joi, 31 ianuarie 2013

CEAUȘESCU ȘI MUAMMAR al-GADDAFI


             Inceputul relaţiilor bilaterale la nivel înalt între cele două state a fost unul destul de zbuciumat. În vara anului 1973, maiorul Abdel Salam Jalud, al doilea om de stat din Libia, face o escală în România, întorcându-se de la Moscova. Este primit de Nicolae Ceauşescu cu care va avea o convorbire de peste şase ore. Motivul pentru care convorbirea a durat aşa de mult a fost diferenţa de opinii între cei doi pe tema Israelului. La momentul întâlnirii, România era singura ţară din blocul comunist care mai întreţinea relaţii diplomatice cu statul evreu. Maiorul Jalud venise cu directiva primită de la Gaddafi pentru a încerca să îl convingă pe Ceauşescu să rupă relaţiile cu Israelul, reproşându-i totodată liderului român iniţiativa de a înlesni unele tratative directe de pace arabo-israeliene. Neobţinând nicio concesie din partea lui Nicolae Ceauşescu, Abdel Salam Jalud a omis a-i mai transmite acestuia invitaţia lui Gaddafi de a vizitat Libia.    Declanşarea războiului de Yom Kippur, dintre Israel şi Egipt, din octombrie 1973, şi implicarea tot mai frecventă a României în iniţiativele de pace din regiune, l-au făcut pe colonelul Gaddafi să trimită prin canalele diplomatice arabe o nouă invitaţie adresată lui Ceauşescu de-a vizita Libia. Invitaţia a fost reînnoită cu ocazia vizitei la Tripoli a ministrului Învăţământului din România, Mircea Maliţa.
Nicolae Ceauşescu va vizita în cele din urmă Libia între 12 şi 14 februarie 1974. Primit neaşteptat de călduros şi reuşind să treacă peste divergenţa numită Israel, între cei doi lideri se va lega o simpatie reciprocă, tradusă prin stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări la nivel de ambasadă şi prin semnarea unei serii de acorduri de cooperare economică, ştiinţifică şi tehnică.
România şi-a deschis ambasada la Tripoli în aprilie 1974, moment în care statul român s-a implicat în Libia într-o serie vastă de proiecte de infrastructură, de la construcţia de şcoli, spitale, drumuri, stadioane, porturi maritime, până la prospecţiuni de petrol, pescuit, etc. Mai mult, autorităţile române s-au angajat să primească la studii câteva mii de elevi din Libia.
La doar un an distanţă, în Libia executau lucrări 14 firme româneşti şi peste 11.000 de români. Prin acordul cu Libia, România a fost unul dintre puţinele state care au reuşit să se pună la adăpost de criza petrolului ce a început în 1973. Peste un milion de tone de petrol importate de România în 1974, proveneau din Libia. În perioada 1974-1980 schimburile economice între cele doua state au explodat, depăşind la începutul anilor '80, suma de un miliard de dolari.
Conform  fostului şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (DIE), generalul trădător Pacepa, pe  fondul strângerii relaţiilor între cele doua state, Gaddafi a propus statului român, să finanţeze cercetarea şi producţia în România a unei arme bacteriologice şi a unei bombe nucleare de dimensiuni reduse, lucru acceptat de Nicolae Ceauşescu. Multe dintre fabulațiile lui Pacepa au fost contrazise de alți demnitari comuniști, mult mai apropiați de Ceaușescu, printre care și această poveste. Ceauşescu dorea ca România să devină o putere militară nucleară pe plan european, dar nu s-ar fi încurcat cu unul ca Gaddafi şi nici nu avea nevoie de o susţinere financiară a aceluia. Se va vedea mai jos că Libia a devenit datoare României pe plan financiar. Ceauşescu era orgolios şi nu ar fi acceptat ca acţiunile lui să depindă de cineva din afară. Ii ajungeau ingerinţele sovietice.
„Generalul Pacepa scria în 2006, că facilităţile de cercetare, pilot şi producţie pentru arme bacteriologice şi chimice au fost subordonate Ministerului Apărării Naţionale şi coordonate de generalul Mihai Chiţac, şeful trupelor chimice. Proiectul nuclear a fost coordonat de ministrul de Interne, iar din martie 1978 de şeful Departamentului Securităţii Statului, Teodor Postelnicu”. Aceasta poate fi o informaţie sigură.
Dezvoltarea relaţiilor dintre cele două state a condus la o nouă întâlnire, în Libia, în 1979 (8-9 aprilie) la Benghazi, a celor doi conducători de state. Dacă Gadafii era interesat de informaţiile pe care le deţinea România cu privire la stadiul contactelor între Egipt şi Israel, dar şi dintre statul evreu şi Organizaţia de Eliberare a Palestinei (OEP), partea română vroia să evite să fie afectată de noua criză a petrolului declanşată de revoluţia islamică din Iran. Cum România îşi deschise un număr foarte mare de şantiere de construcţie în Libia, iar autorităţile libiene trebuiau să plătească toate aceste servicii, cele două state au căzut repede de comun acord să îşi mărească schimburile comerciale.
Se mai spune, fără dovezi, că imediat după fuga în Vest a lui Ioan Mihai Pacepa, Nicolae Ceauşescu a căutat să îl elimine pe omul care până la trădare îi fusese unul dintre cei mai de încredere apropiaţi. Şi cum „prietenul la nevoie se cunoaşte”, Gaddafi l-a sfătuit pe Ceauşescu, la începutul anilor 80, să apeleze pentru „lichidarea „problemei” la „Carlos Şacalul”. Colonelul Sergiu Nica afirma într-un raport, în 1990 că CIE l-a folosit pe "Carlos Şacalul" pentru "neutralizarea trădătorului Pacepa", fiind confirmat şi de alte surse din cadrul serviciilor de informaţii din România.
Dictatorul libian tocmai îi comandase atunci cunoscutului terorist asasinare preşedintelui american, Ronald Regan. Preţul pe care era dispus să îl plătească Gaddafi pentru „capul” lui Reagan era de 100 de milioane de dolari, în schimb Ceauşescu era dispus să achite două milioane de dolari lichidare fostului „prieten”. Cum ambele atentate trebuiau să aibă loc pe teritoriul SUA, teroristul le-a acceptat la pachet. Pentru ducerea la îndeplinire a planului, spionajul românesc apelase pentru a-i facilita misiunea lui Carlos la fostul comandant al unităţii speciale "Task Force 157" din Vietnam, Edwin P. Wilson, ce avea legături cu CIA-ul. Soarta a făcut ca Wilson să intre pe mâna autorităţilor americane într-o altă problemă. La interogatoriu acesta a cedat şi a devalut planurile de asasinare a lui Regan şi Pacepa.
Intre 4 şi 6 martie 1985, Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit pentru ultima dată cu liderul libian. Vizita la Tripoli a dictatorului român fusese oarecum forţată de împrejurări neplăcute pentru staul român, Libia rămăsese în urmă cu plata serviciilor furnizate. Problema nu a putut fi rezolvată, la alt nivel, aşa că Ceauşescu s-a hotărât să se implice personal în soluţionarea acesteia.
In 1986, ca urmare a implicării tot mai accentuate a Libiei în susţinerea terorismului, SUA A bombardat capitala libiană, inclusiv reşedinţa lui Gaddafi. Dictatorul libian a scapat ca prin minune, dar fiica adoptivă a acestuia şi-a pierde viaţa.
Atacul asupra Libiei a stârnit furia lui Nicolae Ceauşescu care a condamnat în termeni duri bombardamentul american, crescând, totodată, exportul de arme româneşti către Libia. Ultimul acord de export de arme şi muniţie realizat de România către Libia a fost încheiat în 1989.
Răsturnarea regimului comunist din România şi executarea lui Ceauşescu îl vor întrista pe liderul libian care se va simţii ofensat de „noile autorităţi” române. Acuzaţia care l-a înfuriat pe Gaddafi a fost zvonul lansat în zilele Revoluţiei, cum că terorişti arabi, în speţă libieni, au participat la „apărarea” dictatorului român. In ianuarie 1990, o delegaţie libiană a sosit în România pentru a investiga dacă miile de elevi libieni ce erau şcoliţi de statul român s-au implicat în evenimentele din decembrie. După 1990, schimburile economice între cele doua state au scăzut dramatic, chiar şi aşa statul libian a rămas dator unor companii din România cu peste 100 de milioane de dolari.
In| realitate, datoriile şi contractele făcute de România în Libia aveau rostul de a da oamenilor de lucru în contextul nesustenabilităţii ritmului de producţie din România, să scape de surplusul de produse industriale din depozitele româneşti şi de a mitui autorităţile libiene să se angajeze pe termen lung la livrarea de produse petroliere la preţuri fixe. Ceauşescu voia ca Gaddafi să-i fie dator, răsplătindu-l cu capital politic. Apropierea celor doi lideri e normală ca în cazul oricăror lideri autoritari. Mult mai bun prieten a fost cu Şahul Iranului care era foarte pro-american. Iar Gaddafi a fost bun prieten cu fratele fostului preşedinte american Jimmy Carter. Legătura nu e aşa tranşantă cum s-a afirmat după așa-zisa revoluție română.

.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu