ROMANIA - TRATATUL DE ALIANŢĂ CU ANTANTA BBB X

Alianţele trebuie concepute pentru un scop politic clar determinat, care să se realizeze în timp optim, astfel încât să existe asigurarea că situaţia va rămâne neschimbată şi că factorii şi interesele ce au dus la încheierea alianţei să determine executarea loială a acesteia.   In această idee s-a înscris aderarea României la Tripla Înţelegere (Antanta), prin semnarea la 4/17 august 1916 a Tratatului de alianţă şi a Convenţiei militare cu Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia, prin care guvernul de la Bucureşti se angaja să intre în război împotriva Austro-Ungariei cel mai târziu la 15/28 august 1916.

 

             Decizia şefului executivului de la Bucureşti, I.I.C. Brătianu, de a angaja ţara în război într-un moment dificil pentru armatele Antantei, a fost un risc asumat care a avut la bază promisiunile statelor Antantei de a sprijini România pe toate căile în timp scurt. Aşa cum arăta primul ministru de atunci al României, "Noi nu am intrat în război ca nişte solicitatori nepoftiţi. Noi am intrat în război ca nişte aliaţi doriţi şi ceruţi."   

           In anul 1916, prin intrarea României în război alături de Antanta, ajutorul oferit de celelalte state ale alianţei a fost insuficient. Ele nu au putut să-şi îndeplinească angajamentele asumate. In legătură cu acest aspect, Constantin Kiriţescu aprecia că Intervenţia română nu a fost suficient studiată de aliaţi, astfel ca ea să se facă în condiţii care să producă maximum de efect. Aliaţii, deşi instruiţi îndeajuns de experienţa a doi ani de război, au trecut cu uşurinţă peste grava situaţie strategică a României.   

           Indelungatele şi controversatele tratative dintre guvernul roman şi guvernele Antantei şi dintre înaltele lor comandamente militare, au fost finalizate la 4/17 august 1916, la Bucureşti, prin semnarea celor două convenţii: politică şi militară.   Cele cinci exemplare din fiecare document au fost semnate pe rând de miniștrii Franței, Marii Britanii și Italiei și de către toți atașații militari din Quadrupla Ințelegere.   

           Convenția politică secretă semnată la București de I.I.C. Brătianu, Saint- Aulaire, sir George Barclay, Carlo Fasciotti, Poklevski Coziel, conținea șapte puncte. In conformitate cu articolul I al convenției, Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia se angajau să garanteze integritatea teritorială a României, în toată întinderea frontierei sale avută la data semnării convenției și îi recunoșteau dreptul de a-și reîntregi teritoriul cu străvechile sale provincii subjugate de Imperiul Austro-Ungar (articolul III). La rândul său, România se angaja să sisteze relațiile economice și comerciale cu inamicii aliaților ei (articolul II). Prin convenția politică se fixa și traseul viitoarei frontiere de la Nord și Vest.  

           Prin articolul IV al convenției se stabilea și traseul viitoarei frontiere, marcată de Tisa (în Transilvania), Prutul (în Bucovina) și Dunărea (în Banat). Conform prevederilor acelorași articole, România se angaja să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se va determina ulterior, şi să nu ţie în acestă zonă decât forţe necesare serviciului de poliţie. Populația sârbă care își exprima dorința să părăsească Banatul urma să fie despăgubită după doi ani de la încheierea păcii.   

         Articolul V consemna acordul părților semnatare ale convenției ca să nu încheie pace separată sau pacea generală decât împreună și în același timp, iar teritoriile naționale să fie recunoscute României la Conferința de Pace. Articolul VI înscria principiul egalității în drepturi al țărilor aliate, atât pe timpul preliminariilor, cât și al viitoarei conferințe de pace, secretul convenției trebuind să fie păstrat până la încheierea păcii generale ( articolul VII).   

           Parafarea tratatului de alianță între România și Puterile Antantei la 4/17 august 1916 a marcat însuși ajunul războiului României. Tratatul, semnat la 4/17 august 1916, a precedat cu zece zile intrarea României în Primul Război Mondial. Deşi, potrivit Convenţiei din 4/17 august 1916, România trebuia să se bucure la Conferinţa de Pace de drepturi egale cu celelalte ţări semnatare, ea a fost inclusă în rândul statelor cu "interese limitate", putând participa la dezbateri numai atunci când era invitată, dreptul de decizie aparţinând "Consiliului celor Patru" (Marea Britanie, Franţa, Italia şi SUA). In Comisia teritorială, inclusiv în comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale privind România, delegaţii români nu au fost admişi. 

Articolul I

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului României pe toată întinderea frontierelor sale actuale.

Articolul II

România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de Convenţia militară.

România se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.

Articolul III

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV.

Articolul IV

Limitele teritoriilor menţionate la articolul precedent sunt fixate precum urmează: Linia de demarcaţiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între România şi Rusia, aproape de Novoseliţa şi va urca acest fluviu până la hotarul Galiţiei la confluenţa Pritului cu Ceremuşul. Apoi ea va urma frontiera Galiţiei şi Bucovinei şi aceea a Galiţiei, şi a Ungariei până la punctul Stog (cota 1655). De acolo ea va urma linia de separaţie a apelor între Tisa şi Vişa, pentru a atinge Tisa la satul Trebuşa deasupra locului care se uneşte cu Vişa. Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în josul confluenţei sale cu Someşul, lăsând satul Văsăros-Nameny României. Ea va urma apoi direcţiunea sud-sud-vest până la un punct de 6 km. La răsărit de oraşul Debrecen. Din acest punct ea va atinge Crişul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenţi ai săi, Crişul Alb şi Crişul Repede. Ea va trece apoi pe Tisa la înălţimea satului Alde, la nord de Szeged trecând la Apus de satele Oroshâza şi Bekessâmson, la 3 km, de care va face o mică curbă. De la Algye linia va coborî talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la graniţa actuală a României.

România se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se va determina ulterior, şi să nu ţie în acestă zonă decât forţe necesare serviciului de poliţie. Guvernul Regal Român se îndatorează a indemniza pe sârbii din regiunea Banatului, care părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze, în timp de doi ani de la încheierea păcii.

Articolul V

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia pe de o parte, şi România pe de altă parte, se angajează să nu încheie pace separată sau pace generală decât împreună şi în acelaşi timp.

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia se angajează, de asemenea ca la tratativele de pace, teritoriile Monarhiei austro-ungare, stipulate la Articolul IV, să fie anexate Coroanei României.

Articolul VI

România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi Aliaţii ei, de tot ce are legătură cu preliminariile, cu negocierile păcii precum şi cu dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotărârilor Conferinţei de Pace.

Articolul VII

Puterile Contractante se angajează să păstreze secretă prezenta convenţie până la încheierea păcii generale.

Încheiat la Bucureşti, la 4/17 august 1916, în 5 exemplare

Ministrul Franţei; semnat  Saint-Aulaire

Ministrul Marii Britanii; semnat  Barclay

Ministrul Italiei; semnat  Fasciotti

Ministrul Rusiei; semnat  Poklevsky

Preşedintele Consiliului de Miniştri al României: semnat  Brătianu

Bucureşti 4/17 august 1916  

MARTHA BIBESCU - POVESTE DE RĂZBOI BBB X

           In toamna târzie a anului 1916, Guvernul britanic, de comun acord cu autoritatile romane, a decis distrugerea puţurilor petroliere din Valea Prahovei, pentru a nu cădea în mâinile inamicilor germanici. In noiembrie 1916, caderea Bucurestiului sub ocupatie germana era iminentă. Evacuarea capitalei începuse deja de câteva săptămâni. Tezaurul României fusese trimis, spre păstrare, în Rusia. Pentru soarta războiului, aurul negru era, însă, mai important. Germanii trebuiau împiedicați, cu orice preț, sa pună mâna pe petrolul românesc. Londra l-a însărcinat să rezolve problema pe colonelul Christopher Birdwood Thompson, atașatul militar al legației britanice de la București. Acesta a coordonat un grup de sabotori, secundați de un detașament al armatei române aflat sub comanda Prințului George Valentin Bibescu. Intre prințul român și militarul englez exista o stranie relație personală: unul era soțul, iar celălalt amantul fascinantei Martha Bibescu. Acest triunghi conjugal a jucat un rol important în anii primului război mondial, aflându-se la originea multor decizii de culise și mereu în mijlocul evenimentelor.

Christopher Thompson

           Soţii Martha și George Valentin Bibescu l-au cunoscut pe colonelul Christopher Thompson în primavara lui 1915, la puţin timp după ce acesta sosise la post în Bucureşti. Militarul britanic o remarcase pe frumoasa prințesă la un concert de la Cotroceni. Acolo a văzut-o prima oară, paşind la braţul Regelui Ferdinand, într-o somptuoasă rochie de catifea neagră și purtând la gât celebrele smaralde ale familiei. O apariție atat de spectaculoasă, încat Thompson și-a pierdut calmul englezesc. Observându-i ochiadele insistente, Eliza Bratianu a remarcat: "Colonelul ăsta britanic o sa rămână cu ochii crucişi".
               Și totuși, Christopher Thompson nu era un bărbat ușor de impresionat. Se apropia de 40 de ani și avea în spate o stralucită cariera militară, care il purtase din Africa de Sud până în Balcani. Fiu, nepot și strănepot de generali, fusese el însuși recompensat cu cinci medalii de război și trei decorații. Inteligent și cultivat, știa să strălucească și în saloane, nu doar pe câmpul de luptă. De aceea fusese trimis la București, cu misiunea de a convinge autoritățile române să renunțe la neutralitate, alăturându-se Marii Britanii și Franței. Ajuns aici, era inevitabil să o întalnească pe Martha Bibescu, care atragea ca un magnet, în jurul ei, personajele cele mai influente ale timpului.

               Christopher Thompson era celibatar, dar femeia de care s-a indragostit iremediabil era maritată de peste 13 ani. Mariajul sotilor Bibescu era, însă, unul neconvențional. Se căsătoriseră foarte tineri, din dragoste. El avea 22 de ani, ea 17 (dupa alte surse, numai 15). Incă adolescentă, Martha a fost profund dezamagită de viața conjugală. Nașterea fiicei ei, un an după nuntă, a fost extrem de dificilă și a traumatizat-o grav. După lungi perioade tensionate, relația dintre cei doi soți s-a transformat în cele din urmă într-o caldă camaraderie, fiecare căutându-și, însă, consolarea în afara căsniciei. In 1915, George Valentin Bibescu își câștigase deja reputația de mare crai, dar nici Martha nu rămăsese insensibilă la insistențele unora dintre admiratorii ei.
            "Bucureștii păreau un bâlci la care se scosese la mezat neutralitatea României" - avea să-și amintească Martha Bibescu, atmosfera anului 1915. Era, cu siguranță, printre martorii cei mai avizați. La Palatul ei de la Mogoșoaia se întalneau pentru discuții informale reprezentanți ai tuturor beligeranților, politicieni și militari, diplomați și agenți secreți. Chiar și Regele Ferdinand, sau Regina Maria treceau câte odată pe acolo. Gazdă perfectă, Martha Bibescu știa să-i facă pe toți să se simtă bine. "Ca loc în care se puteau culege informații și influența politicienii țării, salonul Marthei a avut o valoare inestimabilă pentru colonelul Thomson" - remarca Christine Sutherland într-o biografie a prințesei, adaugand: "A fost o ocazie unică de a îmbina plăcerea cu datoria".
                 Nici lui Thomson nu îi mai era, însă, indiferent interesul României. El il aproba pe Brătianu, care cerea garanții și punea condiții pentru a implica țara în război. Făcea "O notă discordantă în atmosfera de intervenționism grăbit ce caracteriza pe atunci cercurile favorabile Aliatilor" - nota Martha Bibescu. Atitudinea colonelului britanic era intr-adevar surprinzatoare. In fond, fusese trimis de Londra tocmai pentru a precipita intrarea României în război. O explicație ar putea să ofere o însemnare fugară din jurnalul Marthei: "Astă seară, eu și Kit, singuri la Mogoșoaia. Trandafiri roșii... S-ar putea oare ca, într-o bună zi, să fiu soția unui englez?"
               In septembrie 1915, colonelul Thompson a rugat-o pe Martha Bibescu să-l ajute să pună la adăpost niște documente importante, care trebuiau ferite de priviri indiscrete. Thomson era convins ca acestea nu erau în siguranță în interiorul Misiunii britanice de la București. Martha i-a propus să le ascundă la cealaltă reședință a Bibeștilor, de la Posada. George Valentin și-a dat acordul.
                   In ziua de 15 septembrie 1915, colonelul Thomson împreună cu Frank Rattingen - prim secretar al Misiunii Britanice de la București - au sosit la Posada într-un automobil încărcat cu cutii de carton. Acestea au fost descărcate, în văzul tuturor, și depozitate în mansarda corpului principal al castelului, chiar deasupra bibliotecii. Zece zile mai târziu, un incendiu devastator a izbucnit la Posada. Când au sosit în grabă, din capitală, soții Bibescu nu au putut decât să constate dezastrul. Splendida lor proprietate era o ruină. Odată cu documentele guvernului britanic, focul a mistuit tablouri valoroase, mobilier scump, covoare aduse din Persia, cărți prețioase. Pagubele erau imense. Din fericire nu au fost victime omenești. Numai Pat, motanul siamez pe care Martha Bibescu il adora, a fost găsit carbonizat. Sosit la fața locului, colonelul Thompson a notat: "violența focului și colorația flăcărilor lasă să se creadă ca este vorba despre un incendiu criminal, aprins fără îndoială pentru distrugerea documentelor..."
                  Un an mai tarziu, Christopher Thompson și Printul Bibescu aveau să se regăsească în fața unui alt incendiu, infinit mai devastator, cel din Valea Prahovei.
                 In noiembrie 1916, după numai trei luni de război, două treimi din teritoriul României se afla deja sub ocupație germană. Caderea Bucurestiului era o chestiune de zile.
                  Generalul Radu Rosetti nota în memoriile sale: "Odată cu celelalte măsuri în vederea evacuării, s-a hotărât, la cererea Ințelegerii (Antantei), distrugerea puțurilor și a rafinăriilor de petrol. Thompson, colonelul (John Norton) Griffiths și George Valentin Bibescu, ajutați de echipe de specialiști, sunt însărcinați cu executarea distrugerilor. Acestea s-au executat în Valea Prahovei, mai cu seamă în zilele de 20 și 21 noiembrie, 3 si 4 decembrie stil nou."
             Autoritățile britanice se angajaseră să suporte paguba, așa că operațiunea a obținut și acceptul responsabililor marilor companii străine care controlau aceasta industrie. Directorul de la Standard Oil a comentat: "E o risipă condamnabilă, dar, de vreme ce Guvernul britanic plătește... Dumnezeu a facut petrolul să fie ars. Mai curând sau mai târziu, când și unde arde - mi-e tot una din moment ce mi-l plătești." Cu toate acestea, operațiunile au fost dificile și primejdioase. Când grupul ataca rafinăriile și rezervoarele de la Ploiești, trupele germane patrunseseră deja în partea de nord a orașului. Sabotorii își riscau viața într-o cursă contra cronometru.
                Prințul Valentin Bibescu a scris în jurnalul său de război: "Rezervoarele ridicate de la pământ, ca și tabla din care sunt făcute, grea de sute de kilograme... proiectate pe cer și răsucindu-se la coborâre ca frunzele moarte... coloane de fum înalte de sute de metri... se balansează ca niște turnuri bete deasupra unei mări incandescente... o ploaie de foc amestecată cu o grindină de funingine întărită..."
              "Nero a fost nimic în comparatie cu noi" - îi telegrafia el Martei Bibescu, imediat după eveniment. Cei doi soți s-au revăzut abia după terminarea războiului. Prințesa a refuzat să părăsească Bucureștiul ocupat de germani, rămânând să ingrijească raniții de la spitalul militar pe care il organizase în incinta Automobil Clubului Roman. George Valentin Bibescu, pe capul caruia germanii puseseră o recompensă, a plecat spre frontul din Moldova.
               Nici colonelul Christopher Thompson nu avea cum sa rămână aproape de femeia iubită într-un oraş controlat de trupele germane. După operaţiunea de pe Valea Prahovei, el a revenit, totuşi, în capitală, expunandu-se unor riscuri uriaşe. Vroia să-şi ia ramas bun de la Martha Bibescu şi să se asigure ca aceasta se afla în relativă siguranţă la spitalul de campanie unde acyiva ca voluntară. Se vor reîntâlni abia în 1920, la Paris.
              Dacă Christopher Thompson nu a fost nici prima, nici ultima iubire din viaţa Marthei Bibescu, în mod sigur el i-a ramas devotat până la sfarşitul vieţii. Relaţia lor a continuat vreme de 15 ani, dar mai mult de la distanţă. După razboi, Christopher Thompson a renunţat la cariera militar şi s-a înscris in Partidul Laburist. După cateva eşecuri electorale, a devenit, în 1928, ministru al Aerului. A murit, în 1930, într-un tragic accident de zeppelin.

MARTHA BIBESCU - Datorie, renume, scriitoare şi iubiri BBB X

           Martha Bibescu (n. 28 ianuarie 1889, Bucureşti – d. 28 noiembrie 1973, Paris, Franţa) a devenit cunoscută ca scriitoare. A fost fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei (născută Mavrocordat), descendenţi ai unor vechi familii boiereşti. Potrivit rangului şi uzanţelor vremii, Martha Bibescu şi-a desăvârşit formaţia intelectuală cu ajutorul profesorilor particulari şi al guvernantelor, un amestec de instrucţie occidentală cu particularităţi autohtone. Moartea fratelui său George a tensionat viaţa de familie, astfel că mama a preferat să se stabilească în străinătate, cât mai departe de anosta lume a Bucureştiului de la cumpăna veacurilor.

            Zestrea aristocratică moştenită la naştere a fost completată prin căsătoria cu prinţul George Valentin Bibescu (1905). Relaţia celor doi a fost caracterizată drept specială, soţii regăsindu-se într-un legământ de amiciţie foarte puternic, ce avea să eclipseze aventurile extraconjugale ale ambilor. Cuplului i s-a născut un singur moştenitor, o fată pe nume Valentina. Experienţele noi trăite alături de familia soţului său, ca şi responsabilităţile publice ale vlăstarului Bibescu, i-au facilitat Marthei Bibescu cunoaşterea unor noi culturi, sensibil diferite de matricea est-europeană. Astfel, a vizitat Persia şi Egiptul, călătorii pe care le va descrie ulterior în savuroase pagini de jurnal, cum ar fi Les Huit Paradis (Cele opt raiuri, 1908).

               A cultivat legături speciale cu mari personalităţi ale vremii, între care lordul Christopher Birdwood Thomson, René Jouvenel, Ramsay MacDonald, prinţul moştenitor german, regele Ferdinand, regele Spaniei Alphons al Xll-lea, etc.

              Bună cunoscătoare a exigenţelor protipendadei bucureştene, Martha Bibescu nu s-a sfiit însă să ia decizii îndrăzneţe în momente sensibile ale istoriei româneşti. Astfel, în anii de neutralitate ai României, a organizat la Mogoşoaia un salon ce putea rivaliza cu cele mai în vogă saloane occidentale, care găzduia discuţii politice între oamenii de stat români şi diplomaţii europeni acreditaţi la Bucureşti. In timpul ocupaţiei germane (1917–1918) a ales să rămână în Capitală, unde, având în îngrijire un spital (Spitalul 118), rămânea racordată la evoluţiile războiului. Informaţiile furnizate de ea au fost extrem de folositoare regelui şi guvernului de uniune naţională, însă i-au atras nu de puţine ori ostilitatea administraţiei de ocupaţie.

          Martha Bibescu a lăsat pagini memorabile despre retragerea trupelor germane din Bucureşti. Congresul de Pace de la Paris i-a prilejuit prinţesei momente unice de afirmare a patriotismului şi mândriei naţionale. Astfel, prezenţa sa la Paris în timpul desfăşurării lucrărilor Congresului de Pace a facilitat fluxul de informaţii neoficiale, deosebit de preţioase pentru conduita diplomatică a delegaţiei româneşti. Prin intermediul cunoscuţilor săi din lumea politică pariziană, sau britanică, a sperat să poată influenţa adoptarea unor decizii favorabile pentru România. Perioada interbelică a obligat la noi provocări vechea elită aristocratică românească, motiv pentru care a căutat să-şi păstreze locul în viaţa publică autohtonă, dar să se şi readapteze și noului mers al societăţii franceze.

               Astfel, cuplul Martha şi George Valentin Bibescu şi-a împărţit viaţa între cele două reşedinţe din România, palatul Mogoşoaia şi Posada, şi căminul parizian. Prezenţa activă a soţului său în Federaţia Internaţională de Aeronautică (devine chiar preşedinte al acestui for internaţional) i-a înlesnit Marthei Bibescu cunoaşterea unor locuri şi oameni noi, diferiţi de cei ce populau cluburile selecte ale înaltei societăţi, dar mai mult decât atât au transformat-o într-o împătimită a zborului. Mutaţiile suferite de societatea europeană odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial sunt minuţios relatate în al său Jurnal politic 1939–1941 (publicat fragmentar în 1979).

                 Situaţia dramatică în care se găsea România şi angajamentul civic al prinţesei Bibescu în vederea găsirii de soluţii politice au fost îngreunate în plan personal de pierderea soţului său, bolnav de cancer (1941). Participarea României la războiul din Răsărit a făcut ca Martha Bibescu să trăiască în spiritul susţinerii cauzei româneşti, preferând să gestioneze situaţiile dramatice survenite la Biroul pentru Aviatorii Prizonieri, să întreprindă deplasări periculoase în Elveţia, în vederea refacerii depozitelor de medicamente ale Crucii Roşii, să facă lobby pentru România, în loc să-şi asigure o existenţă liniştită în Elveţia. A părăsit România la 7 septembrie 1945 cu destinaţia Paris, de unde a protestat în nenumărate rânduri faţă de noul curs al politicii româneşti. Desemnarea sa, în 1963, drept consilier al preşedintelui francez Charles de Gaulle în problema românească este un act de recunoaştere publică a patriotismului său. 
             In plan personal, prinţesa a depus eforturi extraordinare pentru a „recupera” familia fiicei sale, rămasă între timp la Bucureşti (Valentina şi Dimitrie Ghika-Comăneşti, care au părăsit România la 2 august 1956). Martha Bibescu a continuat să rămână o voce publică până la moarte. Dintre scrierile sale, cele mai reprezentative sunt: romanul Papagalul verde (1924), biografiile istorice O dragoste tandră a lui Napoleon: Maria Walewska (1936) şi Alexandru Asiaticul (1912), paginile de memorialistică din La bal cu Marcel Proust (1928) şi Povestea unei prietenii: corespondenţa mea cu abatele Mugnier (1951, 1955, 1957). 
              Şerban Cioculescu a surprins astfel dimensiunea personalităţii ei: „Martha Bibescu a scris aproape 40 de cărţi, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viaţă literară şi mondenă”. Graţie şarmului său irezistibil, descendenţei aristocratice şi talentului artistic, a fost admirată şi cultivată de contemporani.

MARTHA BIBESCU - AMOR IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL BBB

              Martha Bibescu l-a întîlnit pe colonelul Cristopher Birdwood Thomson la București puțin înainte de declanșarea Primului Război Mondial. El avea misiunea să convingă liderii de la București să intre în război alături de Antanta. Era celibatar și se apropia de 40 de ani. S-a îndrăgostit de Martha Bibescu, căsătorită de la 17 ani (acum avea 30) cu prințul George Valentin Bibescu. Amîndoi soții aveau aventurile lor amoroase arhicunoscute în lumea bună bucureșteană.

Martha Bibescu

            Intîlnirea celor doi s-a produs la palatul Cotroceni, la un concert. Intre ei a urmat o idilă pe aleile palatului Mogoşoaia. El era ataşatul militar al Marii Britanii, ea fiica lui Ion Lahovary ex-șeful conservatorilor, mort în 1912. In septembrie 1915, colonelul Thompson a ascuns în castelul Posada al Marthei Bibescu documente secrete ale ambasadei.

                                                       Cristopher Birdwood Thomson

După numai zece zile, un incendiu provocat de serviciile secrete ale Puterilor Centrale, a distrus castelul. Un an mai tîrziu, în 1916, colonelul a primit misiunea să distrugă sondele de petrol din Valea Prahovei, pentru a nu fi capturate de inamic. Soțul și amantul Marthei Bibescu au participat împreună la riscanta misiune.

              In timpul ocupației germane, Martha Bibescu a rămas o vreme la București să îngrijească răniții de la spitalul militar, pe care îl organizase în incinta Automobil Clubului Român din fața palatului regal.
             George Valentin Bibescu, pe capul căruia germanii puseseră o recompensă, s-a refugiat la Iași odată cu frontul din Moldova. Se vor revedea la sfîrșitul războiului. Christopher Thompson a revenit la Bucureşti pentru o ultimă întîlnire cu ea, înainte de a pleca să lupte în Orientul Mijlociu. Ea va pleca din Romănia şi va rămîne în Elveţia pînă în 1919.

Cristopher Birdwood Thomson

S-au revăzut la Paris în 1920. Aici povestea lor, în altă epocă, în altă lume, nu a mai fost ce era. El o iubea, a iubit-o toată viața. Ea în schimb a avut mai multe iubiri, unele celebre, printre care prințul moştenitor al Germaniei, regele Ferdinand, regele Spaniei Alphons al Xll-lea, etc.

             Povestea dintre ei a continuat totuşi cu întreruperi cauzate de peregrinările lor şi de aventurile ei până cînd el a murit tragic. Era ministru al aerului în guvernul laburist de la Londra. Avea un vis – să lege provinciile Imperiului Britanic prin curse de zepelin. In 1930 s-a prăbuşit la primul zbor de încercare spre Caraci, deasupra Belgiei, la Louvain. A fost o catastrofă aeriană cu mulți morți şi răniți care a impresionat Europa. Martha Bibescu l-a evocat într-o carte. A murit iubind-o.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Declararea neutralităţii BBB X

            Consiliul de Coroană care urma să clarifice poziţia României în raport cu cele două blocuri militare a avut loc în ziua de 21 iulie/3 august 1914. In aceeaşi zi regele a comunicat ministrului german la Bucureşti, Waldhausen, că a întreprins deja măsuri pentru a pregăti mobilizarea care va fi decisă de Consiliu. Carol I se pronunţa categoric pentru mobilizare în vederea intrării în război alături de Puterile Centrale. Intr-o telegramă trimisă la Berlin, Waldhausen aprecia atitudinea loaială a regelui şi mai relata că şeful guvernului român i-ar fi promis că va sprijini acţiunea germană, nu fără a ţine cont de opinia publică, care era încă surprinsă de tumultul evenimentelor.

              Şeful guvernului, din raţiuni politice, Carol I din convingere, căutau, primul, să înlăture suspiciunile Puterilor Centrale, al doilea, să dea asigurări ferme de loaialitate. Oricum, s-a reuşit ca Austro-Ungaria şi Germania să nu recurgă la represiuni în momente de decizie de mare importanţă pentru atitudinea viitoare a României.

             In luarea hotărârii privind atitudinea României, în Consiliul de Coroană, o mare influență a avut-o actul declarării neutralităţii Italiei, în aceeaşi zi de 21 iulie/3 august 1914. Acesta l-a premers şi influenţat pe cel al României. Decizia Italiei a fost comunicată de ministrul C.Angelescu înaintea deschiderii Consiliului de Coroană.

             Consiliul de Coroană a avut loc la Castelul Peleş. Au participat: Carol I, principele Ferdinand, liderii conservatori Th. Rosetti şi P.P. Carp, foşti prim-miniştri, I.I.C. Brătianu, primul ministru în funcţie, Al. Marghiloman, şeful Partidului Conservator, miniştrii liberali Em. Porumbaru, E. Costinescu, dr. C. Angelescu, Al. Radovici, Alex. Constantinescu, V.Gh. Morţun, Victor Antonescu, I.G. Duca, M. Pherekyde; dintre liderii conservatori au participat: Ion Lahovary, I.C. Grădişteanu, iar dintre conservatorii democraţi: Take Ionescu, şeful partidului, C. Dissescu şi C. Cantacuzino-Paşcanu.

I.I.C. Brătianu

              Şedinţa s-a ţinut în sala de muzică a reginei. Prinţul Ferdinand a stat în faţa regelui. Tratatele erau aşezate pe masă (Tratatele de alianţă cu Puterile Centrale). Regele şi-a luat alături pe cei doi fruntaşi politici conservatori, cunoscuţi adepţi ai alianţei cu Puterile Centrale.

             După un schimb de priviri mute, regele Carol a rupt tăcerea. Era congestionat şi vădit emoţionat. Apoi a deschis şedinţa propunând să se vorbească în franceză întrucât este limba diplomaţiei şi exprimă gândurile cu mai multă precizie.

             In memoriul prezentat, Carol I a susţinut, de la început, necesitatea de a intra în acţiune alături de Puterile Centrale, conform obligaţiei din tratatul de alianţă din 1883. A mai afirmat că: „Neutralitatea este o soluţie rea, care va face ca România să piardă înalta situaţie pe care a câştigat-o“. Alianţa cu Antanta, Carol I a respins-o categoric, considerând-o contrară „sentimentelor unanime ale ţării“. Memoriul regelui a fost lung şi patetic, iar după ce l-a terminat era profund emoţionat.

P.P. Carp

              In pofida apelului stăruitor al regelui Carol I, participanţii la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, cu excepţia lui P.P. Carp s-au pronunţat fără echivoc în favoarea neutralităţii. Invitat să-şi spună primul părerea, I.I.C. Brătianu, cel ce împărtăşea alte convingeri, a solicitat a i se permite să intervină în finalul dezbaterilor. Fruntaşii politici şi-au expus părerile rând pe rând. Bătrânul lider conservator Th. Rosetti a declarat: „decât să ne avântăm într-un război contra simţământului public, mai bine să rămânem neutri“ şi că: „doreşte ca ţara să nu caute să joace soluţii care nu sunt pe măsura ei şi să se astâmpere“.

Theodor Rosetti

           Cuvintele lui Th. Rosetti, fruntaşul conservator statornic până atunci alianţei cu Puterile Centrale, prieten cu P.P. Carp şi Titu Maiorescu, ambii filogermani convinşi, l-au impresionat puternic pe Carol I. Nu se aştepta ca „Th. Rosetti […] să-l părăsească la sfârşitul vieţii lui. Gestul celui mai vechi dintre preşedinţii lui de Consiliu l-a durut vizibil“.

           P.P. Carp, în vădit dezacord, şi pentru a determina alt curs dezbaterilor, s-a declarat deschis şi categoric în favoarea coaliţiei propuse de rege, argumentând cu patos. A ajuns să exprime o părere discordantă cu sentimentele generale, susţinând că „Românii din Transilvania ne îngrijorează mai puţin“. „Regele a vorbit limbajul datoriei şi onoarei, trebuie să-l urmăm…“ P.P. Carp a rămas izolat în atitudinea sa. Toţi ceilalţi oameni politici, care au luat cuvântul după Carp s-au pronunţat fără nici o rezervă, pentru neutralitate.

              Al. Marghiloman, şeful partidului conservator a rugat pe rege să dea citire articolului din tratate, din care rezulta că România era obligată a participa la război numai când aliaţii săi ar fi fost atacaţi. El s-a pronunţat deschis pentru neutralitate. La fel au procedat şi ceilalţi lideri conservatori ca Ion Lahovary şi I.C. Grădişteanu. Astfel, în afară de P.P. Carp, toţi conservatorii au optat pentru neutralitate.

Al. Marghiloman

După cuvântarea lui Al. Marghiloman în sprijinul neutralităţii, regele a încercat o ultimă presiune asupra oamenilor politici. A spus sfios şi cu vădită emoţie: „De altminteri, domnilor, eu mă consider legat de Puterile Centrale; dacă d-voastră credeţi că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă retrag“. In acel moment a arătat spre principele Ferdinand care protesta. După câteva clipe Carol I a înţeles că manevra nu reuşise datorită faptului că nimeni nu schiţase nici un gest. A stat o clipă pe gânduri şi a început să vorbească despre altceva. După intervenţia regelui, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, vorbitorii au susţinut în continuare politica de neutralitate, precum Ion Lahovary şi Take Ionescu.

La sfârşitul dezbaterilor Consiliului de Coroană, primul ministru, ca şef al Partidului Liberal, a exprimat fără echivoc punctul său de vedere de adoptarea neutralităţii.

Take Ionescu

               P.P. Carp, vehement ca de obicei, a luat cuvântul şi adresându-se regelui a spus: „Sire, ţin atunci să se constate că, în ceasul cel mai greu pentru ţară şi la sfârşitul unei lungi domnii […] M. V. este părăsită de toate partidele şi de toţi sfetnicii ei“.

              I.I.C. Brătianu, indignat de insinuarea lui P.P. Carp, a protestat, iar Al. Marghiloman, şeful celuilalt partid, i-a replicat lui Carp că nu l-au părăsit pe rege ci prin sfaturile date l-au apărat de eventuale şi grave acuzaţii. „Aşa cum este astăzi opinia publică, dacă cumva am lăsa pe rege să declare război, lumea ar zice că războiul acesta nu este războiul ţării ci al regelui. Ori aceasta […] noi nu o vrem“.

            Regele profund dezamăgit de rezultatul Consiliului de Coroană a fost nevoit să se încline în faţa deciziei majorităţii, deşi a declarat deschis că este de altă părere: „Eu, mă voi supune majorităţii. Sunt rege constituţional şi nu voi declara singur războiul“.

              Bătrân şi bolnav, apropiat de capătul vieţii, nu a reuşit a îndeplini ceea ce el numea „angajamentele de onoare“ faţă de aliaţii şi protectorii săi. In cele din urmă el se va fi convins, după bătălia de la Marna, că armata germană nu era invincibilă şi a consimţit la încheierea unui acord cu Rusia la 18 septembrie/1 octombrie 1914.

         Seara, după Consiliul de Coroană, primul ministru Brătianu, împreună cu Take Ionescu şi M. Pherekyde au fost la rege pentru a definitiva comunicatul de presă, precum şi comunicatele către Viena şi Berlin. Comunicatul dat presei a doua zi era redactat cu foarte multă precauţie, căutându-se a se evita unele răstălmăciri. După o consfătuire a membrilor guvernului la vila lui E. Costinescu din Sinaia, s-a dat presei următorul comunicat: „Intr-un consiliu de miniştri, prezidat de M.S. regele, la care a luat parte Alteţa Sa Regală, principele Ferdinand, preşedintele Camerei, foşti preşedinţi de consiliu şi foşti miniştri reprezentanţi ai partidelor de opoziţie, s-a exprimat atitudinea ce trebuie să o aibă România în circumstanţele prezente. Cu aproape unanimitate Consiliul a decis că România îşi va lua toate măsurile de paza frontierelor ei“.

          Formula aleasă spre a exprima poziţia de neutralitate a României, s-a dovedit adecvată, fiind acceptată de puterile vecine aflate în conflict. Miniştrii Puterilor Centrale au declarat că n-au nici o obiecţie faţă de cele declarate în Comunicatul de presă cu privire la neutralitatea României, iar ministrul Rusiei i-a comunicat lui I.I.C. Brătianu că: „Rusia este mulţumită de bunele raporturi ce există între Imperiul rusesc şi România“. Ambele părţi aflate în conflict au fost de acord că România adopta formula „expectativei armate“.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Preliminariile declarării neutralităţii României BBB X

             In jurul anului 1900 cercurile politice austro-ungare urmăreau cu consecvenţă planuri de expansiune în Peninsula Balcanică. Orientările certe spre agresiune ale Austro-Ungariei s-au materializat prin anexarea Bosniei şi Herţegovinei în anul 1908, prin diversele presiuni asupra Serbiei, exercitate direct sau prin intermediul unor oameni politici bulgari, îndeosebi pe timpul războaielor balcanice și încercarea provocării unui război balcanic după pacea de la Bucureşti, din 1913.

            Agresiunea contra Serbiei fusese premeditată cu mult timp înainte, cu acordul secret al Germaniei. Atentatul de la Sarajevo din 28 iunie/11 iulie 1914 împotriva arhiducelui Franz Ferdinnad şi a soţiei sale n-a constituit decât un pretext al agresiunii. In zilele ce au urmat, primul ministru maghiar, Şt. Tisza, ca şi înainte, era împotriva intenţiilor guvernului de la Viena de a se face unele concesii naţionalităţilor, cu atât mai mult românilor din Transilvania. El considera că era mai bine să convingă Berlinul asupra politicii balcanice a guvernului austro-ungar, care consta în atragerea Bulgariei de partea Puterilor Centrale. Apoi, de comun acord cu Berlinul, să exercite presiuni asupra României.
              Tot în privinţa României, Tisza se pronunţa pentru o poziţie fermă a Austro-Ungariei, bazată desigur pe aplicarea unei politici de intimidare. Se mai pronunșa să se ajungă la dispunerea unor modificări teritoriale în Macedonia în favoarea Bulgariei. Şt. Tisza conta foarte mult pe politica de şantaj preconizată de el sub denumirea de echilibru balcanic. El mai considera că în cazul izbucnirii unui război cu Serbia, Austro-Ungaria trebuia să acţioneze printr-o politică de forţă faţă de România: „Dacă România […] nu-şi va îndeplini datoriile sale de aliată, noi vom fi atunci, natural, degajaţi de toate obligaţiile faţă de ea, şi vom putea orienta politica noastră balcanică fără nici un menajament faţă de interesele acestei ţări“.

De altfel acest personaj ungar nu menajase niciodată interesele României, dar păstrase o poziţie rezervată la presiunea oficialităţilor de la Berlin, care nu voiau o determinare a relaţiilor cu România.

            Inainte de izbucnirea războiului, ministrul austro-ungar la Bucureşti, Ottokar Czernin, a fost în audienţă la regele Carol I-ul spre a-i sonda opinia. Carol a afirmat păstrarea neutralităţii României în cazul unui război austro-sârb, dar că nu va putea intra în acţiune alături de Puterile Centrale dacă Rusia va fi în război cu acestea. L-a asigurat pe Czernin atât de poziţia de neutralitate strictă a României chiar şi într-un conflict al Austriei cu Rusia, cât şi de faptul că nimeni nu-l va putea determina să lupte contra Austro-Ungariei aliate din anul 1883.

          De fapt, România se afla, în ajunul declanşării războiului mondial, într-o poziţie mediană, atât geografică cât şi politică, între Rusia şi Puterile Centrale. Aşa se explică de ce Rusia a solicitat guvernului român să întreprindă demersuri la Viena şi la Belgrad pentru aplanarea diferendului austro-sârb. Pe de altă parte, însărcinatul cu afaceri german la Bucureşti, Waldburg, a făcut cunoscut la Berlin, că România va protesta, împreună cu Grecia, dacă se va prejudicia pacea de la Bucureşti, din 1913, în eventualitatea unui război austro-sârb. Poziţia ce urma să fie adoptată de România faţă de cele două tabere beligerante nu era deloc clară în rândurile politicienilor şi militarilor austrieci.

               Pentru feldmareşalul Conrad von Hoetzendorf, şeful Statului Major general al armatei austro-ungare nu mai exista nici un dubiu asupra viitoarei atitudini a României: „România este pierdută pentru noi şi ea pretinde că este greşeala noastră că relaţiile noastre cu ea sunt deteriorate. In realitate, atitudinea noastră a servit numai de pretext pentru a ascunde adevărate sentimente şi adevărate motive. Problema României Mari se pune deja de 30 de ani. Un timp oarecare ea a fost lăsată în umbră. Criza balcanică a repus-o la ordinea zilei. Românii vor mobiliza şi se vor menţine, mai întâi, departe de luptă, pentru a acţiona, apoi, potrivit întorsăturii evenimentelor“.

             In luna iulie 1914 evenimentele au evoluat precipitat spre declanşarea conflictului austro-sârb, ajungându-se ca la 15/28 iulie 1914 Austro-Ungaria să declare război Serbiei. La 19 iulie/1 august Germania i-a declarat război Rusiei, iar la 3 august 1914 a declarat război Franţei. In ziua de 22 august/4 septembrie 1914 cele trei puteri ale Antantei, Franţa, Anglia şi Rusia au emis o declaraţie prin care s-au angajat reciproc să nu încheie pace separată şi să nu emită condiţii de pace fără acordul prealabil a fiecăreia dintre aliate.

Intr-o telegramă de după declararea războiului de către Austro-Ungaria, fără consultarea României ca aliat, împăratul Franz Joseph căuta să explice regelui Carol I mobilurile acţiunilor întreprinse, spre a-l determina să rămână în alianţă şi chiar să acţioneze de partea sa. In mod fals el făcea cunoscut că: „Serbia n-a îndeplinit cererile guvernului meu şi în afară de aceasta trupele sârbeşti au provocat o luptă fără declararea de război“.

               Czernin, ministrul austro-ungar la Bucureşti primise sarcina de a citi lui Carol I ultimatumul austriac în acelaşi timp cu remiterea acestuia la Belgrad. Bătrânul şi înţeleptul rege român a înţeles pe loc consecinţele acestui pas. Fără a aştepta să i se citească hârtia până la capăt a strigat: „Asta înseamnă război mondial!“

In telegrama sa tardivă Franz Joseph mai menţiona: „Am dat deci astăzi ordin armatei unele să deschidă ostilităţile contra puterilor armate sârbeşti. M-a hotărât la acest pas convingerea că numai pe această cale pot asigura popoarelor mele o pace durabilă şi propăşirea lor nestingherită“. In aceeaşi telegramă, împăratul făcea apel la sentimentele lui Carol I-ul, la „Indelungata ta prietenie“ şi mai adăuga că „relaţiile pline de încredere care ne leagă sunt pentru mine o chezăşie că în această clipă serioasă vei judeca forte sincer hotărârile luate de mine“.

             Intr-un răspuns protocolar şi doar de circumstanţă, Carol I a amintit că a înţeles însemnătatea acestei grave deciziuni şi că: „Relaţiile noastre cordiale şi calda mea afecţiune sunt chezăşie că urmăresc cursul acestei serioase crize, luând partea cea mai sinceră“. Carol I nu se putea angaja mai mult pentru că avea de învins rezistența marii majorităţi a oamenilor politici şi a opiniei publice româneşti.

                Intr-o altă telegramă, împăratul a făcut apel la sentimentele lui Carol I: „Sper şi am credinţa că în această clipă gravă a soartei care e de o însemnătate hotărâtoare pentru amintirea ta în istorie ca ofiţer şi domnitor, cum şi pentru viitorul ţării tale, îţi vei ține cuvântul şi vei ordona armatelor tale să lupte umăr la umăr cu noi contra Rusiei. Hegemonia slavă în Balcani la care năzuieşte Rusia, ar aduce în viitor la nimicirea României, dacă, ţara ta pierde sprijinul sigur al Triplei Alianţe“.

Pe de altă parte, cercurile conducătoare ţariste erau, şi ele, conştiente de însemnătatea poziţiei României şi de rolul pe care l-ar putea avea între cele două mari forţe adverse şi de aceea căutau să o determine să rămână neutră atâta timp cât nu puteau să o atragă de partea Antantei.

              Călătoria de câteva zile la Bucureşti a ministrului român, C. Diamandy, ministru plenipotenţiar la Petersburg, a indicat presei că s-au făcut la Petersburg propuneri importante guvernului român. Ştirile se dovedeau a fi cu totul reale. Guvernul român negocia cu cercurile conducătoare ruse încheierea unei convenţii sau a unui acord cu privire la o eventuală poziţie de neutralitate a ţării în schimbul recunoaşterii de către Rusia a dezideratului unirii la România a teritoriilor locuite de românii din monarhia austro-ungară. O convenţie privind o colaborare militară şi politică româno-rusă nu era posibilă, deocamdată. Regele Carol I se opunea cu energie alăturării României de Antantă. In timpul vieţii sale se putea încheia cel mult un acord de neutralitate.

               Declanşarea neaşteptată a primului război mondial l-a adus pe Carol I în imposibilitatea de a-şi pune în aplicare dezideratul participării României la conflict alături de Puterile Centrale. Fostul cancelar al Germaniei, von Bülow, a recunoscut în memoriile sale dificultatea dilemei în care se găsea regele: „Carol I a fost brusc pus în situaţia de a se uni cu noi într-un război poate mondial, făcut posibil prin uşurinţa diplomaţiei austriece şi slăbiciunea celei ale noastre. Dilema era pentru el următoarea: sau trebuia, după o domnie de aproape o jumătate de secol să depună coroana şi să întoarcă spatele patriei sale de adopţie, sau, el, Hohenzollern şi ofiţer prusac, să trădeze patria natală. Acesta a fost durerosul conflict moral pentru care a murit două luni mai târziu, după cum a spus regina Elisabeta, soţia sa, prinţului Wedel trimis de la Berlin la funeraliile sale“.

              Pe de altă parte, Al. Marghiloman spunea că într-o convorbire regele făcea următoarele constatări: „Starea de spirit a opiniei publice şi a armatei este antiaustriacă; […] o alianţă cu Rusia este imposibilă datorită existenţei unui tratat cu Puterile Centrale". In problema Transilvaniei regele a afirmat "că nu era timp a se gândi în mod serios la eliberarea ei“. După părerea sa această problemă urma a fi copată peste 20 de ani şi va veni la sigur, fiindcă Austria tot se va disloca din cauza Ungariei.

            In acest timp, marile puteri aflate în grupări politice adverse, făceau propuneri insistente României spre a intra în război în schimbul unor concesii.

            Incă din 1913, pe când se afla în opoziţie, I.I.C. Brătianu a declarat regelui Carol I că dacă va fi chemat la putere va refuza să reînnoiască tratatul care lega România de Puterile Centrale. In acelaşi an, a spus reprezentantului german la Bucureşti că, în caz de război, România nu va putea merge alături de Ungaria. Pe perioada a doi ani de tratative privind intrarea României în război, el n-a meritat reproşul de indecizie pe care i l-au adresat aliaţii şi nici acuzaţia de duplicitate care i-a fost aruncată de inamici. Brătianu spunea că „România nu putea intra cu uşurinţă în război, fără să fi avut maximum de garanţii, într-un război în care era în joc existenţa ei“.

             In acele momente oamenii politici români, cu puţine excepţii, erau preocupaţi de a nu se da urmare tratatului cu Puterile Centrale. Dar politica neutralităţii întâmpina și ea dificultăţi, întrucât şeful statului român, regele Carol I, nu renunţase la ideea de a pune în aplicare tratatul de alianţă cu puterile germanice. Ambele tabere aflate în conflict acţionau cu febrilitate spre a determina neutralitatea României, oferind viitoare concesii sau reglementări privind Transilvania. Acest teritoriu mult dorit era promis atât de Franţa prin preşedintele Poincare, cât şi de Rusia prin ministrul de externe Sozonov. Dar oricât de solemne erau aceste promisiuni, ele nu puteau să determine România la o acţiune alături una din părţi fără a se lua o hotărâre publică într-un Consiliu de Coroană prezidat de rege, cel ce influenţase de cele mai multe ori politica externă a ţării.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB -X - Considerente privind România în memoriile lui Wiston Churchill

           Personalitate diplomatică şi şef de guvern de cel mai înalt rang al Europei secolului al 20-lea, Churchill a fost activ şi determinant, ca şi ţara sa, în ambele războaie mondiale.

           In memoriile sale, aşternute pe hârtie la vârsta senectuţii şi-a expus şi păreri despre România cuprinsă de furtuna Marelui Război, cu toate că în acea perioadă s-a aflat departe de frontul răsăritean şi de lumea balcanică. Deşi referirile la România, care mereu a stat în planul doi al atenţiei britanice, în zona sud-est europeană, nu sunt numeroase în memoriile lui Churchill, iar unele din opiniile sale privind conduita Bucureştiului în afacerile balcanice din 1912-1913 şi din anii următori sunt vizibil eronate şi chiar nedrepte, din acele memorii se desprind suficiente informaţii cu caracter de ansamblu.

           Churchill a susţinut pe drept că unicul mijloc care ar fi permis Aliaţilor occidentali să sprijine pe aliatul răsăritean, Rusia, ar fi fost stăpânirea Dardanelelor. Aceasta ar fi permis o legătură permanentă cu Rusia şi aliaţii săi, ar fi împiedicat Turcia să intre în război şi ar fi permis puterilor occidentale să unească statele balcanice, Serbia, Grecia, Bulgaria şi România, într-o coaliţie îndreptată împotriva Austriei şi a aliatului său puternic, Germania. Eşecul şi abandonarea definitivă a expediţiei din Dardanele au stabilit individual soarta statelor balcanice dar şi a Rusiei. Germania a rămas cu ruta de transport orientală deschisă, putând să-şi ajute oricând aliaţii mai mici.

          România, eclipsată de vecinătatea a două imperii de la care râvnea importante teritorii, a aplicat o politică de calcul. România viza şi Basarabia de care o frustraseră ruşii în 1878 prin tratatul de la Berlin, dar viza şi Transilvania şi Bucovina de la Austro-Ungaria. Dorinţa şi politica română viza realizarea unei Mari Românii care să unească toţi copiii risipiţi sub jugul unor ţări vecine şi puternice. Aceste aspiraţii erau bine cunoscute atât de Rusia cât şi de Austro-Ungaria, care observau cu atenţie toate evoluţiile ce aveau loc în legătură cu spaţiul românesc, păstrându-şi pentru orice eventualitate câte o puternică forţă militară.

             Pe celelalte două frontiere ale sale, România se ciocnea cu două state balcanice rivale. Cu Serbia de la care dorea anexarea Banatului de Timişoara, provincie aflată însă între hotarele Austro-Ungariei şi cu Bulgaria de la care preluase sudul Dobrogei în urma războiului balcanic din 1912. Aceste relaţii externe neliniştitoare erau amplificate de complicaţiile politicii interne şi dinastice. Politicienii conservatori erau filogermani, iar liberalii, aflaţi la putere, erau francofili.

Regele Carol I era un copil devotat al Casei Hohenzollern, prinţul moştenitor , Ferdinand, era pro-francez, iar soţia sa, Maria, era abglofilă.

         In rezumat, România putea să se întoarcă, în caz de conflict, în orice direcţie, funcţie de câştigurile teritoriale tentante. Opţiunea finală implica riscuri teribile, dar România nu putea aştepta în stare de neutralitate fără rost şi să scape ocazia cea mai favorabilă din istoria sa contemporană, pentru reîntregirea statală.

         La toate dilemele politico diplomatice s-a adăugat influenţa atentatului de la Sarajevo. Arhiducele asasinat Franz Ferdinand era binevoitor faţă de România şi ostil predominanţei ungurilor. Se considera că el era favorabil ideii formării pe seama Ungariei, a unei Românii mari, care să fie incorporată într-un imperiu tripartit, înlocuind monarhia dualistă. Dispariţia sa avea să rupă una din legăturile României cu puterile germanice, iar ultimatumul adresat de Austria Serbiei avea să le rupă şi pe celelalte.

           Timp de doi ani România a aşteptat diplomatic să vadă care din părţi îi poate oferi garanţii solide în schimbul ajutorului militar. Aceasta, totuşi, pe fundul unei puternice opţiuni de alăturare la Antantă.

Motivul pentru care România nu a dat curs alianţei cu puterile germanice a fost acela că nu ele fuseseră atacate ci invers. Acel casus foederis cuprins în tratat nu se poate aplica. Aceeaşi poziţie a adoptat-o şi Italia la începutul războiului.

             Succesele Puterilor Centrale, pe toate fronturile, în anul 1915, a ţinut România încă în expectativă. Ea nu oprea tranzitul muniţiilor germane spre Turcia, dar nu a rupt nici tratativele cu Aliaţii. Dar eşecul expediţiei din Dardanele, aderarea Bulgariei la Puterile Centrale, invazia şi prăbuşirea Serbiei, ca şi evacuarea generală a peninsulei Gallipoli, au produs o schimbare nefavorabilă în situaţia militară a României proantantiste. La începutul anului 1916 ea se găsea înconjurată şi izolată de aliaţii pe care îi dorea. Cu toate acestea concentrarea de trupe ale Antantei la Salonic a indus României speranţe înşelătoare. Deşi se miza pe concentrarea a 400.000 - 500.000 de oameni din diverse armate, acea forţă nu s-a putut asigura și nici nu a slujit României şi nici Antantei timp de doi ani.

               Neputinţa Alianţei pe toate fronturile a lăsat România să devină principala ţintă a forţelor centrale, deoarece nici acestea nu mai aveau speranţe mari pentru cea de a doua parte a anului 1916. Intrarea în război a României a fost aleasă greşit pentru sfârşitul verii 1916 şi s-a produs sub ameninţarea Aliaţilor care doreau să-şi elibereze propriile fronturi.

             Obiectivele esenţiale şi singurele posibile care se ofereau Germaniei în 1916 erau: să învingă definitiv Rusia şi să determine România să se alăture Puterilor Centrale.Aceste două proiecte se completau, reuşita primului uşurând realizarea celui de al doilea.

In acele momente, din vara lui 1916, România era esenţială pentru Germania. Ludendorff, cel de al doilea decident din Germania, ca adjunct al lui Hindenburg, a lăsat scris: „noi nu am fi putut continua să supravieţuim, şi, încă mai puţin, să continuăm războiul fără grâul şi petrolul României“.

           Germania avea în vedere că prin România ar fi ajuns mai uşor la bogăţiile din sudul Rusiei. O înaintare prin Ucraina spre Odesa i-ar fi permis să obţină mai uşor hrana necesară popoarelor germanice. Planurile s-au schimbat brusc prin atacul declanşat de România părăsită de toţi Aliaţii, aliaţi care nu şi-au îndeplinit sarcinile luate prin Tratatul de alianţă şi Convenţia militară de la 4/17 august 1916. România a devenit elementul de sacrificiu aruncat de Aliaţi, Puterilor Centrale, pentru a-şi odihni şi reorganiza propriile fronturi.

           Churchill a emis ipoteza că România ar fi trebuit să atace mai devreme, atunci când generalul Bonsilov repurta mari şi neaşteptate victorii la nord de România. Intrarea României în război cu 23 de divizii organizate şi cu mai mult de 1.500.000 (în realitate 1.000.000) de oameni în stare să poarte armele, ca şi suspendarea furniturilor de grâu şi de petrol românesc, puteau să fie în acel moment, atât pentru prietenii săi, cât şi pentru adversari, una dintre cele mai teribile lovituri pe care Germania şi şovăitoarea ei aliată, Austro-Ungaria, le suportaseră până atunci.

             Churchill nu ştia că România nu a dorit să intervină anterior, deoarece nu accepta să nu se bazeze pe un tratat ferm. Din acest motiv România a pierdut unele ocazii favorabile de a interveni, iar Brătianu a fost considerat un negociator meticulos de tip bizantin de către ambele părţi în conflict.

            Germanii au fost nevoiţi să aducă pe frontul român 38,8% din forţele militare, au înfrânt-o în prima parte a războiului şi au uşurat presiunea pe celelalte fronturi. In schimb Rusia a făcut tot posibilul să întârzie orice ajutor și să intre târziu în luptă. Miza să-şi atingă scopul de a lăsa Muntenia în mâna inamicului şi de a stabiliza frontul pe Siret.

             Trupele române s-au retras în Moldova unde au suferit o refacere cu ajutor majoritar francez, iar în vara lui 1917 au dat proba unei neasemuite vitejii la Mărăşti, Mărăseşti şi Oituz răpind orice speranţă inamică de lichidare a Regatului României. Trecute prin cel mai aprig foc al războiului aceleaşi trupe au reintrat în luptă la 10 noiembrie 1918 şi au ajuns cu toate şicanele marilor puteri de la Conferinţa de Pace, în centrul Europei, la Györ. Acolo au fost oprite, cu ameninţări de marii Aliaţi, de teama de a nu pune piciorul în Viena. Ar fi fost posibil ca „germanul“ Ferdinand să ducă la îndeplinire ideea de imperiu tripartit al lui Franz Ferdinand. Sub altă formă şi cu alte atitudini faţă de minorităţi.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Anii de neutralitate în memoriile lui Czernin (Ottokar von Czernin und zu Chuden itz)

             A fost un diplomat cu o ascensiune politică remarcabilă, având origine cehă, născut în Boemia la 26 septembrie 1872. A devenit curând un apropiat al cercurilor influente din jurul arhiducelui Franz Ferdinand, ale cărui idei politice de reformare a imperiului le-a îmbrăţişat şi susţinut cu căldură. Graţie simpatiei şi încrederii acordate de moştenitorul tronului austro-ungar, în 1912 a fost desemnat membru al Casei imperiale, iar în 1913, la cererea expresă a peotectorului său, Czernin a primit postul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Imperiului Dualist la Bucureşti.

            In timpul celui de al doilea război balcanic, raporturile dintre Viena şi Bucureşti se răciseră, deoarece Viena susţinea acţiunea agresivă a Bulgariei în Balcani, iar România a luat o poziţie contrară, încheiată cu Pacea de la Bucureşti, 28 iulie –10 august 1913, pace care a pedepsit Bulgaria. Raporturile se răciseră între Viena şi Bucureşti şi datorită nemulţumirii crescânde în România faţă de politica de oprimare a românilor din Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureş, de către guvernul de la Budapesta.

          Se ştie că politica mai realistă a arhiducelui în problemele româneşti era apreciată de Czernin. În pofida atmosferei destul de tensionate cu care s-a confruntat la Bucureşti, Czernin a desfăşurat o activitate intensă şi variată pentru misiunea de ameliorare a relaţiilor cu românii. A acţionat insistent şi persuasiv pe lângă regele Carol I, ale cărui sentimente se dovedeau de încredere faţă de vechii aliaţi (din Tratatul secret din 1888).

            Pe linia politică promovată de arhiduce, Czernin a criticat politica intransigentă a premierului ungar Tisza Istvan, recunoscând ca întemeiate unele din solicitările româneşti din Transilvania, atitudine ce a atras protestul guvernului de la Budapesta.

           Czernin, observator realist, a devenit conştient că întreruperea tratativelor ce se purtau atunci între români şi unguri la Budapesta „va influenţa negativ relaţiile dintre Monarhie şi România“. Pe de altă parte el a raportat despre acţiunile Antantei de atragere a României, cerând măsuri urgente pentru a evita desprinderea ei din alianţă.

            Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, la 28 iunie 1914 şi evenimentele ulterioare, care aveau să ducă la declanşarea ostilităţilor în Europa, au îngreunat misiunea lui Czernin la Bucureşti. Totuşi el a apreciat pozitiv atitudinea de neutralitate a României adoptată în Consiliul de Coroană din 21 iulie/13 august 1914. Aceasta fără a părăsi speranţa unei cooperări în perioada următoare. In cei doi ani care aveau să treacă până la intrarea în război a României împotriva Puterilor Centrale, Czernin a încercat să menţină dialogul şi relaţiile normale între cele două state, în paralel încercarea de contracarare a acţiunilor antantofile şi de crearea unui bloc politic intern favorabil Puterilor Centrale.

           Moartea regelui Carol I la 27 septembrie/10 octombrie 1914 şi preluarea tronului de către Ferdinand I a condus cu încetul la adâncirea apropierii României de Italia şi Antanta. Bine informat asupra părerilor oamenilor politici şi cunoscător al sentimentelor opiniei publice româneşti, l-au determinat pe Czernin să afirme, încă de la sfârşitul anului 1914, că „aproximativ 90% din politicieni consideră că România va acţiona împotriva Puterilor Centrale“.

            Aducerea, în ianuarie 1915, în fruntea Ministerului de Externe imperial a lui Burian, a fost considerată un semn al sporirii influenţei politice a Ungariei în afacerile Austro-Ungariei. Prin noi instrucţiuni s-a căutat o nuanţare a demersurilor diplomatice pe lângă guvernul Brătianu. In acest sens el a căutat să sugereze noi posibilităţi de cooperare, explicând, totodată, consecinţele negative ale unei eventuale aderări a României la Antantă.

           Cu toate acestea, Czernin s-a împotrivit ideii de a se folosi forţa armată a Puterilor Centrale pentru atragerea României în mod forţat. A recomandat ca măsuri punitive precum închiderea graniţei din vara lui 1915 să nu se mai repete, evitându-se provocarea ca armata română să fie mobilizată şi „să atace ea înainte“.

          In iunie 1916, Czernin a fost tot mai convins că Brătianu se pregătea să adopte o hotărâre şi „că momentul critic al relaţiilor cu România se va produce cam în a doua jumătate a lunii august“. Cu toate acestea nu a sesizat momentul 4/17 august de semnare a Tratatului politic al României cu Antanta şi de semnarea Convenţiei militare, ambele semnate în aceeași zi. Acest eşec l-a marcat atât de profund şi jicnitor încât pe parcursul războiului, al armistiţiului şi al Păcii de la Bucureşti a adoptat o poziţie total răzbunătoare împotriva României. A avut această posibilitate deoarece după intrarea României în război a fost promovat în fruntea Ministerului de Externe în locul lui Burian.

             Intr-o întâlnire pe care a avut-o la cererea sa, cu regele Ferdinand, pentru tratativele de pace aflate la început, s-a purtat chiar ameninţător, ostentativ şi lipsit de curtoazie. Intâlnirea a avut loc în vagonul regal român în gara Răcăciuni de lângă Bacău.

          Arhiducele Franz Ferdinand a exprimat înainte de decesul său neaşteptat, multe păreri politice şi administrative care puteau face din el un mare reformator al Imperiului Austro-Ungar intrat pe calea degradării. Una dintre ideile lui de anvergură era schimbarea caracterului dualist al guvernării într-una trialistă, care să cuprindă cu drepturi egale şi pe românii imperiului. Adică se gândea la un imperiu Austro-Ungaro-Român. Această idee nu a convenit părţii ungare a cărei impertinenţă începuse deja să depăşească limitele admise în raport cu Viena. Este sigur că aprecierea elementului românesc de către Franz Ferdinand a influenţat şi poziţia politică de început a lui Czernin, până a devenit aproape clar că România nu va primi nici o cedare din partea ungară şi că va trebui să se îndrepte spre Antantă.

                Czernin a menţionat în memorii că aflarea morţii lui Franz Ferdinand a creat o vie emoţie şi părere de rău în societatea română. Dar întreaga situaţie s-a schimbat fulgerător după ultimatumul adresat Serbiei la 1 iulie 1914. Ultimatumul şi pericolul războiului au zdruncinat întreaga stare de spirit a românilor, care au înţeles că scopul lor poate fi atins şi pe altă cale, adică prin război şi nu paşnic împreună cu Dubla-Monarhie. In câteva ore indignarea reală şi disimulată faţă de tonul ultimatumului austriac s-a aflat la ordinea zilei în Bucureşti, iar cea mai des întâlnită expresie era: „L'Autriche est devenu folle“ (adică Austria a înnebunit).

           Toate relaţiile bune ale lui Czernin în lumea Bucureştiului s-au transformat brusc în relaţii duşmănoase. Peste tot se putea observa un amestec de indignare şi o poftă crescândă de satisfacere a celei mai arzătoare dorinţe a inimii. Ura şi dorinţa de cucerire manifestate faţă de Austro-Ungaria au fost mai puternice în prima fază a războiului, pentru că atât românii cât şi inamicii au făcut greşeala să mizeze pe o durată mai scurtă a războiului. Mai târziu lucrurile s-au complicat şi resedimentat în funcţie de rezultatele de pe front.

              In timpul de început al ostilităţilor sau de pregătire a lor, regele Carol I, cu inima sa germană, se afla singur ca o stâncă în mijlocul oceanului clocotind de ură. Czernin a primit misiunea de a citi regelui român ultimatumul adresat Serbiei, concomitent cu remiterea acestuia la Belgrad. Bătrânul şi înţeleptul rege a înţeles pe loc consecinţele imense ale acestui pas. Czernin nu a apucat să citească până la capăt actul, când Carol I a reacţionat aproape strigând: „Asta înseamnă război mondial“.

             Cu puţin înainte de acele evenimente, ţarul rus Nicolae al II-lea şi ministrul său de externe Sozonov, au făcut o scurtă vizită la Constanţa, suveranilor români. Czernin a găsit ocazia să meargă la Constanţa şi să mulţumească regelui pentru acordarea ordinului „Coroana României“. Cu acel prilej a obţinut detalii interesante chiar de la rege. Extrem de interesantă i s-a părut descrierea convorbirii dintre rege şi Sozonov. Regele l-a întrebat pe demnitarul rus dacă considera la fel ca şi el, că situaţia Europei era sigură. Ministrul de Externe rus i-a răspuns afirmativ: „Pourvu que l'Autriche ne touche pas la Serbie“ (Cu condiţia ca Austria să nu se atingă de Serbia). Czernin a transmis imediat această informaţie la Viena, dar istoria şi-a urmat cursul cu jertfirea lui Franz Ferdinand. Din această cauză Czernin a tras concluzia că Rusia ar fi fost implicată în urzeala din Serbia împotriva Austro-Ungariei. La distanţă de un secol această bănuială nu s-a putut dovedi.

             Czernin afirma că imediat după izbucnirea războiului a început şi cunoscutul joc al lui I.I.C. Brătianu, care s-a situat intenţionat şi conştient între cele două grupuri de putere europene, în scopul obţinerii unor avantaje numeroase. In acelaşi timp l-a învinuit pe Brătianu că a aşteptat ca forţa cea mai puternică să se evidenţieze, pentru ca apoi să se năpustească asupra celei mai slabe. Diplomatul austro-ungar a mai afirmat că nici în cei doi ani de neutralitate nu a fost vorba de o adevărată poziţie neutră din partea română, ştrangulând uneori aprovizionarea Turciei cu materiale şi permiţând sârbilor transportul de muniţii pe Dunăre în multe ocazii. S-a simţit un ritm crescător al unor poziţionări favorabile faţă de inamicii Puterilor Centrale.

            Nu a durat mult şi Czernin a simţit că Brătianu nu s-a îndoit niciodată că interesele române erau alături de Antantă, prin aprobarea pe care o obţinea privind revendicările teritoriale. Avea intuiţia şi speranţa că Puterile Centrale vor fi înfrânte. Sentimentele lui de simpatie erau generate de educaţie şi de raţiuni politice, alături de Antantă. Czernin nu a exclus nici unele şovăieli ale lui Brătianu pe timpul unor succese militare ale Puterilor Centrale. Au fost momente favorabile pentru a atrage România mai aproape de Puterile Centrale.

             In perioadele de succese ale Puterilor Centrale, guvernele acelora şi-ar fi dorit ca România să aibă un guvern condus de Titu Maiorescu sau Alexandru Marghiloman. In orice caz, trebuiau făcute unele concesii teritoriale inacceptabile pentru Ungaria. Poziţia intransigentă şi plină de ură a Ungariei l-a determinat pe Czernin să mărturisească: „Este o răsplată cutremurător de dreaptă că această nefericită Ungarie care a contribuit într-o măsură atât de mare la înfrângerea noastră efectivă (a Austro-Ungariei), a avut de suferit cel mai mult în urma acesteia şi că tocmai românii, atât de dispreţuiţi şi persecutaţi, au fost cei care au savurat cele mai mari triumfuri pe pământul unguresc“.

             Prin atitudinea ei plină de trufie şi de neînţelegere a situaţiei politice generale, Ungaria a împiedicat Puterile Centrale de a atrage România. Potrivit Constituţiei, Parlamentul era suveran în statul ungar aşa că Ministerul de Externe imperial nu a putut trece la nici o înţelegere rezonabilă de cedare de teritorii în Transilvania şi Bucovina. Aceste cedări ar fi fost probabil acceptate de un guvern Ion Maiorescu şi ar fi adus beneficii incalculabile Puterilor Centrale.

          Politica de rezistenţă a Ungariei s-a explicat în două moduri. In primul rând pentru unguri cedarea de teritorii era de neconceput şi în al doilea rând nu au crezut până în ultimul moment că România îşi va păstra neutralitatea. Astfel, ungurii erau convinşi că mai devreme sau mai târziu, imperiul va trebui să lupte împotriva României, salvând teritoriile maghiare locuite de minorităţi.

         Tisza chiar a încercat să-l convingă pe Czernin că România nu se va încumeta să atace Austro-Ungaria. Această convingere este şi una din cauzele că invazia românilor în Transilvania a reuşit să producă o surpriză de o amploare zguduitoare şi să determine capturarea unor provizii foarte bogate.

           Czernin a învinuit Imperiul Dualist că a avut o pregătire defectuoasă în vederea unui mare război, că preparativele privind ducerea unui război greu au fost extrem de deficitare. El nu a uitat să amintească că în Orient (al Europei) spre deosebire de Occident existau mulţi oameni politici fără imunitate la influenţa banilor. El susţine că Rusia nu a precupeţit să cheltuiască milioane pentru a-şi face o atmosferă favorabilă în România, ştiind de mult că nu o avea. Rusia reuşise înainte de război să ţină în mână o mare parte a ziarelor române şi să atragă numeroase personalităţi politice importante. In acelaşi timp Germania şi Austro-Ungaria neglijaseră acest fel de activitate şi când au început să le folosească era pre târziu. Rusia avea avans mare în domeniu, iar din prima zi de război şi-a deschis cu mai multă largheţe buzunarele, inundând România cu ruble.

         Czernin a susţinut şi a justificat insuccesul, prin faptul că Rusia a întreprins pregătiri în vederea războiului, care urma să se producă într-un termen imprevizibil, acţionând, în acelaşi timp, în scopul câştigării cooperării României. Czernin s-a aşezat în multe privinţe pe poziţia adversarului României şi a taberei învinse care nu a fost în stare să atragă România de partea ei, măcar pentru unele cedări minore de teritorii româneşti stăpânite de Austro-Ungaria. In acest fel partea învinsă a contribuit la cerbicia României în a-şi cuceri singură drepturile teritoriale.