ROMANIA - MONUMENTE - Mănăstirea Dragomirna

Amplasare

Aşezată între blândele coline ale Bucovinei, la 12 km spre miazănoapte faţă de fosta reşedinţă a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi a mitropoliţilor Moldovei, mănăstirea Dragomirna se înalţă ca un arbore în timp, între ziduri de cetate. Zidită parcă pentru a înfrunta înălţimile, în cautare de mai multă lumină în apropierea codrilor, umbrită de o perdea de brazi şi oglindită maiestuos în apa lacului din apropiere, acest lăcaş de închinare, prin vechimea sa, prin originalitatea stilului, prin eleganţa şi soliditatea formei, prin pitoresc, trezeşte admiraţia fiecărui vizitator, astfel că în faţa ei evlaviosul închinător este tot atât de impresionat ca şi istoricul şi omul de artă.

Dincolo de frumuseţea peisajului, de neobişnuitul locului, ceea ce produce o impresie de neuitat, este eleganţa ciudată a monumentului, cu rigori geometrice de mare rafinament, cu o siluetă unică prin proporţiile şi unitatea volumului, dintre toate celelalte monumente moldoveneşti medievale. Probabil tocmai această unicitate a monumentului a atras încă de timpuriu atenţia specialiştilor, care după epocă şi împrejurări au enunţat judecăţi de valoare diferite, dar marcând întotdeauna profunda lui originalitate. Nicolae Iorga vorbea despre frumuseţea fără pereche a Dragomirnei, despre măreţia ei şi despre impresia totală pe care o face asupra privitorilor. Ansamblul de la Dragomirna, construit la graniţa dintre două veacuri, se situează la două etape ale stilului moldovenesc. Complexul de artă medievală mănăstirea Dragomirna, este compus din biserica mică sau a schitului, biserica mare, zidurile de apărare, vechea clădire a egumeniei, cele cinci turnuri, chiliile şi paraclisul.  

Biserica Schitului

Data tradiţională a întemeierii Dragomirnei este anul 1602, însă se presupune că viaţa monahală în aceste ţinuturi este mult mai veche. Sigur este că mănăstirea Dragomirna, îşi are începutul în anul 1602, aşa după cum aflăm din pisania de deasupra uşii de intrare a bisericii mici numită iniţial a schitului şi aflată astazi în cimitirul mănăstirii. Din această bisanie scrisă în limba slavonă, aflăm că în anul 1602, smeriţii robi şi închinători ai sfintei Treimi, Chir Anastasie Crimcovici fost episcop de Rădăuţi şi Pan Lupu Stroici, mare logofăt şi fratele său Pan Simion, mare vistier, au ridicat din temelie acest mic lăcaş.

Schitul din afara zidurilor de incintă, înmănunchiază în modul său de zidire, câteva elemente pe care meşterii urmau să le folosească câţiva ani mai târziu la zidirea bisericii mari a mănăstirii. Încă de la construcţia acestei prime biserici, se subînţelege dorinţa lui Crimca de a  înălţa un edificiu de tip nou, ieşit din făgaşul obişnuinţei. Forma poligonală a pridvorului, cu un singur precedent în arhitectura moldovenească, la biserica din Bălineşti a logofătului Tăutu – 1549, aflată în regiune şi cunoscută de Crimca şi de meşterii săi, arcadele deschise ale aceluiaşi pridvor amintind pe cel din Muntenia vecină, sistemul de boltire a naosului, altul decât cel moldovenesc, sunt tot atâtea dovezi despre gustul înnoitor al ctitorului care cu predilecţiile artistice pe care le avea, putem bănui că a supravegheat îndeaproape zidirea lăcaşului. Biserica deşi foarte mică, neavând pronaos, cuprinzând altar, naos şi pridvor, este frumos proporţionată.

Dimensiunile reduse au determinat  reducerea iconostasului care are numai uşile împărăteşti şi uşa din partea de miazănoapte. Este surprinzător că deşi locaşul este mic şi modest, sunt trei ctitori şi hramul cuprinde trei sfinţi: Dreptul Enoh, Sfântul Ioan Evanghelistul şi Proorocul Ilie. Nici hramul nu este unul obişnuit, atât Sfântul Ilie cât şi Sfântul Ioan Teologul sunt după tradiţie luptătorii pentru puritatea credinţei şi pentru unitatea bisericii, pentru unitatea poporului Israel, cum spune Biblia despre Sfântul Prooroc Ilie. Bisericuţa era prevăzută la început cu chilii modeste, care s-au mutat in jurul bisericii mari iar terenul a fost transformat în cimitir.    

  

Biserica mare

În scurtă vreme Anastasie Crimca urcă din nou treptele înaltei ierarhii a bisericii otodoxe din Moldova, şi pe vremea când era episcop de Roman, începe construirea bisericii mari pe care când o va termina era deja în scaunul mitropolitan al Moldovei.

În anul 1609 biserica mare a mănăstirii Dragomirna este deja terminată şi s-a sfinţit la 1 septembrie cu hramul Pogorârea Sfântului Duh. La noua biserică pisania lipseşte, ca şi când cea mai veche a bisericuţei schitului ar fi fost îndestulătoare. Totuşi aşa cum mărturiseşte asa numitul Testament sau mai bine zis blestemul lui Crimca din 1610, mitropolitul continuă să-şi asocieze drept ctitor pe Stroici.

Elementele constructive ce au stat la execuţia bisericii mari sunt cele tradiţionale ale stilului moldovenesc, cu influenţe din ţările vecine, dezvoltate în situaţia Dragomirnei până la un nivel nemaîntâlnit anterior ei. Pornind de la planul alungit fără absinde laterale a multor biserici din secolul al XVI-lea, având o distribuţie interioară cu pridvor, pronaos, naos şi altar, foarte apropiată de cea a bisericii Sfântul Gheorghe din Suceava vecină, biserica mare a Dragomirnei se deosebeşte de aproape toate celelalte monumente religioase anterioare prin aceea că se încheie către apus prin o absidă poligonală, ca şi biserica din Bălineşti. Ceea ce apare cu totul nou în arhitectura religoasă moldovenească, prin zidirea bisericii mari a Dragomirnei, sunt proporţiile neobişnuite.

Tendinţa de relativă înălţare a bisericilor de la sfârşitul secolului al XVI-lea se transformă la Dragomirna într-o adevărată ieşire din scară, înălţimea clădirii în raport cu lăţimea sa fiind excesivă. Dimensiune bisericii sunt: lungimea de 35 metri, lăţimea aproximativ 9,5 metri iar înălţimea de aproximativ 42 de metri.

Marele istoric Nicolae Iorga în lucrarea sa „Neamul românesc din Bucovina” afirma: „Vedere bisericii este o uimire de bucurie. E înaltă si îngustă ca o cutie de sfinte moaşte şi e unul din cele mai strălucite monumente ale vechii noastre arhitecturi, iar pentru Crimca un titlu veşnic de glorie”.

Dacă bisericile epocii lui Ştefan cel Mare, se caracterizează printr-o decoraţia a faţadelor bazată  pe alternarea cărămizii simple  şi smălţuită cu piatră brută, întregul ansamblu fiind înviorat de discuri policrome de ceramică; dacă bisericile secolului al XVI-lea sunt vestite prin pictura exterioară, secolul deschis de biserica cea mare a Dragomirnei, se îndreaptă tocmai prin acest monument  spre un nou sistem decorativ, constând în prelucrarea artistica a pietrei, materialul folosit acum cu precădere la înălţarea lăcaşului.

La Dragomirna faţadele bisericii mari sunt lucrate din piatră brută, însă pilaştrii cărora le revine aici deosebitul rol decorativ, sunt alcătuiţi din blocuri de piatră cioplită şi şlefuită. Porniţi de pe un soclu puternic, destul de ridicat şi mult ieşit în afară, pereţii sunt împărţiţi în două spre mijlocul înălţimii lor de un brâu torsadă de piatră ce înmănunchiază trei tori răsuciţi alternativ ca o funie. Originea acestui element decorativ trebuie căutată în Georgia şi Armenia, regiuni ale căror influenţe artistice, au pătruns încă din secolul al XVI-lea până în Ţara Românească la cunoscuta ctitorie a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş; însă la Dragomirna tradiţia spune că mitropolitul Crimca l-ar fi aşezat aici cu o semnificaţie aparte: simbol al celor trei virtuţi creştineşti, Credinţă, Nădejde şi Dragoste, simbol al Sfintei Treimi şi ca un îndemn lăsat urmaşilor ca prin unitatea de credinţă ortodoxă în Sfânta Treime, românii din cele Trei Principate să rămână uniţi peste veacuri. Pilaştrii relativ masivi şi laţi, ritmic distribuiţi pe faţadele laterale, iar doi dintre ei aşezaţi în axul bisericii, întărită la bază cu contraforturi, sunt legaţi între ei sub cornişă prin două şiruri de arcaturi, din care unul puţin reliefat faţă de suprafaţa zidului, iar celălalt bogat ornamentat cu modele florale.

Chenarele acestor ferestre ca şi uşa pridvorului conţin unele elemente de factură gotică. Astfel arcurile în acoladă încadrate în rame dreptunghiulare, cu baghete încrustate la colţuri de la ferestrele naosului şi ale pronaosului şi de la uşi, amintesc de împodobirea influenţată de gotic din veacul anterior, pe când ferestrele pridvorului mai mari şi în arc frânt cu menouri şi cu lunete ajurate sunt ecouri de gotic târziu moldovenesc. Dar folosindu-ne de cuvintele marelui istoriograf  Nicolae Iorga, frumuseţea de nedescris a Dragomirnei, o reprezintă turla, giuvaerul acesta lucrat cu iubire fără de margini, care e împodobit cu o mare bogăţie de podoabe. Trandafiraşii de piatră sunt răspândiţi darnic înflorind orice colţişor şi astfel întreaga turlă pare un rug de floare învoalată.

Nota puţin exotică întâlnită pentru prima oară în arhitectura Moldovei, în decorul dăltuit în piatră al turlei bisericii mari a Dragomirnei, se va transforma după trei decenii într-o trăsătura caracteristică la Biserica Sfiinţii Trei Ierarhi din Iaşi ale cărei faţade sunt în întregime acoperite cu broderie de piatră. Sculptura decorativă de la turla este de o mare bogăţie, varietate şi măiestrie. Aici întâlnim un vast repertoriu de motive ornamentale, geometrice şi vegetale, rozete stilizate, stele formate din două romburi, pătrate asociate cu un ornament polilobat. Impresia de broderie este obţinută şi prin tehnica utilizată la sculptura blocurilor de la turlă, ornamentele şi profilele desfăşurându-se pe un singur plan, aproape fără diferenţe de relief. Această ornamentare deosebită detaşează turla de întreg ansamblul, încununând nu numai biserica ci întreaga mănăstire ca un element aparte, ca o emblemă. 

Descrierea mănăstirii

Pridvorul se află mai sus decât nivelul curţii, astfel că pentru a intra în interiorul edificiului se urcă şapte trepte, urmând apoi ca din pridvor până la sfântul altar alte şapte trepte să accentueze tendinţa de înălţare, să creeze o diferenţiere valorică a încăperilor bisericii. Numărul şapte este un număr cu un simbolism bogat în Sfânta Scriptură, dar face referire la cele şapte zile ale săptămânii de la Creaţie, cele şapte Sfinte Taine ale credinţei ortodoxe, cele şapte daruri ale Duhului Sfânt.

Elementul care atrage atenţia încă din pridvor este reţeaua de nervuri ce îmbracă bolţile, procedeu ce provine din goticul occidental, trecut însă şi prin filtrul de gândire al mitropolitului Anastasie Crimca. Broderia de nervuri ale pridvorului, cu întretăieri marcate de scuturi şi plăci decorate cu rozete florale şi cu motive geometrice pare plasa unui cer înstelat aruncată undeva departe, acolo unde privirea abia poate răzbate. Nervurile erau iniţial colorate şi aurite, după cum o dovedesc încă unele urme din jurul cheii de boltă.

Dragomirna nu are o cameră a mormintelor, însă în pridvor se află câteva pietre de mormânt, cu o sculptură de o mare simplitate, în constrast cu bogata decoraţie a bolţii. Primele trei pietre de mormânt cu inscripţie în limba slavonă, în bunăparte şterse, poartă datele de 1673 şi respectiv 1680. Cea mai veche piatră funerară este o lespede de marmură, ce poartă inscripţie grecească, săpată în secolele II, I Î.HR., într-un oraş neidentificat  de pe ţărmurile Pontului Euxin, în cinstea unui arhitect Epicrates, fiul lui Nicobulus din Bizanţ.

După tradiţie se bănuieşte că sub această piatră ar fi înmormântat un anume Dima, considerat legendarul constructor al Dragomirnei, aceasta fiind o intrepretare fantezistă, nedovedindu-se prin nici un izvor scris. Ultima piatră funerară, având săpată în partea superioară o stemă reunită a Ţării Româneşti şi a Moldovei, înscrisă într-o cunună de lauri, şi mărginită de simbolul zilei şi a nopţii, soarele şi luna, ca şi de păsări şi de flori, acoperă mormântul Mariei Balj, moartă la 1770, fiica lui Constantin Mavrocordat, fost voievod al celor două Ţări Române.

Trecerea din pridvor în pronaos se face printr-un portal format dintr-un larg chenar gotic, cu vârful într-o acoladă, înscris la rândui într-un alt chenar dreptunghiular.  Pronaosul se impune atenţiei privitorului mai cu seamă prin modul său de acoperire la cele două calote ce constituie boltiri, putându-se remarca un adevărat decor format din opt arcuri întretăiate. Cele două cupole inegale, înscrise într-un pătrat obţinut prin restrângerea spaţiului cu ajutorul arcelor etajate, se prezintă ca nişte adevărate broderii în piatră. La întretăieri arcele încrucişate, sunt marcate de rozete cu motive florale şi scuturi. Nu există nici o suprafaţă a bolţii, nici un singur arc sau intersecţie de ziduri, care să nu fie subliniată de motivul funiei împletite. Această întreagă decoraţie este poate cea mai rafinată expresie a bolţii moldoveneşti. În pronaos în partea dreaptă,  se găseşte o piatră funerară, ridicată mai sus decât nivelul pardoselii, fără nici o inscripţie.

Această piatră acoperă osemintele mitropolitului ctitor. În partea stângă a pronaosului, se află baldachinul cu sfintele moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul. Bine luminată prin câte două ferestre pe fiecare latură cea de-a doua încăpere a bisericii este despărţită de naos printr-un perete străpuns de trei arcade unite iar în extremitate pe doi pilaştri. În felul acest între naos şi pronaos s-a creat o comunitate de spaţiu lăsând să se întrevadă altarul şi întreaga desfăşurare a slujbelor.

Naosul ridicat cu două trepte mai sus în prelungirea pronaosului, având aceeasşi lăţime ca acesta, este cea mai mare încăpere a bisericii. Pe laturile de nord şi sud se deschid obişnuitele abside laterale, adâncituri de formă semicirculară, practicate în grosimea zidului fără a răspunde în afară. Acesta este dominat de turla Pantocratorului, care deşi în ansamblu văzută în exterior pare delicată şi zveltă, polarizează ca vârful unei piramide.

Turla de formă rotundă în interior şi octogonală în exterior, îşi sprijină greutate pe patru arcuri mari, subliniate ce acelaşi caracteristic motiv al funiei răsucite, susţinute de console masive. Prin mijlocirea pandativelor, se face trecerea la perimetrul circular al pereţilor turlei  şi prin ingeniosul sistem al arcurilor întretăiate, folosit şi în pronaos, se obţine reducerea diametrului interior, ceea ce a dat de altfel zvelteţea care caracterizează turla bisericii.

Altarul, aşezat cu o treaptă mai sus decât naosul, încheie progresiva înălţare a încăperilor. De formă obişnuită, semicirculară şi acoperit cu o boltă în formă de sferă, încăperea este luminată de trei ferestre mari, larg deschise spre interior. Lărgimea altarului se reduce treptat prin trei rezalite succesive, corespunzând în acoperire la trei arce telescopate. Toată acestă compoziţie arhitecturală subliniază strâmtorarea succesivă a spaţiului altarului accentuând caracterul său de element esenţial al edificiului.

Fresca mănăstirii

Deşi relativ bine consevată pictura Dragomirnei nu se păstreată integral. Chiar şi în naos şi altar acolo unde a fost completă, scene întregi sau numai detalii, s-au şters datorită condiţiilor prin care monumentul a trecut de-a lungul veacurilor. Aceasta face în parte imposibil reconstituirea tuturor înţelesurilor iconografice şi judecarea completă a stilului picturii. Deşi motivele şi elementele de sculptură în piatră, rânduite cu măiestrie mai peste tot în interiorul bisericii Dragomirna, adaugă acestui sfânt lăcaş valoare artistică deosebită, cu toate acestea ctitorul spre a-şi desăvârşi opera, a înveşmântat zidurile şi bolţile naosului şi altarului cu picturi în frescă.

Potrivit unor tradiţii şi urme care acum câţiva ani se mai vedeau au fost picturi şi în pronaos şi în pridvor. Zugravii Dragomirnei al căror nume este încrustat pe peretele altarului, Popa Crăciun Mătieş, Popa Ignat şi Gregorie erau formaţi fără îndoială în şcoala de pictură moldovenească tradiţională.

Cu pictura mănăstirii Dragomirna, asistăm ca şi în cazul arhitecturii la o nouă orientare în arta moldovenească, înnoire ce se manifestă, atât în alegerea cât şi în interpretare temelor ce constituie programul iconografic. Noua pictură nu îmbracă o formă cu totul ruptă de trecut. Întreaga ordonare iconografică, centrată pe două compoziţii, prima este Pantocratorul, reprezentat în calota turlei, cu figura blândă, subţire, cu bărbiţa ascuţită, cea de-a doua este Înălţarea din conca absidei altarului, compoziţie de mare eleganţă, cu etajare de planuri pe registre în înălţime şi cu o compunere a registrului de bază pe mai multe planuri în adâncime care dau senzaţia de mişcare în spaţiu. La aceasta contribuie fără îndoială şi fondul roşu al cerului, de o spendoare şi intensitate deosebită.

Mobilierul din biserică este recent datând din anul 1975. Este lucrat în lemn de stejar cu ornamentaţia inspirată din sculptura turlei, de către o familie de meşteri, Croitoru. Tot de dată recentă, 2003, este şi iconostasul care încadrează icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Data şi numele celui care a dăruit această icoană mănăstirii nu ni se păstrează. Este îmbrăcată în argint, însă chipul luminos al Maicii Domnului, pare a te urmări cu privirea ei blândă şi caldă în orice colţ al bisericii. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Dragomirna este cunoascută că ajută la vindecarea bolnavilor şi scoasă în procesiune pe vreme de secetă, adună norii de ploaie, multe dintre minunile pe care le-a săvârşit această icoană nu s-au consemnat în scris.     

Cetatea şi egumenia

Vremurile tulburi şi nestătătoare din primele decenii ale secolului al XVII-lea au grăbit înconjurarea bisericii Dragomirna cu puternice şi masive ziduri de apărare, cum nu se mai văd la vreo mănăstire a neamului nostru. Această mănăstire a căpătat aspectul unei fortăreţe, datorită zidurilor de apărare pe care le-a construit în anul 1627, domnitorul Miron Barnovschi. Despre această ne înştiinţează pisania cu stema Moldovei prinsă în peretele turnului clopotniţă. Zidurile cuprind turnul clopotniţă şi patru turnuri de apărare în cele patru unghiuri ale incintei, numite astfel: Barnovschi, Gheronchie, Silvestru şi Arhimandritului.

Lucrare din piatră brută de carieră, zidurile par ca nişte impresionanţi pereţi de stâncă ridicaţi până la aproximativ 11 metri înălţime, fiind întăriţi din loc în loc cu puternici contraforţi şi la partea superioară de şirul îngust al meterezelor. Spre curtea mănăstirii, zidurile sunt prevăzute cu picioare legate prin arcade ce au ca rol de a susţine un drum de strajă. Turnurile care accentuează impresia de masivitate a incintei se deosebesc prin înălţime şi dimensiune. La parter fiecare turn are o uşă de acces direct în curte, unele dintre ele împodobite cu chenare de piatră, purtând un decor vegetal cu frunze de stejar.

Turnul clopotniţei de la intrare prezintă interes artistic prin sobra decoraţie pe care a primit-o. Este elementrul ce mai impunător al întregii incinte şi adăposteşte la primul etaj un mic paraclis, având deasupra o cameră a clopotelor, asemănătoare unui foişor, cu largi arcade deschise pe fiecare latură. La partea inferioară turnul este străbătut de un gang boltit, cu aspect gotic subliniat de arcuri împodobite cu ornamente vegetale ce se găsesc pe bolţarii arcadelor gangului. Motivele ce împodobesc aceşti bolţari, sunt mai ales de inspiraţie florală, mult stilizate, nici unul identic cu cel de alături. Lângă turn în partea dreaptă a intrării se află una dintre încăperile cele mai interesante ale ansamblului mănăstiresc, trapeza, o sală mare cu bolţi elegant trasate susţinute în interiorul încăperii de un stâlp octogonal. Trasate în spiritul goticului târziu, de o mare puritate, bolţile au traseul subliniat de nervuri, care pornite toate de la un stâlp octogonal central, se desfăşoară ca un evantai de piatră. Ca peste tot nervurile bolţii sunt sculptate la întretăieri din loc în loc cu motive florare şi scuturi. Trapeza constituie pe lângă biserica lui Crimca una dintre realizările artistice de frunte ale complexului Dragomirna.

Tradiţia acestor remarcabile încăperi monastice se va continua şi la cunoscutele săli gotice de la Sfiinţii Trei Ierarhi şi Cetăţuia.

Pe laturile de vest şi nord ale incintei se află chiliile călugăreşti formate din parter şi etaj fiind supuse prefacerilor numeroare din partea stăpânirii austriece. Pe latura de nord corpul chiliilor se termină la etaj cu un mic paraclis, construit în 1976 pentru oficierea slujbelor religioase în vremea sezonului rece. Are ca hram sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului.

Întregul ansamblu: biserica mică, biserica mare, cetatea şi egumenia, sunt remarcabile ca unitate de stil şi viziune, aceeaşi arhitectură cu simetrii studiate, cu rigori geometrice, cu tendinţe de înălţime, trădează o gândire unitară, o singură minte şi o singură voinţă de ctitor şi arhitect.  

Cultură şi artă

Ca şi în alte mănăstiri din ţară, mănăstirea Dragomirna a fost un puternic focar de cultură. Însăşi mitropolitul ctitor şi ucenici de ai săi, au dat un mare avânt lucrării de copiere a textelor religioase şi de împodobire a acestora. Cărţile bisericeşti donate mănăstirii de mitropolit, împodobite cu miniaturi măiestrit lucrate, unele de însăşi mâna sa, indică în persoana lui Crimca un autentic artist creator al unei şcoli de caligrafi miniaturişti chiar în cuprinsul mănăstirii. Anastasie Crimca s-a dovedit şi în acest domeniu un inovator şi un talentat ilustrator de cărţi.

Popescu Vâlcea caracteriza şcoala de la Dragomirna în felul următor: „În nici un loc de pe pământul ţării noastre nu s-au copiat şi împodobit atâtea manuscrise ca la Dragomirna. Nicăieri nu s-a dat o mai mare atenţie acestei creaţii artistice, concentrând în acest scop totul: mână de lucru, mijloace materiale şi tot felul de bogăţii. Nicăieri nu s-au consumat mai multe culori, mai mult argint şi mai mult aur ca la Dragomirna.”

Din toate creaţiile de la Dragomirna se mai cunosc astăzi nouă manuscrise. Muzeul mănăstirii cuprinde: Psaltirea 1616, Tetraevanghel 1609, doua Liturghiere 1610 şi 1611 şi un alt Tetraevanghel în 1616. Două manuscrise cu miniaturi au fost luate la Bucureşti şi un alt manuscris Apostolul se află la Bibilioteca fostă Imperială din Viena. În acest ultim manuscris se găseşte Testamentul sau cum mai este cunoscut blestemul lui Crimca, prin care este oprit ca mănăstirea să fie închinată Sfântului Munte sau Locurilor Sfinte de la Ierusalim.

În miniaturile mitropolitului Anastasie Crimca, temele iconografice nu păstrează în general o desfăşurare aplicată strict textului pe lângă care se află. Puncte de reper pentru rugăciune, aceste teme sunt interesante prin felul în care artistul a înţeles să exprime plastic teologia fiecăruia.

Având la dispoziţie un vast material din pictura monumentală, icoane, manuscrise, elemente din folclorul şi legendele locale, el aduce contribuţii noi, scene originale îmbogăţind iconografia.

Ca şi în pictură, întâlnim în miniaturi scene de luptă şi scene cu muzicanţi, compoziţii cu grupuri de personaje profilate pe fundaluri de peisaj sau de arhitectură, între care se desprind siluete de biserici moldoveneşti.

Anastasie Crimca prin creaţia sa rămâne pentru generaţiile viitoare şi iubitorii de frumos, o mare personalitate artistică.