duminică, 19 decembrie 2010

ISTANBUL - PALATUL DOLMABAHCE

Palatul Dolmabahçe este o nestemată târzie a Constantinopolului, plămădită în sec.al 19-lea pe malul european al Bosdforului, la nord de cartierul Pera, o nestemată din galeria palatelor imperiale europene. La palat se poate ajunge cu tramvaiul metrou, pornind din orice punct de pe traseul său din centrul istoric cu rădăcini antice. După ce traversează Podul Galata spre „Oraşul Nou”, tramvaiul se înscrie pe un bulevard ce copiază ţărmul Bosforului spre nord, bulevardul Meclisi Mebuşan.   
Dincolo de staţia terminus a tramvaiului-metrou, staţia Kabataş, la numai 3-400 de metri se ajunge „domeniul“ imperial Dolmabahçe. Calea de acces spre palat străbate un parc mic, cu vegetaţie bogată.
Intrarea în parc este dominată Moscheea Dolmabahçe, construită, în 1855, de mama sultanului Abdűlmecit I-ul (1823-1861), pe nume Bezmi Alem. Arhiectul acestei mici bijuterii arhitectonice a fost Gabaret Balyan, unul dintre componenţii unei familii de arhitecţi ce au servit imperiul în ultima sa parte de existenţă. A reuşit un edificiu magnific prin eleganţă şi proporţii pe ţărmul Bosforului.
Construcţia are plan pătrat şi incorporează elemente ale stilului baroc şi renascentist otoman. O mare cupolă acoperă un cilindru suportat de zidurile exterioare ale edificiului. La fiecare colţ al acoperişului este plasat câte un mic turn baroc. Mihrab-ul şi mimber-ul sunt executate din porfir roşu. Ferestrele de pe pereţii laterali sunt dispuse după conturul unei mari potcoave rotunjite în partea superioară. Această dispunere ornamentală a ferestrelor este unică în Istanbul. Cele două minarete,  cu caneluri şi decorate cu câte un singur balcon (şerefet), sunt cele mai subţiri din Istanbul, semănâmd de departe cu nişte ace. Ambele minarete sunt plasate pe latura de apus a edificiului, înspre interiorul continentului şi spre bulevardul modern. Anexele moscheei servesc drept sediu al müftü-lui (autoritate religioasă) a cartierului Beyoğlu. Moscheea nu este cuprinsă în incinta palatului, dar a servit sultanului şi demnitarilor pentru rugăciuni.
La câţiva zeci de metri, în linie cu moscheea şi aproape de apele Bosforului, îşi etalează bogăţia barocă un turn cu orologiu, pe patru nivele, cu laturi descrescătoare spre vârf, Turnul Dolmasbahçe. Turnul a fost comandat de sultanul Abdülhamid al II-lea (1842-1918) şi executat de Satkis Balyan între anii 1890-1895. Ceasul fabricat în Franţa este aşezat la etajul al treilea, cu cadrane spre toate cele patru faţade. Pe două faţade are reprezentată semnătura caligrafică a sultanului ctitor (tughra). Moscheea şi turnul completează minunat delicateţea peisajului.
De la turn înainte aleea parcului conduce direct la una dintre porţile magnifice ale Palatului Dolmabahçe. Poarta este grandioasă, conturată de un arc monumental, remarcabil de minuţios ornamentat. Spaţiul de sub bolta arcului de zidărie este închis prin canaturile gigantice, excesiv de masive şi de grele, ale unor porţi turnate din fontă şi vopsite într-un alb strălucitor. Cele două canaturi de fontă cu desen sofisticat, dintr-un baroc excesiv, se pot roti numai sprijinindu-se pe două căi de rulare metalice şi curbe, căi prinse în paviment.
Exact în centrul porţii în faţa canaturilor de fontă albită, la circa zece metri în faţă, stă de strajă un militar turc. Prin neclintirea lui, pare o statuie. Este echipat cu uniforma kaki, cu cască albă marcată în frunte cu însemnul oval roşu cu semilună şi cu o armă automată între mănuşile albe. Militarul are poziţia cu picioarele depărtate şi degajă forţă. Uniforma este strâns ajustată pe picioare şi pe tors, iar în picioare poartă bocanci cu carâmb înalt de tip NATO. Mulţimea de vizitatori este atrasă să facă poze alături de acest simbol al forţei, dar militarul rămâne imperturbabil la postul său. Din când în când se apropie un superior al gărzii care-l eliberează cu delicateţe pe militar din strânsoarea turiştilor.
Dincolo de grozavele porţi aşteaptă un tărâm al bogăţiei, al măreţiei şi al ambiţiei, o creaţie umană de invidiat, ale cărei calităţi nu se pot pătrunde şi nici reţine într-o singură vizită dirijată de un ghid totdeauna puţin grăbit şi dispus să reproducă numai textul primit de la direcţiune. Pentru a trăi cu adevărat valoarea locurilor, vizita trebuie precedată de o minuţioasă documentare cărturărească.
Dolmabahçe înseamnă „grădină umplută“, făcând aluzie la un mic port pe care l-a colmatat sultanul Ahmed al I-ul la începutul sec. al 17-lea şi apoi fiul său, Osman al II-lea, cu dorinţa de a extinde o grădină imperială amenajată de însuşi Mahomed al II-lea Cuceritorul, la puţin timp după ce a pus mâna pe rămăşiţele Imperiului Bizantin. Peste acel teren umplut şi furat mării, sultanii şi-au clădit palate de odihnă. După numeroase incendii, sultanul Abdűlmecit I-ul (1823-1861) a hotărât să înalţe pe acest loc un palat pe măsura măreţiei imperiului său şi a timpului în care trăia.
Palatul a combinat, în final, arhitectura monumentală a palatelor europene, cu concepţiile otomane despre spaţiile interioare. S-a născut astfel un palat sclipitor, în care liniile occidentale s-au împletit uimitor de atrăgător cu gustul oriental spre opulenţă, un giuvaer arhitectural rar întâlnit. Valoarea lui arhitecturală şi decorativă nu poate fi comparată cu liniile modeste, aproape rustice ale tradiţionalului Palat Topkapî.
Inainte de toate, minunata construcţie este fructul unei invidii disimulate a unui sultan. Istoria Palatului Dolmabaçe începe cu incendiul care a devastat cartierul Pera în anul 1831. Atunci, dintre toate ambasadele străine, numai cea a Veneţiei a scăpat flăcărilor.
A trebuit ca fiecare ţară să-şi reconstruiască ambasada din capitala otomană. Prima ţară care şi-a inaugurat ambasada, cu un bal fastuos de mândrie, a fost Olanda. Construcţia acelei ambasade era rezonabilă din toate punctele de vedere. In schimb, alte ţări apusene au găsit motiv să-şi probeze grandoarea cu noul edificiu de ambasadă. Anglia, Franţa şi mai ales Rusia, au ridicat edificii gigantice, care s-au numit încă de atunci palate.
In aceeaşi perioadă sultanul vieţuia în palatul său de la Topkapi, palat vechi şi umed, dar mai ales lipsit de monumentalitate, un fel de tabără a unei căpetenii barbare, cu prea puţine calităţi artistice exterioare.
Văzând cum se înalţă palatele majestoase ale străinilor pe colina din faţa Sarayi-ului Topkapî, sultanul s-a simţit diminuat şi a ordonat construirea unui palat care să le depăşească pe toate celelalte, prin proporţii, prin eleganţă şi prin bogăţia decoraţiunilor. Arhitecţii însărcinaţi cu ridicarea palatului au fost Garabet şi Nikogos Balyan. Aceştia nu au mai luat în considerare amenajarea tradiţională otomană a reşedinţelor imperiale, cu pavilioane separate răspândite pe o suprafaţă largă. Ei au pus accent pe aspectul exterior al construcţiei, pe posibilităţile ei de a impresiona şi au lăsat loc imaginaţiei turceşti în decorarea interioarelor, dar în limite ce concordau cu exterioarele.
Exteriorul a combinat faţada clasică a templelor cu elemente ale Renaşterii italiene şi cu o abundentă decoraţiune neo-barocă.
Imensul palat cuprinde 285 de încăperi şi 43 de diverse saloane, 6 băi şi 68 de încăperi de toaletă. Este cel mai mare palat al Turciei, ocupând o suprafaţă de 15.000 de metri patraţi. Partea centrală este mai  înălţată, cu menirea de a adăposti grandioasa sală tronului şi o scară de gală ale cărei borduri sunt turnate din cristal de Baccarat. Sala tronului este flancată de două aripi. Intr-una din aripi se aflau încăperi destinate activităţii statale, iar în cea de a doua se concentrau apartamentele imperiale şi gineceul. Incăperile sunt aşezate cu respectarea planului cruciform otoman, asemănător cu cel din Çinili Kősku din Palatul Topkapî. Arhitectul Sechant, cel care a decorat Opera din Paris, construită de Charles Gamier, a devenit responsabil cu amenajarea interioarelor palatului. El a optat pentru mobilier european, similar celui din palatele şi vilele franceze, fapt neobişnuit pentru o arhitectură otomană.
Lucrările la Palatul Dolmabahçe s-au prelungit mult, între anii 1843-1856, dar palatul a servit ca reşedinţă oficială a sultanilor abia târziu, începând cu anul 1877.
In acelaşi an, sultanul Abdűlmecit al II-lea (1876-1909) a deschis aici lucrările primului parlament turc, care a fost dizolvat două luni mai târziu.
Printre celebrităţile ce au fost invitate la acest nou palat, de-a lungul timpului, s-au aflat: împărăteasa Eugenia a Franţei, soţia lui Napoleon al III-lea, Frantz Joseph, împăratul imperiului Austro-ungar, kaiser-ul Wilhelm al II-lea al Imperiului German, Eduard al VII-lea prinţ al Angliei, Riza Pahlevi, şahul Iranului, Fayssal, regele Irakului, Grunchi, Preşedintele Republicii italiene, Charles de Goulle, Preşedintele Republicii franceze. Domnitorul Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, a avut cinstea de a se afla printre primii vizitatori, în 1862.
Recepţiile din palat aveau un caracter grandios, adunând mii de invitaţi importanţi, fără a fi uitaţi oaspeţii oficiali şi diplomaţii.
După căderea Imperiului Otoman, Mustafa Kemal Atatűrk a locuit în palat, unde a şi murit, la 10 noiembrie 1938, la vârsta de 57 de ani.
In cele 285 de încăperi şi 43 de saloane se pot vedea 280 de vase remarcabile de ornament, 156 de orologii, 58 de candelabre (lustre cu picior) din cristal, 36 de lustre din cristal de Bohemia şi de Veneţia, din sticlă franceză şi engleză. Aproximativ 4500 de metri pătraţi de covoare lucrate manual din mătase „Tapis Hereke“ acoperă minunatele parchete ale sălilor. Perdelele şi draperiile sunt fabricate din mătase la fabrica Hereke. Palatul posedă şase balcoane şi şase băi. Pentru decorarea sălilor s-au folosit 14 tone de aur şi 40 de tone de argint. Construcţia a costat cinci milioane de monede de aur, ceea ce echivala cu suma de 500 de milioane de dolari americani ai timpurilor bune.
Un număr mare de încăperi ale palatului, împreună cu Haremul nu sunt deschise publicului.
In Palatul-muzeu se pătrunde prin poarta magnifică dinspre sud. Dincolo de ea se trece printr-o grădină foarte îngrijită, în care au fost plantaţi din loc în loc arbori selecţionaţi. O fântână decorată cu lebede, înlătură monotonia din mijlocul de grădinii.
Prima sală în care se pătrunde este sala de Recepţie, unde erau primiţi la început ambasadorii. In centrul acesteia este suspendată o lustră de origine franceză cu cristal de Baccarat. Este una dintre cele 36 de lustre identice ale palatului. La colţuri sunt plasate şemineuri din faianţă, acoperite în partea superioară cu mici plăci de cristal. Acestea au fost realizate la manufactura apropiată de la Yildiz. Atunci când plăcile de cristal sunt atinse de razele soarelui lumina se desparte în cele şapte culori ale curcubeului, reflectându-se pe parchet. Pe două laturi ale sălii sunt plasate alte două piese identice.
Se ajunge la Marea Scară de Onoare. Deasupra ei este suspendată o altă mare lustră de cristal. Spaţiul scării este încăperea cea mai luminoasă a palatului, având acoperământul din sticlă. Scara despărţită simetric pe laturi are o mare eleganţă. Balustradele sunt susţinute din bare de cristal de Veneţia. Pe palierul de sus, în faţa fiecărei scări este plasat câte un vas din porţelan de Sevres. Se pot remarca doi colţi de elefant ce poartă lămpi cu ulei din argint fin lucrat. Este vorba de un cadou primit de sultan din partea guvernatorului din Hedjaz, Arabia.
De pe palier se pătrunde în Sala Ambasadorilor (Turk Mabeyn Salonu). Sala are un plafon atât de bogat decorat încât este greu de reprodus pentru a-i da valoarea. Somptuosul plafon din lemn sculptat este în mare parte acoperit cu aur. Pe pardoseală, sub lustra din cristal francez este întins un covor imens de 110 metri pătraţi, lucrat la vechea manufactură imperială de la Hereke. Blănurile de urs alb întinse pe parchet au fost primite în dar de la ţarul rus Nicolae al II-lea. In partea de apus a sălii este aşezată o mobilă impozantă, compusă dintr-un orologiu, un barometru şi un termometru, mobilă primită în dar de la aceluiaşi guvernator din Hedjaz. Ceva mai departe spre dreapta se deschid două încăperi alăturate.
Cea mai mică dintre ele este sala de Aşteptare a Interpreţilor. In ea s-au păstrat unele pânze de valoare ale pictorului rus Aivazovski. Sala alăturată este Sala de Aşteptare a Ambasadorilor, loc în care oficialii misiunilor străine se odihneau. Pe partea stângă, latura dinspre Bosfor se deschid alte două încăperi alăturate.
Sala de Audienţe pentru Ambasadori dispune de un mic salon de aşteptare în care oficialii străini aşteptau să fie primiţi de sultan. Pe pereţi sunt aranjate trei tablouri. Cel din extrema stângă este lucrat în mozaic şi prezintă o scenă din Forul Roman. Celelalte două prezintă scene din războiul greco-turc din 1897.
Sala de audienţe, numită Sala roşie, are de fiecare parte a intrării două şemineuri cu coloane de cristal care susţin oglinzi gigantice. In această încăpere sultanul îi primea pe ambasadori, sau organiza reuniuni confidenţiale. Pereţii sunt acoperiţi cu panouri de Acaju şi cu ţesături de mătase. Panourile de deasupra ferestrelor sunt din aur şi dau încăperii un aspect grandios. In colţurile sălii sunt aşezate patru mici măsuţe rotunde, oferite sultanului de către Napoleon al III-lea. Cea din dreapta intrării este decorată cu portretul lui Napoleon Bonaparte, în centru, înconjurat de portretele a douăsprezece femei apropiate lui.
După traversarea Sălii Ambasadorilor şi a holului Scării de Onoare se ajunge în Sala Panoramică, sală destinată celebrării sărbătorilor religioase şi căsătoriilor. Deţine două mobile încrustate cu sidef, originare din Damasc.
In Sala de Muzică sunt păstrate instrumentele muzicale ce au aparţinut sultanului Abdűlmecit I-ul.
Băile din Marmură ale Sultanului sunt compuse din trei părţi: o sală de relaxare, o cabină de toaletă şi o sală de baie. Pereţii ultimelor încăperi sunt acoperiţi cu plăci de alabastru special adus din Egipt. Cada de baie şi chiuveta (lavabo) au fost sculptate special din blocuri de alabastru.
Galeria Picturilor este legată de încăperile băii. Intr-un mic salon unde sunt expuse pe pereţi portrete de amintire, precum cel al lui Wilhelm al II-lea al Germaniei, a lui Frantz Joseph al Austro-Ungariei, al reginei Victoria a Angliei, sau ale unor sultani otomani. In continuarea acestei galerii, un coridor lung este garnisit cu picturi şi frumoase vase. Coridorul duce spre Harem. Prin ferestrele cu grilaje dese femeile haremului puteau privi celebrările din marea Sală a Sărbătorilor (sau Sala Tronului). In spatele unei porţi de fier, care separă Haremul de restul palatului, există un alt coridor cu pereţii acoperiţi cu pânze ale unor artişti ai palatului, Zonaro şi Guillement. In continuare se ajunge la apartamentele sultanei-mamă (Sultan Valide).
Sala de recepţie a sultanei-mamă se mândreşte cu un şemineu din marmură albă, sculptată şi decorată cu aur. Un covor Gobelin acoperă podeaua. Centrul încăperii este ocupat de o masă aurită din lemn de abanos pe care sunt aşezate vase de Sevres. Perdelele de satin roşu şi ferestrele conturate de un arc aurit, oferă o atmosferă calmă şi confortabilă.
Dormitorul sultanei-mamă este dominat de un pat cu baldachin şi de o comodă pentru bijuterii, manufacturată la Yildiz şi încrustată cu sidef. Se alătură cabina de toaletă.
Sala Albastră, adică Sala de Banchete a Haremului, servea doamnelor de ceremonii ca loc de adunare în dimineţile zilelor de sărbătoare. Ele erau însărcinate cu organizarea de recepţii. Sala era decorată bogat în albastru şi a fost folosită totodată la urcarea pe tron a sultanilor. O lustră albă şi roşie de o mare valoare artistică este suspendată de plafonul sculptat şi generos aurit.
Cabinetul de lucru al lui Atatűrk a ocupat o încăpere care servise drept Salon de iarnă pe timpul sultanilor. Alături se găseşte Camera lui Atatűrk, cameră în care a trăit şi a murit la 10 noiembrie 1938.
Sala galbenă, adică sala reuniunilor femeilor din Harem, a fost numită aşa datorită bogăţiei decoraţiunilor aurite ce se reflectă în oglinzi, dar şi datorită consolelor şi tapiţeriilor. Fastuoasa sală a folosit mult timp pentru odihnă şi petrecerea timpului.
Din Sala Galbenă se pătrunde în Camera soţiilor de sultan. In camera primei soţii patul era sculptat în lemn de nuc. Ea era încălzită de un şemineu acoperit cu faianţă. Camera celei de a doua soţii are un pat roşu decorat cu bronz. In camera celei de a treia soţii mobilierul era alb la fel ca şi decoraţiunea. Desigur că pentru orice vizitator este  interesant să detalieze, să compare calitatea mobilierului şi gradul de respect acordat fiecăreia dintre soţii.
Ultima cameră a haremului este Camera Sultanului Reşat. Este situată la primul etaj cu vedere spre Bosfor şi are un frumos pat cu baldachin din acaju şi din nuc.
Băile Haremului sunt compuse dintr-un salon, o cabină de toaletă şi o sală de baie. Sunt plasate în spatele Sălii Galbene, pe partea opusă Bosforului şi sunt acoperite cu plăci de marmură şi de faianţă. In salon există un şemineu cu o faianţă foarte interesantă.
După ce se parcurge un coridor întunecos, se ajunge în Camera Sultanului Abdülaziz. In partea dreaptă a încăperii se găseşte un pat cu dimensiuni ieşite din comun. Sultanul depăşea greutatea de 150 de kg. In acel dormitor sunt aşezate două vase aurite.
In urma traversării Sălii Albastre şi a coborârii unor scări, se ajunge în Camera sultanului Abdűlmecit II-lea, fondatorul palatului. Patul lui cu baldachin este argintat şi încrustat cu sidef. In centrul dormitorului sunt aşezate pe o masă două vase de Sevres cu monogramele încârligate ale sultanului, vase numite Tuğra. Din plafon coboară un candelabru multicolor.
Sala Tronului este spaţiul cel mai vast şi mai grandios al palatului, cu laturile de 44 şi 46 de metri. Este înconjurată de coloane iar cupola bogat decorată se înalţă la 36 de metri înălţime. Mai jos o suprafaţă largă este rezervată invitaţilor de vază, corpului diplomatic şi orchestrei imperiale. Lustra gigantică, în greutate de 4,5 tone, pentru 750 de lumânări, a fost oferită de regina Victoria a Angliei. Este una dintre cele mai opulente lustre din lume. Unele deschideri din podea amintesc de un sistem de încălzire central al palatului. Acesta a fost instalat mai târziu, sub domnia sultanului Abdűlhamit al II-lea, la începutul secolului al 20-lea.
Urcarea pe tron a ultimilor cinci sultani s-a celebrat în această grandioasă sală. Tronul în greutate de 260 de kilograme era plasat aici, dar acum este expus în tezaurul muzeului de la Topkapî. In Sala Tronului a fost expus şi catafalcul lui Atatűrk printre torţe aprinse şi înconjurat de o gardă formată din bătrâni generali cu săbiile scoase. Un ultim omagiu adus liderului care a schimbat radical viaţa şi soarta Turciei moderne.
Urcând o scară ce conduce la etajul întâi, vizitatorul este întâmpinat de o hartă suspendată. Pe ea se poate analiza expansiunea Imperiului Otoman, expansiune impresionantă, care dă oricărui român mândria că ţara lui s-a aflat mereu la limitele acelei expansiuni, chiar dacă a acceptat o vasalitate dureroasă. Scara conduce la Sala hărţilor.
Moscheea palatului se află la parter şi este compusă din două secţiuni. Prima încăpere servea rugăciunii şi avea o nişă şi un pupitru aurit. Cea de a doua a fost rezervată citirii Coranului.
Sala de ieşire din palat, susţinută de coloane, are podeaua acoperită de un mare covor de Hereke, din mătase. Deasupra se desfăşoară un bogat plafon pictat.
Există şi o cameră Secretariat, decorată cu vase chinezeşti. Pe coridorul ce conduce la secretariat este alăturată zidului o pictură de mari dimensiuni, într-o ramă aurită. Pictura reprezintă o caravană pe drumul spre Mecca. Ea trezeşte pe vizitator şi îi aminteşte că se află totuşi pe un pământ încă stăpânit de islam, într-un palat european în care Haremul nu a dispărut şi nici chemarea profetului din deşert.
După un periplu lung, de cel puţin o oră, prin splendidul Palat Dolmabahçe, timp în care trebuie să asculţi şi explicaţiile ghidului de grup, dar să şi furi cât mai multe amănunte, vizitatorul iese complet năucit şi cu impresiile învălmăşite. Tot ce se vede într-un timp atât de scurt depăşeşte cu mult capacitatea de recepţie posibilă, aşa că numai vizitele repetate şi o documentare prealabilă pot ajuta să se înţeleagă şi să se guste frumuseţea, bogăţia, revărsarea de talent artistic şi dorinţa de epatare din acest monument al Istanbulului. O plimbare pe peluza dintre palat şi cheiul amenajat pe ţărmul Bosforului este nu numai reconfortantă, dar şi necesară pentru întocmirea unui tablou cuprinzător al locului. Spre apele Bosforului palatul este apărat de un gard ornamental de un alb strălucitor, străpuns de două porţi votive. Stâlpii gardului au forme baroce cu vârfuri sofisticate şi sunt uniţi de grilaje din fontă vopsită în alb. Vârfurile barelor verticale ale gardului metalic formează nişte curbe în jos, asemănătoare, de departe, cu ciucurii unei draperii sau cu faldurile unui lanţ lejer atârnat.
Pe esplanada cu gazon a palatului, sub un soare vesel, cu puterile răcorite de curenţii de aer ai Bosforului, oricine poate trăi o senzaţie ciudată de fericire, senzaţie ce inundă trupul şi sufletul, încercând să înăbuşe pornirile romantice spre o viaţă de sultan iluminat.
Intr-o aripă a palatului, în aceea unde se aflau şi camerele copiilor imperiali, s-a organizat astăzi un Muzeu al Picturii şi Sculpturii, ca secţiune a Universităţii de Arte Frumoase Mimar Sinan. Muzeul desfăşurat pe două nivele, cu decor al sec. al 19-lea, adăposteşte numai pictură turcă modernă.
Această aripă a palatului şi multe alte corpuri de clădiri erau separate de palatul propriu-zis prin strada publică, adică prin bulevardul ce trece pe la spatele palatului, urmărind de la distanţă ţărmul vestic al Bosforului. Curtea de gală a palatului se mărginea, pe lungime, între apele Bosforului şi traseul căii publice.
Un zid înalt de 7 metri şi uneori de 12 metri ascundea Palatul Dolmabahçe de privirile curioase ale trecătorilor. In complexul de construcţii de peste drumul din spatele palatului, cel circulat azi pe patru benzi auto, existau spaţii pentru bucătării, pentru eunuci, pentru femei şi copii, cazărmi ale gărzii, spaţii pentru lucrători, pentru pompieri, etc. Complexul de edificii anexe dispunea de porţi monumentale care serveau trecerii gărzii militare şi a angajaţilor palatului. Exista şi un punct de observaţie din sticlă de unde se putea supraveghea trecerea şi tot ce se petrecea pe calea publică.
La mică distanţă de palat, parcurgând bulevardul cu arţari bătrâni şi foarte înalţi, se ajunge la Muzeul Naval. Bulevardul este acoperit de coroanele arţarilor ca un tunel verde înalt. Trunchiurile arborilor au coaja de un verde deschis, pătat pe alocuri cu rămăşiţe maronii. Coroanele lor sunt puţin aplecate înspre uscat ca urmare a curenţilor marini care le-au împins timp de decenii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu