura cu care condusese un regiment de infanterie pe Somme, detaşat pe lângă un corp de armată român a scris în carnetul său: „Patru zile de lupte au redus în mod considerabil efectivele. Soldaţii sunt admirabili. De trei zile raţiile de alimente ruse nu se mai puteau face. Oamenii luptau în fiecare zi în condiţii dintre cele mai demoralizante şi niciodată n-am văzut soldaţi în urma coloanei şi niciodată n-am auzit văicăreli“.

            In momentul cel mai greu al luptelor pentru București, la 2 decembrie 1916, generalul Berthelot a trimis pe unul din ofiţerii săi, căpitanul Nicolai, la comandantul unui Corp de armată rus pentru a-l ruga călduros să intervină. Atrăit şocul produs de refuz. Căpitanul Nicolai a evocat bătălia de la Waterloo şi l-a întrebat pe ofiţerul superior rus dacă nu este gelos pe rolul lui Groucy. Generalul Rosvoi i-a răspuns că el nu se află acolo pentru a primi lecţii de istorie de la un căpitan francez. Francezul a vrut să răspundă că nu era vorba de istorie, ci de onoare, dar nu a vrut să creeze probleme. Trădarea militară plănuită de generalul Allexeev s-a materializat cu acea ocazie, aşa cum o prezentase anterior generalului Berthelot la Moghilev. Era vorba de abandonarea Munteniei şi de stabilizarea frontului pe Siret.

            La aceasta s-a adăugat trădarea politică a lui Stürmer, hotărât de la venirea lui la putere, la Ministerul de Externe rus, pentru realizarea unei păci separate cu Puterile Centrale, prin care Moldova ar fi revenit Rusiei, Muntenia Austriei, iar, în compensaţie, Galiţia cedată Germaniei pentru a reconstitui Polonia sub Sceptrul lui Wilhelm al II-lea. Stürmer era furios pe armata română care rezista şi îi dădea planurile peste cap.

           Nici un document nu furnizează o probă irecuzabilă a acestui plan, dar el are o explicaţie simplă în complexitatea problemelor ruseşti din acea epocă. Gândurile ascunse ale lui Alexeev şi Stürmer se amestecau însă cu fapte foarte concrete referitoare la uzura armatei ruse după doi ani de război ce semănase cu un măcel. Se adăuga imposibilitatea reconstituirii unui corp de ofiţeri şi subofiţeri în locul celor pierduţi şi improvizarea unor cadre bune într-o ţară incultă. Epuizarea ţării lor era conjugată cu abuzuri şi mizerie. La toate acestea se adaugă propaganda germană subversivă şi revoluţia ce se afla la start.

Evenimentele ulterioare legate de România care rezista, vor demonstra curând că „trădarea“ rusă echivala cu o sinucidere pe termen scurt.

Mai subtili decât majoritatea oamenilor de stat contemporani lor, Brătianu şi adversarul său Take Ionescu erau de acord în a prezice mari nenorociri Europei şi lumii. Take Ionescu îi spunea lui Saint Aulaire: „Rusia ne lasă să fim asasinaţi, dar ea îşi inoculează un virus care, dacă nu o va ucide, va infecta lumea“. Pe de altă parte Brătianu îi spunea: „In Rusia, descompunerea armatei se răspândeşte în toată ţara. Revoluţia este aici inevitabilă, or revoluţia din Rusia este o marmită vrăjitoare, sau cutia Pandorei cu toate cele rele, fără speranţă în fond“. Şi totuşi în acele condiţii înspăimântătoare României îi rămânea speranţa.

           In ajunul ocupării Bucureştiului de către germani, guvernul român a evacuat precipitat Capitala împreună cu Parlamentul, cu excepţia unor „colaboraţionişti“, corpul diplomatic şi Statul Major care concentra în Moldova resturile armatei (…)

              Saint-Aulaire va spune mai târziu că nici o altă ţară beligerantă nu a cunoscut ca România „în acelaşi timp foamea, frigul, tifosul, ocupaţia dublă, cea a inamicului german şi cea mai redutabilă a falsului aliat“. Curajul României avea să sporească odată cu nenorocirea sa. România s-a reîntregit datorită lui. „Să ferească Dumnezeu pe român să trebuiască și să îndure cât este el capabil să îndure“.

           Trupele române au găsit resurse să spulbere din ţară armatele ruse bolşevizate şi apoi să le izgonească din Basarabia. Tot ele au eliberat în 1918 Bucovina şi apoi Transilvania în 1918-1919.

Când în toată Europa tunurile tăcuseră, România şi-a continuat propriul război de reîntregire cu o armată de excepţie, formată în cele mai grele încercări ale anilor anteriori şi pe câmpurile de luptă dintre cele mai sângeroase.

La sfârşitul propriului său război spre apus, armatei române îi mai rămăseseră doar două zile ca să intre în Viena prin galopul cavaleriei.

Europa era consternată să vadă un alt Hohenzollern înscăunat la Viena. Ar fi fost posibil….

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Ultima lună de neutralitate văzută de ataşatul francez Saint-Aulaire (Charles-Auguste de Beaupoil de)

            Contele de Saint Aulaire s-a remarcat ca unul dintre prietenii statornici ai românilor, atât în zile bune, cât şi în zile grele. Când a venit la Bucureşti ca ministru plenipotenţiar al Franţei avea 56 de ani (născut în 1860 la Augouleme) şi o bogată experienţă diplomatică în Tunisia, Tanger, Chile, Argentina, Peru, Brazilia, Maroc şi Viena. A văzut Bucureştiul la 21 iulie 1916 exact cu o lună înainte de intrarea României în Războiul Mondial. L-a înlocuit, în această ţară despre care nu ştia nimic, pe Camille Blondel ministrul care se bucura mult de încrederea şi respectul cercurilor guvernamentale române. In foarte scurt timp a reuşit să se dovedească la fel de bun susţinător al guvernului şi poporului român, un sincer şi devotat prieten, apărător al cauzei române în faţa Puterilor Antantei şi chiar în faţa adversităţilor unora dintre Aliaţi.

Sainte-Aulaire 

             A reuşit să se apropie de poporul român din toată inima, să-i înţeleagă aspiraţiile şi trăirile. Mărturisea că după o călătorie ocolitoare extrem de lungă, obositoare şi plină de peripeţii a fost întâmpinat în România, spre surpriza sa, ca aliat, ca prieten şi ca frate. A găsit în România mai mult decât o soră a Franţei, unită de ea prin identitate, nu printr-o simplă fraternitate, „O oglindă în care contemplam imaginea înfrumuseţată a patriei mele, fără grimasele politicii noastre interne… a căror victimă, în acest timp, va fi în curând România“.

                Probabil că din cauza condiţiilor de război, Saint Aulaire nu a perceput la adevărata lor valoare ridurile adânci ale politicii interne române, conturată adânc de un străvechi bizantinism.

             A semnat Tratatul politic al Antantei cu România la 4/17 august 1916, a acţionat apoi pentru susţinerea corespunzătoare, morală şi materială a armatei române, chiar şi după înfrângerea ei dramatică din toamna lui 1916, a însoţit pe suverani şi guvernul român în refugiul de la Iaşi, împreună cu generalul Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze, sosite în octombrie 1916, s-a bucurat de marile izbânzi române din vara lui 1917 şi a căutat să menţină starea de spirit combativă în condiţiile izolării României, la sfârşitul acelui an, datorită ieşirii trădătoare din război a Rusiei. A reacționat, alături de ceilalţi miniştri Aliaţi împotriva Păcii de dictat, impuse României la 7 mai 1918 şi a continuat să acţioneze pe plan politic şi militar pentru reintrarea în luptă a României în toamna lui 1918.

                 In continuare a apărat convingător şi permanent cauza unităţii statului român atât în faţa guvernului său, cât şi în ansamblul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920). Din această cauză a fost acuzat uneori de românofilism şi chiar s-a cerut înlocuirea lui de către premierul Clemanceau, care însă nu a dat curs acestei solicitări.

             In lucrarea sa „Confession d'un vieux diplomate“ a acordat două sute de pagini misiunii sale în România timp de patru ani 1916-1920. Infăţişând România drept o oglindă a patriei sale s-a alăturat cuvintelor lui Robert de Flers care a exprimat şi el identitatea dintre cele două popoare prin prisma asemănării drapelelor „atât de asemănătoare că-i de ajuns o rază de soare pe unul din ele sau o picătură de rouă pe celălalt pentru ca ele să fie identice în întregime“.

                Este necesar să se folosească, în mod direct, frazele lui Saint Aulaire pentru a contura argumentele şi poziţia României în Marele Război. Gândurile şi naraţiunile sale sunt mult mai pline de conţinut dacă sunt prezentate la persoana întâi. Astfel, el precizează că în timpul întrevederilor zilnice cu d-l Brătianu, înainte de intrarea în război, acesta se arăta indignat faţă de campaniile de presă din ţările aliate, care îl prezentau ca nefiind hotărât de a intra în război, decât în ultimul moment, în ajunul victoriei Antantei, cu scopul de a culege fructele fără a împărtăşi pericolele. Brătianu spunea: „Aliaţii inversează responsabilităţile şi mă încarcă cu propriile lor greşeli. Rusia mai mult decât celelalte, pentru că ea este cea mai vinovată. Niciodată nu i-a venit ideea să repare măcar parţial, printr-un gest spontan, raptul Basarabiei. Ea nu pierde nici un prilej să mărească neîncrederea, principala cauză a ezitărilor ce mi se reproşează. Cunoaşteţi că nu pot să obţin de la ea garanţiile pe care le consider indispensabile şi pe care ceilalţi aliaţi, cu Franţa în frunte, mi le acordă. Intre altele acordă solicitudine față de  Bulgaria, adversarea noastră… Cum vreţi ca eu să fiu grăbit să intru în luptă pentru a ajuta Rusia să pună mâna pe Constantinopol, adică să ne încercuiască, atunci când ea ne tratează ca inamici, cel puţin ca suspecţi, pentru că ea opreşte materialul de război pe care Franţa ni-l trimite“.

             Brătianu făcea un rechizitoriu mai puţin virulent şi împotriva celorlalţi Aliaţi şi avea dreptate. Era adevărat că dacă structura frontului lor de vest avea o aparentă importantă, frontul oriental bătea recordul neînţelegerilor dintre francezi şi englezi, fapt ce se traducea prin stagnarea acelui front şi prin îndrăzneala sporită a inamicilor României, bulgari şi turci. Folosind harta, Brătianu spunea: „Am privit cu atenţie în această direcţie, cea care ne interesează cel mai mult, dar nu văd din partea voastră (a apusenilor) decât vidul acolo unde eu caut forţa, unirea şi clarviziunea. Or, natura, natura mamă şi natura lucrurilor, are oroare de acest vid care se aseamănă cu un abis“.

                 Continuând să vorbească de Franţa cu mai puţină severitate, Brătianu releva, şi istoria imparţială a dovedit ca şi el, în pasivul francez o greşeală de neiertat, cu consecinţe incalculabile. „Unul din ziarele voastre mă numeşte omul ocaziilor pierdute, pentru că, după el, ca urmare a tergiversărilor mele, aş fi lăsat să-mi scape de mai multe ori momentul în care, aruncată în balanţă, greutatea armatei române ar fi fost decisivă. Consider jocul ipotezelor retrospective ca înşelător. Dar iată de fapt o ocazie pierdută (de voi) nu o ipoteză, o certitudine susţinută ca atare, de toţi criticii militari. De ce încă din prima săptămână de război guvernul vostru a lăsat două crucişătoare germane „Goeben“ şi „Breslau“, să ancoreze în linişte în faţa Constantinopolului, în timp ce escadra voastră de douăzeci de ori mai puternică putea să le interzică intrarea în Dardanele sau, şi mai mult, să le urmărească şi să le scufunde în Bosfor? Cu siguranţă că acest lucru ar fi menţinut într-o poziţie de neutralitate Turcia şi Bulgaria, astăzi aliate ale Germaniei, ar fi salvat Serbia, curând zdrobită, ar fi antrenat Grecia şi România împotriva Puterilor Centrale, ar fi fost garantul comunicaţiilor voastre cu Rusia, soliditatea alianţei voastre şi-ar fi dublat randamentul. Probabil că ar fi fost pentru voi încheierea victorioasă a războiului în următoarele şase luni (…). Noi suntem bine plasaţi aici pentru a constatata că anarhia domneşte la voi pe acelaşi front, ieri la Dardanele, azi la Salonic, unde nimeni nu ignoră că englezii şi francezii nu se înţeleg (…) şi mai mult, anarhia domneşte în propria D-voastră Legaţie de aici“.

Surpriza lui Saint Aulaire l-a determinat pe Brătianu să continue: „ataşamentul militar (locotenent-colonelul Despres) nu numai că nu vă spune nimic despre întrevederile cu mine, dar el nu ţine cont deloc de cererile pe care îl rog să le transmită la Paris în vederea intrării noastre în război“.

                 Deschizând un dosar, Brătianu a prezentat telegramele schimbate cu Legaţia sa şi cu ataşatul militar la Paris (colonel Vasile Rudeanu), cu privire la proiectul unei misiuni militare franceze care dorea să sosească cât mai curând după mobilizare. Brătianu a spus că: „Sunt gata chiar să numesc pe generalul care va conduce această misiune, de acord cu regele, în calitate de şef al Statului Major. Dar ataşatul d-voastră militar nu sprijină această idee şi am motive să cred că o şi combate“.

               Din părerile expuse de Brătianu în acea lună dinaintea intrării în război răzbate faptul că el cunoştea mult din tarele viitorilor Aliaţi, dar nu se aştepta ca aceştia să nu-şi onoreze aproape deloc angajamentele şi că vor sacrifica România.

             Manifestaţiile în favoarea războiului organizate de adversarii lui politici şi de refugiaţii din Transilvania îi provocau lui Brătianu o mai mare nelinişte decât speranţa în Franţa. Mai întâi el le încurajase pentru a arăta Puterilor Centrale preţul neutralităţii sale, atâta timp cât a considerat că le poate stăpâni ca număr şi amploare. In schimb, nu s-a lăsat depăşit de această mişcare populară războinică pentru a fi antrenat înainte de termen în război sau pentru a nu fi considerată suficient de periculoasă la Berlin, care să ia atitudine nedorită, printre care ocuparea unor puncte de strategie în regiunile de frontieră. Berlinul şi Viena erau gata de a găsi un motiv de a-şi alătura România prin forţa armelor.

           Brătianu a explicat lui Saint Aulaire că din aceste motive, admisese tranzitarea prin România a materialului de război german, destinat Turciei. La fel, câştiga timp şi îşi ascundea jocul prin acorduri comerciale, livrând Germaniei cea mai mare parte a cerealelor româneşti.
               Din discuţiile cu regina Maria, diplomatul francez a primit confirmarea, în termenii cei mai categorici hotărârea regelui şi a lui Brătianu de a intra în război înainte de începutul lunii august.

              In cursul lunii iulie situaţia militară a Antantei a determinat-o să adreseze o somaţie României. Prin aceea s-a declarat că pentru a fi utilă intervenţia României trebuia să aibă loc imediat, iar prin amânare aceasta risca să-şi vadă retrase avantajele teritoriale promise.

               In concertul Aliaţilor, atunci când Rusia avansa din punct de vedere militar, ea dădea înapoi în mod diplomatic în negocierile cu România. Generalul Alexeev, comandantul militar suprem rus era totdeauna ostil României. Susţinea că o aderare militară a României ar fi mult mai oneroasă decât utilă, pe un front nou de 750 de kilometri. In acelaşi timp, România trebuia să-şi apere întregul front de sud şi de nord, mult mai lung decât cel al Imperiului rus. Susținerea acelor fronturi române s-ar derulat în condiţii extrem de precare, deoarece ruşii reţineau pe teritoriul lor materialul de război trimis de Franţa. Regatul Român era şicanat datorită condiţiilor puse de Brătianu pentru intrarea în Antantă, condiţii pe care ruşii le apreciau din ce în ce mai exorbitante şi al căror obiect le provocau noi suprasolicitări. Brătianu adăuga atâtea condiţii câte considera că vor apăra situaţia României după război. Avea experienţa tatălui său din anii 1877-1878 când ruşii îşi încălcaseră înţelegerile de aliaţi şi răpiseră din nou Basarabia (minus trei judeţe de sud) prin tratatul de la Berlin. Acum I.I.C. Brătianu dorea garanţii politice şi militare ferme, ştiind cât de vicleni şi hrăpăreţi erau ruşii.

               La ultimele tratative Brătianu a cerut Aliaţilor păstrarea unui secret absolut asupra Tratatului semnat cu Antanta pe 4/17 august. A obţinut acest acord atât din partea Rusiei, imperiu al misterelor şi al tăcerii, ca şi din partea celorlalţi Aliaţi. In ciuda oricăror aşteptări, într-o ţară ca România, în care totul se afla, miniştrii Puterilor Centrale şi-au păstrat iluziile, astfel că pe 19 august 1916 mai credeau încă în păstrarea neutralităţii deşi la 4/17 august se încheiase Alianţa cu Antanta.

           Printre altele, Brătianu a revendicat pentru România dreptul de a fi admisă în comunitatea naţiunilor aliate pe picior de deplină egalitate, ca şi Italia cu un an înainte. Cabinetul rus a refuzat, pretextând că ar fi un avantaj anormal acordat României în timp ce Belgia şi Serbia intrate în război cu doi ani înainte nu aveau acest drept. Cu răceala lui caracteristică. Brătianu a combătut distincţia dintre marile puteri şi celelalte. A replicat  că trebuia făcută o distincţie logică între naţiunile care suportă războiul ca urmare a unei agresiuni şi cele care îl înfruntă în mod voluntar, stipulând garanţii. Acesta era cazul României.

           Brătianu mai cerea ca intrarea României în război să fie precedată de o ofensivă a Antantei la Salonic, fapt acceptat de premierul francez Briand. Guvernul rus s-a arătat refractar atunci când Brătianu a cerut, în problema teritoriilor pe care le revendica, un angajament necondiţionat al Aliaţilor. Aceasta în timp ce proiectul de tratat specifica că acestea vor fi cedate „pe măsură ce rezultatele generale ale războiului o vor permite“. Ruşii tot căutau clauze prin care să schimbe situaţia după încetarea războiului. Brătianu a replicat că prin aceasta ruşii creau teren pentru litigii sau subterfugii, în care el însuşi excela. A ameninţat că va demisiona dacă Aliaţii vor păstra articolul din proiectul de Tratat.

            Francezii erau cei mai interesaţi să rupă echilibrul de forţe de pe Somme, iar Briand avea nevoie şi de un succes diplomatic pentru a-şi întări situaţia parlamentară. Ca urmare preşedintele Poincare a scris direct ţarului căruia îi semnala, în termenii cei mai presanţi, necesitatea de a se angaja România, fără a se mai căuta un nou răgaz. Acea scrisoare dovedeşte speranţele pe care le punea Franţa în intervenţia României, fără ca să realizeze mai târziu clauzele ce îi reveneau.

             I.I.C. Brătianu a semnat în dimineaţa zilei de 4/17 august 1916, cu reprezentanţii celorlalte patru puteri ale Antantei, un Tratat de Alianţă, precum şi Convenţia Militară, în care rolul principal îl avea Rusia. Toate clauzele celor două acte internaţionale au fost violate de către Aliaţi în afară de cele care impuneau obligaţii ale României.

               Intr-o ţară în care evenimentele politice sunt cel mai adesea cunoscute şi comentate înainte de a se produce, încheierea alianţei a rămas secretă ca şi negocierea ei. Puterile Centrale au crezut în neutralitatea României până în momentul mobilizării sale. Autoritatea lui Brătianu se dovedise superioară clarviziunii reprezentanţilor Puterilor Centrale la Bucureşti, von Busche şi contele Czernin, consideraţi cei mai buni diplomaţi în ţările lor.

           Brătianu nu spera să evite războiul cu acea mare putere care era Germania, dar a ţinut să menajeze pe cât posibil scrupulele regelui Ferdinand, lăsându-i  Hohenzollern-ului de la Berlin responsabilitatea unei agresiuni care să forţeze mâna celui de la Bucureşti. Declarația de război s-a adresat numai Austro-Ungariei, știindu-se sigur că va urma o declarație de război și din partea Germaniei.

          Regele Ferdinand era atât de tulburat încât a izbucnit în plâns, la 25 august, de ziua sa aniversară, atunci când primul ministru, prezentându-i urările, i-a menţionat foarte discret, gravitatea împrejurărilor. Hotărârea regelui fusese luată, dar s-a decis fără a se împăca sufletește cu acest fapt. Pentru a adopta decizia războiului trebuise, într-o teribilă luptă interioară, să-şi impună tăcerea asupra amintirilor din tinereţe, asupra tradiţiilor neamului său şi să uite promisiunile făcute lui Carol I şi reginei Elisabeta.

          Ferdinand a aprobat fără ezitare angajamentele luate în numele său de Brătianu şi a vrut să fie consacrate de reprezentanţii tuturor partidelor. In acest scop a reunit, pe 27 august 1916, un Consiliu de Coroană. In aceeaşi zi, la ora 9 seara, ministrul României la Viena a mers să remită contelui Burian, declaraţia de război. Ea a fost preluată de un subaltern din Ministerul de Externe austro-ungar, deoarece Burian era plecat.

             Neutralitatea se terminase şi România a primit succesiv declaraţiile de război ale Germaniei, pe 28 august, Turciei, pe 30 august şi Bulgariei, pe 1 septembrie.

            După numai 9 zile, în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1916, s-a produs primul raid al zeppelinului german asupra capitalei Bucureşti. Raidurile s-au reînnoit în nopţile următoare. In timpul războiului din 1914-1918 Bucureştiul a fost, de departe, capitala cea mai încercată de către aviaţia inamică.