vineri, 15 iulie 2011

ROMANIA - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL - SITUAŢIA PRECARĂ A ARMATEI BBB X

In deceniul care a precedat izbucnirea conflagraţiei mondiale, armata română nu putea reprezenta o forţă ci numai un potenţial. Intre 1900 şi 1914 au existat destule semne de alarmă privind capacitatea acestei armate de a susţine prin forţă drepturile istorice la care năzuia naţiunea. Politicienii nu erau în stare să prevadă eventualele pericole externe şi nici nu năzuiau la o afirmare apropiată a năzuinţelor de reîntregire a neamului. Meschini şi măcinaţi numai de propriile interese, majoritatea zdrobitoare a politicienilor nu înţelegeau, sau ignorau, faptul că în raporturile internaţionale pretenţiile unui popor nu au alt preţ decât cel al puterii cu care acesta se poate impune. Ei nu învăţaseră că în relaţiile internaţionale dreptatea în sine avea numai un caracter platonic şi că realizarea ei depindea numai de energia pusă în slujba ei. Adevărurile acestea sunt valabile şi la distanţă de un secol, în condiţiile în care după 1989 România a căzut din nou în mocirla unui politicianism de cea mai periculoasă şi înjositoare speţă.
La începutul sec.al 20-lea, totul se miza şi se învârtea în jurul calităţilor ostaşului român, rezistent la greutăţi şi modest. Se credea că idealizând aceste calităţi şi pe cele trecute se poate vorbi de o putere militară română. S-a ignorat, cu vinovăţie criminală, că orice calităţi individuale ale ostaşului nu erau de ajuns fără o organizare fermă şi lucidă, fără echipament, fără o instruire riguroasă şi fără o conducere după cele mai moderne principii legate şi ele de evoluţia tehnicii militare de ultimă generaţie.
Camarila politică, compusă în majoritate de moşieri cosmopoliţi, se bizuia, cu indolenţă, pe tratatul semnat în 1883 cu Puterile Centrale, prin intermediul direct al Austro-Ungariei. Bătrânul rege Carol I dorea să respecte cu demnitate tratatul şi probabil că vârsta l-a împiedicat să agite flamurile armatei.
Foarte rău era că slăbiciunea militară a României începuse să fie simţită şi în afara frontierelor, fapt ce atrăgea nu numai o oarecare desconsiderare ci şi un potenţial pericol teritorial. Unele evenimente politice, cu potenţial militar, au dovedit în acel deceniu de început al sec.al 20-lea, că armata avea lipsuri care-i micşorau periculos puterea de luptă.
In iulie 1900, profesorul Mihăileanu, unul dintre conducătorii mişcării naţionale aromâneşti a fost asasinat pe străzile Bucureştiului de un grup bulgar naţionalist. Faptul că în inima Bucureştiului căpetenia comitagiilor bulgari, celebrul Sarafov, a pus la cale comploturi împotriva siguranţei statului român şi a vieţii regelui a provocat o reacţie extraordinară a opiniei publice româneşti. Un conflict războinic era iminent. Cu toată atitudinea foarte energică luată la început de ministrul nostru de externe Marghiloman, România a trebuit să dea înapoi, pentru că nu era capabilă să obţină satisfacţia dorită cu arma în mână. Turbulentul vecin de la sud nu îşi ascundea ostilitatea cu nici o ocazie şi pe nici o cale. De la o simplă răceală în raporturile politice interstatale, urmând politica ostilă României a ţarului bulgar Ferdinand, presa bulgară a început să exprime ură şi batjocură la adresa României. Timidă la început, ideea ocupării Dobrogei a trecut din exprimarea extremiştilor şovini, în presă şi în publicaţiile oficiale, în cărţile de şcoală şi în manualele de educaţie militară.
Impertinenţa bulgarilor creştea pe măsură ce simţea slăbiciunea militară română. In timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907, cele mai importante ziare din Bulgaria afirmau că sosise momentul cel mai potrivit ca România să fie atacată pentru a i se lua Dobrogea.
Politica de stat bulgară, influenţată de această stare de spirit şovină şi expansionistă, a început să devină agresivă pe faţă. In decembrie 1909 reprezentanţii Bulgariei şi Rusiei au redactat un proiect de alianţă care modifica în sens ofensiv vechiul tratat defensiv din 1902. Punctul 4 al acelui proiect avea următorul cuprins:
„In cazul unei reuşite fericite a unui război împotriva Austro-Ungariei şi României… Rusia se angajează să facă tot posibilul pentru mărirea teritoriului bulgar cu localităţile cu populaţie bulgară, situate între Marea Neagră şi malul drept al Dunării“.
Nici după acele semnale de pericol, România nu a reuşit să ţină armata pregătită pentru un război neprevăzut. Consideraţii de ordin politic, precum legătura cu puterile centrale, făceau inutilă întărirea armatei, iar consideraţii de ordin financiar o făceau imposibilă.
Ţara era încă foarte tânără şi săracă, dar şi zguduită de crize politice periodice. Existau atât de multe obiective de realizat pentru depăşirea înapoierii economice moştenite de la Imperiul Otoman încât se considera că o cheltuială militară susţinută n-ar fi prima prioritate.
De aceea, războiul balcanic şi intervenţia în Bulgaria au relevat grave lipsuri şi disfuncţionalităţi ale armatei. Armata ducea mare lipsă de cadre, de echipament, de servicii auxiliare, de servicii medicale, de material sanitar şi de muniţii. Multe unităţi române au participat la campania din Bulgaria „cu armele legate cu sfori, cu cartuşele în traistă, la un loc cu pâinea“.
După ce a trecut victorios Dunărea, armata a suferit multe zile de foame, iar holera a făcut ravagii înspăimântătoare. Epidemia a fost adusă şi în ţară de trupele demobilizate.
Compania din Bulgaria, din 1913, nu a constituit pentru armata română o adevărată probă a focului, ci o probă serioasă de ineficacitate şi nepregătire.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu