La nivelul discursului
public, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică erau cei mai mari duşmani de pe
pământ. Însă timp de 11 ani, între 1922 şi 1933, Berlinul şi Moscova aveau să
colaboreze extrem de strâns într-unul dintre cele mai sensibile şi secrete domenii
pentru toate naţiunile: cercetarea militară. Izolate la sfârşitul Primului
Război Mondial, atât Germania cât şi Rusia doreau să-şi dezvolte capacităţile
militare.
Germaniei
i se interziceau astfel de activităţi prin Tratatul de la Versailles, unde
capacitatea sa militară era sever restricţionată. Uniunea Sovietică nu avea
capacităţile tehnice pentru dezvoltare şi era izolată pe plan internaţional. În
1922 cele două ţări aveau să uimească lumea prin semnarea Tratatului de la
Rapallo, intermediat de Turcia. Dacă tratatul dintre Germania şi URSS din
aprilie era doar un simplu tratat de cooperare, o serie de acorduri secrete au
venit ulterior să stabilească exact cadrul cooperării militare. Liderii
militari germani care aveau să-i aducă lui Hitler majoritatea victoriilor au
fost pregătiţi în Uniunea Sovietică în perioada în care aliaţii occidentali
credeau că Germania nu se va putea reînarma.
Acordul secret
Pe
11 august 1922, armata Germaniei şi Armata Roşie au semnat un acord secret care
le permitea germanilor să înfiinţeze baze militare în Uniunea Sovietică.
Documentul acoperea problemele cooperării secrete germano-sovietice în domeniul
dezvoltării blindatelor, aviaţiei şi armelor chimice. Acordul sovieto-german
din 11 august 1922 stabilea principiile acestei cooperări: dezvoltarea
tehnologiilor militare avansate, cooperarea în domeniul studiilor teoretice,
stabilirea unor programe de pregătire independente de terţi, dezvoltarea şi
testarea tactică a sistemelor de armament interzise prin Tratatul de la
Versailles (blindatele şi aviaţia); dezvoltarea şi educarea cadrelor militare
specializate în toate domeniile militare; dezvoltarea unor noi strategii şi
tactici bazate pe noile sisteme de armament. Seriile de pregătire a militarilor
germani în URSS nu trebuiau să stea mai mult de un an pe teritoriul sovietic.
Bazele
germane stabilite în URSS urmau să fie folosite pentru eforturile de cercetare
şi testare, pregătirea tactică, evaluarea pregătirii în domeniile interzise de
Tratatul de la Versailles. În schimbul acestor privilegii germanii urmau să
permită ofiţerilor Armatei Roşii să facă exerciţii împreună cu ofiţerii lor în
cadrul aplicaţiilor din URSS, de asemenea urmând să ofere şi toate informaţiile
legate de descoperirile din tehnologia militară. În anul 1924 armata germană a
deschis la Moscova un birou pentru coordonarea activităţilor din Uniunea
Sovietică. Treptat, mai multe capacităţi industriale au fost transferate în Uniunea
Sovietică pentru construirea de prototipuri pentru tancuri, avioane şi
submarine. Cooperarea germano-sovietică ar fi trebuit să fie benefică pentru
ambele părţi, însă germanii au ştiut cum să profite la maxim de oportunităţile
oferite.
Dezvăluirea
Cooperarea
secretă în domeniul militar a fost expusă în public pentru prima oară în anul
1926. În condiţiile în care Reichswehr (armata germană din perioada republicii
de la Weimar) importa în secret muniţii şi arme interzise din Uniunea
Sovietică, social-democraţii germani aflaţi la guvernare au realizat că Moscova
se folosea de această rută pentru înarmarea organizaţiilor comuniste
clandestine. În toamna anului 1926 social-democraţii germani au protestat
public faţă de aceste importuri secrete. Pe 2 decembrie 1926 ziarul britanic
Manchester Guardian a publicat un articol în care afirma că în cadrul
Reichswehr există o aşanumită Sondergruppe R (Gripa specială R) destinată
colaborării militare secrete cu Uniunea Sovietică. Acest articol a provocat o
adevărată furtună mediatică. Pe 16 decembrie 1926 comuniştii germani au
declanşat o campanie de presă în care au respins toate acuzaţiile
social-democraţilor. Până la urmă întreaga afacere a fost muşamalizată, însă
semnalul de alarmă fusese deja tras.
Conspirativitate deplină
Cercetările
militare germane secrete din Uniunea Sovietică şi programele de pregătire
solicitau o organizare extrem de eficientă. Companiile civile şi militare germane
au colaborat extrem de eficient pentru a realiza o conspirativitate totală. Mai
mult decât atât, germanii au aplicat un sistem de contabilitate dublă extrem de
eficient.
Astfel
era ţinută o contabilitate publică destinată Consiliului de Control Aliat care
verifica respectarea prevederilor Tratatului de la Versailles, ca şi
parlamentarilor. Operaţiunile financiare secrete fdin cadrul proiectului comun
cu sovieticii erau înregistrate în aşa numitul “Registru Albastru” care putea
fi consultat doar de un număr restrâns de militari şi oameni politici. Datorită
faptului că rubla sovietică nu era monedă convertibilă iar marca germană a
suferit perioade de inflaţie acută a fost stabilit la nivel politic o rată de
schimb fixă pentru întreaga perioadă în care proiectul de cooperare a fost pus
în aplicare: o ruplă pentru 2,16 mărci. Se estimează că Germania a cheltuit
aproximativ 10 milioane de mărci anual – o sumă totală de peste 100 milioane.
Din aceşti bani, cei mai mulţi au fost cheltuiţi pentru cercetările de aviaţie.
Când
trebuiau să plece în Uniunea Sovietică, ofiţerii germani primeau paşapoarte cu
nume false emise de Ministerul de Externe. Pentru o acoperire suplimentară
aceşti ofiţeri călătoreau de obicei singuri. Germanii erau extrem de atenţi în
cadrul acestei operaţiuni: existau inclusiv instrucţiuni pentru modul în care
trebuiau să se îmbrace ofiţerii transferaţi pentru pregătire în URSS.
Participanţii la programele de pregătire în URSS erau trecuţi în rezervă,
astfel încât să nu figureze ca ofiţeri activi. Această practică a “rotirii”
ofiţerilor a permis pregătirea unui număr mult mai mare de cadre decât permitea
de fapt Tratatul de la Versailles. În cazul în care un ofiţer german murea în
URSS ca urmare a unui accident în timpul antrenamentelor cadavrul său era
repatriat în secret într-un container care în scripte figura ca conţinând piese
metalice. În drum spre Uniunea Sovietică ofiţerii germani treceau prin Letonia,
la graniţa cu URSS fiind aşteptaţi , numele lor false fiind trimise în avans
pentru a elimina orice fel de confuzii. După încheierea programului de
pregătire ofiţerii germani se întorceau acasă prin Leningrad, de unde se
îmbarcau pe una din puţinele nave de pasageri existente. Sovieticii nu au avut
astfel de probleme: organizaţia care se ocupa de contactele cu germanii nici
măcar nu exista din punct de vedere oficial, iar Moscova nu trebuia să dea
nimănui socoteală de modul în care îşi cheltuia banii.
Bazele germane din URSS
Şcoala
de tancuri germană din Kazan a avut numele de cod Kama şi a început să fie
construită în 1926. În 1929 şcoala pentru ofiţeri de blindate “Kama” era
funcţională, fiind dotată cu şase tancuri de 23 de tone (înarmate cu tunuri de
75 mm) şi trei tancuri de 12 tone, dotate cu tunuri de 37 mm. Sovieticii au
contribuit cu 12 tancuri de tip Carden-Lloyd cumpărate de la britanici. Şcoala
a fost condusă de generalul german von Lutz, printre profesori numărându-se şi
părintele doctrinei Blitzkrieg-ului, Heinz Guderian. În cadrul acestei şcoli nu
erau purtate uniforme, ofiţerii germani participând la cursuri îmbrăcaţi în
haine civile. În timpul aplicaţiilor practice, germanii purtau uniforme
sovietice, însă fără însemne. În ceea ce priveşte aviaţia, între anii 1921-1924
germanii au construit o fabrică pentru asamblarea de aeronave la Lipeţk.
Curusrile au fost demarate în anul 1925 şi au durat până în anul 1933. O
fabrică Junkers a fost ridicată la Fili, în apropierea Moscovei. Producţia
prevăzută pentru această uzină era de 300 de avioane pe an – cifră care n-a
fost atinsă niciodată. Specialiştii germani s-au plâns permanent de faptul că
ruşii furau tot ce le pica sub mână. La şcoala de aviaţiei de la Lipeţk
germanii au dus 60 de aparate de zbor pe care le-au folosit la antrenamente. În
vara anului 1931 au fost organizate aplicaţii de mare anvergură care mimau
adevărate bătălii aeriene. Spre deosebire de şcoala pentru tanchişti din Kazan,
şcoala de aviaţie de la Lipeţk nu avea un program foarte bine stabilit,
punându-se accent pe imaginaţie, inovaţie şi experimente. Până în anul 1933 peste
1.200 de piloţi germani au fost antrenaţi la Lipeţk. Germanii au efectuat
inclusiv cercetări pentru dezvoltarea armelor chimice, la baza cu numele de cod
Tomka, la Podosinky, în regiunea Samara de pe Volga. Au fost efectuate inclusiv
aplicaţii practice pe scară largă în anul 1926. Pe lângă toate aceste baze de
antrenament şi cercetare a fost înfiinţată la Moscova şi o şcoală pentru
ofiţeri de stat-major, printre absolvenţii căreia s-au numărat viitorii
mareşali nazişti Keitel, Mannstein şi Model.
Neîncredere reciprocă
Pe
toată perioada acestei cooperări sovieticii au lăudat permanent tehnologia
germană. Ofiţerii Moscovei au aflat majoritatea detaliilor referitoare la
cercetările germane. Au fost extrem de impresionaţi de faptul că mitralierele
grele germane puteau să fie transformate în mitraliere anti-aeriene în mai
puţin de 30 de secunde. Tunul anti-aerian german de 75 mm îşi trimitea
proiectilele la o distanţă dublă faţă de cea realizată de piesele de artilerie
sovietice, iar elementele optice fabricate de Siemens şi Zeiss erau de o
calitate mult superioară.
Spre
dezamăgirea sovieticilor însă, ori de câte ori aveau o cerere mai specială,
germanii găseau de fiecare dată scuze pentru neîndeplinirea ei. Adeseori
sovieticii aveau sentimentul că germanii ascundeau anumite descoperiri sau
concluzii. Pe de altă parte Moscova nu a arătat niciodată germanilor tancul lor
T-34, cel mai bun tanc proiectat înainte de izbucnirea războiului. Germanii
erau de foarte multe ori nemulţumiţi de stagiile petrecute alături de
sovietici, deoarece le erau furate bunuri comune pentru ei (săpunuri, stilouri,
pastă de dinţi, unelte, dulciuri) care însă lipseau în totalitate din Uniunea
Sovietică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu