CRAIOVA - ALIMENTAREA CU APĂ

Alimentarea cu apă a Craiovei suferea de mult timp, dar în ultimele decenii ale sec. al 19-lea ea nu numai că s-a agravat dar a şi fost conştientizată mai serios. Aceasta mai ales că după Războiul de Independenţă populaţia crescuse vertiginos, până la aproape de dublare.

Sursele de apă existente la trecerea spre sec. al 20-lea erau cu totul insuficiente, în primul rând. Ele se compuneau din 131 de fântâni presărate peste întreaga suprafaţă, din care 10 cu pompă, 19 cu izvoare curgătoare şi 102 puţuri cu găleată. Dintre izvoarele curgătoare se pot aminti cişmelele Obedeanu, Jianu, Popova, Chiutescu, Prisaca, „Cele şapte fântâni de la apus de Sf. Dumitru“, cea din actuala Piaţă Chiriac, cea din Piaţa Elca (numită azi Piaţa Veche) şi cele de la apus şi de la sud de actualul Liceu Fraţii Buzeşti şi altele.

O analiză a apelor Craiovei, la cumpăna dintre secolele 19 şi 20, arata fără drept de tăgadă că în totalitate apa Craiovei era de cea mai proastă şi nesănătoasă calitate, pe lângă faptul că era şi insuficientă unei populaţii de circa 50.000 de locuitori. Apa din toate sursele conţinea mari cantităţi de materii organice, combinaţii ele azotului, clorului, prea mult calciu şi magneziu. Apa de la mai toate sursele avea izvoare ce treceau pe sub case, grajduri sau private rudimentare.

Lipsa apei avea darul de a impieta şi asupra dezvoltării localităţii pe linie industrială sau a serviciilor.

Ca şi în cazul altor proiecte de dezvoltare şi modernizare, chestiunea alimentării moderne cu apă a Craiovei a trenat cu inconştienţă datorită alternanţei la putere a diverselor partide politice, atât la nivel de guvern cât şi la nivel de Consiliu comunal.

Nicolae Romanescu a fost şi în acest caz personalitatea publică care s-a zbătut pentru rezolvarea problemei spre binele şi sănătatea locuitorilor.

Un împrumut contractat de oraş în martie 1886 fusese destinat unor reforme de infrastructură salutare, respectiv pentru alimentarea cu apă şi canalizarea bălţilor şi pâraielor. S-au declanşat atunci lucrări majore impuse de sistematizarea şi salubrizarea oraşului: canalizarea şi acoperirea cu stradă a văilor Episcopiei (Valea lui Opincă), a Văii Vlăicii şi a Văii Orbeţilor (valea de pe actuala str. Ştefan cel Mare, fostă Rahovei), a pârâului de la Harşu şi altora din împrejurimi, conturându-se un canal colector care traversa oraşul de la nord-est spre sud-vest până în zona „celor şapte fântâni“, la apus de biserica Sf. Dumitru.

Apele colectate de pe Valea Orbeţilor şi Valea lui Opincă se uneau în Valea Vlăicii, de unde pornea un canal comun spre str. Brestei şi cotea pe str. 10 Mai (fostă şi 7 Noiembrie). Apoi acel canal ajungea la apus de altarul bisericii Madona Dudu şi se stingea în părţile joase de sub biserica Sf. Dumitru, unde se scurgeau şi apele „celor şapte fântâni“ dar şi cele scurse din Piaţa Elca.

Pentru început s-a optat pentru realizarea studiului privind alimentarea cu apă de către inginerul C.T. Moulan din Laeken, Belgia. Acela a optat pentru alimentarea din straturile de adâncime din împrejurimile oraşului, cu un debit estimat la 7636 mc/zi. Apa urma să fie ridicată 53 de metri cu motoare hidraulice instalate într-un canal de deviaţie al Jiului în zona Bucovăţ şi dusă într-un rezervor de distribuţie cu capacitate de 8000 de mc plasat în zona gării CFR.

Această variantă nu a fost acceptată de Consiliul comunal, care a dat avizul cu întârziere, abia în 1894. Intre 1895-1899 chestiunea alimentării cu apă a stagnat.

Nicolae Romanescu s-a implicat hotărâtor şi în această problemă, a cerut consiliului tehnic un nou caiet de sarcini în 1898, a trecut la sondaje în jurul oraşului şi a fost autorizat să înceapă tratative cu inginerul W.M. Lindley. Sondajele sale au descoperit apă freatică la adâncimea de 65 de metri în zona bisericii Madona Dudu.

Schimbându-se administrarea politică a oraşului au fost anulate contractele cu hidrologul Lindley, revenindu-se la documentaţia lui C.T. Moulan. Foarte curând, în ianuarie 1900, s-a elaborat un alt caiet de sarcini pentru alimentarea cu apă din platoul Floreşti şi Cârcea. Tot atunci academicianul Elie Radu a găsit resurse şi la Livezi. Pentru definitivarea studiului s-a apelat la I. Mainfroy, cel ce administra apele din Paris, şi a lui A. Pellerin antreprenor din Bucureşti. In februarie 1900 s-a hotărât concesionarea lucrărilor pentru alimenzarea  cu apă către societatea Generală de alimentare cu apă din Paris. Rotaţia politică a întrerupt şi acest proces. La 3 mai 1901 s-a respins caietul de sarcini şi contractul încheiat cu I. Mainfroy.

Chestiunea apei a pornit din nou de la zero şi s-au reluat tratativele cu W.H. Lindley, primar fiind Nicolae Romanescu. Noua soluţie a fost cea a alimentării din Valea Giorocului, aprobată în Consiliul tehnic superior în primăvara anului 1903.

Atitudinea hotărâtă a lui Nicolae Romanescu nu a fost suficientă pentru ducerea la sfârşit a lucrărilor. Au trecut ani de tergiversări şi răsturnări mari politice, dar şi o acută lipsă de fonduri.

Lucrările începute şi cheltuielile avansate de primăria condusă de Nicolae Romanescu au fost părăsite de noua conducere conservatoare a oraşului. Atunci s-a încercat ca să se dirijeze lucrările spre sursa de la Runcu-Gorj ceea ce a condus la noi întârzieri.

Raţiuni economice au determinat guvernul să nu accepte abandonarea proiectului de alimentare cu apă de la Gioroc şi s-a reluat contractul cu Lindley.

O nouă întârziere a lucrărilor s-a datorat faptului că primăria a cerut dublarea debitului de alimentare de la 4500 la 9000 de mc pe zi. In această situaţie W.H. Lindley a apreciat că suplimentarea lucrărilor vor fi finalizate până la mijlocul anului 1904.

Totuşi, lucrările au avut multe întârzieri atât din cauza schimbărilor de proiect, cât şi din lipsa fondurilor. De aceea, la 8 octombrie 1909, primarul C.M. Ciocazan a cerut audienţă regelui, la Palatul din Sinaia.

Pe această cale, şi prin parlament, în mai 1910 Craiova a mai obţinut un împrumut apreciabil, dar şi acesta a sosit cu întârziere. Faptul a tensionat iarăşi relaţiile cu W.H. Lindley, costul lucrării sporind datorită scumpirii materialelor.

Administraţia oraşului s-a pregătit să organizeze festivitatea inaugurării alimentării cu apă pe data de 6 ianuarie 1911. Deşi s-au făcut pregătiri şi s-a comandat o placă comemorativă, căderea guvernului a determinat contramandarea festivităţii.

Tot în 1911, W.H. Lindley a intentat proces oraşului pentru daune profesionale, datorită unor grave greşeli comise la instalaţia de apă, schimbarea traseului conductei a II-a principale, nerespectarea adâncimii reţelelor de distribuţie, micşorarea diametrului conductelor de cord, lipsa tăbliţelor indicatoare pentru hidrauti şi vane etc. Noul primar a aplanat conflictul prin acordarea unei despăgubiri de 140.000 de lei şi a relansat lucrările.

Conform unei statistici din martie 1913, în oraş erau 4574 de imobile impuse la taxa pe apă, prin urmare, progresiv, reţeaua se dăduse în exploatare în anii 1911 şi 1912. Debitul consumat atingea vara 3500-4500 de mc pe zi, astfel că debitul captării era considerat „mai mult decât suficient“. Reţeaua conductelor de distribuţie executată sub conducerea inginerului N. Schwalbach, între anii 1908-1912, urma să servească abonaţii desfăşuraţi de-a lungul a 88 de km de străzi, 5 km în zona I-a, 30 de km în zona a II-a şi 53 de km în zona a III-a. Nu există un raport final, dar se poate aprecia că, în 1913 şi 1914, alimentarea cu apă a Craiovei era finalizată prtntru acea perioadă.

Lucrarea s-a finalizat după zece ani, în loc de doi cât estimase Lindley la începutul proiectării.

Din păcate pentru craioveni, echilibrul între necesarul de consum şi debitul zilnic al apei de la Craiova a fost satisfăcător pentru scurtă durată. Lipsa apei a devenit curând, iarăşi, o adevărată calamitate. Explozia demografică, creşterea nivelului de civilizaţie, şi industrializarea, au pus municipalitatea în ipostaza de a adopta măsuri pentru raţionalizarea consumului.

La 9 aprilie 1929, consilierul Nicolae Romanescu a fost autorizat să-l contacteze pe hidrologul Widriling în vedarea unui nou proiect de alimentare cu apă a oraşului.

Populaţia a trăit cu restricţii la consumul de apă multe decenii. Regimul comunist a realizat o conductă de aducţiune din munţii Olteniei (Izvarna), dar tot nu a fost de ajuns. Abia la sfârşitul anilor 90 s-a asigurat necesarul de consum al populaţiei, prin realizarea unei a doua conducte de la munte, dar şi datorită reducerii consumului industrial de după „Involuţia“ din 1989, când a început degradarea economică a ţării.