sâmbătă, 6 noiembrie 2010

TRUPE DE ELITA - CAVALERIA PARTILOR - SURENA

După prăbuşirea sub loviturile lui Alexandru cel Mare vastele teritorii ale statului imperial persan au parcurs o lungă perioadă de convulsii, în cea mai mare parte sub conducerea elenistică a Regatului Seleucid (întemeiat de diadohul Seleucos).
Parţii, o populaţie cu obiceiuri nomade din partea nordică a fostului imperiu persan, au reuşit să reconstituie un alt mare stat de factură persană după scurgerea a două secole (anul 129 eA). Mai puţin vast decât regatul imperial al ahemenizilor, acesta se întindea din actualul Afganistan până la Eufrat şi controla toate drumurile comerciale ale vremii, dintre lumea mediteraneană şi Extremul Orient.
Deveniţi stăpânii Orientului Apropiat, romanii au încercat fără succes să depăşească frontiera Eufratului. Expediţia condusă de triumvirul Crassus, contemporan al lui Caesar, s-a terminat cu dezastrul de la Carrhae, din anul 53 eA. Mai târziu, Augustus s-a limitat de a organiza solid acea frontieră a imperiului său. Totuşi, după mai mult de un secol şi jumătate, împăratul Traian a reuşit să anexeze Mesopotamia stăpânită de parţi, între 115-117 e.N. Ajungând în apropierea Golfului Persic, Traian a privit visător la orizonturile aride dinspre răsărit gândind la o cucerire asemănătoare cu cea a lui Alexandru cel Mare. Visurile i-au fost sfâşiate de destin la foarte scurt timp pe drumul de întoarcere spre Roma.
Urmaşul său, Hadrianus a abandonat imediat provincia Mesopotamia considerând-o o pradă prea îndepărtată şi costisitoare. Eufratul a rămas limita dintre lumea apuseană şi cea răsăriteană.
Din punct de vedere cultural statul parţilor a fost cosmopolit, regii arsacizi înclinând voluntar spre un oarecare filoelenism, dar acesta nu se manifesta decât la suprafaţă. Statul lor era în esenţă rural şi feudal. Suveranul, care foarte adesea parvenea la tron printr-un paricid sau un fratricid, era înconjurat de o nobilime puternică care se implica în crizele dinastice succesive. In ochii celorlalţi iranieni pe care îi supuseseră, parţii arsacizi (de la numele lui Arsaces) era cotaţi drept barbari şi străini, cu o civilizaţie numai de împrumut, penetrată de influenţe ebraice, budiste şi greceşti.
In schimb, parţii au intrat în istorie, ca renumiţi călăreţi şi ca arcaşi excelenţi. Tocmai de aceea cavaleria lor s-a afirmat drept o armată de elită, realizând pe Eufrat „un zid de fier“ care-i irita pe romani la mijlocul secolului întâi e.A, pe timpul primului triumvirat (Caesar, Pompei, Crassus).
Tactica de luptă a cavaleriei parţilor se baza pe atacurile în valuri. Un prim eşalon de cavalerie ataca liniile duşmane de la distanţa bătăii săgeţilor, după care se retrăgea rapid, lăsând loc altui eşalon să-şi sloboadă norurile de săgeţi. Operaţiunile se repetau până la epuizarea adversarului, atât numeric, cât şi moral.
Bătălia memorabilă de la Carrhae (53 e.A) poate fi considerată un exemplu edificator pentru comportarea în luptă şi pentru calităţile cavaleriei parte.
Triumvirul Asiei, Marcus Licimus Crassus, bazat pe cea mai puternică armată romană pe care o văzuse Orientul, şapte legiuni bine antrenate, a hotărât în anul 54 e.A, lichidarea opoziţiei parte. Pe atunci călărimea partă, cea mai bună din epocă, era pusă sub ordinele celui mai de seamă comandant de cavalerie al antichităţii, Surena.
Conflictul militar din acel an a avut două etape. In prima, desfăşurată în primăvara anului 53 e.A, călăreţii lui Surena s-au rezumat la hărţuirea legiunilor lui Crassus, retrăgându-se din faţa lor spre stepele din nordul Mesopotamiei. Tactica lui Crassus s-a dovedit bună, nelăsându-se antrenat în luptele de hărţuială, în schimb strategia lui a avut urmări catastrofale, lăsându-se atras în regiunea amintită. Ajuns la Carrhae, nod al drumurilor caravaniere ce legau Armenia de Liban şi Palestina (azi oraşul Haran din Turcia), la 6 mai 53 e.A, asupra oştirii sale s-a abătut ca un trăsnet călărimea partă. Etapa a doua a războiului s-a consumat în acea zi.
Legiunile lui Crassus, formate din temuţii infanterişti romani (aproape 45.000 de luptători), păreau superioare oştirii parte, formate aproape exclusiv din călăreţi (10.000 de călăreţi grei, cu zale şi 30.000 de călăreţi arcaşi - uşori).
După ce a separat avangarda romană de grosul oştirii şi a zdrobit-o, Surena şi-a întors călăreţii contra taberei de luptă a lui Crassus. Fără a se teme de celebra ordine de bătaie a legionarilor romani, escadroanele parte s-au aruncat şi retras succesiv, cu o genială alternare a cavaleriei grele cu cea uşoară, combinând armele grele cu norii de săgeţi. Astfel au reuşit să clatine rândurile romane. Aprovizionarea continuă şi rapidă cu săgeţi, alături de atacurile călărimii grele care deschidea răni adânci în formaţiile lui Crassus, n-a permis romanilor nici un moment de răgaz. Corpul auxiliar de aprovizionare al parţilor, aflat la câţiva paşi de linia de regrupare a călărimii, dispunea, pentru fiecare cinci călăreţi, de câte o cămilă încărcată cu săgeţi.
Ceea ce romanilor le-a părut la început o victorie oarecum comodă şi răsunătoare, a devenit cel mai amar dezastru al Romei de după Hannibal. Pe câmpul de luptă au rămas 20.000 de legionari morţi, alţi 10.000 au fost luaţi în sclavie, iar restul, în fuga lor dezordonată au fost măcinaţi de escadroanele parte de urmărire. Capul lui Crassus, acvilele şi insignele legiunilor romane au fost trimise în capitala Ctesiphon, unde regele Orades al II-lea le-a folosit pentru spectacolul triumfal.
Cavaleria de elită a parţilor şi vaşnicele legiuni romane au continuat să se înfrunte cu cerbicie şi în deceniile următoare, ajungându-se ca în anul 20 e.A, frontiera să fie recunoscută de ambele părţi pe Eufrat. Tot cu acea ocazie împăratul roman Augustus a obţinut retrocedarea tuturor însemnelor romane capturate de parti la Carrhae.
După dispariţia împăratului Augustus, pacea dorită de el s-a spulberat. Luptele au reînceput şi au continuat mai mult de două sute de ani. Parţii s-au văzut nevoiţi să cedeze pas cu pas romanilor multe din teritoriile lor vestice, iar în final dinastia arsacizilor a fost spulberată din interior de o alta pur iraniană, cea a Sassanizilor, în 224 e.N. Din acea clipă romanii, şi apoi bizantinii, au avut în faţă un nou regat – imperiu persan, cel al Sassanizilor, imperiu în care s-a dorit refacerea întregii moşteniri a primului regat persan.
Parţii au ieşit din istorie dar au lăsat Orientului Mijlociu tradiţia unei cavalerii de elită.
După scurgerea a douăsprezece secole pe timpul cruciadelor din Orientul Apropiat, armatele de cavalerie musulmane, turco-arabe, încă mai foloseau în luptele cu apusenii invadatori tactica valurilor succesive de călăreţi arcaşi. Se poate spune că umbra acelui mare comandant de cavalerie de la Carrhae, Surena, a bântuit milenar peste întinderile din răsăritul Mediteranei. De altfel numele lui adevărat nu se cunoaşte, Surena fiind un substantiv comun care desemna la parţi şi apoi sassanizi pe generalul şef, un al doilea personaj al statului. Eroarea a provenit de la interpretarea greşită dată de istoricii clasici acelui termen.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu