miercuri, 14 septembrie 2011

ASEDIUL LENINGRADULUI - EPOPEE GREU DE IMAGINAT

Cel mai cunoscut asediu din timpul celui de-al doilea război mondial este cel al Stalingradului. Însă în aceeaşi ani, un alt oraş sovietic era supus unei blocade care s-a dovedit a fi printre cele mai îndelungate din istorie. La 8 septembrie 1941, germanii încercuiseră Leningradul: începeau cele 872 de zile de asediu devastator.

Data de 22 iunie rămâne prea bine cunoscută printre istorici, şi nu numai, ca ziua în care Hitler a lansat operaţiunea Barbarossa: invazia Uniunii Sovietice. Până în acel moment, Stalin ignorase cu încăpăţânare toate avertismentele venite din Occident. Prost pregătiţi, prost echipaţi şi rămaşi fără cei mai buni generali după epurările din anii precedenţi, soldaţii Armatei Roşii nu au avut cum să facă faţă Wermachtului care a avansat mult în interiorul Rusiei într-un timp relativ scurt.
La începutul lui septembrie 1941, armatele lui Hitler s-au oprit la porţile Leningradului. Fürherul promisese să radă de pe faţa pământului acest oraş, leagăn al bolşevismului pe care îl detesta. Insă el a decis să nu rişte viaţa soldaţilor săi într-un atac asupra oraşului, ci să-l asedieze. Fără posibilitatea aprovizionării sau evacuării, supus unui bombardament intens din partea artileriei germane, oraşul, şi tot ce simboliza el, era destinat să fie distrus.
Incepând din 8 septembrie, Leningradul a fost complet încercuit, izolat de restul ţării. Germanii, sub comanda lui Wilhelm Ritter von Leeb, au ocupat zona pornind de la Marea Baltică în vest până la malul Lacului Ladoga în est. In nord, trupele finlandeze ale lui Mannerheim blocau accesul în oraş. In ciuda evacuării civililor încă de la începutul invaziei din iunie, două milioane şi jumătate de locuitori au rămas prinşi în asediu.
Apărarea prost organizată de mareşalul Voroşilov, apropiat de-ai lui Stalin, n-a servit la nimic, poate doar la epuizarea populaţiei care a trebuit să se obişnuiască să trăiască un coşmar zilnic. Voroşilov a fost repede înlocuit de generalul Jukov, acesta reuşind să pună la punct o foarte bună organizare pentru apărarea oraşului. Cu brutalitatea-i specifică, Jukov a trimis sute de mii de soldaţi la moarte în încercarea de a străpunge liniile germane. Fără succes însă. Ploaia de obuze acoperea oraşul lui Petru cel Mare şi al lui Lenin zilnic, iar depozitele de alimente erau rând pe rând distruse.
La începutul lunii octombrie, Jukov a fost chemat de Stalin la Moscova pentru a stabili planul de apărare al capitalei, lăsând Leningradul în mâinile lui Andrei Jdanov. Acesta a continuat planurile lansate de Jukov, dar a întârit cenzura şi propaganda în rândul publicaţiilor armatei pentru a susţine moralul trupelor. Insă soldaţii au trebuit să aştepte până în ianuarie 1943 pentru ca forţele sovietice din interiorul ţării să înceapă să străpungă încercuirea inamică.

Cea mai importantă, şi dificilă, sarcină a lui Jdanov a fost să asigure supravieţuirea locuitorilor. Din noiembrie 1941 a fost organizată o rută de aprovizionare ce traversa Lacul Ladoga. Convoaiele cu alimente trebuiau să traverseze suprafaţa lacului îngheţat, iar tot pe aceeaşi rută era evacuată populaţia civilă. Această soluţie nu a rezistat prea mult deoarece germanii bombardau constant lacul pentru a sparge gheaţa, astfel că lacul a devenit nenavigabil încă de la începutul verii următoare.


In Leningrad oamenii mâncau câini, pisici, tumeguş şi tapet

In interiorul oraşului asediat, raţionalizarea alimentelor devenea din ce în ce mai severă. Pâinea distribuită (câteva grame pentru fiecare) era făcută din făină îndulcită cu celuloză, iar oamenii au ajuns să mănânce inclusiv chitul de la ferestre, pielea de pe pantofi sau curele. Au fost raportate chiar şi cazuri de canibalism. Mii de oameni au murit de foame; între ianuarie şi februarie 1942 s-au numărat peste 20.000 de victime.  Cei care nu mureau de foame, frig sau diverse boli, fie mureau din cauza oboselii, fie înnebuneau. Un maior al Armatei Roşii povestea: «Mergeam puţin, apoi trebuia să mă opresc pentru a mă odihni. De mai multe ori am văzut oameni murind în zăpadă chiar în faţa mea. Nu puteai să faci nimic ca să-i ajuţi, trebuia să-ţi continui drumul.»

Leningradul a fost complet eliberat de sub asediul german abia la 27 ianuarie 1944, după ce mai mult de un milion de oameni pieriseră. Ce mai rămâne astăzi în urma acelei tragedii ? Dacă ea este relativ puţin cunoscută lumii occidentale, autorităţile sovietice, apoi cele ruseşti, nu au pirdut nici ocazie pentru construirea vreunui memorial, şi organizează ceremonii anuale, ceremonii la graniţa dintre omagiu sincer şi propagandă. In plus, în fiecare an au loc tradiţionalele ceremonii în onoarea victimelor şi soldaţilor «Marelui Război Patriotic ».

Locurile memoriei
Oraşul, redenumit Sankt-Petersurg în 1991, are nu mai puţin de trei muzee dedicate blocadei, suferinţelor locuitorilor şi eroismului Armatei Roşii. In fiecare an, şcolarii vizitează, cu flori în mână, memorialele. Plăcile comemorative, de prin tot oraşul, sunt imposibil de numărat. Există chiar statui ridicate în cinstea pisicilor trimise din Siberia pentru deratizarea oraşului.
In suburbiile oraşului este cimitirul memorial Piskarevskoie, întins pe 26 de hectare, unde se găsesc şi 186 de morminte comune şi o flacără păstrată mereu aprinsă în amintirea celor morţi. Ceva mai departe, pe malurile lacului Ladoga, se află un monument dedicat celor care şi-au riscat viaţa pentru ajutorarea locuitorilor Leningradului.

Subiectul blocadei trezeşte şi azi discuţii însufleţite şi interminabile în rândul locuitorilor oraşului. Fie că sunt persoane care au trăit anii asediului, fie că sunt tineri crescuţi în era postsovietică, locuitorii Sankt-Petersburgului păstrează în memoria colectivă amintirea dramei din anii războiului. Aspectul propagandistic al acestui adevărat «loc al memoriei» joacă încă un rol important, păstrând vie amintirea asediului. Un tănâr student rus, în vârsta de 23 de ani, mărturisea că « Pentru noi, aesdiul nu a fost acum 60 de ani. E ca şi cum ar fi fost ieri. »

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu