luni, 20 mai 2013

ROMÂNIA - NIVELUL DE TRAI ȘI PRODUCTIVITATEA MUNCII IN COMUNISM - COMPENDIU


                     Faţă de ţările cu o economie dezvoltată, din spaţiul occidental, România a avut întotdeauna o productivitate a muncii scăzută. Inainte de Al Doilea Război Mondial, proprietățile agricole mici erau ineficiente, terenul agricol era fărâmițat şi astfel lucrările mecanizate nu erau rentabile. Rezultatul a fost producția scăzută pe locuitor.
Productivitatea muncii în industrie era ceva mai mare. In 1938 doar 10% din forța de muncă era ocupată în industrie, dar producţia industrială reprezenta 31% din PIB. După terminarea războiului, producția industrială şi agricolă a crescut în toată lumea în procesul de refacere, prin capitalizare masivă şi datorită disponibilității forței de muncă.
Procesul de modernizare ce a avut loc după cel de Al Doilea Război Mondial a dus la cresterea productivității muncii în majoritatea sectoarelor economice.
Agricultura română a resimțit puternic pierderea de forță de muncă în război și apoi prin deplasarea ei explozivă spre industrie. A mai simțit lipsa de interes a autorității centrale şi demoralizarea țăranilor. Ea avea o productivitate foarte scăzută, poate chiar mai scăzută decât cea dinaintea războiului. In agricultură era implicată 28% din forța de muncă a României comunismului târziu, dar aceasta contribuia la PIB cu doar 14%. Nu înseamnă, însă, că agricultura nu se afla în atenția extrem de interesată a guvernului, dar rezultatele modernizării s-au arătat greu, alături de ostilitatea țăranilor rămași cu numai 25 de ari lot ajutător”. Pe de o parte, productivitatea muncii în agricultură nu putea crește în ritmul industriei, iar pe de alta guvernul comunist era mai interesat de industrializarea României, țară mult rămasă în urmă pe plan european. Agricultura și exporturile agricole au constituit mereu o sursă bună de obținerea fondurilor pentru investițiile în industrie, dar și de plată a împrumuturilor externe.

Ca urmare, productivitatea muncii în industrie a avut un alt trend şi astfel în primele trei decenii de conducere comunistă industria a crescut în medie cu 7.9% pe an. Acest lucru s-a datorat, in principal, achiziţionarii de  tehnologie modernă, prin perseverenţa şi ambiţiile patriotice ale lui Nicolae Ceauşescu. Paradoxal, el a fost executat mişeleşte, de aşa-zişii revoluţionari, printre alte învinuiri fictive, tocmai pentru sabotarea economiei. Urmaşii lui, din noua guvernare vopsită a fi capitalstă, nu au sabotat economia ci au distrus-o din temelii, fără a fi traşi la răspundere.
Rata de crestere a productivitatii muncii a crescut rapid, dar nu pe măsura celei din alte economii din Europa de Est. Unele surse neverificate susţin că România s-ar fi aflat pe ultimul loc, din punct de vedere al PIB / locuitor, în C.A.E.R. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre ritmul de creştere industrial, care a ocupat mereu un loc de frunte în C.A.E.R. şi pe plan mondial.
La sfârşitul anilor '70, capitalul si forţa de muncă disponibilă au scazut drastic şi astfel a devenit imperios necesară creşterea productivităţii muncii. Incapacitatea guvernului de a rezolva problema productivităţii a fost cauza principală a crizei economice din anii '80. Autorităţile centrale declarau că în perioada 1980-1990 productivitatea muncii se va dubla. Aceste declaraţii erau în mare parte nerealiste, având în vedere specificul nediscilinat al forţei de muncă create prin metode rapide. Astfel, in 1988, producţia industrială şi-a încetinit creşterea.

Ritmul investiţiilor industriale era cu mult mai mare decât cel de pregătire profesională a forţei de muncă atrase din mediul rural, din agricutură. Golirea satelor de forţa de muncă tânără a influenţat o criză de forţă de muncă în agricultură. Aceasta a condus la măsura de forţare a lucrătorilor din mediul neproductiv şi bugetar, a elevilor, studentilor, a armatei etc. să presteze diferite munci “voluntare”. Tot din surse neverificate, s-a afirmat că în 1988 mai mult de 800.000 de elevi, studenti si neproductivi ascunşi prin birouri au fost folosiţi la muncă în folosul statului roman, 750.000 fiind implicati in agricultura si 52.000 în construcţii. Dar munca este încă o mare pedeapsă pentru leneşi, în România, aşa că măsura s-a dovedit nepopulară şi criticată după răsturnarea” din decembrie 1989.
Agricultura trebuia ajutată din afară mai ales în perioadele de recoltări de vară în pantaţii de fructe şi căpşuni, dar, mai aes, la recoltările de toamnă. Pentru tractorişti şi personalul tehnico-ingineresc din agricultura socialistă s-a folosit mereu noţiunea de “schimb prelungit”, sau de “zi lumină“. Schimbul prelungit se întindea adesea din zori şi până la ora 10 noaptea. Tractoriştii erau extenuaţi şi munceau ca nişte sclavi în frig sau sub un soare torid, neavâd alternativă pentru un alt loc de muncă omenesc. Tractoarelor li s-a adăugat foarte târziu cabine sumare cu acoperiş şi prelate laterale. Intr-o altă etapă li s-au prevăzut cabine mai complete cu strctură de rezistenţă la eventuale răsturnări. In ultima etapă, tractoarele au fost dotate cu cabine complet închise, cu pereţi de sticlă şi structură de rezistenţă. Aceste cabine nu aveau proiectată o ventilaţie, aşa că tractoriştii îşi improvizau unele mici ventilatoare pentru vară. Pentru iarnă au conceput o deviaţie a eşapamentului prin cabină, la picioare.

Tractoriştii, tehnicienii şi inginerii erau obligaţi să lucreze sâmbăta şi duminica, atât vara cât şi iarna, mereu se găsea ceva de terminat în lucrări sau în reparaţii. Numai vremea proastă venea în ajutorul lucrătorilor de stat din agricultură Campaniile agricole nu se mai terminau nici de Crăciun şi nici de Paşti, aducând nemuţumiri. Cei ce reuşeau să părăsească agricultura erau mai mult decât fericiţi, având sentimental scăpării din sclavie. Tractoriştii nu au beneficiat niciodată de recunoaşterea muncii lor ca “muncă grea”, deşi munceau în condiţii extreme meteorologice şi cu o durată mult prea mare a yilei de muncă. In mai toate toamnele nu s-a reuşit terminarea arăturilor, mai ales din cauza intemperiilor şi a lipsei numărului necesar de tractoare în perioadele de vârf ale lucrărilor agricole. Pentru a se termina arăturile, se lucra şi iarna, când tractoarele puteau intra pe tarlalele îngheţate. Tractoriştii se sculau la ora 2 noaptea şi intrau în lucru pe la ora 3 noaptea. Se ara până pe la orele 8-9 dimineaţa, când soarele înmuia terenul. Nimeni din govern nu se gândea să le acorde tractoriştilor spor salarii de noapte şi de ger, sau alte sporuri la care indrituiţi. In aceste condiţii instituţionale ale muncii în agricultură au condus încet, dar sigur, la scăderea productivităţii muncilor mecanizate, pe calea nemulţumirii tractoriştilor. Agricultura a suferit şi de o folosire neeconomică a numărului de tractoare. Mutarea tractoarelor de la o tarla la alta în timpul zilei de lucru şi deplasarea la alte untăţi, sau în alte judeţe, pentru ajutor, răpeau mult din productivitatea mecanizării.

Se spune că productivitatea muncii din industrie a fost şi ea influenţată foarte mult de salariile mici ale muncitorilor, de primele salariale mici, de timpii morţi datoraţi adunărilor politice şi pregătirii defilărilor pentru 1 Mai şi 23 August, sau datoraţi unor divese activităţi neproductive. Este adevărat, dar cu toate acestea nu existau condiţii de sărăcie ca după 1989. Se poate vobi critic despre multe carenţe ale organizării muncii şi de imposibilitatea muncitorilor de a participa la deciziile ce influenţau condiţiile de muncă şi salariile. Nu trebuie uitat însă că statul comunist asigura multe gratuităţi pentru întregul popor, precum gratuitatea medicală, şcolară, bilete de odihnă extrem de ieftine, tabere gratuite pentru copii şi tineret, dar şi reduceri de tarife în transporturi, sau la consumul de energie electrică, etc. Cantinele muncitoreşti, şcolare şi studenţeşti erau foarte ieftine şi disponibile.
O plagă a întregii economii era implicarea în viaţa şi chiar în conducerea intreprinderilor a “organizaţei de partid” şi, mai ales, a “Instructorilor de partid”, trimiși de la nivel central, judeţean, municipal, sau orășenesc. Pe deasupra, în număr mai mic, întreprinderile şi instituţiile mai erau călcate şi de “instructori de sindicat”. In fața unor directori mai slabi, toţi aceia afişau o atitudine de superioritate şi îşi permiteau să dea “indicații” pe linia documentelor recente de partid. “Vizitele” lor “de lucru” răpeau mult din timpul directorilor şi aşteptau chiar trataţii lungi. Pătura instructorilor de partid a constituit o plagă extrem de păguboasă şi neproductivă, întinsă peste viaţa economică şi socială a ţării. In epoca de după 1989, zecile de mii de instructori de partid şi de sindicat  au fost înlocuiţi de sute de mii de contabili, tot neproductivi, iar majoritatea foştilor instructori s-au refugiat în domeniul financiar-contabil.

Venitul mediu anual pe cap de locuitor era foarte scăzut, muncitorii din România fiind printre cei mai prost platiţi din Europa. Dar veniturile statului erau îndreptate cât mai mult posibil spre investiţii şi cât mai restrictiv spre consum, concepţie economică total pierdută după 1989. Au existat şi investiţii ce serveau numai nomenclaturii de partid, sau investiţii megalomane de genul Casei Poporului.
Deşi în perioada 1951-1982 economia a crescut in medie cu 9.2% pe an, salariile au crescut cu doar 4.9%. Cu toate acestea nu se putea vorbi de sărăcie.
In 1983, Nicolae Ceausescu, frustrat de productivitatea scazută a decis să lege veniturile muncitorilor de indeplinirea planului întreprinderilor în care munceau. După aceată dată, un muncitor primea 80% din drepturile salariale indiferent de performanţele întreprinderii, iar 20% depindeau de productivitatea individuală.
Măsura respectivă a scazut mult moralul muncitorilor cu reflexie spre productivitatea muncii. Muncitorii erau acum penalizaţi pentru lucruri pe care nu le puteau controla, precum penele de curent, lipsa pieselor de schimb, etc.
Reactia muncitorilor a fost simpla: produse finite cu defecte, absenteism excesiv, alcool la locul de muncă, unele proteste repede înăbuşite şi dictonul: “Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.

Lipsei de seriozitate a muncitorilor şi carenţelor din organizare şi funcţionare (cum ar fi penele de curent electric), partidul le-a răspuns cu prelungirea programului de lucru, pentru îndeplinirea planului. Pe deasupra, s-a folosit intensiv şi extinderea patriotică a programului de lucru în zilele de sâmbătă şi duminică. Declararea acestor zile drpt lucrătoare se anunţa totdeauna pe filiera de partid, de la centru până jos, la întreprinderi şi instituţii.
După protestele ce au avut loc, în 1987, la uzina de tractoare din Brasov şi la uzina Steagul Roşu” din acelasi oraş, Nicolae Ceausescu a anunţat că până la finalul anului 1990 vor fi crescute toate salariile şi pensiile.
Contrar metodelor testate în celelalte ţări comuniste, în care se încerca diferenţierea muncitorilor buni de cei slabi, prin intermediul salariilor, în 1988 şi 1989, în România, diferenţa dintre cel mai bine plătit şi cel mai slab plătit a scazut şi mai mult. Cei cu salariile cele mai mici au primit o mărire salarială de 33%, în august 1988, iar pentru cei cu salariile cele mai mari ar fi trebuit să se aplice o mărire salarială de 10%, în 1989.
In locul unor concesii ce ar fi sporit nivelul de trai al cetăţenilor, Nicolae Ceauşescu a continuat să ofere acestora discursuri prin care le cerea să se sacrifice pentru socialism şi pentru o viata mai buna a generatiilor viitoare. Din cauza scăderii nivelului de trai acele discursuri motivaţionale au devenit ineficiente şi muncitorii s-au simţit îndepartaţi de instituţiile care ar fi trebuit sa le apere drepturile.
Pe lângă nemulţumirile legate de instituţiile ce ar fi trebuit să le apere interesele, muncitorii erau nemulţumiţi şi de programul prelungit de muncă care se impunea, cu toate că programul săptămânal fusese scăzut, în 1982, la 46h / săptămână şi, în 1985,  la 45h / pe săptămână. In realitate muncitorii petreceau la muncă peste 48h / săptămână, până la 60 deore, prin programe prelungite impuse pentru ealizarea planului. In ultimii ani ’80, alte cateva zeci de ore se pierdeau la cozile pentru alimente, benzin, etc., în familiile care nu dispuneau de ajutorul unor părinţi pensionari.
Sistemul de recrutare şi repartizare a muncitorilor era foarte slab, producând o nemultumire imediată a muncitorilor meritoşi. Această nemulţumire a făcut ca în perioada 1982-1986, 28% din forţa de muncă din industrie să îşi schimbe locul de muncă, sectorul minier fiind lovit şi mai puternic.
Pentru a descuraja părăsirea locului de muncă, Nicolae Ceauşescu a introdus în legea salarizării, din 1983, un articol prin care se cerea noilor angajaţi să păstreze acelaşi loc de muncă pentru cel puţin cinci ani. Dacă un muncitor pleca înainte de termen ar fi pierdut sporul de vechime şi trebuia să suporte costurile de instruire. Aceasta masură nu a avut tocmai efectul scontat.
Toate aceste nemulţumiri au ieşit la iveală în decembrie 1989, când regimul Ceauşescu a căzut, cu ajutorul serviciilor secrete stăine şi al marilor puteri..

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu