Obeliscurile sunt o creaţie minunată şi inconfundabilă a arhitecturii şi sculpturii Egiptului antic. Ele au atras admiraţia altor popoare încă din antichitate şi au devenit un simbol al măiestriei şi cutezanţei creative. Din păcate, însă, o mulţime dintre ele au ajuns pe alte tărâmuri îndepărtate. Cea mai mare parte au fost smulse din mediul şi peisajul lor încă din antichitate.
Primele două le-a luat, din fosta capitală Teba, regele asirian Asurbanipal, în sec.al 7-lea e.A. A dorit să-şi împodobească cu ele capitala Ninive, după o expediţie victorioasă în Egipt. Dar cele mai multe au traversat Mediterana, pe timpul stăpânirii romane, pentru a împodobi capitala imperială şi alte oraşe italice. Aceste bijuterii ale arhitecturii au fost considerate trofee şi au sfârşit a fi plasate în faţa unor temple străine, a unor mausolee, sau pe spina unor circuri.
Mai aproape de zilele noastre, în ultimile două secole, alte câteva obeliscuri au luat drumul apusului pe calea unor donaţii ale stăpânilor musulmani ai Egiptului.
Ele dau prestanţă sporită unor capitale străine, dar niciodată nu vor mai avea valoarea decorativă produsă în apropierea vechilor temple şi în atmosfera mistică a vechiului Egipt.
Fiecare obelisc dorit de împăraţii Romei, şi adus în cetatea eternă, a avut parte de o existenţă foarte aventuroasă şi plină de pericole. Destinul lor a urmat destinul milenar al Romei, destin de glorie şi decădere. Astăzi sunt cunoscute paisprezece obeliscuri pe întinsul capitalei italiene, dintre care unul este încă ne decopertat şi încă nepus în valoare, lângă biserica Sfântul Ludovic a francezilor.. Nu se poate contesta că ar mai exista şi altele sub marele giulgiu ce acoperă zidirile antice, aşa cum trebuie consemnat că foarte multe s-au descoperit într-o stare ce nu permitea refacerea.
Din cele 13 obeliscuri ale Romei, un număr de 8 sunt originale din Egipt, altele 5 au fost comandate a fi realizate în Egipt pentru romani. Obeliscul, care încă zace sub pământ, lângă biserica Sfântul Ludovic a francezilor este şi el originar din Egipt.
Ammianus Marcellinus a relata că împăratul Augustus a dorit să aducă acest obelisc la Roma, dar a renunţat în favoarea unuia cu o talie mai modestă din motive legate de dificultăţile tehnice ale timpului său. După scurgerea a trei secole, Constantin cel Mare (306-337 e.N) a dispus transportarea colosului monolitic de la Karnak la Alexandria, în anul 337 e.A, pentru a-l ridica la Constantinopol. El nu a mai apucat, însă, să-şi ducă la bun sfârşit planul. Fiul şi succesorul său, Constantius al II-lea (337-361 e.N), a preferat, după două decenii, în 357 e.A, să ducă obeliscul la Roma. L-a destinat să împodobească spina din Circus Maximus. Gigantul a primit loc lângă un alt obelisc, mai mic, adus petru aceeaşi spina de Augustus. Acela se găseşte astăzi în Piazza del Popolo.
Marele obelisc a fost regăsit după 1250 de ani pe acelaşi loc, la o profunzime de 7 metri şi rupt în trei bucăţi. Săpăturile s-au întreprins, în 1587, din dispoziţia papei Sixtus Quitus (al V-lea), care a avut grijă să restaureze monumentul şi să-l aşeze în Piaţa Sfântul Ioan de Latran, în anul următor, 1588. Lucrările au revenit inginerului Domenico Fontana, care a reuşit ridicarea pe data de 3 august. Inaugurarea a avut loc pe data de 10 august 1588, constituind un mare eveniment pentru o Romă aflată în ruină, mizerie şi decadenţă arhitectonică. Obeliscul a luat locul statuii ecvestre a împăratului Marcus Aurelius, care a fost mutată pe Capitoliu.
O parte din bază, pe o lungime de 0,30 metri nu s-a mai putut recupera, precum şi vârful piramidal. Inălţimea actuală atinge 32,18 metri, faţă de cea originară de 32,50 metri. Impreună cu piedestalul atinge 45,70 metri, iar greutatea monolitului este apreciată la aproape 350 de tone. Obeliscul este cel mai mare şi mai greu din Roma şi Europa.
Nu se poate trece cu vederea că fainosul Sixtus al V-lea (Quintus) a transformat anticul Forum Romanum, în depozit de materiale, acoperind vestigiile venerabile sub zece metri de resturi de dărâmături. Forumul, vechi de pe timpul Tarquinilor, a devenit atunci „Câmpul vacilor” (Campo vaccino), „o suprafaţă prăfuită înconjurată de biserici mediocre, pe lângă care se ridicau unele coloane ce ieşeau din pământ pe jumătate, o suprafaţă melancolică şi pustie”, de care nici un om cultivat nu se interesa.
Anterior acestei perioade, în anul 1536, sub pontificatul lui Paul al III-lea, Carol Quintus, apărătorul creştinătăţii la acea vreme, a făcut o vizită la Roma. Pentru a-i înlesni trecerea pe sub arcurile de triuf ale lui Constantin, Titus şi Septimius Severus, papa a dispus demolarea „ a mai mult de două sute de clădiri şi trei sau patru biserici”, după cum relatează scandalizat scriitorul francez Rabelais, martor ocular.
Este straniu că nici pe timpul Renaşterii italiene, decadenţa vechilor vestigii a fost tratată cu o indiferenţă vecină cu sacrilegiul. Mai mult, papii care domneau asupra Romei şi acordau protecţie fastuoasă celor mai mari maeştri – Michel Angelo, Bramante, Raphael, Bernini – se comportau adesea ca nişte vandali inconştienţi şi răzbunători cu vestigiile antice.
Cel din Piazza del Popolo a împodobit, începând cu anul 10 e.A, spina din Circus Maximus, unde urma să-i ţină companie un alt obelic, cel de la Latran, începând cu anul 357 e.N, deci după mai bine de trei secole şi jumătate. Ulterior, în lunga perioadă a devastărilor Romei, celor două monumente li s-a pierdut urma, fiind, probabil, răsturnate la o dată necunoscută. Ambele au fost regăsite de papa Sixtus al V-lea pe timpul săpăturilor din 1587 şi transportate, ca şi altele, pentru a ornamenta pieţe ale fostei capitale. Acesta a fost ridicat de Domenico Fontana, în 1589, în faţa bisericii Santa Maria del Popolo. Mai târziu a devenit monumentul central în Piazza del Popolo, amenajată împrejurul lui. A fost renovat odată în anul 1793, iar apoi în 1816 şi 1824. In 1818, la cele patru colţuri ale bazei s-a adăugat câte o fântână, străjuită de câte un leu sculptat şi aşezat pe un postament propriu.
Este lucrat din granit roşu de Syena, din apropiere de Assuan, măsoară 23,30 metri şi cântăreşte în jur de 235 de tone.
Sub aceeaşi domnie au mai fost aduse multe altele, precum cel al Termelor lui Diocletianus (numit şi obeliscul Dogali), cel din Piazza della Minerva, cel de la villa Celimontana, cel din Piazza Navona, cel din grădina Boboli de la Florenţa, cel de la Urbino, cel de la biserica Sfântul Ludovic a francezilor şi cel de la München. Toate acestea din urmă au fost găsite pe locul fostului templu al lui Isis, fiind destinate a ornamenta Propileele templelor divinităţilor egiptene Isis (Iseum) şi Serapis (Serapeum), din Câmpul lui Marte, temple amplasate foarte apropiat.
Templul zeiţei Isis a avut o existenţă foarte aventuroasă la Roma, fiind de câteva ori distrus. Printre cei care l-au persecutat a fost şi împăratul Tiberis. Acesta a dispus distrugerea templului şi aruncarea statuii zeiţei în Tibru. Templul lui Isis era plasat între Septa şi templul zeiţei Minerva şi era ornat cu mai multe obeliscuri de talie mică, aşezate în perechi. Aşa cum s-a spus mai sus, un număr dintre ele s-au găsit, distruse şi incomplete, în apropiere de biserica Santa Maria sopra Minerva din imediata apropiere a Pantheonului. Cele care s-au putut reface, au urmat destine diferite în timpurile moderne. Cel de la biserica Sfântul Ludovic a francezilor zace încă nedeportat.
Obeliscul de la Pantheon a fost regăsit, în anul 1373, în apropiere de Piazza di San Macuto, de la care a primit şi supranumele popular de „obelisco Macuteo”. A fost reînălţat la răsărit de biserica Santa Maria in Aracoeli, pe Capitoliu. După aproape trei secole şi jumătate, în 1711, a fost dus în piaţa din faţa Pantheonului, pe timpul pontificatului lui Clement al XI-lea. Papa a cerut arhitectului Filippo Barigioni (1672-1753) să aşeze monolitul deasupra unei fântâni preexistente, fântână construită de Giacomo Della Porta (1533-1602).
Monumentul, dăltuit din granit roşu de Syena (Assuan), are înălţimea de 6,34 metri, dar împreună cu fântâna şi piedestalul atinge 14,52 metri.
Este un obelisc mic din granit roşu de Syena (Assuan), cu o înălţime de 9,25 metri, care a fost ridicat împreună cu perechea sa în templul lui Ra de la Heliopolis, sub domnia faraonului Ramses al II-lea (1320-1278 e.A).
Redescoperit în 1883, şi a fost reinstalat în 1887, din ordinul regelui Humbert I-ul, în grădina din faţa gării centrale din Roma (gara Termini). El a devenit monument comemorativ în onoarea soldaţilor italieni morţi eroic în Etiopia, pe timpul bătăliei de la Dogali, din 26 ianuarie 1887. In acea bătălie toţi italienii au pierit după o rezistenţă îndârjită. In 1924/1925, obeliscul şi-a ocupat actualul loc, în grădina Muzeului Naţional Roman.
Se pare că a fost redescoperit tot în sec.al 14-lea, ca şi perechea sa, şi că ar fi stat circa două secole la răsărit de biserica Santa Maria in Aracoeli, pe Capitoliu. In 1582 a fost mutat de Cyriac Mattei în grădinile lui de pe colina Caelius. Familia Mattei l-a restaurat în 1820 şi l-a amplasat în grădina Villa Celimontana.
Obeliscul este foarte fragmentat. Numai partea lui superioară, de 2,68 metri, este originală. La reconstruire s-a adăugat un fragment străin, prelucrat modern, astfel încât a putut atinge înălţimea de 12,23 metri împreună cu piedestalul şi sfera adăugată în vârf. Prin lucrările de refacere a obţinut o siluetă prezentabilă.
Intre 2008-2010, obeliscul a fost restaurat din nou chiar pe locul său, primind un alt soclu şi un alt cadru peisagistic, prin crearea în jurul său a unei pieţe.
Provine din oraşul egipten Heliopolis, unde a străjuit templul zeului Ra. Este lucrat din granit roşu de Syena (Assuan) şi poartă inscripţii hieroglifice cu multe lacune, dar dintre care se distinge cartuşul cu numele lui Psammetic al II-lea.
Augustus l-a destinat a deveni acul indicator al unui imens cadran solar orizontal în formă de sector cu o lungime de 160 de metri, realizat din travertin. Cadranul solar (horologiul lui Augustus) este bine cunoscut. Săpăturile recente au permis regăsirea unor fragmente ale lui, purtând litere de bronz ce datează de la o reamenajare de pe timpul lui Hadrianus (117-138 e.N). obeliscul s-a prăbuşit în sec.al 10-lea sau al 11-lea şi a fost redescoperit la începutul sec.al 16-lea.
După zeci de ani, în 1587, papa Sixtus al V-lea (Quintus) a decis să-l restaureze şi a ordonat săpăturile necesare. Dar a renunţat când s-a constatat starea foarte proastă a monumentului, rupt în mai multe fragmente. Resturile obeliscului au fost reacoperite.
A rămas ascuns mai bine de un secol şi jumătate, până în 1748. Atunci, sub papa Benedict al XIV-lea, a fost readus din nou la lumină, în faţa edificiului cu numărul 3 din Piazza del Parlamento, acolo găsindu-se o placă comemorativă. Reinstalarea lui s-a făcut curând, sub pontificatul lui Pius al VI-lea, între 1787 şi 1792, în Piazza Montecitorio, în faţa palatului cu acelaşi nume, sediu al parlamentului italian din 1871.
Diversele fragmente găsite nu au permis reconstituirea integrală a monumentului, mai ales la bază. De aceea i s-a adăugat granit din resturile coloanei lui Antoninus, aflată în imediata apropiere. Astfel completat, monumentul prezintă un aspect foarte plăcut.
Pe vârful obeliscului s-a aşezat o sferă din bronz ajurată cu noduli, cu bandă zodiacală şi stele de bronz. Pe pavimentul pieţei s-a încrustat un meridian pe care se proiectează raza soarelui ce trece prin fereastra din globul de bronz. Datorită acestor proprietăţi obeliscul este numit „obeliscul solar”. Are înălţimea de 22 de metri şi 34 de metri împreună cu piedestalul şi sfera de bronz din vârf. Greutate lui atinge 230 de tone.
Obeliscul din Piazza della Minerva este unul dintre cele aduse din Egipt pentru a orna templul zeiţei Isis de la Roma (Iseum), din Câmpul lui Marte. Astăzi se află în faţa bisericii Sfânta Maria sopra Minerva.
In prima jumătate a primului secol din era nouă, Caligula a dispus construirea unui nou templu al zeiţei Isis la Roma. Pentru acela s-au importat numeroase statui şi sfincşi din Egipt. Nu se ştie dacă cele două obeliscuri de la Sais au fost transportate chiar atunci, sau mai târziu, sub domnia lui Domitianus, cel care a ordonat reconstruirea templului devastat de un mare incendiu din Roma.
Obeliscul a fost regăsit în 1655 şi reamplasat puţin mai departe, în 1667, în Piazza della Minerva, sub pontificatul lui Alexandru al VII-lea. Maestrul Bernini a conceput atunci un piedestal ieşit din comun, sub forma unui elefant din marmură, ataşând şi o inscripţie inspirată din înţelepciunea înaintaşilor:
« Sapientis Ægypti / insculptas obelisco figuras / ab elephanto / belluarum fortissima / gestari quisquis hic vides / documentum intellige / robustae mentis esse / solidam sapientiam sustinere. »
« Ces symboles de la science de l'Égypte, que tu vois gravés sur l'obélisque, que soutient l'éléphant, le plus puissant de tous les animaux, prends-les comme le précepte qu'il appartient à une âme forte de porter l'immuable connaissance ».
Se presupune că obeliscul a provenit de la Heliopolis, în Egipt. El s-ar fi aflat lângă pilonul templului lui Ra şi este atribuit faraonului Amenemhatal II-lea (sec.al 19-lea e.A). Intr-o primă fază a fost transportat la Alexandria din ordinul lui Augustus, până în Forum Augustum nou amenajat. Augustus ar fi dorit să-l aducă la Roma, dar impedimentele tehnice de atunci l-au făcut să renunţe.
Caligula agăsit posibilităţi de a-l transfera în capitală, în anul 37 e.N. pentru circul său. Plinius cel Bătrân relatează că a trebuit să se construiască o navă cu dimensiuni ne mai văzute, cu lungimea de 104. După acel transport nava a servit la o acţiune inedită. Puţin mai târziu, ea a fost încărcată cu lest şi scufundată pentru a constitui fundaţie submarină a unui mare dig în portul lui Claudius la Ostia. Săpăturile arheologice au scos la lumină resturile zidului şi ale navei pe un teren situat în incinta aeroportului Fiumicino.
Amplasamentul Circului lui Caligula este foarte bine cunoscut. El a fost demolat încă din antichitate pentru a se ridica bazilica dedicată Sfântului Petru de către Constantin cel Mare (306-337 e.N). Pe spina acelui stadion se afla, plasat în centru, marele monolit adus de Caligula. Odată cu edificarea măreţei bazilici, obeliscul a rămas în picioare, la numai câţiva metri de latura ei sudică. Gradenele de nord ale circului au dispărut sub corpul bazilicii de astăzi. Obeliscul a rămas cu mândrie pe locul său originar, loc care, după o tradiţie imemorială, ar marca locul aproximativ al martiriului Sfântului Petru, la câţiva metri de absida bazilicii lui Constantin şi, apoi, a celei actuale. Pe timpul unor săpături s-au găsit urmele bazei sale originare lângă actuala sacristie.
Uitate pe timp îndelungat în evului mediu, obeliscurile antice au revenit în atenţia papei Sixtus al V-lea (Quintus). El a hotărât să le restaureze pe unele şi să le reaşeze în faţa principalelor edificii religioase romane. Pentu cel de la Vatican, inginerul Domenico Fontana a conceput o maşină de lemn pentru culcarea monolitului, pentru a-l transporta cieca 300 de metri şi pentru a-l ridica din nou. Acela a funcţionat numai patru luni şi a constituit o realizare ne mai întâlnită din antichitate.
In secolul următor, în 1660, Bernini a reamenajat Piaţa Sfântul Petru sub forma cunoscută astăzi, cu două colonade ample şi grandioase la nord şi la sud, cu monolitul la mijloc şi cu două fântâni arteziene, câte una de fiecare parte.
Foarte cunoscutul obelisc de la Vatican este lucrat din granit roşu de Syena (Assuan), Are înălţimea de aproape 25 de metri fiind al doilea ca mărime după cel de la Latran şi adus cu trei secole mai târziu la Roma. Ele este cu totul lipsit de inscripţii egiptene, dar are pe două feţe dedicaţii adresate lui Augustus şi Tiberius din timpul urmaşului lor Caligula.
Cele două obeliscuri, cel de la Quirinale şi cel de la Esquilin, adică cel din dreptul absidei bisericii Santa Maria Maggiore, au fost aşezate la intrarea mausoleului lui Augustus pe timpul lui Domitianus (81-96 e.N). Ambele s-au prăbuşit şi rupt pe timpul evului mediu timpuriu, cel mai sigur din rea voinţă umană.
Cel de la Quirinale are 14,60 metri înălţime şi a fost redescoperit în 1527. După două secole şi jumătate, în anul 1782, a fost ridicat în piaţa Quirinale, din iniţiativa papei Pius al IV-lea (1775-1799). Cu el s.a împodobit o fântână decorată, la rândul ei, de două statui romane monumentale ale Dioscurilor Castor şi Pollux împreună cu caii lor, statui provenite din Termele lui Constantin. Monumentul poartă însemnele papei Alexandru al VII-lea (1655-1667), o stea deasupra a şase munţi.
Descoperit în 1527 în spatele bisericii San Rocco, el a fost reamplasat abia după şaizeci de ani, în 1587, pe timpul papei Sixtus al V-lea (Quintus), cel care a deschis apetitul pentru vechile obeliscuri din Roma antică, dar şi cel care a acoperit cu inconştienţă, cu resturi materiale, ceea ce mai rămăsese din străvechiul Forum Romanum, for ce s-a născut încă de pe timpul regilor etrusci ai Romei.
Executat din granit roşu din carierele de la Syena (Assuan), a fost semnalat de istoricul Ammianus Marcellinus ca monolit adus în Roma după domnia lui Augustus. Acela nu a precizat pe timpul cărui împărat a traversat Mediterana monumentul. A relatat numai că a fost instalat în grădinile lui Sallustus pe colina numită Pincio, colină plină de grădini cu numele primit de la nişte proprietari din sec.al VI-lea e.A. Pincio nu a făcut parte dintre cele şapte coline ale Romei, cu toate că a fost cuprinsă între marile ziduri ridicate de Aurelianus, în anii 270-273 e.N.
Obeliscul s-a prăbuşit chiar pe locul consacrat în epoca romană. Papa Sixtus al V-lea (Quintus) l-a cuprins în planurile sale urbanistice, dar nu a mai apucat să-l folosească.
Athanasius Kircher a fost primul care a observat similitudinea inscripţiilor lui cu cele de pe obeliscul din Piazza del Popolo şi a sugerat papei Alexandru al VII-lea ideea unei noi folosiri a monolitului.
In 1734, papa Clement al XII-lea (1730-1740) a dispus ca obeliscul să fie depozitat la Latran. Acolo a rămas 55 de ani, existând tentative de negociere pentru mutarea lui la Paris în faţa bisericii Notre-Dame. Papa Pius al VI-lea (1775-1799) a luat decizia finală, contestată în epocă, apoi unanim aplaudată, de instalare a obeliscului în locul cu frumoasă perspectivă din capătul scării Spaniei, în faţa bisericii-abaţie Trinita di Monti, biserică franceză. Incoronarea cu flori de crin a obeliscului reprezintă o delicată atenţie acordată Franţei.
Baza obeliscului rămasă în grădina de pe Pincio a fost regăsită în 1843 şi remontată în apropiere de Villa Ludovisi, unde a rămas până în 1926. Mussolini s-a gândit să ridice un monument care să amintească de marşul asupra Romei, din anul 1922. Pentru acesta a transferat baza obeliscului pe Capitoliu, unde a decorat-o corespunzător şi unde a inaugurat noul monument în 1926.
Originea egipteană a acestui obelisc de talie mijlocie, de 16,50 metri nu este pusă la îndoială deoarece este tăiat din granit roşu de Syena (Assuan), dar inscripţiile cu hieroglife de pe cele patru feţe ale sale amintesc de numele lui Domitianus (81-96). Este vorba, deci, de o comandă a acelui împărat, comandă legată de ascensiunea lui la tron.
Pe timpul lui Domitian, se pare că a fost ridicat între templele zeiţei Isis (Iseum) şi cel al lui Serapis (Serapeum), unde probabil s-au aflat şi cele două mari statui ale fluviilor Nil şi Tibru, astăzi conservate una la Vatican şi alta la Luvru. Locul lui se pare că a fost indicat pe marea hartă de marmură creată pe timpul Septimius Severus (Forma Urbis Severiana), pe mijlocul străzii actuale „Piciorul de marmură” (via Pie di Marmo).
La începutul sec.al 4-lea e.N, a fost reutilizat pentru a împodobi spina Circului lui Maxentius (306-312 e.N), amenajat de împărat pe Via Appia, în onoarea fiului său Romulus, mort în 309 e.N. Acolo a fost găsit rupt în mai multe bucăţi.
Obeliscul nu a intrat în planurile urbanistice ale papei Sixtus al V-lea (Quintus). El a trebuit să aştepte până în 1651, sub pontificatul lui Innocentius al X-lea, pentru a fi restaurat şi plasat de Bernini pe fântâna sa din Piazza Navona (Fântâna celor Patru Fluvii), fostul stadion al lui Domitianus. Este vorba de Fântâna celor Patru Fluvii.
Obeliscul este dotat cu un porumbel, emblema unei familii romane (Pamphili) ce deţinea un palat în Piazza Navona şi care a dat mai mulţi papi.
In sec.al 3-lea a fost dus să decoreze spina Circului Varianus, din apropiere de Porta Maggiore, construită în anul 52 e.N, sub domnia împăratului Claudius. Poarta suportă apeductul Aqua Claudia la traversarea a două artere, Via Praenestina şi Via Labicana. In antichitate s-a numit Porta Praenestina-Labicana şi a fost integrată în zidurile lui Aurelianus, în 272 e.N. Pe acel loc a fost regăsit monumentul în sec.al 16-lea.
In 1633, s-a mutat în grădina palatului Barberini, apoi în Cortilla della Pigna, la Vatican. In final, el a fost reînălţat, de către Giuseppe Valadier în grădinile de pe colina Pincio, în 1822, sub pontificatul lui Pius al VII-lea (1799-1823).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu