Alexandru Averescu şi Constantin Prezan sunt cele mai ilustre personalităţi militare româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea, afirmate plenar în timpul Primului Război Mondial. Recunoscând meritele şi valoarea lor deosebită, regele Carol al II-lea i-a avansat, la 25 iunie 1930, la gradul de mareşal, treapta cea mai înaltă în ierarhia militară. Dar, de-a lungul carierei lor, cu deosebire în anii războiului, cei doi generali au fost într-o permanentă dispută. Ea a avut ca obiect opinii şi soluţii divergente faţă de unele probleme strategice ale României în acei ani de mari încercări, Dar animozităţile au plecat şi de la structura sufletească şi caracterele atât de diferite ale celor doi protagonişti. Din ecuaţie nu trebuie omisă nici o anumită influenţă a factorului politic, Alexandru Averescu fiind apropiat, o vreme, cercurilor conservatoare, iar liberalii având o încredere mai mare în generalul Constantin Prezan.
La data declanşării conflagraţiei mondiale, Alexandru Averescu şi Constantin Prezan erau personalităţi militare bine conturate şi cu carieră remarcabilă în spate. Ambii erau generali de divizie şi comandanţi de corp de armată, cea mai înaltă structură organizatorică a armatei române în timp de pace. Alexandru Averescu era comandantul Corpului 1 armată, cu sediul la Craiova, iar Constantin Prezan pe o funcţie similară la Corpul 4, de la Iaşi. Dar drumul lor în ierarhia militară, până la acest nivel, a fost în mare parte, diferit.
Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în satul Babele, de lângă Ismail, în sudul Basarabiei, teritoriu ce fusese retrocedat Moldovei prin Tratatul de pace de la Paris (1856) ce punea capăt războiului Crimeii (1853-1856). După studii în localitatea natală şi Bucureşti, el s-a înscris ca voluntar în războiul de independenţă, dar calităţile şi performanţele sale pe câmpul de luptă au fost cu totul modeste, astfel că, la sfârşitul ostilităţilor, el a hotărât să renunţe la haina militară. In cele din urmă, la sugestia căpitanului Negel, fostul său comandant, s-a angajat ca subofiţer, dar, nici în această postură, nu a ieşit în evidenţă. In anii 1879-1881 a urmat Şcoala divizionară pentru subofiţeri, la Mânăstirea Dealu, pe care a terminat-o ca şef de promoţie. Nevoia de cadre a determinat ca autorităţile de atunci, în baza unei legi speciale, să acorde gradul de sublocotenent absolvenţilor acestei şcoli. La 15 iulie 1881, proaspătul sublocotenent Alexandru Averescu a fost repartizat la Regimentul 1 roşiori din Constanţa, după care a fost mutat la Regimentul 6 călăraşi din Focşani. Timp de doi ani (1884-1886), a urmat cursurile Şcolii Superioare din Război din Torino, obţinând rezultate foarte bune. In Italia a cunoscut-o pe Clotilda Caligaris, care i-a devenit, ulterior, o devotată şi discretă soţie.
Reîntors de la studii, Alexandru Averescu a avansat în grad (căpitan - 1889; maior – 1894; locotenent-colonel – 1898; colonel - 1901), ocupând diverse funcţii în Marele Stat Major sau în unităţi militare. Cea mai importantă dintre ele a fost cea de comandant (director) al Şcolii Superioare de Război (1894-1896), instituţie de învăţământ superior creată în 1889. Stagiul aici l-a propulsat ataşat militar la Berlin (1896-1898), post important, întrucât România era membră, din 1883, a Triplei Alianţe, formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Revenit în ţară, a fost numit la comanda Regimentului 4 roşiori şi apoi a Brigăzii 1 roşiori.
Intrarea în viaţa politică a generalului Alexandru Averescu (fusese avansat în acest grad la 10 mai 1906) a avut loc într-un moment dramatic – marea răscoală din 1907. In acel moment la putere se afla Partidul Conservator, condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino, cu generalul Gheorghe Manu la ministerul de război. Depăşiţi, conservatorii au cedat locul unui guvern liberal, în frunte cu D.A. Sturdza, la interne fiind Ion I. C. Brătianu. In această formulă guvernamentală, generalul Alexandru Averescu a fost impus de regele Carol I ca ministru de război. Cu spiritul său metodic Averescu a reuşit să redreseze lucrurile, fapt ce i-a adus o primă şi importantă recunoaştere naţională, el fiind considerat de mulţi, ca salvator al patriei şi al dinastiei, ambele trecând printr-un moment foarte greu. Dar, în acelaşi timp, ca urmare a acestei acţiuni, Averescu nu a fost scutit de reproşuri în carieră, mai ales în cea politică, şi acuze în posteritate. In timpul mandatului său, Alexandru Averescu a promovat şi o reformă a armatei, reducând serviciul militar şi renunţând la structurile teritoriale, devenite anacronice. Incomod pentru liberali, el a fost debarcat fără menajamente de Ion I. C. Brătianu, noul lider ce l-a înlocuit pe D.A Sturdza la şefia P.N.L.
Se părea că steaua lui Averescu pălea, dar venirea conservatorilor la putere, îl va propulsa în funcţia de şef al Marelui Stat Major, pe care a exercitat-o în perioada 1911-1913. In această calitate, el a organizat campania armatei române la sud de Dunăre (1913), prin care s-a pus capăt celui de la Doilea Război Balcanic.
Trei concluzii a tras Averescu din aceşti ani. Prima dintre ele era că postura de şef al Marelui Stat Major i se potrivea cel mai bine, el făcând eforturi pentru a reveni în fruntea acestei instituţii. In al doilea rând, el a păstrat convingerea că destinul militar al României se va împlini printr-o acţiune în Balcani. De aceea, în perioada neutralităţii, Averescu va susţine că lovitura principală a armatei române să fie dată, la intrarea în Marele Război, la sud de Dunăre, şi nu la nord. In al treilea rând, relaţia cu principele moştenitor Ferdinand, comandant suprem al armatei în campania din 1913, a fost rece, temperamentele şi caracterele celor doi fiind diferite. Acest fapt a avut repercursiuni importante asupra carierei militare a generalului Alexandru Averescu, după ce Ferdinand a ocupat tronul.
Reîntors de la studii, Alexandru Averescu a avansat în grad (căpitan - 1889; maior – 1894; locotenent-colonel – 1898; colonel - 1901), ocupând diverse funcţii în Marele Stat Major sau în unităţi militare. Cea mai importantă dintre ele a fost cea de comandant (director) al Şcolii Superioare de Război (1894-1896), instituţie de învăţământ superior creată în 1889. Stagiul aici l-a propulsat ataşat militar la Berlin (1896-1898), post important, întrucât România era membră, din 1883, a Triplei Alianţe, formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Revenit în ţară, a fost numit la comanda Regimentului 4 roşiori şi apoi a Brigăzii 1 roşiori.
Intrarea în viaţa politică a generalului Alexandru Averescu (fusese avansat în acest grad la 10 mai 1906) a avut loc într-un moment dramatic – marea răscoală din 1907. In acel moment la putere se afla Partidul Conservator, condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino, cu generalul Gheorghe Manu la ministerul de război. Depăşiţi, conservatorii au cedat locul unui guvern liberal, în frunte cu D.A. Sturdza, la interne fiind Ion I. C. Brătianu. In această formulă guvernamentală, generalul Alexandru Averescu a fost impus de regele Carol I ca ministru de război. Cu spiritul său metodic Averescu a reuşit să redreseze lucrurile, fapt ce i-a adus o primă şi importantă recunoaştere naţională, el fiind considerat de mulţi, ca salvator al patriei şi al dinastiei, ambele trecând printr-un moment foarte greu. Dar, în acelaşi timp, ca urmare a acestei acţiuni, Averescu nu a fost scutit de reproşuri în carieră, mai ales în cea politică, şi acuze în posteritate. In timpul mandatului său, Alexandru Averescu a promovat şi o reformă a armatei, reducând serviciul militar şi renunţând la structurile teritoriale, devenite anacronice. Incomod pentru liberali, el a fost debarcat fără menajamente de Ion I. C. Brătianu, noul lider ce l-a înlocuit pe D.A Sturdza la şefia P.N.L.
Se părea că steaua lui Averescu pălea, dar venirea conservatorilor la putere, îl va propulsa în funcţia de şef al Marelui Stat Major, pe care a exercitat-o în perioada 1911-1913. In această calitate, el a organizat campania armatei române la sud de Dunăre (1913), prin care s-a pus capăt celui de la Doilea Război Balcanic.
Trei concluzii a tras Averescu din aceşti ani. Prima dintre ele era că postura de şef al Marelui Stat Major i se potrivea cel mai bine, el făcând eforturi pentru a reveni în fruntea acestei instituţii. In al doilea rând, el a păstrat convingerea că destinul militar al României se va împlini printr-o acţiune în Balcani. De aceea, în perioada neutralităţii, Averescu va susţine că lovitura principală a armatei române să fie dată, la intrarea în Marele Război, la sud de Dunăre, şi nu la nord. In al treilea rând, relaţia cu principele moştenitor Ferdinand, comandant suprem al armatei în campania din 1913, a fost rece, temperamentele şi caracterele celor doi fiind diferite. Acest fapt a avut repercursiuni importante asupra carierei militare a generalului Alexandru Averescu, după ce Ferdinand a ocupat tronul.
De partea cealaltă se afla Constantin Prezan, mai tânăr cu doi ani, fiind născut la 27 ianuarie 1861, în satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, districtul Ilfov. Acesta a urmat şcoala primară în satul natal, apoi a studiat la Şcoala fiilor de militari din Iaşi, pe care a absolvit-o în anul 1878. S-a înscris, apoi, la Şcoala de ofiţeri de infanterie şi cavalerie, obţinând tresele de sublocotenent doi ani mai târziu, la 1 iulie 1880. In toamna anului 1880, împreună cu alţi 20 de colegi infanterişti, Constantin Prezan a fost mutat la Batalionul 2 geniu din Bucureşti. Timp de aproape două decenii, el a urmat o carieră în această armă de care a fost foarte legat. Conform reglementărilor din epocă, tânărul Prezan a urmat timp de doi ani (1881-1883), Şcoala specială de ofiţeri de artilerie şi geniu, recent înfiinţată. Directorul instituţiei, colonelul Dumitru Dumitrescu-Maican, îl aprecia, la 1 noiembrie 1882, ca fiind “un ofiţer serios, activ, inteligent. Exact la serviciu/…/ Promite a deveni un prea bun ofiţer.”
In urma unui concurs, ministrul de război, nimeni altul decât Ion C. Brătianu, care era şi primul ministru al ţării, a propus regelui Carol I, trimiterea lui Constantin Prezan, din Regimentul 1 geniu (fusese mutat în această unitate la 1 aprilie 1882), la studii în Franţa. Timp de trei ani, Prezan a urmat cursurile Şcolii de aplicaţii de artilerie şi geniu de la Fontainebleau de lângă Paris. Demn de semnalat este faptul că, în aceiaşi perioadă, s-a aflat la Paris, la studii, mai întâi ca elev al liceului “Sainte Barbe”, timp de un an, apoi al Şcolii Politehnice (1884-1886) şi Şcolii de poduri şi şosele (1886-1889), Ion I. C. Brătianu, viitorul mare om politic şi prim ministru liberal. Pe timpul şederii în Franţa, Constantin Prezan şi Ion I. C. Brătianu s-au cunoscut, ceea ce va uşura colaborarea lor atât de fructuoasă din anii Primului Război Mondial.
Revenit în ţară (1886), Constantin Prezan a urcat treptele carierei militare, fiind avansat succesiv căpitan (1887), maior (1892), locotenent-colonel (1895), colonel (1901), general de brigadă (1907). A fost profesor la Şcoala Specială de Ofiţeri de artilerie şi geniu, comandant de batalion în cadrul Regimentului 1 geniu, şef de sector la ”Cetatea Bucureşti”. In perioada 1895-1901 a fost ofiţer adjutant al Casei Regale, detaşat pe lângă principele moştenitor Ferdinand, după care a preluat comanda Regimentului 7 Racova nr. 25, cu sediul la Vaslui. Era legat de aceste locuri deoarece achiziţionase, în 1897, de la avocatul A. Livaditi, moşia Schinetea din comuna Dumeşti, judeţul Roman. A comandat succesiv Brigada 13 infanterie, Divizia 10 infanterie, Divizia 7 infanterie, primind, în 1914, comanda Corpului 3 armată şi, apoi, a Corpului 4 armată, mare unitate pe care a comandat-o în timpul neutralităţii.
In urma unui concurs, ministrul de război, nimeni altul decât Ion C. Brătianu, care era şi primul ministru al ţării, a propus regelui Carol I, trimiterea lui Constantin Prezan, din Regimentul 1 geniu (fusese mutat în această unitate la 1 aprilie 1882), la studii în Franţa. Timp de trei ani, Prezan a urmat cursurile Şcolii de aplicaţii de artilerie şi geniu de la Fontainebleau de lângă Paris. Demn de semnalat este faptul că, în aceiaşi perioadă, s-a aflat la Paris, la studii, mai întâi ca elev al liceului “Sainte Barbe”, timp de un an, apoi al Şcolii Politehnice (1884-1886) şi Şcolii de poduri şi şosele (1886-1889), Ion I. C. Brătianu, viitorul mare om politic şi prim ministru liberal. Pe timpul şederii în Franţa, Constantin Prezan şi Ion I. C. Brătianu s-au cunoscut, ceea ce va uşura colaborarea lor atât de fructuoasă din anii Primului Război Mondial.
Revenit în ţară (1886), Constantin Prezan a urcat treptele carierei militare, fiind avansat succesiv căpitan (1887), maior (1892), locotenent-colonel (1895), colonel (1901), general de brigadă (1907). A fost profesor la Şcoala Specială de Ofiţeri de artilerie şi geniu, comandant de batalion în cadrul Regimentului 1 geniu, şef de sector la ”Cetatea Bucureşti”. In perioada 1895-1901 a fost ofiţer adjutant al Casei Regale, detaşat pe lângă principele moştenitor Ferdinand, după care a preluat comanda Regimentului 7 Racova nr. 25, cu sediul la Vaslui. Era legat de aceste locuri deoarece achiziţionase, în 1897, de la avocatul A. Livaditi, moşia Schinetea din comuna Dumeşti, judeţul Roman. A comandat succesiv Brigada 13 infanterie, Divizia 10 infanterie, Divizia 7 infanterie, primind, în 1914, comanda Corpului 3 armată şi, apoi, a Corpului 4 armată, mare unitate pe care a comandat-o în timpul neutralităţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu