MANOLACHE COSTACHE EPUREANU - ÎNTEMEIETORUL PARTIDULUI CONSERVATOR

     

        Manolache Costache Epureanu s-a născut la 22 august 1820, la Bârlad și a decedat la 7 septembrie 1880, la Wiesbaden, în Germania) A fost primul-ministru al României, din partea partidului Conservator, în două rânduri: în 1870 (1 mai - 26 decembrie) şi în 1876 (6 mai - 5 august).

        Manolache Costache Epureanu a studiat în Germania, la Heidelberg, Berlin, Gottingen şi Jena. La această ultimă universiate şi-a susţinut, în 1839, doctoratul în drept. Intors în ţară, după o scurtă perioadă în care a locuit la Paris, s-a implicat în mişcarea de opoziţie împotriva politicii domnitorului Mihail Sturdza, mişcare aflată la originile revoluţiei de la 1848. Manolache Costache s-a aflat printre participanţii la revoluție, în Moldova, motiv pentru care a fost întemniţat şi apoi trimis către Turcia, sub escortă, împreună cu alţi cinci revoluţionari. A evadat la Galaţi, rămânând în exil, apoi, până în 1849, când a revenit în Moldova.
        După 1856, s-a implicat în luptele pentru Unire, în calitate de membru al Divanului Ad-hoc din Moldova (1857) şi al Adunării Elective a Principatului (1858). Cariera sa a luat o nouă întorsătură după alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Intre 27 aprilie 1859 şi 3 aprilie 1860, Manolache Costache a fost prim ministru în Moldova, calitate în care a făcut primii paşi către înlăturarea privilegiilor fiscale, a coordonat secularizarea averilor mănăstirilor neînchinate (chinoviilor), a luat măsuri de modernizare a armatei (înfiinţarea unui batalion de geniu) şi a încercat înfiinţarea unor instituţii de credit (bancă naţională şi credit funciar).
Guvernul Manolache Costache Epureanu, la Iași, a fost un consiliu de miniștri interimar, care a guvernat Principatul Moldovei în perioada 10 noiembrie 1859 - 3 aprilie 1860.  
 Intre 14 iulie 1860 şi 14 aprilie 1861 a devenit singurul prim ministru moldovean al Ţării Româneşti. Aici a elaborat un interesant proiect de înfiinţare a unei Bănci Naţionale, cu capital majoritar privat, dar controlată de stat. Conflictul cu Adunarea Legislativă munteană a făcut însă ca, la 14 aprilie 1861, cabinetul său să primească un vot de blam şi să fie dat în judecată, printre altele, pentru presupuse nereguli în alegeri şi abuzuri în administraţie. El a fost achitat de către Inalta Curte de Casaţie și Justiţie, la 18 septembrie 1862.
Dacă în perioada 1859 - 1861 Manolache Costache Epureanu a fost principalul colaborator al lui Alexandru Ioan Cuza, ulterior s-a îndepărtat treptat de acesta, apropiindu-se de conservatori. Dupa detronarea lui Cuza, la 11 februarie 1866, el a devenit unul dintre principalii lideri ai acestora.

 

        Majoritatea conservatoare din Adunarea Constituantă, convocată în 1866, pentru a adopta prima constituţie internă a ţării, l-a ales preşedinte al acesteia. In 1870, el a devenit prim ministru, neputând însă a se menţine din pricina tulburărilor interne cu care s-a confruntat. In guvernul Lascăr Catargiu, el a devenit, tot pentru o scurtă perioadă (28 octombrie 1872 - 31 martie 1873), ministru al justiţiei, funcţie din care s-a retras după ce Adunarea Deputaţilor şi Senatul au votat înfiinţarea unui Institut de Credit Funciar cu capital autohton (Manolache Costache susţinea înfiinţarea acestuia cu sprijinul capitalului străin).      

        Conflictul cu mai mulţi lideri conservatori, inclusiv cu primul ministru Lascăr Catargiu, l-a determinat pe Epureanu să se întoarcă spre liberali. In 1876, el a devenit primul şef de guvern, reprezentând Partidul Naţional Liberal, înfiinţat în 1875. S-a retras însă repede din această funcţie, dezaprobând punerea sub acuzare de către Camera Deputaţilor a majorităţii miniştrilor fostului cabinet conservator. Din 1878. Manoalche Costache a început să se apropie, din nou, de conservatori. Această apropiere a fost nu doar reuşită, dar politicianul a căpătat suficientă autoritate în rândul lor ca, la 3 februarie 1880, el să devină primul lider al Partidului Conservator şi autorul primului program politic al acestuia."

        Manolache Costacge Epureanu a rămas leadrul fondator al Partidului Conservator, partid care va disparea de pe scena politică prin greșala Partidului Liberal. Vor aparea taranistii....și apoi comuniștii....

 

 

        La Congresul din 7 mai 2005 al Partidului Umanist din România, fondat în 1991, delegaţii au adoptat în unanimitate moţiunea care marca reapariţia pe scena politică românească a Partidului Conservator. Inițiator a fost Dan Voiculescu un politician comunist și colaborator al Securității coministe, un  șarlatan veros, un mare profitor al căderii regimului lui Nicolae Ceaușescu, in îmbogățit prin furt din patrimoniul statului, un exemplu excrement al evolușiilor transformatoare de după 1989, o secătură poLitică cu tupeu de țigan, un șarpe veninos de apă tulbure, o piază rea pentru țară. Un astfel de specimen nu putea reînvian ținuta vechilor conservatori, nu avea prestanța lor și nici măcar o doctrină apropiată. A vrut numai să se folosească de blazonul fostului partid istoric, ca paravan al propriilor excrocherii politice și, mai ales, economico-penale.  

ȘARJA DE LA ROBĂNEȘTI - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

    

Şarja de la Robăneşti a unei unități a cavaleriei române în Primul Război Mondial, a rămas în istoria militară un exemplu înălțător de jertfă în lupta cu trupele germane. Evenimentul aproape legendar s-a consumat la 10 noiembrie 1916.

După înfrângerea pe care au suferit-o la 16 octombrie 1916 pe Jiu în faţa trupelor române, germanii au început să se reorganizeze pentru a porni o nouă ofensivă. În acest scop, ei au concentrat sub comanda generalului Kühne o masă de 80.000 soldaţi, care dispuneau de 30.000 cai. Aceste forţe erau alcătuite din Diviziile 11 şi 301 bavareze (înfrânte anterior pe Jiu), 41 prusacă, 109 infanterie (retrase de pe frontul de la Riga) şi 6 şi 7 cavalerie. În rezervă era ţinută Divizia 115 şi două brigăzi de ciclişti.

La 29 octombrie 1916 aceste trupe au declanșat ofensiva, reuşind în scurt timp să dea peste cap trupele române. Acestea din urmă au intrat în retragere, iar la 8 noiembrie cavaleria germană intra în Craiova.

La 7 noiembrie Brigada 2 roşiori din Divizia 1 cavalerie română se afla dispusă la Caracal. Brigada era formată din Regimentul 4 roşiori "Regina Maria" şi Regimentul 9 roşiori. Ambele regimente luptaseră deja, la Flămânda, pe Dunăre şi în Pasul Turnu Roşu. Din luna octombrie 1916 se aflau în rezerva grupului de apărare al Dunării.

La 8 noiembrie, când trupele germane intrau în Craiova, trupele române începuseră retragerea din Oltenia. Brigada de roşiori de la Caracal a primit misiunea de a acoperi aripa stângă a trupelor române care se retrăgeau din regiunea Jiu spre Slatina, pe valea Olteţului. In noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1916 Brigada 2 roşiori a început cercetarea terenului pentru a lua contact cu inamicul care înainta. Până la data de 9 noiembrie a reuşit să intre în contact cu acesta, iar în această zi. Brigada a primit ordin să cadă în flancul şi în spatele inamicului care înainta de la Craiova spre satul Ungureni şi ataca trupele române care se desfăşurau pe şoseaua Craiova-Balş, la 4 kilometri de Robăneşti şi Câmpeni. În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1916, la ora 6 dimineaţa, pe o vreme închisă, cu ceaţă deasă, escadronul 3 comandat de căpitanul Alexandru Filitti, din Regimentul 9 roşiori, este rechemat de la Lăcriţa Mică, unde se afla dispus, iar la ora 7 acesta soseşte la Popânzeşti, intră în coloana brigăzii, cu care porneşte spre sectorul Bojoiu-Robăneşti-Pieleşti. Obiectivul era de a întoarce aripa dreaptă şi a cădea în spatele trupelor germane care atacau Divizia 1/17 română, care se afla dispusă în tranşee între Robăneşti şi Câmpuri. La ora 8, avangarda brigăzii, formată dintr-un divizion din Regimentul 9 roşiori şi escadronul de mitraliere, este primită cu foc din partea de est a satului Bojoiu şi obligată să se oprească. Divizionul 1 din Regimentul 4 roşiori primeşte misiunea de a distruge rezistenţa inamică şi pleacă la atac cu escadroanele 1 şi 2 atacând de front, în timp ce escadronul 3 primeşte misiunea de a întoarce aripa stângă a inamicului, escadronul 4 constituind rezerva. După un schimb viu de focuri, trupele germane se retrag şi brigada ocupă localitatea.

La ora 8.15 Regimentul 9 roşiori primeşte ordin să întoarcă aripa dreaptă a inamicului, care se afla dispus în satul Perşani, în spatele pădurii cu acelaşi nume. Regimentul a ocolit satul Bojoiu pe la vest către Lăcriţa Mare, acoperit de ondulaţiile terenului, şi a cotit apoi spre vest, ajungând la ora 9 la 1.500 metri de flancul drept al germanilor, la sud de pădurea Pârşani, unde s-a oprit într-o vâlcea.

In acelaşi timp, la ora 8.30 avangarda brigăzii şi-a continuat drumul spre Robăneştii de Jos, fiind atacată pe parcurs, dar după ce a reuşit să efectueze o manevră, s-a degajat şi a continuat înaintarea până la ora 8.45 când a fost întâmpinată cu foc puternic de infanterie din pădurea Pârşani şi din satul Robăneştii de Sus, care fusese ocupat de două batalioane din Divizia 11 bavareză, întărite cu mitraliere şi cu un divizion de artilerie. Regimentul 4 roşiori a primit ordin să atace inamicul de front, descălecat. Escadronul 4 s-a desfăşurat pentru atac frontal asupra satului Pârşani, călare pe şoseaua Pârşani-Robăneşti, având dreapta prelungită cu trei plutoane din Escadronul 3, care se sprijineau pe râul Teslui, iar în stânga având un pluton din acelaşi escadron, dispus cu faţa spre pădurea Pârşani. În prelungirea aripii stângi s-a dispus secţia de mitraliere a Regimentului 9 roşiori, care a susţinut înaintarea escadronul 4 şi desfăşurarea escadronului 2. Secţia 4 mitraliere şi escadronul 1 au fost ţinute în rezervă. O baterie din artileria călăreaţă, condusă de căpitanul Vasilescu, s-a dispus în aripa stângă a trupelor române care atacau, dar nu a tras nici un foc asupra obiectivului său, pădurea Perşani, unde se afla adăpostită artileria germană.

Regimentul 9 roşiori, care primise misiunea de a susţine partea stângă a întregului dispozitiv românesc, prin întoarcerea aripii drepte inamice şi căderea în spatele acesteia, nu a reuşit să execute ordinul. Escadroanele 1, 3 şi 4 din acest regiment au înaintat până la nişte şire de paie aflate la aproximativ 800 metri sud-vest de pădurea Perşani, unde s-au oprit. Locotenentul Mora s-a apropiat de aceste escadroane, transmiţând verbal ordinul comandantului de regiment, colonelul Călinescu, ca un escadron, fără a numi care anume, să şarjeze imediat bateria de artilerie inamică ce se afla la liziera pădurii Perşani. Locotenentul urma să ghideze escadronul spre locul unde se afla inamicul, pentru că recunoscuse personal zona şi cunoştea drumul. Auzind ordinul, căpitanul Alexandru Filitti a spus "Escadronul 3 este gata". Maiorul Odobescu i-a ordonat să şarjeze inamicul. Escadronul 3 avea în momentul începerii şarjei efectivul scăzut la doar 110 cavalerişti şi nici un ofiţer înafara comandantului său, căpitanul Filitti. Toţi ceilalţi combatanţi erau indisponibili, executând diferite alte misiuni, în alte părţi. Locotenentul Iuliu Roşca, adjutantul regimentului, s-a oferit voluntar să conducă la atac unul dintre plutoane. Două plutoane din escadron au fost date sub comanda sergentului Bălaşa Ion, cu misiunea de a se strecura pe sub dealul de la nord-vestul pădurii Perşani şi să atace din flanc bateria inamică. Celelalte două plutoane ale escadronului au rămas sub comanda căpitanului Filitti, cu misiunea de a ataca inamicul de front. în acest moment s-a alăturat căpitanului sergentul veteran Donici, care participase la Războiul pentru Independenţa României din anii 1877-1878, cerând să şarjeze alături de ceilalţi soldaţi, ceea ce i s-a aprobat.

Şarja a fost lansată, iar roşiorii au ajuns până la 150 metri de poziţia bateriei inamice, care văzând atacul, s-a retras pentru a se pune la adăpostul infanteriei proprii. Escadronul 3 roşiori a pornit în urmărirea artileriştilor inamici, dar în acel moment trei mitraliere germane au început să tragă din flancul drept asupra cavaleriştilor români. O companie de infanterie, adăpostită în şanţul de la marginea şoselei spre Craiova, a făcut front în faţa atacului românesc şi a deschis focul. În câteva minute întreg escadronul 3 a fost distrus, doar 18 soldaţi reuşind să se mai salveze. Căpitanul Filitti a fost rănit în genunchiul stâng pe când se afla la doar 40 metri de inamic, dar a continuat să atace, fiind doborât cu cal cu tot de o grenadă germană la numai 15 paşi de poziţiile adverse, căzând prizonier.

Rănit fiind, căpitanul Filitti aştepta să plece spre Spitalul din Craiova. In acel moment a sosit generalul von Kunhne, comandantul Corpului 54 Armata germană, care i-a adresat câteva cuvinte pentru a aduce omagiul său actului de temerară vitejie pe care-l considera o nebunie: „Am executat un ordin“, a răspuns căpitanul Filitti, cu mândrie . „Şi apoi eu cred că mi-am îndeplinit misiunea, deoarece tunurile dumneavoastră nu se mai află în poziţie“. Impresionat, generalul german a ordonat ca bravul ofiţer român să fie transportat la spital cu propriul său automobil. Lângă targa pe care se afla întins căpitanul Filitti a fost adus, puţin mai târziu, şi lt. Iulius Roşca, rănit grav în piept, la gât şi la picioare. „Spune-mi, dragă Roşca, de ce ai venit la şarjă? Nu aveai nici o obligaţie s-o faci“. Răspunsul nu a întârziat să apară. „Era prea frumos, domnule căpitan“. Sublime cuvinte! Ele caracterizează îndeajuns sufletul călăreţilor români în acea şarjă supremă de la Robăneşti.

Redus la doar două escadroane după nimicirea escadronului 3, Regimentul 9 roşiori a fost întâmpinat cu foc puternic de către artileria germană şi a fost nevoit să se retragă.

Regimentul 4 roşiori, care atacase inamicul de front, având pierderi mari şi cu aripa stângă descoperită în urma eşecului şarjei, a fost nevoit să se retragă din cauză că în spaţiul rămas liber au început să se infiltreze trupe germane care au deschis asupra lui foc din flanc.

Pierderile trupelor române au fost următoarele: la Regimentul 4 roşiori, trei ofiţeri morţi, trei ofiţeri răniţi, dintre care doi au căzut prizonieri, medicul regimentului a căzut prizonier, iar la trupă au fost 54 morţi, 17 răniţi şi 36 dispăruţi. La Regimentul 9 roşiori au fost un ofiţer mort, doi ofiţeri răniţi şi un escadron distrus aproape în întregime.

Pe teritoriul comunei, în anul 1923, a fost ridicat monumentul eroilor „Șarja Robănești 1916”,pe locul luptei dintre trupele germane și escadronul românesc de cavalerie.

Este o splendidă lucrare în bronz de dimensiuni mici, dar dar semnificaţii covârşitoare.

PENEȘ CURCANUL - CONSTANTIN ȚURCANU BBB X

        

S-a născut la 1 martie 1854, la Vaslui, fiind fiul lui Gheorghe şi al Margaretei Ţurcanu. . Părinţii îl alintau Costache. La vârsta de 7 ani, părinţii l-au dus la Huşi la nişte rude mai înstărite, unde a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care ştia să scrie şi să citească. A urmat şcoala primară la Huşi, apoi a revenit la Vaslui în anul 1865. Pentru a se putea întreţine, s-a angajat ca lucrător la drumuri. Şi-a început stagiul militar la Regimentul 7 Dorobanţi Iaşi, care avea Batalionul 2 la Vaslui. După un an de instrucţie soldatul Constantin Ţurcanu a devenit caporal şi a fost numit comandantul unei grupe de recruţi.

In timpul războiului de Independenţă din anul 1877, Constantin Ţurcanu, cu gradul de sergent, a luat parte la luptele de la Griviţa 1 şi 2. Datorită faptelor de arme deosebite, la 28 august 1877, Constantin Ţurcanu a fost decorat cu ordinul „Steaua României”. La sfarsitul razboiului, sergentul Constantin Turcan fusese decorat cu “Trecerea Dunarii, “Aparatorii independentei”, “Medalia comemorativa rusa”. In mod cu totul exceptional i se acordase “Steaua Romaniei” care era rezervata exclusiv ofițerilor.

La 7 octombrie 1877, în timpul luptelor date pentru cucerirea redutei Griviţa 2, Constantin Ţurcanu a fost rănit şi internat la Spitalul din Turnu Măgurele. Aici l-a întâlnit pe poetul Vasile Alecsandri care îl va imortaliza în poezia „Peneş Curcanul” din ciclul „Ostaşii noştri”.

La 30 decembrie 1877 a luat parte la decorarea drapelului de luptă al unităţii, la Bucureşti. In octombrie 1878, impreună cu locotenent colonelul Ion Petrovici şi alţi 60 de ofiţeri şi gradaţi reprezentând Regimentul 13 Dorobanţi, a participat la Bucureşti, la parada „Întoarcerii triumfale a armatei române”.
Din anul 1880 pentru cinstirea meritelor deosebite ale batalionului vasluian, s-a hotărât ca subunitatea să se transforme într-un regiment de sine stătător, cu denumirea „Regimentul 7 Rahova nr. 25 Vaslui”. In acelaşi an s-a întors la Vaslui şi a fost numit picher pe şoseaua Vaslui – Soleşti. După doi ani, în ziua de 15 ianuarie 1882, s-a căsătorit cu Rariţa şi a construit o casă pe str. Gh. Lazăr, nr. 15.
A luat apoi parte la cel de al Doilea război balcanic,în 1913 la vârsta de 57 de ani.
In timpul primului război mondial, deşi în vârstă de 62 de ani, a cerut să fie trimis pe front, ca voluntar. S-a prezentat astfel pe frontul din Oituz, fiind prezent mereu în mijlocul militarilor tineri. . Cu unitatea lui se afla printre cei care in batalia de la Oituz au oprit inaintarea germanilor. La sfârşitul războiului, alături de decoraţiile din 1877-1878, eroul Constantin Ţurcanu a primit alte decoraţii: „Virtutea Militară”, cl. I, “Medalia serviciului credincios”, cl. I, iar în 1931 i s-a conferit medalia „Mihai Viteazul” şi „Virtutea Militară”. ”. In afara de aceste distinctii romanesti, Constantin Țurcanu a mai primit “Crucea italiana de razboi” si medaliile poloneze “Crucea vitejilor” si “Crucea de razboi”.

In anul 1922, comandantul Regimentului 25 Vaslui a hotărât rămânerea lui Constantin Ţurcanu în rândul cadrelor active până la sfârşitul vieţii.
La 15 noiembrie 1932 Constantin Ţurcanu a trecut în nefiinţă, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea din Vaslui. După doi ani, asociaţia „Cultul eroilor” a ridicat în acelaşi cimitir, un monument impresionant în memoria eroului român. Opera aparţine sculptorului I. Scutari şi a meşterilor italieni Luise Severiano şi Victor Bibuitto, şi se află situat în cimitirul central din Vaslui.

ROMA - VILLA LIVIA - FRESCE SUBTERANE XXXX 1

    

Villa Livia, loc pe care latinii îl numeau Ad Gallinas Galbas (la găinile albe), este o villa (o proprietate) din nordul Romei, în zona Prima Porta, poartă practicată în zidul de apărare aurelian și transformată arhitectural în evul mediu. Ea a făcut parte din dota Liviei Drusilla adusă familiei Claudia după prima ei căsătorie cu Ahenobarbus. După cea de a doua căsătorie , cea cu Octavius (ulterior Octavianus), din familia Julia, s-as transferat și dota. Mai direct spus, dota Liviei a revenit dinastiei Julio-Claudiană, dinastie deschisă de viitorul Augustus. Livia a trăit întreaga viață lângă Octavian Augustus, deși era cea de a treia soție a lui, singura iubită, respectată și apropiat sfătuitor.

Villa Livia a fost faimoasă pe timpul antichității pentru carnea puilor săi albi (de unde s-a născut și supranumele vilei). Această villa a fost evocată de Plinius cel Bătrân în a sa Istorie Naturală, dar și de Suetonius și Dio Cassius.

        Locul villei a fost cunoscut din anul 1596, dar a fost atribuit Liviei abia din sec.al 19-lea. In anul 1863/64, a fost descoperit aici un crater (vas mare) de marmură albă, sculptat în baso-relief, iar în 1867 s-a  regăsit faimoasa statuie Augustus de la Prima Porta, aflată  astăzi în Muzeul Vatican. Această statuie a lui Augustus este o copie în marmură a unei statui din bronz menită a celebra reluarea, în anul 20 e.A a însemnelor legiunilor romane pe care le capturaseră parții, în anul 53 e.A, când zdrobiseră armatele romane conduse de Crassus în bătălia de la Carrhes, Acele însemne romane, reprezentând acvilele romane, au fost reproduse în basorelief pe cuirasa de pe pieptul statuii lui Augustus.

Un alt decor remarcabil descoperit în Villa Livia a fost fresca din Nympheum-ul subteran. Construcția din acea Villa a fost ridicată și modificată în patru etape. Cea mai veche s-a realizat în perioada republicană, iar ultima în epoca lui Constantin cel Mare. In sec.al 19-lea, villa a aparținut mănăstirii Santa Maria in Via Lata. Este probabil ca niciodată ea să nu fi trecut în mâini private.

O nouă serie de săpături moderne, mai minuțioase, a fost inițiată în 1970. Din 1995, explorarea de la Villa Livia a trecut în antrepriza Direcției Arheologice a Romei, în tandem cu Institutul suedez  de la Roma.

         Nympheum subteran de la Villa Livia este numele dat unei cavități subterane pictate cu o  frescă remarcabilă reprezentând o grădină, cavitate descoperită în 1863 în Villa Livia. Este una dintre primele picturi murale al unei grădini romane, în stilul numit Al doilea stil pompeian.

Ca urmare a degradărilor suferite de Villa pe timpul celui de al doilea război mondial, s-a decis ca fresca să fie detașată de pe suportul ei de zidărie, în anii 1951-1952. Astăzi se află la etajul al doilea al Palatului Massimo alle Terme, din Muzeul național roman.

         Pictura grădinilor este realizată într-o manieră bine documentată, care dă privitorului impresia adâncimii. A fost inspirată, probabil, de modele orientale. Exemple de aceeași factură se găsesc la câteva morminte dintr-o necropolă antică de la Alexandria, Egipt.

         Marea sală, care măsoară 5,90 x 11,70 metri și a fost realizată de Livia Drusilla. Nu se cunoaște destinația acestei cavități la care se ajunge pe o scară. Ea are pereți neacoperiși și un plafon cilindric. Se poate bănui că ar fi fost un spațiu de repaus de vară, pentru evitarea căldurilor mari. Câteva stalactite geometrice, care înconjoară partea înaltă a pereților, erau destinați, fără îndoială, să dea impresia unei grote. Stratul pictat era aplicat pe un strat de plăci de țiglă în cinci rânduri, detașat de zid, menit să formeze un interstițiu care să izoleze pictura de umiditate.

         Absența luminii și a aerului în această ambianță subterană a menținut un ambient extrem de contrastant cu subiectul decorațiunii picturale, o grădină aerată, reprezentată prin mici detalii și cu o mare varietate de reprezentări vegetale și avicole, o grandoare naturală. Elementele arhitecturale verticale (coloane și pilaștri) sunt absente aici, dar câteva elemente orizontale organizează științific perspectiva grădinii. Unui plan vegetal, format din plante de unmiditate și arbuști îi corespunde în planul doi o balustradă ce imită marmura. Intre cele două elemente prinde adevărata viață grădina, cu păsări în zbor și arbori colorați, bogați în flori și fructe. Dubla palisadă vegetală și marmoreeană au funcția de a da un efect de mișcare și profunzime spațială, deacemeni o foarte rară (prima din epocă) senzație de atmosferă, grație unor foarte fine variații de culoare. Speciile vegetale sunt 23, iar cele avicole 69. Marea naturalețe  a detaliilor poartă pe privitor într-o grădină oarecum nereală. In ea sunt reprezentate soiuri care nu înfloresc în aceeași perioadă. Este vorba mai mult de un”catalog” botanic decât de descriere reală a unei grădini. Printre soiurile vegetale cele mai fregvente este laurul (niciodată în centrul reprezentării, dar totdeauna între arborii principali și în fondul generic).

Această prezență trebuie pusă în legătură cu legenda fondării vilei (ad gallinas albas), legendă transmisă de Plinius, Suetonius și Cassius, conform căreia un vultur a făcut să cadă pe burta Liviei, pe timpul nunții sale cu Augustus, a unei găini cu o ramură de laur în cioc. Sfătuită de prezicători, ea a crescut pui ai păsării și a plantat ramura generând o pădure în apropierea vilei, pădure din care împărații luau ramuri și le țineau în mână pe timpul bătăliilor și pe timpul triumfurilor. Suetonius amintește că o plantă de laur uscată era o prevestire rea pentru împărat, așa cum s-a întâmplat la moartea lui Nero, ultimul descendent al dinastiei lui Augustus.

         In acest sens, grădina din frescă, mereu înflorită, trebuia să aibă o semnificație politică, aceea de a deturna influențele malefice, dorind să lege eternitatea plantei de cea a descendenței lui Augustus. Faptul că laurii nu se găseau niciodată în primul plan, era, într-un anumit sens, emblematic pentru caracterul poliric al epocii lui Augustus, când în balanță se afla mereu prudența “spune și nu spune”,  la fel ca și în expresiile artistice oficiale, precum la  Ara Pacis.

ROMA - CIRCUL LUI VARUS XXXX 2

     

         Circul lui Varus (Circus Varianus) a fost construit la sfârșitul epocii dinastiei Severilor pe terenul unei mari proprietăși imperiale : Sessorium. Aceasta a fost pe tinmpul antichitășii romane un hipodrom pentru jocuri de circ. Numele circului provine de la numele de naștere al împăratului Elagabal: Varius Avitus Bassianus.

           Probabil construit sub domnia lui Elegabal (218-222 e. N), el urma să fie un palat la Sessorium, un complex rezidențial imperial a cărui construcție a fost începută de împăratul Septimius Severus și terminată de împăratul Elagabal. Acești împărați au dotat complexul imperial cu un amfiteatru (amfiteatrul Castrese), și cu acest circ, rezervat numai folosirii lor și oaspeților de seamă. Circul  fost folosit pentru spectacole și manevre militare în onoarea curții imperiale, până la construirea Zidului Aurelian.

          Vestigii ale circului sunt vizibile în zona din spatele Bsilicii Sfânta Cruce de Ierusalim, construită pe vestigiile unei săli din Sessorium. Urmele circului sunt paralele cu cele ale apeductului lui Claudius. Dimensiunile circului sunt estimate la a fi fost de 565 de metri lungime și 115/125 de metri lățime.

          Obeliscul lui Antinous a fost transportat din Egipt și ridicat pe Via Labicana în onoarea tânărului Antinous, favoritul împăratului Hadrianus, către anii 110-130. Ulterior obeliscul a fost mutat  la Sessorium și așezat pe Spina circului. Acest obelisc a rămas îngropat și spart în trei bucăți, până în 1570. Atunci a fost restaurat și reînălțat în grădinile Pincius, din apropierea actualei piețe del Popolo.

           Circul a fost mai târziu încorporat în Zidul lui Aurelian (început în anul 272 e,N) zid care înconjura capitala cu dimensiuni mult mărite. Această refolosire a circului permitea reducerea costurilor zidului cel nou și o avansare mai rapidă a lucrărilor. Aceasta pentru a evita demolarea circului, sau devierea zidului. Multe alte monumente ale Romei au avut aceeași soartă. Zidul lui Aurelianus traversa pista circului la circa 100 de metri de stalurile de plecare : 20%  din edificiu rămânea în afara noului zid.

           Circul a fost redescoperit în 1959 la nord de Basilica Sfân ta Cruce de Ierusalim. Ansamblul edificiului a dispărut practic. Nu au mai rămas decât resturi de tribune și din Spina.

ROMA - CIRCUL LUI NERO (și Caligula) XXXX

     

         Circul lui Caligula și al lui Nero (circul lui Nero, Gaianum, sau circul Vaticanului; Circus Vaticanus) era situat între colina Janiculus și cea a Vaticanului, la periferia Romei, în șesul vatican şi în lungul Viei Cornelia.

          Construcția a debutat sub domnia lui Caligula, în primul secol al erei noi, către anul 40 e.N, în grădinile sale de la Vatican, proprietate de la mama sa Agrippina pe ager Vaticanus, de unde și numele de circ al Vaticanului (Circus Vaticanus).

El a fost terminat de Nero, de unde a apărut denumirea de Circ al lui Caligula și Nero.

Sub domnia lui Nero, începând cu anul 65 e.N, circul a fost locul primelor martirizări ale crețtinilor la Roma, printre care și martiriul Sfântului Petru, în anul 67 e.N. Conform lui Tacitus, creștinii au fost acuzați că s-ar fi aflat la originea marelui incendiu din Roma, din anul 64 e.N.: “acoperiți cu piei de animale creștinii din arenă au fost devorați de câini, iar alții au murit pe cruce, sau au fost acoperiți cu materiale inflamabile, și când ziua înceta de a mai fi luminoasă,ei erau arși în locul făcliilor”.

           Conform tradiției imemoriale, crucificarea apostolului Petru a avut loc intra duas metas, adică între cele două borne ale Spinei, adică, aproximativ, la baza obeliscului de la Vatican, care la acea dată se afla pe alt amplasament decât cel actual. Apostolul a fost îngropat în afara circului, la baza colinei Vatican, într-o necropolă situată la nord de circ și de care era despărțită de un drum secundar, drum ce se abătea din Via Cornelia. Mormântul a fost încorporat mai târziu la baza celor două basilici care i-au fost consacrate, cea veche datorată împăratului Constantin și actuala basilică grandioasă.

          Vespasianus, succesorul lui Nero, dorind să se uite amintirea predecesorului, a închis circul lui Nero. Acesta a căzut în ruină până ce Constantin I-ul, în 324 e.N, a distrus resturile sale pentru a construi prima basilică dedicată Apostolului Petru pe locul presupus al mormântului său.

          In sec.al 15-lea, basilica lui Constantin I-ul era amenințată de prăbușire, așa că papii au decis să o demoleze pentru a construi una nouă, actuala Basilică Sfântul Petru..

Basilica și Piața Sfântul Petru sunt, deci, ridicate peste vechia suprafață a Circului Vaticanului și desigur, deasupra vechiului cimitir în care se afla mormântul Sfântului Petru. Circul măsura în jur de 280 de metri în lungime și 90 de metri în lățime. Spina era ornată pe mijloc de un obelisc pe care Caligula l-a adus din Egipt, în anul 37 e.N.

In 1586, papa Sixtus al V-lea (Quintus) a deplast obeliscul în piața Sfântul Petru prin priceperea lui Domenico Fontana.

Circul Vaticanus, ca toate circurile romane, era destinat în special curselor de care, curse ce pasionau pe romani, fiecare parte a spectatorilor aoptând culorile unui anumit echipaj. Din șase celule, cacesres, ieșeau de la două la șase echipaje conduse de surugii, aurigae. Aceia lăsau în partea lor stângă despărțitura centrală, Spina, pe care o ocleau pentru a realiza mai multe ture. Spina era marcată la cele două extremități de niște borne, numite metae.

                                 

                                                 Bsilica Sântul Petru ridicată de Cnstantin

                                                                 - reconstiruire imaginară

Echipajele erau susținute de spectatorii reprezentând culoarea albă (albata), alții culoarea roșu (russata), următorii culoarea albastră (veneta) și de cei care susțineau culoarea verde (prasina). Sub Domitianus culorile de violet şi auriu au avut existenţă efemeră. Roşul şi albastrul erau culorile senatului şi nobilimii, iar albul şi verdele erau ale poporului.

           Cursele produceau dezordini şi pasiuni vii între facţiunile de fautores ( de sectatori) şi nu erau rare cazurile cănd se produceau revolte. Aurigii erau la începuturi sclavi sau liberţi, dar ulterior s-au recrutat şi dintre simplii cetăţeni, din senatori şi chiar dintre împăraţi. Aceasta, pentru că prestigiul învingătorilor era mare. Astfel, împăratul Nero nu pregeta să concureze, adoptând culorile populare.

VICTOR POPESCU UN EROU UITAT ȘI NEPOTUL SĂU IONEL POPESCU BBB X

      In comuna Fărcăşeşti, Şcoala elementară din Valea cu Apă poartă de câţiva ani, nu mulţi, numele unuia dintre eroii neamului - al celui ce a fost sublocotenent Victor Popescu. O îndreptare târzie faţă de un luptător împotriva nedreptăţilor impuse de ocupanţii nemţi şi austrieci, din timpul primului război mondial. Faţă de durităţile armatelor de ocupaţie, Victor Popescu a organizat în rândurile populaţiei o mişcare de rezistenţă, care a avut diverse forme, de la refuzul colaborării cu inamicul şi până la lupta deschisă împotriva acestuia. Faptele sale de vitejie nu sunt tot atât de cunoscute ca acelea ale eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu. Cu toate acestea sunt de o importanţă majoră, mai cu seamă că a reuşit să adune în jurul său oameni hotărâţi să lupte din umbră şi să îndure, până la ultima suflare. Detaşamentul său de partizani a fost unul puternic, a cărui activitate a dat mult de furcă autorităţilor germane şi austro-ungare. Pentru că nu au reuşit să îi prindă nici măcar prin trădare, autorităţile militare ale forţelor de ocupaţie au recurs la represiuni asupra familiilor luptătorilor de gherilă. Tatăl, soţia, sora şi socrul lui Victor Popescu au fost arestaţi, condamnaţi la moarte şi unii dintre ei executaţi de inamic. Casa lui Victor Popescu, din satul Valea cu Apă, a fost incendiată la 24 iunie 1917, din ordinul generalului Von Knalzer. Casa socrului lui Victor Popescu, N. D. Pleşan din satul Crânguieşti, judeţul Mehedinţi, e de asemenea complet arsă şi jefuită. Sub comanda sublocotenentului-învăţător, s-a aflat permanent, în aceste lupte de gherilă, vărul sau mai tânăr, elevul Ionel Popescu. Ar fi nedrept să fie uitat aportul tânărului de 16 ani care s-a alăturat mişcării de rezistenţă din pădurile Olteniei. Ingeniozitatea sa în a se deghiza pentru a reuşi în a strânge informaţii despre mişcările armatelor de ocupaţie întrece imaginaţia.

Ulterior, după execuţia a zece locuitori, gruparea de gherila s-a destrămat, iar Victor Popescu a reuşit să îşi regăsească regimentul. Astfel că, îl aflăm către sfârşitul războiului, alături de scriitorul Camil Petrescu, în Moldova, într-o recunoaştere pe drumul din bivuac prin Negrileşti - Ungureni - Movila Mare - Est Tecuci - Pădurea Dărasca.

Sunt pagini de istorie, scrise cu jertfa unor eroi ce par, acum, uitaţi. În nomenclatorul străzilor din Târgu Jiu nu se află niciunul dintre numele eroilor din grupul de rezistenţă, nici Victor Popescu, nici Ionel Popescu. În schimb, se regăsesc străzi cu nume care nu au nicio legătură cu Gorjul – Siret, Timiş, Argeş sau... 23 August, dată ce aminteşte de evenimente dureroase pentru poporul român.

De la catedră, pe câmpul de luptă

Victor D. Popescu (1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă, comuna Fărcăşeşti, judeţul Gorj. Tatăl său, Dumitru I. Popescu era învăţător în localitate. Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său, iar studiile secundare le-a urmat la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, finalizându-şi cursurile la Şcoala Normale din Bucureşti.

În 1906, Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător, manifestând o reală înclinaţie spre cariera didactică. Şase ani mai târziu a obţinut definitivarea în învăţământ, iar în 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj, ajungând pe frontul celui de-al doilea război balcanic. În 1916, el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă, apoi, comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a, batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. Tânărul învăţător s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei, la Livezeni, Crivadia, Merişor. Victor Popescu a dovedit reale calităţi de conducere, aşa cum se arăta în dosarul său militar. În timpul retragerii armatei române din faţa trupelor germane şi austro-ungare, Regimentul 18 Infanterie a dat lupte grele pentru apărarea Văii Jiului, provocând pierderi numeroase în rândurile inamicului. Din cauza înaintării rapide a unităţilor militare austro-ungare şi germane pe teritoriul Olteniei, mulţi soldaţi români au rămas în spatele liniei frontului. În aceste condiţii, soldaţii români au încercat să reia legătura cu unităţile din care făceau parte. Pentru a nu fi capturat de ocupanţi, grupul condus de Victor Popescu, s-a îndreptat spre localitatea Valea cu Apă (judeţul Gorj), în satul natal.

După ocuparea Olteniei, armatele germane şi austro-ungare au impus un regim foarte dur de administraţie militară. Astfel, populaţia a suportat tot felul de abuzuri şi jafuri din partea soldaţilor inamici. Membri familiei lui Victor Popescu au avut de suferit datorită comportamentului ocupanţilor. Tatăl şi sora acestuia au fost maltrataţi cu cruzime. În faţa acestor durităţi ale armatelor de ocupaţie, populaţia a început o mişcare de rezistenţă. Sub diverse forme - de la refuzul colaborării cu inamicul şi până la lupta deschisă împotriva acestuia – lupta a început să prindă contur. Sublocotenentul Victor Popescu a dus în iarna lui 1916 o activitate de lămurire a locuitorilor satelor din Gorj, pentru a se alătura luptei împotriva invadatorilor. Aşadar, astfel a luat naştere un detaşament de partizani puternic. Autorităţile germane şi austro-ungare au urmărit cu mare atenţie orice mişcare a membrilor acestei formaţii de rezistenţă. Populaţia satelor gorjeneşti a pregătit arme, muniţii, adăposturi sigure. S-a constituit nucleul detaşamentului de partizani, s-au stabilit locurile de refugiu în caz de pericol şi au fost găsiţi oamenii de legătură.

“Nu credeţi că rămân la noi germanii! Nu!”

Proclamaţia către locuitori este un manifest prin care populaţia era îndemnată să nu-şi piardă încrederea. La 27 mai 1917, conducătorii rezistenţei au proclamat credinţă neclintită în victorie şi au îndemnat populaţia să lupte prin toate mijloacele împotriva invadatorilor. Sunt semnificative următoarele cuvinte din acest document “Nu credeţi că rămân la noi germanii! Nu! Asta, nu! Nu credeţi niciodată!”

De la oamenii din sat află că fostul său comandant de companie a fost capturat de germani şi trimis în lagărul de prizonieri de la Sopronnyék, din Austro-Ungaria, şi că pe el îl vânează fierarul din satul natal, Hans, şi un român, Gheorghe Schinteie, vândut nemţilor. Drept urmare, Victor Popescu începe să îşi adune o trupă cu care să lupte împotriva germanilor, arealul lor de acţiune devenind judeţele Gorj şi Mehedinţi.

Până în primăvara anului 1917 i s-au alăturat în lupta de guerilă mai mulţi oameni: fraţii Dumitru şi Ilie Cârciumaru, Iorgu Crăciun, Vasile Velican, M. Cărămidaru, toţi din satul Negomir, Nicolae Popescu, Tudor Popescu, din Valea cu Apă, judeţul Gorj, Gheorghe Ioana din Racoviţa-Vâlcea, sergent jandarm, Gheorghe Spătaru, din satul Negomir, Ionel Popescu, elev normalist şi cercetaş, Ionel Prunescu, elev la şcoala militară din Craiova, precum şi câţiva foşti prizonieri de război ruşi şi italieni, evadaţi din lagărul de prizonieri de la Turnu-Severin. Numărul celor care i s-au alăturat în prima fază a luptei de guerilă nu este cunoscut cu exactitate, acest număr fiind cuprins între patruzeci şi o sută douăzeci de combatanţi. Numărul de membri ai grupului a variat în timp, crescând în cazul organizării unor atacuri, şi scăzând atunci când inamicul pornea în urmărirea partizanilor.

Răspândirea Proclamaţiei a dus la strângerea în jurul sublocotenentului Victor Popescu a numeroşi soldaţi români, rămaşi în spatele frontului inamic. În detaşamentul de partizani au mai intrat şi numeroşi ţărani precum şi prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărele germane şi austro-ungare.

Într-o altă proclamaţie, Victor Popescu le-a cerut tuturor locuitorilor şi mai ales soldaţilor aflaţi pe teritoriul ocupat să lupte pentru eliberarea ţării. ”Soldaţi de toate categoriile! Eu, ofiţerul vostru, vă ordon ca fără nicio întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure, pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să luptaţi şi să vă faceţi datoria faţă de ţară. Nu uitaţi că aţi jurat a fi credincioşi ţării şi drapelului nostru care a fâlfâit pe Carpaţi şi care va mai fâlfâi şi pe alte meleaguri. Gândiţi-vă că jurământul, care e sfânt, trebuie ţinut în orice împrejurări….” În continuare patrioţii din grupul de partizani şi-au arătat hotărârea de a muri pentru ţară, dacă este nevoie: ”Şi dacă ne vor prinde, ne vor lua morţi dar vii niciodată! Vom muri ca români, iar nu ca nişte mişei şi trădători de ţară. ”

Şi-atunci, i-au condamnat pe toţi la moarte...

Luptele dintre partizanii români şi autorităţile de ocupaţie au devenit deosebit de violente. La Bolboşi, Ploştina, Drăgoteşti, Trestioara partizanii români au provocat grele pierderi ocupanţilor. Acţionând după tactica lovirii prin surprindere şi a retragerii cu repeziciune, partizanii i-au pus de multe ori în dificultate pe soldaţii germani şi austro-ungari.

Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.

Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani olteni.

Incercând să stârpească nucleul de lupta din pădurile Olteniei, autorităţile germane şi austro-ungare au arestat şi torturat zeci de locuitori nevinovaţi din localităţile Negomir, Grozeşti, Peşteana de Sus,Valea cu Apă (judeţul Gorj). La 8/21 iulie 1917 Tribunalul militar german din Târgu Jiu a condamnat la moarte 10 cetăţeni din localităţile Negomir, Bolboşi, Grozeşti, Drăgoteşti, Covrigi şi Horăşti sub acuzaţia de „înaltă trădare în timp de război”. Aflând de condamnarea la moarte a unor oameni care l-au ajutat, Victor Popescu a decis o lovitură îndrăzneaţă: atacarea închisorii din Turnu-Severin pentru a-i elibera pe toţi cei deţinuţi pentru că l-au susţinut. Grupul de partizani au atacat închisoarea în noaptea de 6/7 iulie 1917 şi au reuşit să facă o spărtură în gardul acesteia, prin care o parte din deţinuţi au izbutit să fugă. Cei condamnaţi la moarte însă, nu au putut să evadeze, iar atacul asupra închisorii a grăbit executarea lor de către germani. Cei zece martiri au fost ucişi la 11/24 iulie 1917. In faţa plutonului de execuţie, aceştia au avut o atitudine demnă.

 Intr-unul din carneţele de elev folosite de Ionel Popescu ca jurnal personal de război, acesta nota: „În ziua de 16 mai 1917, am fost la Bolboşi de unde am ridicat un spion ungur îmbrăcat în călugăr, pe care l-am luat în suflet la răscrucea drumurilor lângă o pădure.

In ziua de 23 mai 1917, am stat în aşteptarea a trei germani şi a lui Gică Schinteie la cotitura de la Larga. Astăzi avurăm un atac cu 13 germani pe cari însă nu i-am mai văzut, punându-i pe fugă. În fine, în cele cinci atacuri am făcut pe nemţii din Târgu Jiu să plece la Severin, lăsând oraşul părăsit. La atacul de la 3 iunie, am tras cu puşca după primarul din Runcurel, care a descălecat (căci era călare) şi a început să se dea dracului, dacă o mai căuta prizonieri. Am aflat că germanii au dat ordin primarului din comuna Drăgoteşti – Trestioara ca să ne prindă, dacă nu, să plătească 30.000 lei. Cu alte cuvinte, preţul nostru a trei oameni cote de 30.000 de lei. Ziua, ca şi noaptea, drumul este păzit de voinicii noştri, iar ungurii ca şi germanii sunt găsiţi morţi”.

Carnetul-jurnal al tânărului a fost găsit de nemţi şi depus la dosarul celor zece martiri împuşcaţi de nemţi la Turnu Severin, conform informaţiilor din lucrarea lui Nicolae Bolocan „Cei zece martiri executaţi la Turnu Severin” (1924).

Inapoi, pe front...

Dintre cei care au trădat grupul de partizani români au fost Gheorghe Schinteie, primarul comunei Dragoteşti, Gheorghe Roşoga, preot în satul Peşteana de Jos şi Aftanghel Toma, călugăr. Gheorghe Schinteie va fi împuşcat mortal de Victor Popescu. Luptele patrioţilor români au continuat, în ciuda măsurilor de teroare şi în a doua jumătate a anului 1917. Odată cu sosirea iernii, precum şi faptul că autorităţile germane şi austro-ungare au adus noi unităţi militare de pe frontul din Moldova, existenţa grupului de partizani a devenit tot mai dificilă. În aceste condiţii luptătorii români au început un drum greu spre linia frontului.

La 1/14 aprilie 1918, sublocotenentul Victor Popescu împreună cu alţi partizani au trecut linia frontului în zona ocupată de compania VII din Regimentul 33 Infanterie Tulcea. Victor Popescu a fost trimis la unitatea sa, Regimentul 18 Infanterie care se afla la Mărăşeşti. În însemnările de front, vara anului 1918 îl afla într-o misiune de recunoaştere, alături de Camil Petrescu.

Din partizan… duşman al poporului

In vara anului 1918, Victor Popescu a fost demobilizat. Cu acest prilej a primit gradul de căpitan. Abia în 1920, s-a întors în satul natal. In perioada interbelică, până în 1943, a revenit la catedră, dăruindu-se nobilei sale meserii, aceea de dascăl, precum odinioară, al celor obidiţi de autorităţile germane şi austro-ungare.

In anul 1966, la împlinirea vârstei de 80 de ani, Victor Popescu a fost înaintat în mod excepţional la gradul de maior, recunoscându-i-se meritele din timpul primului război mondial. Victor Popescu s-a stins în anul 1970. Pasul către nefiinţă, l-a trecut în rândurile eroilor neamului. Victor Popescu rămâne astfel în memoria colectivă.

Nu aceeaşi soarta a avut-o vărul său, Ionel Popescu. Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.

La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.

După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.

„Merita el să aibă destinul acesta în ţara lui?… Dar noi?…”

In scrisoarea fiicei sale, Popescu Amalia Maria, publicată în urma „Apelului pentru România” iniţiat de Sorin Ilieşiu, aceasta povesteşte calvarul tatălui său : „doresc să compar ca martor în procesul comunismului, întrucât ceea ce s-a întâmplat cu tatăl meu, Popescu N. Ion, ... după ce atât de greu am supravieţuit alături de el unei deportări în Bărăgan (18 iunie 1951 – 26 ianuarie 1956), întorşi în Severin am fost anchetaţi, marginalizaţi, persecutaţi în timp ce el a fost arestat în două rânduri (Jilava 1957-1958 şi Gherla 1959-1964). Primele şase luni le-a petrecut în beciurile serviciului VIII - direcţia regională MAI Craiova, unde era anchetat şi bătut bestial o zi da, una nu (dosar CNSAS F.I. 12570).

Marea lui vină a fost că şi-a iubit ţara, regele şi onoarea mai presus decât viaţa, aşa cum murmura pe patul de moarte, abia întors de la Gherla – cadavru viu, bolnav de cancer hepatic, după o detenţie riguroasă de aproape cinci ani.

La 16 ani, în plin război, în 1916, când Gorjul şi Mehedinţiul au fost teritorii ocupate de nemţi, la îndemnul tatălui său, învăţătorul Nicolae Popescu, şi el partizan, părăseşte Pensionul Stranolga din Craiova şi se alătură grupului de partizani condus de sublocotenentul în rezervă Victor Popescu – vărul lui. Timp de un an şi trei luni i-au hărţuit pe nemţi, provocându-le mari pierderi.

In ziua de 7 iulie 1917, au fost trădaţi şi capturaţi zece dintre ei, între care Nicolae Popescu şi socrul lui, moşierul Cernăianu Mihalache din Horăşti, bunicul matern al tatei; au fost executaţi prin împuşcare în dimineaţa zilei de 10 iulie 1917. Duşi la moarte în lanţuri între 4 plutoane de nemţi înarmaţi, pe străzile Severinului, acei oameni cântau Imnul Regal şi Imnul Reîntregirii Naţionale. Au fost puşi să-şi sape singuri gropile iar când au fost întrebaţi care le este ultima dorinţă, au strigat într-un glas: „Trăiască România Mare! Trăiască România Liberă!”

După această tragedie grupul s-a autodizolvat şi tata l-a urmat pe Victor Popescu pe front la Mărăşeşti, unde au fost primiţi ca nişte eroi şi decoraţi cu „Virtutea militară” în prezenţa Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Date despre acţiunile partizanilor se găsesc în cărţile: „Cei zece martiri” de Nicolae Bolocan, „Evadarea din umbră” de Ion Rusu Şirianu (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1979), „2000 de ani de stabilitate, creştinism şi cultură în spaţiul românesc” – vol. I de Dr. Florian Tucă, prof. Nicolae Ionescu, prof. Romulus Raicu (Ed. Splai 2000) dar şi în filmul „Lupta din umbră” – 2 serii în regia lui Andrei Blaier, 1986.

La 19 ani, tatăl meu se găsea între cei 600 soldaţi români ce formau regimentul 7 Roşiori, care în toamna anului 1919 au eliberat Ungaria de bolşevici. Intors de pe front, rămas să întreţină încă cinci fraţi mai mici şi o mamă bolnavă ce a fost bătută de nemţi (s-a stins curând), s-a angajat în poliţie – serviciul judiciar, unde a activat până la 1 martie 1945, când a fost epurat pe motiv că refuză înscrierea în Partidul Muncitoresc Român.

A urmat calvarul… Chiar dacă eram sinistraţi (în data de 16 aprilie 1944 ne-a fost bombardată casa), chiar dacă avea doi copii minori a fost arestat la domiciliu, fără putinţă de a avea alt serviciu până în noaptea de 17-18 iunie 1951, când a urmat deportarea, apoi arestările!

EROUL MINOR IONEL POPESCU - PARTIZANII DIN PĂDURILE OLTENIEI 1916-1917 BBB X

      Elevul Ionel Popescu, în vârstă de 16 ani, se alătură, în anul 1917, unei grupări de partizani care acţiona în pădurile Olteniei. Grupare condusă de „haiducul Victor” – Victor Popescu, unchiul său din partea mamei.

Tânăr şi inocent, Ionel câştigă uşor încrederea celor din jur şi reuşeşte să pătrundă frecvent în mijlocul trupelor germane staţionate în zonă, ca să obţină informaţii. După luni de zile de prigoană prin păduri în care face de toate, se deghizează şi-n femeie ca să transmită mai uşor misive, Ionel Popescu se înrolează în armată şi pleacă pe front. La 24 de ani avea deja trei decoraţii. Mult mai târziu, în anii ’40, refuzând să se înscrie în Partidul Comunist, e dat afară din serviciu. E deportat în Bărăgan şi-apoi trimis la închisoare. Şi-apoi moare. Şi-aşa dispare un erou. Necunoscut, nepomenit.

Războiul şi ocupaţia

Istoria oficială, de manual, consemnează că la 23 octombrie 1916 începe prima bătălie de la Tîrgu-Jiu, iar trupele româneşti conduse de generalul Ion Dragalina resping ofensiva trupelor germano-austro-ungare. La 11 noiembrie începe cea de-a doua bătălie de pe râul Jiu. Frontul românesc este rupt, armata germano-austro-ungară ocupă oraşul Târgu-Jiu şi pătrunde în Câmpia Olteniei.

Batalioanele româneşti sunt spulberate, dar ofiţerii, printre care şi un sublocotenent, Victor Popescu, aranjează cum pot retragerea spre Craiova şi organizează cu restul trupelor linii succesive de apărare. În aşteptarea rezervelor ruseşti şi româneşti, sublocotenentul Popescu şi camarazii săi rămaşi în viaţă se ascund în pădurile de stejar din împrejurimi.

Cercetaşii trimişi în recunoaştere raportează, după câteva zile, că germanii controlează întreaga regiune şi că dinspre Craiova spre Târgu-Jiu se scurg coloane de prizonieri români. Nici nu-i de mirare: la 21 noiembrie, germanii ocupaseră deja Craiova. Câteva săptămâni mai târziu, la 3 decembrie 1916, armata română pierde bătălia de pe râul Neajlov şi râul Argeş, denumită „Bătălia pentru Bucureşti”. Casa

Regală, Guvernul şi un milion şi jumătate de civili şi militari se refugiază în Moldova, iar restul ţării rămâne sub ocupaţie germană. Peste puţin timp, însă, în pădurile Olteniei avea
să-nceapă să acţioneze un grup de partizani...

Cum s-a născut gruparea de partizani olteni

Sublocotenent în rezervă, Victor Popescu, simplu învăţător în civilie, a ajuns şef de partizani mai mult dintr-o întâmplare a sorţii, după ce s-a ascuns prin păduri mai multe săptămâni, pentru a nu fi luat prizonier. În noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916, cea în care administraţia română se retrăgea în Moldova, Victor Popescu e surprins de o patrulă germană, la locuinţa părinţilor din comuna Valea-cu-Apă şi, pentru a scăpa, ucide doi soldaţi nemţi.

Acesta e, de fapt, momentul în care hotărăşte efectiv să organizeze rezistenţa împotriva nemţilor. Primii care se alătură luptei de gherilă sunt cumnatul său Nicolae Popescu, învăţător în satul Covrigi, şi fiul acestuia, Ionel Popescu. Nepotul său, adică, pe-atunci doar un adolescent.

„Aşa vor păţi toţi aceia...”

În gruparea de partizani a unchiului său din partea mamei, Ionel Popescu ajunge după ce părăseşte pensionul Stranolga din Craiova. Tânărul ştie foarte bine limba germană, aşa că e folosit de partizanii lui Victor Popescu pentru a se infiltra în taberele nemţeşti. Mic de statură, cu figură de copil, stabileşte repede relaţii cu plantoanele germane, observă cu atenţie ce trenuri staţionează în gară, când pleacă, ce transportă. Deghizat în femeie, e folosit adesea ca şi curier, pentru a duce informaţii comandamentului condus de generalul Eremia Grigorescu.

În martie 1917, tânărul Ionel Popescu e prins însă de nemţi. Capturarea lui de către poliţia militară de ocupaţie vine în urma unui şiretlic. Nemţii infiltrează ca spion pe Aftangel Toma, călugăr la Mănăstirea Tismana, pe care-l pun să slujească la biserica din Balboşi, comună situată în zona de acţiune a grupului de partizani. Înainte însă ca tânărul partizan să fie transferat la Turnu Severin, camarazii săi din pădure reuşesc să îl elibereze. Şi, ceva mai târziu, în noaptea de 30 spre 31 mai 1917, călugărul spion Aftangel Toma e asasinat de partizani. Care lasă pe trupul său şi un mesaj: „Aşa vor păţi toţi aceia care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.

Atac asupra garnizoanei germane din Târgu-Jiu

Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.

Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani din pădurile Olteniei.

Arestare

Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.

La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.

După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.

Moarte

E arestat de două ori: octombrie 1957 – ianuarie 1958 şi octombrie 1959 – aprilie 1964. E torturat zile în şir. Securiştii îi rup maxilarul şi îl ţin mai multe zile fără mâncare. Potrivit sentinţei, prin care a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru infracţiuni de uneltire împotriva ordinei sociale, Ionel Popescu a fost arestat „pentru că în perioada anilor 1956-1959, s-a manifestat duşmănos faţă de diferiţi cetăţeni, afirmând că regimul democrat popular se va schimba, desconsiderând realizările acestuia şi căutând să semene neîncredere în rândul cetăţenilor, declarându-se de acord cu activitatea foştilor legionari.

Executarea pedepsei a început la 2 octombrie 1959 şi a expirat la 28 septembrie 1969”. Ionel Popescu e eliberat în baza unui decret de graţiere, foarte grav bolnav, şi moare în spital după şapte săptămâni. Apucase însă să-şi vadă familia – singura bucurie după ani întregi în care durerea i-a fost şi prieten şi duşman.

Historia

A DOUA BĂTĂLIE DE LA JIU 1916 ȘI ERWIN ROMMEL BBB X

      

In urma victoriei de prestigiu obţinută de trupele române în bătălia de la Jiu (14-16.X.1916), trupele austro-maghiaro-germane au fost înfrânte şi obligate să se retragă în dezordine către nord, reuşind, în final, să-şi consolideze dispozitivul de apărare pe aliniamentul general: cu Divizia 6 pe pantele de sud ale muntelui Arcanu, cu Divizia 7 cavalerie germană în zona Buliga, cu Brigada 41 infanterie pe Dealul Stersura şi Poiana lui Mihai Viteazul.

Până la sfârşitul lunii octombrie, ambii adversari s-au ocupat de refacerea capacităţii de luptă a unităţilor; acţiunile de luptă s-au redus doar la schimburi de focuri.

General erou Ioan Dragalina

căzut în bătălia a doua de la Jiu

In această perioadă – generalul (viitorul mareşal) Erich von Falkenhayn, comandantul Armatei a 9-a Germană, a făcut o importantă manevră de forţe din Zona Sibiu, concentrând o impresionantă grupare de trupe la graniţa de nord a judeţului Gorj – realizând un raport de forţe zdrobitor.

La începutul lunii noiembrie 1916, s-a declanşat în forţă a doua bătălie de pe Jiu, pe mai multe direcţii. În faţa valurilor copleşitoare ale trupelor germano-austro-ungare, cu toată dârzenia opusă, defensiva trupelor române a cedat terenul şi întregul front s-a prăbuşit. Inamicul a pus stăpânire pe gura defileului la Bumbeşti şi printr-o manevră dublu-învăluitoare a pătruns în depresiunea Târgu-Jiului, continuând ofensiva spre Filiaşi.

In cadrul acţiunilor de luptă duse cu înverşunare pe plaiurile gorjene, un rol hotărâtor l-au avut trupele Corpului Alpin – din care făcea parte şi Batalionul Alpin Wurttemberg. La comanda Companiei a doua alpină s-a aflat în toată această perioadă căpitanul (de 25 de ani) Erwin Rommel, despre care în cele ce urmează vă prezentăm un mic fragment semnificativ pentru cei care studiază Bătălia de la Jiu.

Sursa: Cartea „Infanterie greft an” (Infanteria atacă), scrisă de Erwin Rommel şi publicată în anul 1937, lucrare care a stârnit atenţia Fuhrelui Germaniei naziste, Cancelarul Adolf Hitler.

Către sfârşitul lunii octombrie, Batalionul Alpin Wurttemberg a fost adus în Transilvania, după încheierea luptelor în zonele Dobrogea şi Braşov, şi pus la dispoziţia comandamentului german, care acţiona în zona Lupeni, Petroşani, Vulcan.

Batalionul alpin, după aproximativ 36 de ore de mers, a reuşit să debarce din tren în localitatea Pui, pe linia ferată deja avariată, care ducea la Petroşani.

Cu puţin înaintea miezului nopţii – mărturiseşte tânărul Rommel -, Compania a 2-a a ajuns în oraşul Petroşani şi s-a odihnit în localul unei şcoli părăsite. La apariţia zorilor, compania era deja urcată în camioane şi se îndrepta în grabă prin Lupeni către frontul montan, unde se găseau, în apărare, trupele germane.

Locotent Erwin Rommel

După ce a urcat pe Muncel, cota 1800, a continuat înaintarea spre Stersura, o colină din Munţii Vulcan, care se înalţă perpendicular spre nord-est şi nord, unde trupele din contact cu inamicul executau un obstacol (baraj) cu sârmă ghimpată.

O privelişte absolut minunată!

In stâga noastră se aflau şi alte companii din batalionul alpin. De reţinut că, pe plan strategic, românii erau pregătiţi pentru un atac german în forţă dinspre Braşov (Konstadt – în textul original), în direcţia Bucureşti, concentrându-şi grosul forţelor la nord de Ploieşti.

Ei nu ştiau că generalul Kuhne formase un nou grup de atac în zona Vulcan-Surduc, tocmai în scopul forţării pătrunderii în Valahia şi avansării spre Bucureşti prin est.

General Erwin Rommel

In primele zile ale lui noiembrie, unităţile Batalionului Alpin au cucerit înălţimea Copiletul cu cota 1384. Compania a 2-a, comandată de mine, a intrat în compunerea grupului Kuhne. După respingerea subunităţilor române de pe vârful Gruia Mare, misiunea principală a batalionului nostru consta în a ocupa prin luptă Dealul Leşului, cu un vârf strategic de comandă cu o înălţime de 1.000 m, situat la nord de comuna Stăneşti.

Am fost obligaţi să purtăm lupte deosebit de grele şi să ne străduim să păstrăm poziţiile ocupate.

Românul, mărturiseşte Erwin Rommel, a dovedit că este un foarte bun luptător, însă toate contraatacurile executate au fost respinse, fiind obligaţi să se retragă numai prin luptă. Am luat puţini prizonieri, deoarece românii au dovedit o abilitate remarcabilă în a se strecura din ascunzişurile lor. Compania a 2-a a suferit pierderi mari în personal, dar era mulţumită de felul cum şi-a îndeplinit misiunea.

După câteva ore de acalmie (pauză), subunităţile române se aşteptau la un nou atac din partea noastră, dar modul nostru de acţiune a constituit pentru ele o surpriză totală.

Trebuie amintit că locotentul Erwin Rommel a participat și la luptele din România de după ocuparea Bucureștiului, în 1916 și la luptele de la oituz din vara lui 1917.

General erwin rommel

supranumit "Vulpea Deșertului"

In campania din anul 1916, dusă de trupele austro-germane timp de aproape 3 luni, pe teritoriul judeţului Gorj au căzut eroic: 331 soldaţi germani şi 55 militari austrieci. Toţi au fost înhumaţi în zonele localităţilor unde au murit.

In perioada anilor 1924-1934, au fost deshumaţi şi reînhumaţi în Cimitirul de onoare din Târgu-Jiu.

După terminarea războiului, în satul Rasoviţa – comuna Arcani, a fost ridicată o cruce masivă din lemn, care are o inscripţie în limba germană, săpată cu dalta în lemnul crucii: Gestriete gelliten fur deutsche ehr. Est kennt die nammen nur gott der herr! ( Au suferit, au pătimit pentru onoarea Germaniei. Numele lor îl ştie numai Bunul Dumnezeu!).

Cinstim în aceeaşi măsură şi memoria ostaşilor din alte armate, care îşi dorm somnul de veci pe pământul României.

Feldmareșal  (21 iunie 1942) Erwin Rommel

 Erwin Rommel (n. 15.XI.1891 – d. 14 oct. 1944)

Rommel a fost comandantul general al trupelor germane din Africa. Mai târziu, a fost numit în comanda forţelor germane menite să se opună invaziei aliaţilor din Normandia.

A fost cunoscut ca unul din membrii marcanţi ai Wermacht-ului, care s-a opus ordinelor directe, atunci când ele încălcau codul onoarei militare şi al onoarei umane. Rommel a fost considerat ca făcând parte din grupul de conspiratori care a intenţionat să-l asasineze pe Hitler în încercarea de insurecţie antinazistă, sub numele de cod „Operaţiunea Valkiria”.

In urma eşuării atentatului din 20 iulie 1944, Hitler şi-a dat seama că s-ar fi iscat scandal fără precedent dacă feldmareşalul Rommel, considerat a fi participat la complot, ar fi fost judecat şi condamnat de faimosul „Tribunal al Poporului”.

Hitler a dispus ca lui Rommel să i se permită să-şi ia singur viaţa şi să nu fie acuzat de înaltă trădare. Generalii Burgdorf şi Maisel au fost trimişi de la Berlin să-i prezinte ultimatul din 14 octombrie.

Rommel a cerut câteva minute de gândire. „Pot să iau maşina voastră şi să mă duc în linişte undeva?” – l-a întrebat pe Burgdorf. „Nu sunt sigur că pot să mânuiesc pistolul cum trebuie”. Generalul Burgdorf adusese otravă: „Acţionează în trei secunde”, i-a spus el.

Fără să-şi trădeze emoţia, feldmareşalul şi-a luat apoi adio de la soţie şi fiu.

După ce Rommel a murit, şoferul i-a aranjat, plin de respect, trupul într-o poziţie decentă, şi i-a pus pe cap cascheta.