miercuri, 27 iulie 2011

ROMA - APEDUCTE


Pont du Gard - Franţa

Pont du Gard - Franţa
 Apeductul era în antichitate o lucrare destinată aducţiunii de apă pentru consum uman şi industrial. Cuvântul apeduct derivă de la cuvântul  aquaeductus de origine latină ( aqua = apă şi ductus = a duce, a conduce - derivat din verbul ducere).

Segovia - spania

Apeductele au apărut în cea mai adâncă antichitate a Orientului Apropiat şi Mijlociu, pentru nevoi de irigaţii în Mesopotamia şi Egipt. Foarte curând, şi aproape concomitent, au apărut şi primele sisteme de alimentaţie cu apă a zonelor urbanizate situate la distanţă de cursurile de apă, sau de izvoare îndestulătoare. Un prim exemplu poate fi reprezentat de alimentarea oraşului Cnossoa, din Creta, la mijlocul celui de al doilea  mileniu al erei antice. Deasemeni, s-au găsit tunrlr săpate de evrei pentru alimentarea cu apă a fortăreţei Megiddo. deasemeni, Biblia povesteşte despre amenajările lui Ezechias la izvorul Gihon, cu săparea unui tunel pentru alimentarea bazinului Silwan, la Ierusalim, a jurul anului 700 e.A, cu scopul de a asigura apărarea oraşului contra lui Sennacherib.

Tarragona - Spania

La rândul lui, Sennacherib a construit un pod-apeduct, la jerwan, lung de 280 de metri. Este crl mai vechi apeduct cunoscut.
Această modalitate de alimentare a fost practicată şi de fenicieni pentru a duce apa de la Kasimieh la Tyr. De la fenicieni această tehnică a trecut la greci, la etrusci şi apoi la romani. Romanii au fost cei care au adus la perfecţiune şi la grandoare transportul apei în antichitate, astfel că astăzi când se vorbeşte de apeducte, gândul zboară imediat la civilizaţia şi talentul constructiv roman.

Merida - Spania

Merida - San Lazaro - Spania

La începuturi, apa a fost dirijată prin conducte, sau tuburi, simple, de pământ ars, sau metalice (în special plumb). Apeductele propriu-zise s-au dezvoltat treptat, pe măsura progresului tehnic, care a permis construirea de opere de artă constructivă:
- tuneluri care permiteau apei să depăşească colinele importante.
- tranşee săpate pe curbele de nivel ale colinelor, când înălţimea acelora nu era importantă.
- poduri-apeduct necesare traversării de văi sau braţe de mare, păstrând o pantă de scurgere constantă.


Aqua Tepula - Roma

- sifoane inversate pentru trecerea văilor inportante cu folosirea de conducte.
Apeductele antice foloseau numai forţa de gravitaţie pentru a îndrepta apa. Era de ajuns să se dea o uşoară înclinaţie conductelor pentru ca apa să curgă spre destinaţie. Inconvenientul apărea atunci când trebuia depăşită o colină. Aceea trebuia înconjurată, străpunsă de un tunel. La fel, pentru a trece peste o vale trebuia construit un pod, sau realizat un sifon.


Apeduct de la Mons la Frejus - Franţa
 La toate popoarele anterioare, precum şi la romani, cea mai mare parte a traseului apeductelor era subterană şi mult mai puţin spectaculoasă decât porţiunea cu poduri şi viaducte. Traseul subteran era mai puţin costisitor şi ascuns vederii inamicilor în caz de asedii, dar şi celor predispuşi de a fura apă pe canale clandestine.
Apeductele romane au lăsat mulţime de vestigii din porţiunile lor supraterane, peste întreaga întindere a imperiului. Acestea sunt cele mai spectaculoase, dar, desigur, porţiunile de apeducte subterane sunt mult mai numerose, însă ascunse privirii. Unele dintre cele mai renumite şi vizitate vestigii de poduri-viaduct sunt: apeductele de la Segovia, Merida şi Tarragona (Spania), Pont du Gard (Franţa), apeductul de la Cartagina (Tunisia), apeductul lui Valens de la Istanbul (Turcia), apeductul de la Mons la Frejus (Franţa), apeductul de la Jouy-aux-Arche de lângă Metz (Franţa), apeductul de la Eifel (Germania), apeductul de la Mainz (Germania), apeductul de la Caesarea (Israel), apeductul de la Berbegal, aproap de Arles (Franţa),  apeductele din Roma, de la Pergam (Turcia) şi multe altele.


Apeduct Zaghuan - Cartagina

Subterană - Zaghuan - Cartagina
 Există o divesitate de soluţii constructive ale apeductelor, impuse desigur de caracteristicile traseului, ale surselor, al lungimii, debitului, etc. Un exemplu îl poate constitui, pentru analiză, apeductul de la Mons la Frejus (Franţa), în provincia Var, cu o lungime de 41.567 metri, o denivelare de 515 metri şi un debit de 300 litri/sec. Acesta este, parţial, încă în funcţiune şi are traseu subteran aproaspe în întregime. Trece pe un pod-apeduct suprateran, cu puţin înainte de a ajunge la Frejus, astfel încât să păstreze o înălţime suficientă pentru a alimenta cu apă la nivelul superior al captării de la destinaţie.


Apeductul de la Eifel - Germania

Apeduct Eifel - Germania

Eifel - Germania
  De-a lungul a cinci secole şi jumătate pentru Roma s-au construit unsprezece apeducte. Rle au avut ca scop principal aprovizionarea suficientă cu apă a populaţiei, incluzând şi consumul pentru băi, terme, fântâni publice pentru servirea populaţiei şi fântâni publice ornamentale.


Apeductul de la Arcueil -Cachan  Franţa

Subterana de apeduct la Marly le Roi - Franţa

Huesca - Spania
 La sfârşitul sec. 1 e.N, capacitatea apeductelor Romei a atins debitul de 1.030.000 metri cubi pe zi. Teoretic ele aduceau mai mult de 1000 litri pentru un locuitor, o cantitate dublă faţă de cea primită astăzi de cei ce trăiesc în Roma. Statistici detaliate pentru fiecare apeduct existent în Roma în jurul anului 97 e.N, au fost notate de Sextus Julis Frontinus în tratatul său De aquaeductibus urbis Romae, el fiind conservatorul apeductelor oraşului pe timpul împăratului Nerva. Pentru ultimile două dintre apeductele din lista ce urmează lipsesc detaliile privind debitele deoarece au fost construite ulterior vieţii lui Frontinus.


Apeductul lui Valens - Istanbul
- Aqua Appia (312 e.A) - 16,6 Km - 29.000 mc/zi - Appius Claudius Caecus, Caius Plautius Venox
- Aqua Anio Vetus (272-269 e.A) - 63,7 Km - 63.000 mc/zi - Lucius papirius Cursor, Manius Curius
                                                                                                Dentatus, Marcus Fulvius Flacchus
- Aqua Marcia (144-140 e.A) - 91,4 km - 80.000 mc/zi - Quintus Marcius Rex
- Aqua Tepula (125 e.A) - 18 km - 18.000 mc/zi - Lucius Cassius Longinus, Cnaeus Servilius Caepio
- Aqua Iulia (33 e.A) - 22,9 Km - 33.000 mc/zi - Marcus Vipsanius Agrippa
- Aqua Virgo (19 e.A) - 20,9 Km - 104.000 mc/zi - Marcus Vipsanius Agrippa
- Aqua Alsietina (2 e.A) - 32,9 Km - 16.300 mc/zi - Augustus
- Aqua Anio Novus (32-52 e.N) - 87 km - 168.000 mc/zi - Caligula şi Claudius
- Aqua Claudia (38-52 e.N) - 68,7 Km - 66.000 mc/zi - Caligula şi Claudius
- Aqua Traiana (109 e.N) - 59,2 Km -  debit neprecizat - Traianus
- Aqua Alexandriana (226 e.N) - 22 Km - debit neprecizat - Alexander Severus


Apeductul lui Valens - Istanbul
 In lucrarea sa, Frontinus a transmis date suplimentare privind personalităţile care s-au ocupat de construirea apeductelor, privind debitele de intrare în apeducte, debitele reglementate şi debitele măsurate de el (cele consemnate în tabelul de mai sus). O atenţie specială a acordat diferenţelor de nivel între punctul de plecare şi de sosire (acestea nu au mai fost consemnate aici).


Apeductul de la Buc - Franţa 
 Până în anul 312 e.A, romanii se limitau la aprovizionarea cu apă din Tibru, din puţuri şi izvoare. Sursele de apă constituiau motiv de veneraţie şi de cult religios. Se credea că pe această cale s-ar obţine sănătatea celor bolnavi.


Vechea Caesarea - Israel
 Degradarea dramatică a salubrităţii şi caracterul greoi şi insuicient al aprovizionării tradiţionale cu a apă a condus spre investiţii în apeducte care să aducă Romei mari cantităţi de apă curată dinspre zona colinară de la mică sau mai mare distanţă. ca urmare cei doi cenzori din anul 312 e.A au lansat construcţia primului apeduct. apele captate pe colinele Sabina au fost aduse în oraş prin canale, aproape în totalitate, subterane. diferenţa de nivel între sursă şi destinaţie a fost 10 metri pe o lungime de 16,6 Km. Construcţia a constituit o realizare remarcabilă pentru tehnica din sec.al 4-lea e.A, trebuind să se aducă pe această cale 76.000 mc/zi de apă.


Apeduct Gier - Chaponost   Franţa
 După acest început, timp de cinci secole şi jumătate zestrea de apeducte a Romei a crescut etapal, reuşindu-se să se aducă şi chiar să se depăşească necesarul de apă al marelui şi aglomeratului oraş. Conform calculelor lui Frontinus, la sfârşitul sec. 1 e.N, debitul apeductelor Romei era de 1.030.000 mc/zi, dar prin deturnări frauduloase şi prin diverse pierderi necontrolate se sustrăgeau şi se pierdeau circa 450.000 mc de apă pe zi, adică 44% din debit. In calitate de administrator, el a readus la normal distribuţia iniţială a apeductelor, după ce a pus capăt deturnărilor şi neglijenţelor. S-au construit şi noi arcade pentru porţiunile supraterane. In plus, împăratul Nerva a decis ca apele sosite la Roma să fie conduse prin canale separate, pentru a se evita amestecarea apei foarte bune, precum cea de la apeductele Murcia şi Claudia, cu cea dela Aqua Anio Novus. fiecare apă, după calitatea sa, era utilizată pentru diverse destinaţii. Cea mai bună era dirijată pentru nevoile de consum, iar cea mai tulbure pentru grădini, terme sau destinaţii industriale.


Sbeitla (antica Sufetula) -  Tunisia

Apeductul de la Makthar - Tunisia

Apeductul de Jemma (Zama ) - Tunisia

Apeductul de la Aspendos - Turcia
   La cei 1.030.000 mc de apă pe zi constataţi de Frontinus s-au adăugat, ulterior, cantităţile de apă aduse de apeductul lui Traianus, la începutul sec.al 2-lea e.N şi cel al lui Alşexander Severus, în sec.al 3-lea e.N.
Apa care curgea prin apeducte era proprietate publică. La sosire era îndreptată spre rezervoare numite castella şi ulterior era distribuită spre fântânile publice destinate populaţiei, spre terme şi, desigur, spre palatele imperiale. Apa era distribuită prin oraşului prin itermediul unor reţele de distribuţie din tuburi de plumb plasate sub trotuare.
Apeductele pătrundeau în Roma prin aceeaşi yonă, adică prin cartierul din apropierea porţii Maggiore. Parcursul lor aproape integral subteran nu era menit numai să le ţină ascunse de eventuali inamici care ar fi asediat oraşul, dar, mai ales, de intenţiile ilegale ale celor care se aflau în proximitatea traseului lor. Străpugerile ilegale ale canalelor subterane de apă au crescut continuu şi au devenit o plagă în ultimile secole ale imperiului. Străpungerile erau o sursă de venituri atât pentru cei ce aveau în îngrijire aducţiunile de apă, cât şi pentru diverşi infractori privaţi. Toţi provocau străpungeri ale canalelor subterane şi dirjau apa spre proprietăţile celor care plăteau. Toate acţiunile de degradarea apeductelor, erau surse de venituri clandestine mari în detrimentul folosinţei publice.


Aqua Appia - Roma

Aqua Alexandriana - Roma

Aqua Anio Novus - Roma
Furturi din apa apeductelor se produceau şi în afara Romei, în folosul unor bogaţi ce deţineau mari domenii şi vile. aceştia îşi puteau creşte luxul prin alimentarea gratuită a grădinilor întinse, a fântânilor ornamentale şi a bazinelor proprii.
Aqua Anio Vetus - Roma

Faptele ilegale împotriva apeductelor s-au amplificat progresiv, relevând profunda degradare a serviciilor de apă ale Romei, în care s-a instalat confuzia, neglijenţa şi necinstea. Toate străpugerile ilicite ale apeductelor principale, sau ale unor canale secundare au presupus imense distrugeri. Porţiunile de suprafaţă ale apeductelor erau cel mai greu de atacat de către infractori, prin însăşi constituţia lor fizică impresionantă.


Aqua Claudia - Roma

Aqua Claudia - Roma

Aqua Claudia - Roma

Aqua Julia - Roma

Porta Maggiore, unde se intersectau
cinci apeducte: Aqua Claudia, Aqua Anio Novus,
aqua Marcia, Aqua Tepula, Aqua Julia 

Aqua Marcia - Roma
Timpul şi barbarii şi-au spus cuvântul asupra degradării, sau a distrugerii apeductelor Romei, dar trebuie recunoscut că acele procese au început încă din timpul în care puterea imperiului era la apogeu, prin corupţia şi inconştienţa cetăţenilor săi.

Aqua Traiana - Roma

Fontana di Trevi este alimentată din Aqua Virgo


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu