In urma preluării puterii de către bolşevici în Rusia şi
ocuparea Ucrainei de către trupele austro-germane a fost desființată tabăra de concentrarea a voluntarilor români de la Darnița, voluntari ce doreau să lupte
pentru cauza națională și împotriva imperiului dualist. Unii apucaseră să se
ducă în slujba României, dar alții au rămas prinși în capcana unei Rusii cuprinsă
de nebunie.
Dar între timp recrutările au continuat, mai ales în
lagărele din Siberia, în teritoriile scăpate de sub controlul guvernului bolşevic.
Şi militarii altor naţionalităţi dornice de libertate din cadrul imperiului dualist s-au
organizat în corpuri de voluntari, cum ar fi cehoslovacii, polonezii,
iugoslavii, italienii, chiar letonii şi lituanienii. Cei mai numeroşi erau
cehii, care se predaseră în masă rușilor pe front. Este celebru cazul unui
regiment de cehi, care, trimis spre front, a trecut direct în rândurile ruşilor
în pas de marş, cu muzica în frunte. Pentru organizarea lor depunea eforturi
supraomeneşti profesorul Masaryk, viitorul preşedinte al Cehoslovaciei.
In această perioadă Rusia bolşevică încheiase pacea de la
Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, la 3 martie 1918, lăsând România singură pe
frontul de est, înconjurată de duşmanii austro-germanici. In aceste condiţii,
România a fost şi ea nevoită să încheie pacea umilitoare de la
Buftea-Bucureşti, la 7 mai 1918, pace
neratificată niciodată de către regele Ferdinand.
Voluntarii rămaşi în Siberia au refuzat să depună armele şi
au jurat să continue lupta. Iniţial, ideea aliaţilor din Antantă a fost trecerea
tuturor voluntarilor, din toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cum
s-a reuşit în 1917 trecerea a 1 800 de voluntari cehoslovaci prin portul
Arhangelsk. La cererea germanilor, Lenin s-a opus categoric. Aşa că s-a
înfiripat o nouă idee, aceea de reconstituire a frontului oriental din armatele
ruşilor albi, la care să se adauge şi contingentele naţionale ale voluntarilor,
după ce ruşii albi îi vor fi învins pe bolşevicii, care nu numai că trădaseră
cauza aliată, dar, mai mult, pactizaseră cu austro-germanii, oferindu-le
accesul la grânarul ucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti.
Voluntarii români s-au organizat cum au putut, beneficiind
de suport din punct de vedere al subzistenţei şi aprovizionării de la corpul
cehoslovac, mult mai bine dotat şi aprovizionat. Românii şi-au organizat
primele două regimente, „Horia"
şi „Alba-Iulia", bine
înzestrate, inclusiv cu câte un tren blindat fiecare, şi au început organizarea
celui de-al treilea regiment, „Mărăşeşti".
Comandant militar al corpului românesc a fost numit colonelul ceh, Kadletz, dar
românii se aflau în subordinea Consiliului Naţional Român (constituit la 3
august 1918) condus de Voicu Niţescu. Motivul pentru care un colonel ceh a fost
numit la comanda corpului românesc nu trebuie să mire. In primul rând, corpul
român depindea din punct de vedere al aprovizionării de cel cehoslovac, mult
mai bine organizat şi mai numeros, datorită demersurilor lui Masaryk şi a trecerii
de care se bucura acesta pe lângă autorităţile ruseşti antibolşevice din regiune
şi a sprijinului direct al misiunilor aliate din Siberia, dar şi a sprijinului
de care s-a bucurat în trecut în rândul autorităţilor ţariste şi mai apoi a
celor ale lui Kerenski. In plus, românii, care fuseseră luaţi prizonieri
erau, în mare parte, grade inferioare şi simpli soldaţi, spre deosebire de
cehoslovaci care se predaseră în corpore, cu toți ofiţerii lor superiori. Faptul
se mai datora şi politicii austro-ungare, de a nu promova prea mulţi români în
grade militare superioare, de teamă ca influenţa acestora să nu ducă la
dezertări în masă spre România. Aceasta mai ales că nu se ştia pe ce cale o va apuca
România până în 1916. După 1916, cu atât mai puţin. In schimb, cehoslovacii nu
aveau spre cine să-şi îndrepte privirile, întregul lor teritoriu fiind înglobat
în imperiul austro-ungar.
O mare parte dintre prizonierii austrieci, unguri şi germani
din lagărele de prizonieri s-au încadrat voluntari în armata bolşevică, o
motivaţie în plus pentru români şi celelalte naţiuni oprimate să li se opună în
cadrul corpurilor naționale de voluntari, româneşti, corpuri cehoslovace, iugoslave, sau
poloneze. Desigur, a existat și cazul unor prizonieri care s-au înrolat în
armata bolşevică, dar numărul lor, mai ales al românilor, a fost foarte redus.
Cât despre gradul de încadrare în corpurile naţionale, după statistici, românii
erau preponderenţi, cu 16% voluntari din totalul prizonierilor români din
Rusia. Cifrele comparative arată că, de exemplu, pentru cehoslovaci, cei mai numeroşi prizonieri din Rusia, încsadrarea era de numai 12% voluntari. Scopul
comisiilor de recrutare, respectiv al Consiliului Naţional Român, era să-i
încadreze pe prizonieri în aceste corpuri sau să-i convingă să nu se întoarcă încă acasă,
unde ar fi fost recrutaţi de autorităţile austro-ungare şi trimişi urgent pe front
împotriva aliaţilor. Demn de menţionat faptul că unii români s-au integrat
destul de bine în Rusia, unii chiar stabilindu-se şi întemeindu-şi familii
acolo. Ce s-a întâmplat cu ei mai târziu, greu de menţionat.
O companie din batalionul românesc Horia în Siberia
Ideea
principală a aliaților era de a trimite corpurile de voluntari pe frontul de
vest, în Franţa. Pentru a evita trecerea lor prin zona controlată de bolşevici,
percepuţi ca şi aliaţi ai austro-germanilor, s-a decis expedierea lor pe calea
cea mai lungă, prin Siberia cu trenul transsiberian până la Vladivostok. Acolo
urma îmbarcarea lor cu destinaţia finală frontul francez. Dar la începutul
lunii mai a anului 1918, sub presiunile crescânde ale germanilor, guvernul de
la Kremlin a cerut expedierea voluntarilor prin porturile nordice Murmansk şi
Arhanghelsk, porturi ce aveau dezavantajul că traseul spre ele trecea prin zona
controlată de bolşevici. Germanii doreau să scape de acei ostași cu idei ostile lor de frontul de est.
Temându-se de
o trădare, și mai ales de faptul că trupele germane nu erau departe de aceste căi de
acces, marea masă a voluntarilor cehoslovaci a refuzat trecerea spre acele porturi nordice, într-un congres ţinut
la Celiabinsk. La 25 mai 1918, Corpul Voluntarilor Cehoslovaci a decis să
continue drumul spre est, iar dacă va întâmpina rezistenţă (o parte din
staţiile de pe parcursul transsiberianului erau deja în mâna bolşevicilor) să
treacă prin forţă. Românii erau atunci parte a eşalonului cehoslovac, urmând ca
puţin mai târziu să îşi constituie regimentele proprii.
Conflictul
s-a declanşat aproape imediat. Au început atacurile Armatei Roşii şi a bandelor
de bolşevici asupra voluntarilor, la care se adăugau detaşamentele organizate
de generalul german von Taube, responsabil în zonă. La toate atacurile
voluntarii au ripostat.
După trei
luni de zile, voluntarii erau stăpâni pe întregul traseu feroviar cuprins între
Volga şi Vladivostok. Astfel, în acele regiuni ale Rusiei, apăruseră deja două
fronturi de luptă. Unul principal, pe Volga, între Armata Roşie şi unităţile
ruşilor albi conduşi de amiralul Kolceak şi atamanul Dutov şi altul, de-a
lungul căii ferate transsiberiene, între bandele de partizani bolşevici şi
voluntarii străini ajutaţi de ruşii albi. Aici a apărut şi intervenţia aliaţilor, care
au debarcat trupe în extremul orient, la Vladivostok, şi în porturile din nord,
pentru a lichida regimul bolşevic şi a salva armatele voluntarilor. Din păcate,
şi se va vedea mai târziu, unităţile debarcate erau total insuficiente, iar
voinţa politică inexistentă. Un mic efort suplimentar ar fi distrus atunci regimul
bolşevic, scutind omenirea de hecatombele produse în numele comunismului, în
secolul al 20-lea.
Intre timp, românii s-au adunat tot mai mulţi în punctele de
concentrare de la Samara, Celeabinsk, Irkutsk şi Vladivostok. Ș-au format
regimentele independente, sub steag naţional, şi au intrat în misiune. Incă de
când erau parte a corpului ceh, românii voluntari au luat parte la primele
lupte împotriva bolşevicilor. Acum, în calitate de corp naţional şi
independent, li s-au dat misiuni specifice, iar cea mai mare răspundere era paza
căii ferate a transsiberianului, artera de care depindea existenţa armatelor
naţionale şi a celei populare a ruşilor albi din Siberia. Cu timpul s-a
instituit o stăpânire românescă în Siberia.
Voluntarii
români cu sediul la Kinel erau poziţionaţi aproape de orașul Ufa şi au respins
prin luptă atacurile bolşevice. In apropiere de Ufa, un atac puternic bolşevic
a reuşit să rupă legătura pe calea ferată dintre frontul de pe Volga şi cel
interior, dar după o zi de luptă, beneficiind şi de ajutorul unui corp
cehoslovac, legătura a fost refăcută. Unităţi româneşti au fost trimise în
urmărirea bandelor bolşevice în pădurile din împrejurimi, bande pe care le-au
risipit, punându-le în imposibilitatea de a mai ataca calea ferată.
La Celiabinsk,
trupa cea mai puternică şi mai bine organizată era cea românească. Treptat,
întregul orașul a intrat în paza şi stăpânirea românilor. Fabrica de oţel,
depozitele militare, administraţia financiară, gara, podurile de cale ferată,
clădirile publice, lagărul de prizonieri, toate erau păzite şi apărate de
români. Chiar şi clădirea în care se afla statul major rus era păzită de
voluntari români. Instrucţia recruţilor ruşi se facea de către români. Străzile oraşului erau patrulate zi şi noapte de voluntarii români. Doar
garnizoana Celiabinskului era rusească, pe motiv de orgoliu, deoarece aici era
instalat comandamentul suprem al armatelor naţionale. Dar practic întreaga
forţă militară era în mâna voluntarilor români.
Necesitatea
apărării transsiberianului a făcut ca românii să-şi extindă mai mult raza de
acţiune, cuprinzând în stăpânirea lor şi oraşele Kurgan şi Petropavlosk, în
răspunderea lor revenind 700 de verste (aproape 1 200 de kilometri) din calea
ferată transsiberiană. Comandanţi (primari) ai celor două oraşe au fost numiţi
locotenent doctor I. Sabo (pentru Kurgan), iar pentru Petropavlosk locotenent
Cornel Vaida, cu puteri discreţionare.
Impresionat
de disciplina şi combativitatea voluntarilor români, comandantul brigăzii ruse
spunea:
„dacă Rusia ar dispune numai de două divizii
româneşti, acestea ar valora mai mult decât douăzeci de divizii ruse şi regimul
bolşevic ar aparţine deja istoriei".
Nu greşea
prea mult, pe frontul de pe Volga se înfruntau armata roşie şi cea albă condusă
de atamanul Dutov şi amiralul Kolceak, câte 120 000 de luptători de fiecare
parte. Dar erau atât de dezorganizaţi şi indisciplinaţi, încât, conform
relatărilor observatorilor şi trimişilor militari aliaţi, două divizii europene
bine organizate le-ar fi spart frontul şi ar fi avansat până la Moscova fără
probleme. Din nou, un mic efort aliat ar fi rezolvat problema comunismului care
a răvăşit istoria secolului al 20-lea. Dar războiul în Europa se termina prin
capitularea Germaniei, puţin mai târziu, şi după mai bine de patru ani de lupte
aliaţii erau sătui de război. Ei au decis mai târziu să lase Rusia de capul ei,
pe principiul neamestecului în treburile interne. Şi au lăsat-o, deschizând
cale liberă lui Lenin, şi apoi lui Stalin, spre dominarea unei bune părţi a
lumii, cu preţul a milioane de vieţi omeneşti.
Românii nu
ştiau şi nu aveau cum să ştie ce va fi în viitor. Ei stăpâneau o bună parte din
linia transsiberiană şi îşi făceau datoria.
Bandele
bolşevice, alungate de către voluntari, au rămas în satele şi pădurile din
apropiere şi au început atacurile pe frontul intern. În grupuri de la câteva
zeci la câteva sute atacau paza transsiberianului, încercând să întrerupă
această arteră vitală. Printre cele mai greu încercate era zona din
responsabilitatea voluntarilor români.
Dar aceştia
nu s-au mulţumit doar să se apere, ci au pornit în urmărirea bandiţilor, din
care o mare parte, pe lângă bolşevicii ruşi, se aflau şi foşti prizonieri
unguri şi germani, convertiţi la noua ideologie, sau care luptau împotriva
ideii voluntarilor de a-şi constitui propriile state naţionale pe ruinele
Austro-Ungariei. Voluntarii români îi urmăreau zile în şir, pe distanţe şi de
trei sute de kilometri de o parte şi de alta a magistralei feroviare, prin
nămeţi şi geruri de minus 45 grade, sau pe arşiţă toridă, pentru a se asigura
că îi distrug şi că nu vor ataca din nou. Era o apărare activă, agresivă, care
dădea rezultate. In sectorul românesc toate atacurile au fost respinse cu
pierderi grele pentru atacatori.
După
asasinarea ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale la Ecaterinburg, a
apărut concurenţa pentru succesiune în rândul conducătorilor ruşilor albi.
Visurile lor de a ocupa tronul ţarilor rămas vacant prin stingerea dinastiei
Romanovilor (la tron din 1613) au făcut un rău extrem eforturilor de război
antibolşevice. În locul unei ofensive hotărâte, concentrice, spre Moscova,
generalii albi au început să-şi saboteze unul altuia acţiunile. De exemplu,
atunci când armata albă din Siberia se afla în ofensivă, generalul Denikin, cu
armata sa din sudul Ucrainei, a stat pe loc, dându-le răgaz bolşevicilor să
concentreze suficiente forţe pentru a opri atacul. Mai mult, în teritoriile
ocupate de albi, pământul era dat înapoi nobililor, îndepărtând astfel
sprijinul ţăranilor pentru mişcarea antibolşevică. Mai târziu, acelaşi pământ
va fi luat de bolşevici pentru crearea colhozurilor, ţăranul rus rămânând şi pe
mai departe total lipsit de pământ, iar dacă nu-şi îndeplinea norma sau
crâcnea, îl aştepta.Gulagul.
Ideile
generoase ale revoluţiei din martie 1917 au fost uitate pe drum. Bolşevicii
care au preluat puterea au venit cu propriul program, iar generalii albi şi-au
impus un regim forte în zonele controlate de ei. Astfel, Kolceak, în Siberia, a
impus o dictatură personală cu nimic mai prejos decât vechea autocraţie a
ţarului, autonumindu-se Regent. Dar nici în Siberia lucrurile nu erau prea
clare, de exemplu regiunea Transbaikalia era stăpânită de atamanul Semionov, care
refuza orice ajutor lui Kolceak împotriva trupelor roşii, doar din cauza
rivalităţii ce domnea între cei doi.
Intre timp,
Armata Roşie, reorganizată de Lev Trotski (pe numele real Leon Davidovici
Bronstein), inclusiv prin aşezarea mitralierelor în spatele trupelor care
atacau şi secerarea celor care dădeau înapoi, a început să aibă succes după
succes în faţa ruşilor albi, din ce în ce mai demoralizaţi.
Traseul căii ferate Transsiberiene
Aliaţii au
renunţat la ideea creării unui nou front oriental, mai ales după capitularea
Germaniei în noiembrie 1918. Decizia lor ulterioară a fost cea a neimplicării
în problemele interne ale Rusiei, deşi puterea bolşevică îşi anunţa sus şi tare
viitoarea implicare în problemele interne ale tuturor statelor de pe mapamond,
pentru a declanşa revoluţia bolşevică mondială. Imperialismul regional al
Rusiei ţariste devenea mondial sub noua putere bolşevică, în numele ideologiei
comuniste. Atuinci, un mic efort militar ar fi scutit lumea de un coşmar totalitar de mai
bine de şaptezeci de ani, cu peste o sută de milioane de morţi. Dar şi aliaţii apuseni erau epuizaţi după patru ani de război, iar popoarele lor nu ar fi înţeles
motivaţia de a trimite soldaţi în Rusia, atât de departe, pentru nişte motive
nu prea clare. Probabil că copiii şi nepoţii lor le-ar fi fost
recunoscători.
Totuşi, în Siberia Orientală, la Vladivostok, erau debarcate
divizii japoneze şi unităţi americane, precum şi câteva batalioane coloniale
engleze şi franceze, în ideea menţinerii unui cap de pod pentru asigurarea cu
cele necesare a armatelor de voluntari şi a evacuării lor când va fi necesar.
Aceste debarcări au fost făcute şi cu scopul de a asigura transportul
voluntarilor pe frontul francez. Dar aliaţii aveau şi alte interese, în ideea
că se va decide intervenţia contra sovietelor. Mai ales japonezii nu-şi
ascundeau interesul pentru Siberia bogată în resurse. Ei
îl susţineau material pe atamanul Semionov în disputa cu Kolceak. Când, în
sfârşit, armata lui Semionov, o bandă de tâlhari, a recunoscut autoritatea lui
Kolceak împotriva inamicului comun, era deja prea târziu. Invidia şi ura
reciprocă a făcut ca şi şansa ruşilor albi să se destrame. Când Denikin l-a
recunoscut comandant pe Kolceak, la 30 septembrie 1919, bolşevicii se aflau
deja prea aproape de victorie. „Kolceak era
convins că salvarea va veni de la sud cu Denikin sau de la nord-vest cu
Judenici, iar aceştia au crezut întotdeauna contrariul".
In aceste
condiţii, nu este de mirare că frontul contra bolşevicilor începea să cedeze.
Nici voluntarii nu mai aveau prea mare entuziasm, din moment ce idealul lor
naţional se împlinise în 1918. Cehoslovacia, Polonia, România Mare, Iugoslavia și Ţările Baltice apăruseră pe hartă, iar voluntarii doreau să plece acasă, nu
înţelegeau pentru ce să mai rămână să lupte în Rusia. Românii rămăseseră cei
mai disciplinaţi, în primul rând datorită ofiţerilor care au ştiut să-i
motiveze şi să le explice scopul luptei lor contra bolşevicilor, din moment ce
armata română se afla în război deschis cu sovietele pe Nistru. Dar nici
Kolceak nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, el visând la refacerea sub
mâna sa a imperiului ţarilor. Pe de altă parte, ofiţerii francezi îi asigurau pe
români că Basarabia va fi recunoscută ulterior ca parte a României.
Pe front,
evenimentele s-au succedat cu repeziciune. Cehoslovacii au declarat că nu vor mai lupta
şi au predat sectoarele de front trupelor siberiene. Rând pe rând, au căzut în mâinile
bolşevicilor Tobolskul şi Petropavloskul, vechea garnizoană românească,
părăsită de aceştia, ei fiind retraşi pentru paza transsiberianului. Partizanii
din interior au devenit din ce în ce mai agresivi, şi trupele voluntarilor români
din regiunea Nijneudinsk-Kansk au fost nevoite să facă o serie de incursiuni
reuşite, nimicind puterile bolșevicilor din această regiune. In spatele frontului,
partidele socialiste se agitau, sperând într-o înţelegere cu bolşevicii, pe
când aceştia, prin propagandişti, îndeamnau populaţia la răscoală. Chiar şi
unii dintre fidelii lui Kolceak s-au revoltat, cum ar fi generalul Gaida, fost
în armata cehoslovacă şi trecut în rândul ruşilor albi. Mişcarea lui Gaida a
fost înăbuşită la Vladivostok cu concursul japonezilor. Cehoslovacii au cerut
imperios întoarcerea lor acasă.
Ofițeri români din corpul Voluntarilor Români din Siberia
(rândul de sus: lt. Laza, slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt.
Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos: slt. Roşca senior,
lt. Moga, slt. Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună)
Kalinsk a căzut în decembrie 1919 și înaintarea bolșevicilor nu
mai putea fi oprită. Armata lui Kolceak se dezmembra în masă. Un detaşament
românesc a fost atacat lângă Şipkina de trupe roşii bine înarmate. Românii s-au
bătut eroic, respingându-i cu pierderi simţitoare. Au căzut totuși oraşele
Semipalatinsk şi Barnaul la 16 decembrie. Două zile mai târziu a fost rândul
Novonikolaevskului, iar Marinsk a căzut în primele zile ale lui ianuarie 1920.
Trupele
armatei siberiene a lui Kolceak s-au retras în dezordine spre est. Voluntarii au fost nevoiţi să formeze ariergărzi pentru apărarea proprie. Cehoslovacii s-au retras repede, de multe ori abandonându-şi trenurile şi materialele, fără să
încerce vreo rezistenţă mai serioasă. Spre a exemplifica, comandantul Legiunii
Române, colonelul Kadletz (ceh!), a trimis o telegramă generalului francez Janin, la 12 ianuarie 1920, comandantul tuturor trupelor aliate din Siberia, în care a spus că Marele Cartier General Cehoslovac îi lăsau pe români într-o poziţie
fără scăpare. Şi asta o spunea un colonel ceh, chiar dacă era comandant al
trupelor române.
Rând pe rând, au cedat corpurile voluntarilor
iugoslavi, polonezi, letoni, lituanieni, prinşi şi ambuscaţi de-a lungul
retragerii. Un număr de 3 000 de iugoslavi au fost înfrânţi lângă Nijne-Udinsk, dar o parte
au reuşit să scape în retragere. Pe de altă parte, 10 000 de polonezi s-au retras şi ei, precedaţi
de letoni şi lituanieni. Cincizeci de trenuri au fost prinse în ambuscade din trei
părţi, lipsite de cărbuni, apă şi lemne. Hărţuiţi de partizani, voluntarii au suferit pierderi îngrozitoare. O parte din prizonieri au fost împuşcaţi, alţii spânzuraţi de-a lungul
căii ferate şi şoselei.
O revolta a izbucnit la Irkutsk, iar generalul Kolceak a fost arestat de către cehoslovaci
la Nijne-Udinsk unde social-revoluţionarii au pus mâna pe putere. A fost predat
la Irkutzk Consiliului Politic şi mai târziu a fost executat de bolşevici. Poziția aliaţilor a fost inexplicabilă.
Ultimile operațiuni s-au desfășurat pe o iarnă
cumplită, cu geruri de minus 45 de grade, printre troiene ce mărgineau drumurile. In aceste condiții s-a retras ce mai rămăsese din armata siberiană a lui Kolceak,
condusă de viteazul general Kapel. Familiile militarilor degerau în sănii, femei şi
copii,.Convoaiele erau urmărite de armata bolşevică şi hărţuite de partizani, neputând să iasă
de pe drum din cauza troienelor. Totul era o adunătură de oameni disperaţi, flămânzi şi
degeraţi. Nu existau decât două căi de retragere, şoseaua şi calea ferată.
Şoseaua este plină de ei, pe calea ferată nu mai este loc de trenurile
voluntarilor cehoslovaci, polonezi, români şi lituanieni. Numai trenul lui
Kolceak a putut pleca până la Nijne-Udinsk unde a fost arestat.
In final au mai rămas
între 35 000 şi 40 000 de oameni din armata de sute de mii de oameni, din care
mare parte a trecut de partea bolşevicilor odată ce sorţii s-au schimbat.
Alţii, zeci de mii, au căzut în luptă, sau au fost luaţi prizonieri pentru a-şi
sfârşi zilele în minele şi lagărele din Siberia. Mii, multe mii, au rămas
înţepeniţi de frig pe marginea şoselei transsiberiene. Supravieţuitorii s-au târăt spre est, rebegiţi de ger, flămânzi, hărţuiţi de bandele bolșevici, de
partizani şi urmăriţi îndeaproape de Armata Roşie regulată.
Generalul Kapel alearga călare de-a lungul
coloanei, îmbărbătându-şi oamenii, asigurând femeile şi copii din sănii că sunt
în siguranţă, sănii trase de câte un căluţ scheletic, restul fiind deja
sacrificaţi şi mâncaţi pe drum, organizând detaşamente de apărare pe flancuri.
In final, generalul Kapel, eroul din luptele de pe Volga şi
din Urali, a sosit lângă trenul blindat „Mărăşeşti",
în mijlocul batalionului românesc cu acelaşi nume. A încearcat să descalece, dar
nu a mai putut. Medicinistul Cornel Daneţiu i-a dat ajutor şi a constatat că generalul
avea toată partea de jos îngheţată, până la nivelul inferior al stomacului.
Transportat la infirmerie, a murit după câteva minute în mijlocul românilor.
Ofensiva bolşevică se apropia de români, ultima trupă
disciplinată care putea opune vreo rezistenţă. Bătăliile ultimei șanse s-au dat
la Șeragul și Kaitun.
Corpul român deţinea spre pază sectorul Reşoti - Taişet -
Zamzor - Suetiha - Razgon, având în linie două batalioane, Horia şi Mărăşeşti,
o companie de pionieri, un escadron de lăncieri (cavalerişti), o companie de
stat major şi două trenuri blindate, cam 3 000 de baionete. La Irkutzk staţiona
un batalion de rezervă şi centrul de triere pentru voluntari. Persistă întrebarea de ce românilor li s-a dat doar un sector intern, dar răspunsul apare
chiar în documentele comandamentului cehoslovac, care menţionează că românii au
fost, până în acel moment, trupa pe care s-a putut conta cu încredere în cazul menţinerii
sau restabilirii ordinii interne împotriva partizanilor sau potenţialelor revolte
din oraşele de garnizoană. Disciplina lor era admirată de localnici, care
ezitau să se alăture unei revolte provocate de agitatori bolşevici în oraşele
de garnizoană româneşti. Voicu Niţescu, comandantul român al corpului, a menţionat astfel de cazuri, când zvonurile unei revolte iminente ajungeau la
ei, românii instalau mitralierele în punctele cruciale şi ieşeau în patrule
numeroase prin oraş, în pas cadenţat, zi şi noapte, şi lucrurile se linişteau
de la sine.
Iar în acel
timp, Armata Roşie se apropia de corpul românesc rămas în ariergardă. Era
sfârşitul lui ianuarie 1920, trenul blindat „Mărăşeşti"
românesc şi trenul „Kurganetz"
cedat românilor de cehoslovaci, se aflau în gara Şeragul, împreună cu
batalionul românesc „Mărăşeşti",
escadronul de lăncieri și un detaşament din compania de pionieri. Restul se
afla mai la răsărit, la Kuitun. La sudul căii ferate erau mici avanposturi,
două companii mai la vest, pe calea ferată şi o alta pe direcţia nord-estică a
gării, pe o cărare ce leagă Şeragul cu şoseaua. La nord de gară, în satul
Traktovaia, se afla un batalion cehoslovac. Poziţiile erau întărite de imensele
troiene de zăpadă greu de trecut.
Spre Şeragul
avansau diviziile 27 şi 30 din armata a 5-a bolşevică, fiecare cu câte 9 batalioane
de infanterie, trei escadroane de cavalerie şi ceva artilerie. Mai aveau un
batalion de cale ferată şi două trenuri blindate. Avangarda era formată din
două regimente cu câte trei batalioane fiecare, trei escadroane de cavalerie şi
cele două trenuri blindate, aproximativ 3 000 de combatanţi.
La 3
februarie 1920, avangarda bolşevică ajunge cu capul coloanei la halta Azei,
câţiva kilometri de Şeragul. Plutonierul Rus Crăciun este trimis în
recunoaştere în pădure în fruntea unei patrule de călăreţi din escadronul de
lăncieri, pentru a supraveghea halta. Instalează un post de observaţie, dar
decide să continue recunoaşterea în fruntea a 11 lăncieri. Se împotmolesc în
troiene şi sunt surprinşi de bolşevici. Patru dintre ei cad în luptă, restul sunt
luaţi prizonieri şi torturaţi pentru a da informaţii despre efectivele şi
dispunerea românilor. Plutonierul Rus Crăciun şi camarazii săi au refuzat să
vorbească şi au fost spintecaţi de baionete. Primele jertfe ale românilor în lupta
cu armata roşie regulată vor fi în curând răzbunate.
S-a lăsat
noaptea de 3 spre 4 februarie 1920 peste gara Şeragul. Majoritatea soldaţilor
se adăposteau în vagoanele trenurilor blindate pentru a se încălzi şi proteja
de muşcătura gerului, pe lângă sobele de tinichea. Intr-unul dintre vagoane,
sergentul Hodiş tărăgăna din fluier un cântec din Bihor, când primele gloanţe
încep să şuiere. Santinela de lângă vagon, Alexandru Hopşitar, a căzut
fulgerat.
Bolşevicii
s-au strecurat în cursul nopţii pe şosea până la satul Traktovaia, de unde
cehoslovacii s-au retras fără să-i anunţe pe români, descoperindu-le flancul
drept. Boșevicii au atacat pe români prin surprindere, siguri de victorie. Dar românii au reacţionat rapid. Au coborât de-a valma din vagoane, de la căldura relativă a sobelor
de tinichea, împrăştiindu-se în lanţuri de trăgători, sub comanda autoritară a
ofiţerilor. Grindini de gloanţe s-au întretăiat deasupra troienelor îngheţate.
Trăgătorii români au format un semicerc de fier şi foc în faţa inamicului.
„Când de pe linia avanposturilor
se auzi repetat: Pe ei, feciori!..., linia voluntarilor se ridică în strigăte
nebune şi năvăli înainte. Mâinile s-au ferecat pe arme şi omul cu baioneta sunt
dintr-o bucată. (...) ... voluntarii trec totuşi nestăviliţi înainte peste
linia de unde îi împroşcase focul şi plumbul. Pete mari de sânge murdăresc
albul zăpezii alături de cadavre aproape îngheţate, iar drumul de retragere al
inamicului e semănat cu arme şi cu luptători bolşevici muribunzi."
(Elie Bufnea - Cruciaţi, tirani şi bandiţi).
Statul major al Legiunii voluntarilor
români din Siberia.
Primul din dreapta, colonelul ceh Kadletz
Ordin de zi pe unitate: „Neluând în seamă situaţia foarte complicată care s-a
creat prin faptul că o unitate aliată fără prevenire a părăsit poziţia de pe
flancul drept al ordinii de luptă (reg 12 cehoslovac) în acţiuni de noapte,
unităţile de mai sus şi-au îndeplinit tema de luptă dată lor, ireproşabil şi
cauzând bolşevicilor pierderi foarte serioase, în deplină ordine s-au întors în
eşaloane, la gara Kuitun, unde din nou au avut parte de luptă."
Intr-adevăr, lupta a continuat la Kuitun, prin poienile din
taigaua de la sud de calea ferată şi de-a lungul acesteia, iar aici au intrat
în acţiune tunurile şi mitralierele de pe trenurile blindate „Horia", „Mărăşeşti" şi „Kurganetz".
După respingerea cu pierderi grele a bolşevicilor, românii au aruncat în aer uzina
de apă, cantoanele, semafoarele, calea ferată pe o distanţă apreciabilă, au incendiat sutele de vagoane părăsite, apoi s-au retras spre est după o victorie
deplină.
In ziua
următoare, un grup de bolşevici au încearcat să se apropie fluturând steaguri albe. Au fost goniţi cu mitralierele, dar au insistat, trimiţând doi delegaţi pentru armistiţiu.
Colonelul Kadletz, ofițerul ceh ajuns prin forţa împrejurărilor să comande câteva
mii de soldaţi români, ajunsese mai român decât mulţi alţi români. Delegaţilor
bolşevici care cereau armistiţiu, le-a răspuns ferm:
„Legiunea Română de
Voluntari Transilvăneni - Bucovineni este parte integrantă a armatei regale
române, cu care după câte ştim, sunteţi în stare de război. În această
situaţie, noi, aici în Siberia, nu înţelegem să încheiem cu dvs nici un fel de
armistiţiu, pentru că nu vrem să jignim trupele româneşti care luptă pe linia
Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!
I-a expediat la Statul Major Cehoslovac al diviziei a III-a,
singura rămasă mai în urmă, în gara Zima. Armistiţiul s-a încheiat şi prevedea
o distanţă minimă de 50 de kilometri între voluntarii care se retrăgeau şi
bolşevicii care avansau, iar voluntarii urmau a se abţine de la distrugeri asupra
căii ferate. In același timp, generalul Janin, comandantul suprem al trupelor
aliate din Siberia, telegrafia să întrebe dacă mai există trupele române!
Cum era
firesc, voluntarii români au fost păstraţi în ariergardă până la sosirea în
Transbaikalia, de acolo la Vladivostok. Era normal, realizaseră ceea ce nu au
reuşit 35 000 de cehoslovaci, 10 000 de polonezi, sau alte trupe. Trei mii de
români au respins două divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu,
câştigând astfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum
şi respectul tuturor aliaţilor, chiar şi pe cel al inamicilor.
De la
Vladivostok, românii au fost îmbarcaţi în două transatlantice, „Tras-os-Montes" şi „Huntsgreen", la 26 mai 1920, după ce
au incendiat trenurile blindate pentru a nu le lăsa în mâinile bolşevicilor.
Lăsau în urmă ani de lagăr, de chinuri, de lupte, dar şi de încredere şi
speranţă. Iar la sosirea în Constanţa, nu este de mirare că mulţi au sărutat
pământul sfânt al patriei pentru care au luptat şi de care au fost despărţiţi,
unii mai bine de şase ani. Au plecat din imperiul austro-ungar şi s-au întors
în România Mare, cu gândul datoriei împlinite pentru neam şi ţară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu