Rusia bolșevică, la fel cum ar fi
făcut și Rusia țaristă, nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei, ci a
încercat prin orice mijloace să o recupereze. Pentru început, a confiscat
tezaurul României depus la Petersburg cu garanția Aliaților, pentru a nu fi
însușit de germani în cazul în care aceștia ar fi ocupat nordul Moldovei.
Această sechestrare nerezolvată nici până astăzi reprezintă un act de
brigandaj, de tâlhărie internațională. Spre comparație, în 1939, Polonia este
atacată și ocupată din două părți, de Germania lui Hitler și U.R.S.S.-ul lui
Stalin. O parte din populație, chiar și din armata înfrântă, guvernul și alți
ofciali se refugiază în România. Oficialitățile vor pleca mai departe, către
Marea Britanie, dar o mare parte dintre civili vor rămâne în România până la
sfârșitul războiului. Odată cu guvernul, prin România a trecut și o mare parte
din tezaurul polonez. Oficialitățile române au avut grijă să nu se întâmple
nimic pe timpul transportului, astfel că tezaurul polonez a fost îmbarcat la
Constanța și expediat cu bine în Anglia, cu concursul generos al
oficialităților române.
In 1918, pe lângă confiscarea tezaurului, la intrarea trupelor române în Basarabia guvernul bolșevbic l-a arestat pe ministrul plenipotențiar român la Petrograd, Constantin Diamandy. Acesta a fost eliberat la
intervenția insistentă și fermă a celorlalți ambasadori aliați. Bolșevicii nu mai
respectau nici imunitatea diplomatică a ambasadorilor. Printr-o radiogramă, Troțky
a anunțat confiscarea tezaurului, ruperea relațiilor cu România și expulzarea
diplomaților, când de fapt ei fuseseră arestați, la fel cum s-a întâmplat cu
generalul Coandă și însoțitorii lui, la Odessa. La 1 mai 1918, Lenin a transmis Regatului Român un ultimatum, ca în
trei zile să evacueze Basarabia și Bucovina (pe care nu o stăpâniseră niciodată rușii).
La Conferința de Pace de la Paris, rușii,
de fapt reprezentanții vechii Rusii, ai țarismului, deoarece bolșevicii nu erau
recunoscuți ca reprezentanți legitimi ai Rusiei, au încercat să conteste prin
toate mijloacele valabilitatea Unirii, dar fără succes. De aici se vede
convergența de păreri și aspirații internaționale ale țarismului și
comunismului bolșevic, ambele înclinate spre expansiune și dominație regională, chiar
globală, prin intermediul ideologiei, în cel din urmă caz.
La Paris, rușii alb-gardiști au
încercat fără succes să acrediteze ideea anexării Basarabiei de către România drept un rapt,
jugul sub care zăcea poporul basarabean sub ocupația românească și multe
altele. Au adus chiar și câțiva "țărani
basarabeni", dovediți ulterior ca ucraineni, care să se plângă
de ocupația românească. Acești ruși îi aveau în frunte pe A.N. Krupenski
(dintr-o familie de polonezi moldovenizați în secolul XVII, apoi rusificați în
secolul XIX, fost mareșal provincial al nobilimii din Basarabia până în 1918),
pe A.K. Schmidt (evreu de origine germană, fost primar al Chișinăului) și pe
Vladimir N. Țiganco (rus, fost conducător al fracțiunii țărănești din Sfatul
Țării, politician care s-a abținut de la votarea unirii). Lor li s-a opus delegația
basarabeanăcea adevărată, atașată pe lângă delegația românească la negocieri. Această delegație
basarabeană, formată din Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă
(scriitor cunoscut mai mult sub pseudonimul Ștefan Basarabescu) și Emanoil
Catelli. Ei au demonstrat românitatea Basarabiei și au demontat propaganda rusă
prin conferințe, articole de presă, editarea de broșuri, discuții cu factorii
responsabili ai Aliaților, care, în final, au recunoscut unirea Basarabiei cu
România.
Bolșevicii nu au recunoscut noile
granițe ale României Mari, dar acestea au fost recunoscute de aliații din Antantă. Nu au
recunoscut unirea Basarabiei, deși în 1920, în preajma și timpul războiului
sovieto-polonez, când aveau nevoie de neutralitatea României, erau gata să o
facă, doar pentru această neutralitate. Ar fi sacrificat Basarabia pentru această neutralitate,
dar de fapt nu asta le era intenția vicleană. Românii care au participat la luptele din Siberia în
cursul războiului civil dintre albi și roșii au povestit că încheiau acorduri de
încetare a focului cu bolșevicii, pentru ca a doua zi să fie atacați de aceștia, pe motiv că nu recunosc nicio înțelegere cu burjuii. La fel au procedat rușii și
mai aproape de zilele noastre, în anii 90, în timpul conflictelor din Georgia
și Transnistria.
U.R.S.S. a recunoscut granițele
țărilor baltice, ale Poloniei și ale Finlandei, dar nu a fost împiedicată de aceste
tratate să ocupe țările respective, pe unele total, pe unele parțial, începând cu 1939. Stalin nu a fost împiedicat să ocupe teritorii pe care rușii nu le-au stăpânit niciodată,
cum ar fi Rutenia subcarpatică, Bucovia de nord sau ținutul Herța. De altfel, Stalin spunea că tratatele nu valoarează nici măcar cât bucata de hârtie pe care
sunt scrise. In concluzie, chiar dacă U.R.S.S. și Stalin ar fi recunoscut
unirea Basarabiei și granițele României Mari, asta nu ar fi împiedicat să fie
cotropite atunci când momentul ar fi fost favorabil. Și asta indiferent
dacă este vorba de Stalin, Hrusciov, Brejnev sau alți urmași comuniști, dacă este vorba de U.R.S.S.,
Rusia țaristă, sau de cea postcomunistă. Ce dovadă mai bună decât faptul că Rusia
nu lasă nici astăzi Republica Moldova pe drumul ei, ba mai mult și-a păstrat și
trupele într-o regiune smulsă din teritoriul recunoscut de O.N.U, pentru Republica Moldova.
Rusia nu s-a mulțumit cu
nerecunoașterea Unirii, ci a încercat să o reocupe prin forță. In același timp
făcea același lucru de-a lungul fostului imperiu al țarilor: Siberia,
Ucraina, Georgia, Armenia și multe altele.
Dar ambițiile sovietice erau mai
mari. Cu ajutorul bolșevicilor unguri, urmăreau întreaga Europă centrală. Un
atac masiv, concomitent, din două părți, de la est prin Basarabia de către
bolșevicii ruși, și de la vest, prin Transilvania, de către bolșevicii unguri, ar fi
avut drept rezultat dezmembrarea României, noua graniță între bolșevicii unguri
și cei ruși devenind Carpații Orientali din România. Schimbul de telegrame între Lenin și
Bela Kuhn este edificator. Dar românii au rezolvat problema bolșevismului
maghiar prin războiul din 1919, ocupând Budapesta și restul Ungariei până la Gyor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu