duminică, 28 noiembrie 2010

ISTANBUL - PODUL GALATA

Podul Galata este o realitate, dar şi un simbol istoric al Istanbulului de astăzi. El reprezintă una din inimile marelui Istanbul, o legătură vitală între capitala veche, vechiul Constantinopol şi „Oraşul Nou“, în accepţiunea otomană, oraş al comercianţilor străini, al băncilor şi diplomaţilor apuseni. „Oraşul Nou” este o parte a metropolei care şi-a păstrat până astăzi trăsături cu totul deosebite în raport cu arhitectura, urbanismul şi atmosfera turcească orientală. Cele două părţi distincte, de pe malul european, ale fostei capitale bizantine şi otomane sunt despărţite de apele mirificului golf Cornul de Aur. La sud se află vechiul Constantinopol, iar la nord cartierele cosmopolite şi mult europenizate formate în jurul aşezării şi cetăţii genoveze Galata, devenită apoi numai un cartier. „Oraşul Nou” este astăzi incomparabil mai întins, dar şi mai anodin decât vechiul „Stanbul“, urmaşul capitalei bizantine cucerite în 1453.
Primul pod dintre malurile Cornului de Aur s-a născut sub domnia lui Justinian cel Mare, în sec.al 6-lea. Acela s-a aflat într-o poziţie din profunzimea golfului, adică mai departe de unirea apelor acestuia cu ale Bosforului. Pornea chiar de sub zidurile oraşului în porţiunea lor cea mai apuseană, din lungul golfului. Pentru a împiedica pătrunderea vaselor inamice în Cornul de Aur, bizantinii i-au închis apele cu un lanţ gros de fier, lanţ ce nu putea fi depăşit de eventuale nave inamice. De acel lanţ grozav s-au lovit şi navele turceşti de atac şi de transport trupe, la asediul final din anul 1453. Pe malul sudic al golfului lanţul era fixat la baza unui turn al cetăţii Constantinopol, iar la nord era prins din preajma turnului cel mai puternic al cetăţii genoveze, turn numit ulterior Turnul Galata, rămas şi el un simbol al fostei capitale.
Pentru a depăşi obstacolul sultanul Mahomed al II-lea, supranumit ulterior „Cuceritorul” (Fatih), a dispus construirea unor vase speciale care să fie tractate pe un şenal de pământ din apele Bosforului până în apele Cornului de Aur, în spatele lanţului. Şenalul trecea peste colina acoperită astăzi de cartiere ale “Oraşului Nou”, pe lângă zidurile cetăţii genoveze, pornind de pe malul European al Bosforului, din localitatea suburbană numită de turci Baltalimani (adică „portul Toporului“), în amintirea şantierului naval amenajat pentru construirea navelor destinate a fi tractate peste colină.
Odată ajunse navele şi o parte din trupele turceşti pe malul de nord al Cornului de Aur, s-a închegat un pod plutitor de nave până la malul sudic, în acelaşi an, 1453. Podul a servit transportului trupelor şi materialelor de asalt spre acea parte a zidurilor Constantinopolului.
După o jumătate de secol, prin anii 1502-1503, s-a discutat pentru prima oară despre construirea unui pod turcesc care să unească Constantinopolul cu malul de nord al Cornului de Aur, acolo unde turcii începuseră să se instaleze alături de apusenii cu care făceau comerţ şi afaceri.  
Sultanul Baiazid al II-lea i-a solicitat un proiect lui Leonardo da Vinci. Marele umanist a proiectat un pod la care a utilizat trei principii bine cunoscute ale geometriei în arhitectură: bolta în semicerc, curba parabolică şi cheia de boltă. In acest fel a creat planurile unui pod fără precedent, cu un tablier unic. Podul trebuia să aibă o lungime de 240 de metri şi o lăţime de 24 de metri, devenind cel mai lung şi mai lat din lume pentru acel timp. La cei 240 de metri se mai adăugau porţiuni de unire cu cele două ţărmuri. Proiectul ambiţios nu a primit aprobarea sultanului incult şi temător.
Curând s-a cerut unui alt artist italian să-şi prezinte proiectul. Turcii s-au adresat Michelangelo, dar acela a refuzat propunerea. Ideea de a construi un pod peste Cornul de Aur a fost abandonată până în sec.al 19-lea, când trecerea rapidă de pe un mal pe altul a devenit stringentă. „Oraşul Nou” se dezvoltase rapid prin aportul şi pentru interesele vest-europenilor.
O versiune redusă a posdului proiectat de Leonardo da Vinci s-a realizat, în 2001, la Oslo, în Norvegia. Arhitectul contemporan, Vebjørn Sand a fost primul inginer civil care s-a bazat pe un proiect al marelui renascentist.
In 1836, sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839) a decis construirea unui pod la o oarecare distanţă de actualul amplasament, folosind muncitorii şi echipamentul arsenalului naval turcesc. Podul s-a închegat prin alăturarea de pontoane, dar întrerupea circulaţia prin golful Cornul de Aur, locuit pe ambele maluri spre profunzime. Acel pod s-a inaugurat la 3 septembrie 1836 şi a primit numele popular de Hayratiye („bine făcut”). El unea unea malurile mai în profunzimea golfului, în dreptul cartierelor de azi Azapkapî şi Unkapanî. Proiectul a aparţinut Marelui Amiral Fevzi Ahmed Paşa. După istoria lui Lufti, acest pod avea lungimea între 500 şi 540 de metri.
Primul pod Galata, plasat la gura de răsărit a Cornului de Aur, spre Bosfor, s-a construit în 1845 prin voinţa mamei sultanului  (mama sultanului = Sultan Valide). Sultan era Abdűlmecit I-ul (1839-1869). Podul a servit numai 18 ani şi a fost cunoscut sub numele turcesc de Cisr-i Cedid, sau „Podul nou”. Era astfel deosebit de podul precedent construit ceva mai în profunzimea golfului, cunoscut drept Cisr-i Attik, adică „Podul vechi”.
Incepând de atunci trecerea pe pod a trebuit plătită cu diverse tarife pentru pietonii turci, pentru călători, animale de tracţiune, caleşti, sau animale de gospodărie. Pentru pietoni se percepea taxa de 5 para, pentru alţi trecători, probabil străini, 10 parale, pentru animale mari 20 de parale, pentru caleşti 100 para, iar pentru oi, capre şi alte animale mici 3 para de cap. Taxa de trecere, numită mürüryie, s-a perceput, până la 31 mai 1930, de către funcţionari în uniformă albă, plasaţi la cele două capete ale podului. Primele trei zile de traversare au fost gratuite.
Podul era construit din lemn, iar pe malul lui de nord, în cartierul Karakőy, se găseşte o inscripţie cu un vers al poetului Sinasi, în care se spune că podul a fost construit de Abdűlmecid Han şi că: „ Primul a trecut peste pod a fost sultanul Abdűlmecid, şi că primul care a trecut pe sub el a fost căpitanul francez Magnan la bordul vasului său le Cygne”.
Un al doilea pod de lemn s-a construit în 1863, probabil mai larg, prevăzându-se o vizită a împăratului francez Napoleon al III-lea. A fost construit de Ethem Pertev din ordinul sultanului Abdulaziz (1861-1876).
Următorul pod a fost construit de companie engleză G. Wells între anii 1872-1875. Avea o lungime de 480 metri, o lăţime de 14 metri, şi se sprijinea pe 24 de pontoane. Folosit până în 1912, acest pod a fost tras în interiorul Cornului de Aur pe locul podului cu pontoane din 1836.
Cel de-al patrulea pod de pe amplasamentul actual l-a construit, în 1912, compania germană MAN AG. Era un pod flotant lung de 466 metri şi lat de 25 de metri. Fiind distrus de un incendiu în 1992, a fost remorcat în afara Cornului de Aur pentru a lansa locul liber unei alte construcţii.
Astăzi se trece pe podul terminat în 1994. Acesta este un pod cu basculă, lung de 490 de metri şi cu o anvergură de 80 de metri. Platforma propriu-zisă are 42 de metri lărgime, pentru trei căi de circulaţie pe fiecare sens şi cu cale pietonală dublă. Ulterior s-a amenajat şi calea ferată de tramvai metrou care conduce către Palatul Delmabaçe, în apropiere de aeroportul internaţional Atatűrk. După tradiţie, actualul pod are un etaj inferior destinat activităţilor comerciale şi restaurantelor. Numai porţiunea destinată trecerii navelor spre şi dinspre interiorul Cornului de Aur nu este dublată.
Podul Galata reprezintă o legătură simbolică între Istanbulul istoric, unde se găsesc palatele imperiale, marile moschei, vechile bazare, majoritatea instituţiilor religioase, sau laice ale statului şi cartierele noi din nordul Cornului de Aur. Este vorba de cartierele Galata, Karakőy, Beyoglu, Şişhane, Kabataş şi Taksîm, în care locuieşte o numeroasă populaţie nemusulmană şi de străini. Comercianţi, bancheri şi diplomaţi, trăiesc şi muncesc în acele cartiere. Dincolo de cartierele amintite Istanbulul s-a întins spectaculos cu multe alte cartiere foarte noi.
Podul leagă, în principiu, două culturi distincte. Când se trece la nord de el se pune piciorul într-o civilizaţie şi o cultură diferită, mult europenizată.
Dincolo de caracterul său funcţional, imaginea romantică a Podului Galata atrage ca un magnet pe pictori, gravori şi fotografi. Locul trebuie vizitat neapărat şi în apropierea serii, atunci când soarele se culcă peste pod, peste tramvaiul său, peste şirurile nesfârşite de maşini, peste puzderia de pietoni şi când pescăruşii fac un zgomot de infern. Departe de căldura după-amiezii, comercianţii şi truditorii se agită în jurul pescarilor impasibili, care speră într-un ultim succes. Alături, spre Bosfor, Gara maritimă Eminőnű, cu mirosuri de peşte prăjit, atrage încă pe turiştii ce vor să facă croaziere de noapte prin renumita strâmtoare şi să-şi încânte ochii cu priveliştile inedite ale unor cartiere scâteietoare, sau cu siluete de minarete ale căror semiluni se apropie de cerul înstelat.  De partea cealaltă a podului, tot pe malul sudic, se întinde un chei portuar mai mic de unde pleacă croazierele în lungul Cornului de Aur şi unde se „parchează” o mulţime de vase utilitare de dimensiuni mai reduse. Cele două cheiuri comunică printr-un pasaj subteran, practicat pe sub capul lat al podului.
Tabloul extrem de animat, dar şi romantic din preajma podului, fascinează şi ajută pe străini să înţeleagă mai intim atmosfera acestei metropole cu un ritm de viaţă atât de particular.
La capătul sudic al podului se intră într-o agitaţie umană brauniană cu adevărat orientală. Tramvaie, autobuze, maxi-taxiuri, covoare de autoturisme şi taxiuri, vapoare şi vaporaşe lipite de cheiuri, mulţime de oameni ce-şi urmează direcţiile şi interesele. Spaţiul pietonal este aglomerat până la încâlceală şi acoperit pe margini cu tonetele vânzătorilor ambulanţi de peşte prăjit, de porumb fiert, de seminţe, de covrigi şi de câte altele. Printre aceştia răsar tonetele stabile cu răcoritoare şi fel de fel de patiserii, cu produse preambalate, cu fructe şi cu sandvişuri cu kebab, dar şi cu kebab adevărat. Printre vânzători şi tonete se învârt samsarii vapoarelor, sau căpitanii de vaporaşe, care îşi caută călători pentru mici sau mari croaziere pe Bosfor, pe Marmara, sau pe Cornul de Aur. Se fac tocmeli, se stabilesc ore de plecare, se pleacă şi se revine, apa clipoceşte şi ea în cheiuri plină de toate murdăriile pământului, dar lumea este vioaie şi agitată. Sfidând gălăgia şi agitaţia, pe bordura cheiurilor şi la balustradele podului îşi aşteaptă norocul o mulţime de pescari amatori pierde-vară. Peştele pe care speră să-l prindă, este mic şi atras la mal de mizeriile, uneori comestibile, aruncate de oameni.
Dincolo de cheiuri, spre inima vechiului Constantinopol se deschide emblematica şi întinsa piaţă Eminönü, străjuită la răsărit de silueta impresionantă a moscheei Sultan Valide, sau Yeni Camîi (Moscheea Nouă), iar la sud de Bazarul Egiptean, plin de parfumuri orientale. Pentru a ajunge la platforma pieţei pietonii trebuie să străbată un pasaj subteran destul de lat şi de lung pentru a fi fost transformat într-un mic bazar. Pasajul trece pe sub benzile de circulaţie auto şi pe sub linile tramvaiului metrou, care despart cheiurile de suprafaţa pieţei şi de cartierele bătrâne ale acelei laturi a oraşului.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu