ROMA - BASILICA SAN PIETRO IN VINCOLI

Basilica Sf\ntul Petru în Lanţuri (San Pietro in Vincoli), cunoscută şi sub numele de basilica Eudossiana, a fost construită între anii 432-440 e.N, sub pontificatul papei Sixtus al III-lea (433-440 e.N), peste o construcţie mai veche, pe colina Esquilin, în cartierul Monti de astăzi. Biserica anterioară fusese dedicată Sfinților Apostoli Petru și Pavel și se prăbușise. Cea nouă a fost destinată să adăpostească lanţurile cu care fusese legat Sfântul Petru la Ierusalim, lanţuri venerate ca relicve. Biserica cea nouă a fost ridicată din dorința soției împăratului Valentininianus al III-lea și fiica împăratului Theodosius I-ul,  Licinia Eudoxia, de unde și numele secund de Biserica Eudossiana.

Conform unei legende, atunci când Licinia Eudoxia, în prezenţa papei Leon I-ul, a apropiat lanţurile sale de cele ce serviseră la legarea sfântului în închisoarea Mamertina de la Roma, acelea două s-au sudat miraculos. Lanţurile sunt păstrate într-un relicvar sub altarul principal al sacristiei.

Pe timpul papei Adrianus I-ul basilica a avut parte de o primă renovare. Pe timpul Renaşterii, cardinalii din familia della Rovere au devenit titularii basilicii. Francesco, devenit papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) şi apoi Giuliano, viitorul papă Iulius al II-lea (1503-1513), au procedat succesiv la renovări. O altă renovare s-a operat în anul 1875.

Porticul cu cinci arcade susţinute de coloane octogonale, atribuit de Vasari lui Baccio Pontelli, a fost adăugat în anul 1475 şi ar fi mai elegant dacă deasupra lui nu s-ar fi aşezat un etaj anost cu ferestre dreptughiulare. Clopotniţa (campanilla) a fost construită de Giuliamo da Sangallo, între anii 1493-1503.

Interiorul, divizat în trei nave foarte ample, seduce prin solemnitatea austeră pe care i-o conferă frumoasele coloane dorice de marmură care despart navele. Această structură medievală a fost alterată în sec. 17-18, când nava centrală a fost acoperită de o boltă pictată în frescă de Giovanni Battista Parodi. Fresca a reprezentat miracolul lanţurilor (1706). In stânga porţii centrale se găsesc mormintele marilor sculptori florentini, Antonio şi Pietro Pallaiolo.

Relicvarul, care conţine lanţurile Sfântului Petru, este protejat sub altarul principal de nişte porţi de bronz, lucrate de Antonio Pallaiolo,  în 1477, dar unele studii recente le atribuie lui Caradosso.

Basilica adăposteşte şi faimoasa sculptură reprezentând pe Moise de Michel Angelo, fapt ce a determinat ca lăcaşul să fie unul dintre cele mai vizitate din Roma de către turişti, deşi el este şi o ţintă foarte frecventată de pelerini.

Statuia lui Moise, operă terminată de marele artist în 1515, la doi ani după moartea lui Iulius al II-lea, era destinată, la început, a fi un element dintr-o gigantică compoziţie de 47 de statui, care să constituie mausoleul papei Iulius al II-lea, în centru basilicii Sfântul Petru. In final statuia a devenit piesa măiastră a cenotafului suveranului pontif şi a familiei sale, della Rovere, dar pe un alt amplasament decât cel dorit de Iulius al II-lea. Situată în transeptul din dreapta, statuia lui Moise este prevăzută cu două coarne mici. Aceasta datorită similitudinii în ebraică cuvintelor fascicole de lumină cu cuvântul latin cornes, sau datorită unei erori de traducere. Acest tip de simbolism iconografic a fost folosit la începutul artei sacre.

Basilica mai adăposteşte şi alte monumente sepulcrale ale unor cardinali, unele picturi pe pânză, o frescă în sacristie, picturi şi sculpturi de Antonio şi Pietro Pallaiolo.

In criptă, sub altarul corului se poate vedea de departe un frumos sarcofag din sec.al 4-lea în care sunt păstrate relicvele celor şapte fraţi macabei, despre al căror martiriu vorbeşte Vechiul Testament.

Din Via Cavur (piazza San Francesco di Paola) se poate ajunge la piaţeta din faţa bazilicii, urcând o scară de piatră, de lăţimea unei străduţe, scară ce trece astăzi parţial pe sub un gang întunecos. Locul este legat de istoria legendară a Romei, de pe timpul când aceasta era condusă de etrusci.

Regele Servius Tullius avea o fiică, Tullia, măritată cu Tarquinius. Devorată de ambiţii, ea l-a împins pe soţ să-l detroneze pe tată. Acela, rănit într-o luptă aprigă cu ginerele său în venerabila Curie, se afla pe moarte pe străduţa care unea Suburul (cartier sărac şi populat) de Esquilin, străduţă care este astăzi sub formă de scară. Titus Livius a povestit după şapte secole, în a sa Istorie romană (Ab urbe condita), că Tulia răvăşită de furia soţului „a trecut cu carul peste trupul tatălui său”. De atunci acea străduţă s-a numit Vicus Scelaratus, adică strada crimei.

In anii 1956-1960, un nivel întreg al naosului bisericii a fost demontat, permițând să se efectueze săpături arheologice. Acelea au scos la lumină toate etapele constructive dinainte de secolul al cincilea. Estvorba de o serie de clădiri suprapuse, aparținând vârstei republicane și imperiale aristocratice "Domus", care alcătuiesc o stratigrafie arheologică complexă. Structurile mai superficiale au fost în mare parte tăiate și folosite ca bază pentru construcția bisericii.
 In zona cea mai de jos, începând cu cele mai vechi straturi, s-au găsit rămășițele caselor perioada medie republicană (IV-III e.A.). Deasupra lor s-au găsit două case de la sfârșitul sec.al -lea e.N, cu mozaicuri magnifice policrome. Acest lucru confirmă existența de case în zona dintre Velia și Esqulin, în perioada republicană, așa cum s-a raportat de majoritatea autorilor latini. Stratul cel mai superficial, grav afectate de morminte și de reconstruirea a podelei bisericii, poartă mărturia unui Domus, datat inițial pentru perioada lui Nero și din care există trei brațe ale unui cryptoporticus, care a închis o curte dreptunghiulară, cu o piscină centrală și grădini. Având în vedere poziția sa este posibil să fi fost o parte Domus Trasitorium sau din Domus Aurea. In sec.al 3-lea e.N, clădirea a fost sacrificată pentru o curte cu grădină, care a fost închisă pentru a extinde sala principală a clădirii. Un adaos constă dintr-o cameră pătrată, cu ferestre pe trei laturi. Ulterior s-a adăugat la compartimentul grefat o absidă, în corespondență cu axa longitudinală a camerei. S-a creat astfel o sală mare absidală de 34 de metri cu 10 de metri, pentru care nu se poate exclude o funcție religioasă, probabil o Ecclesiae Domus. Prima biserica a fost construită prin exploatarea unor astfel de structuri. In cele mai multe puncte în complex sunt vizibile podele de mozaic fin.
 Camerele subterane care se dezvoltă sub porticul cu cinci arcade, care precede bisericii, au o orientare diferită de cele descrise anterior. O scara de fier conduce într-un mediu în care se recunoaște un peristil, cu pereți din opus reticulatum și opus latericium, echipat cu un jgheab de apa de ploaie. Aceste structuri, așa cum se întâmplă adesea, au influențat construcția structurilor de deasupra, în special absida bisericii primare.Deasupra complexului arheologic s-a construit o structură din oțel, care permite vizitarea, cu dificultate și numai în scop de studiu, a mediilor subterane. In unele locuri, de fapt, spațiul disponibil între podeaua Domus-lui și biserică este de numai 50 de centimetri.