miercuri, 22 mai 2013

ROMÂNIA - SISTEMUL ECONOMICO - FINANCIAR IN COMUNISM


               
Buget, prețuri și profit

Principiul de bază al distribuirii venitului național pe timpul lui Nicolae Ceaușescu a fost creșterea procentului de acumulare în detrimentul procentului de consum. Pe lângă faptul că s-a apăsat pe consumul la nivel național, acesta s-a abătut și asupra populației, cu nemulțumirea de rigoare. Orice sumă rămasă disponibilă trebuia îndreptată spre dezvoltare. 

Această concepție a ajutat ca România să facă un salt economic și social unic în istoria sa și greu, sau de egalat în viitorul capitalist al țării, când totul se așteaptă de la finanțele externe. Regimul comunist a exploatat intens forța de muncă și resursele țării, chiar dacă pentru foarte mulși cetățeni munca era o grea pedeapsă. Această mobilizare a resurselor materiale și de muncă nu se poate realiza în noua conjunctură economico-financiară. Foarte repede, sub umbrela drepturilor omului, ne-munca a devenit un sport național. Rușinos, dar adevărat, Cu mențiunea că cei care ar dori să muncescă nu prea mai unde, după două decnii de distrugere a intreprinderilor socialiste.

Datorită sistemului economico-financiar comunist, principiul cererii și ofertei nu a funcâionat în România, între anii 1948-1989. Prețurile erau calculate de către un corp guvernamental și erau întocmite  conform ideologiei comuniste. Conform principiilor Marxiste, prețurile la mărfurile de bază pentru populație au fost menținute artificial la un nivel căi mai scăzut. Această  politică a fost menținută până în anul 1982, când 220 de alimente au fost scumpite cu 35%.
Chiar și după această creștere, prețul de vânzare al produselor alimentare era sub prețul de producție al acestora, iar diferența era subvenționată de stat.
In același timp, prețul pentru produsele ce erau considerate bunuri de lux - haine importate din Occident, aparate radio, casetofoane, televizoare, frigidere, automobile, etc.,erau mult mai mari decât prețul de achiziție, sau de producție. Astfel România era țara cu cel mai mic nivel de acumulare al produselor de uz îndelungat din Europa de Est, exceptând Albania.

Datorita sistemului centralizat de control al prețurilor, au apărut perturbări grave ale economiei. Pentru că în România nu exista o piață liberă care sa regleze raportul cerere-ofertă, existau produse care aveau cerere foarte mică, dar care erau produse în cantități foarte mari și produse cu cerere foarte mare și ofertă foarte mică. Acest sistem a dus la o lipsă acută a unor produse, inclusiv dintre cele de bază.
Chiar dacă această practică a fost un eșec, conducerea statului a refuzat sa renunțe la ea, iar la sfârșitul anilor '80 se dorea chiar creșterea rolului statului în calcularea prețurilor.
In perioada 1980-1989 excedentul bugetar era ceva obișnuit. De exemplu, în perioada 1980-1984 excedentul bugetar a fost de 102 miliarde lei, iar în 1987 a fost 53 miliarde.

Acești bani erau folosiți pentru achitarea datoriei externe și pentru finanțarea proiectelor uriașe ale regimului îmbătat de succese.
Bugetul era impărțit în buget național și buget local. Pentru anul 1989 erau prognozate încasări la bugetul local de 25.5 miliarde, iar cheltuieli de doar 14 miliarde. Diferența de 11,5 miliarde lei trebuia sa fie transferată la Trezoreria Naționala de unde ar fi avut ca destinție finanțarea "dezvoltării societății românești", un eufemism pentru investiții controlate de stat în detrimentul bunurilor de consum și al serviciilor.

Taxele pe salarii și pe cifra de afaceri afectau foarte mult agenții economici și populația.
In anii '80 taxele plătite de populație au crescut cu 64.8%, oficialitățile susținând că populația plătește doar 1.2% din totalul taxelor. Acestea nu au ținut cont, în momentul calculării procentului că nu doar impozitul pe fondul de salarii influențează puterea de cumpărare, ci și impozitul pe cifra de afaceri.
Bugetul era compus din profitul companiilor de stat, impozitul pe fondul de salarii și impozitul pe cifra de afaceri.

Un mare procent din bugetul de stat nu a putut fi identificat din anunțurile oficiale. De exemplu, în 1989, 6.3% din buget nu a putut fi explicat. Cu toate viciile sale, politica de prețuri, impozite și de alocare a fondurilor, a condus la o viață normală a populației, fără fenomene de sărăcie. Orice cetățean avea asigurată subzistența, cheltuieile pentru odihnă anuală, călătorii interne și vacanțe la băi. Existau bani în buzunare, dar nu existau mărfurile dorite, mai ales alimentele cerute la export. Cheltuielile statului comunist se îndreptau obstinent spre investiții în economie și spre investiții sociale.


Cheltuieli

Finanțarea economiei naționale reprezenta, în 1989, 43% din cheltuielile bugetare.
Pe locul doi sa găsea asistenta sociala care, în 1989, reprezenta 25% din cheltuielile bugetare.
Bugetul alocat armatei, politiei și serviciilor secrete nu era disponibil pentru curioși. In 1989, peste 27% din cheltuielile bugetare nu erau justificate, față de doar 1.7% in 1965.

Politica de creditare

In perioada comunistă doar băncile de stat puteau sa ofere credite. Inițial dobânzile practicate de băncile de stat erau foarte mici și acopereau doar cheltuielile. După 1975 dobânzile la credite au crescut treptat și în anumite cazuri au ajuns și la 7%, incomparabil masi lici față de cele practicte după 1989..
In cazul restanțelor, dobânda putea ajunge și la 12%. Se practicau diferite penalizări pentru restanțe, pentru nerespectarea planului de investiții etc. Creditele destinate modernizării fabricilor aveau o dobandă de doar 1%, dar erau limitate la 5 milioane lei pe proiect si perioada de creditare era de numai 4 ani.

Moneda

In 1954 guvernul a stabilit paritatea leu / aur la 1 leu=148 mg aur, paritate ce a rămas valabilă până în 1989. Pe baza acestei parități se stabilea cursul de schimb al leului.
Pentru că economia României nu se supunea regulilor economice internaționale (ex: stabilirea prețurilor in funcție de cerere/oferta), cursul de schimb leu / valuta nu era real și astfel leul a devenit o monedă slabă și nu putea fi folosită în afara României.

Valuta putea fi deținută doar de către stat. Cetățenii României nu puteau deține valută sau conturi bancare în străinătate decât cu acordul statului.
Cetățenii României nu puteau deține, sau tranzacționa aur și nu puteau exporta diamante și bijuterii.
In 1989 un dolar valora aproximativ 14.5 lei. Datorita faptului ca populația nu putea deține valută, pentru a obține produse ce se găseau foarte greu pe piață, cetățenii foloseau țigări Kent ca moneda de schimb. In 1988, un cartuș de Kent valora aproximativ 100 $ (pe piața neagra), iar aceste țigări se vindeau numai la magazinele partidului, sau prin trafic nelegal.
La sate, moneda de schimb era reprezentată de produsele agricole.

Consumul

Deși producția agricolă a crescut, în perioada 1950-1980, de patru ori mai repede decât populația României, alimentele se găseau foarte greu și erau raționalizate, pentru a se putea asigura un export cât mai mare.
Raționalizarea alimentelor a început în anul 1981, după 28 de ani de pauză și a durat până la căderea regimului comunist. Rația a fost introdusă pentru a permite statului sa exporte cantități uriașe de alimente pentru a obține valuta forte ce era folosită la achitarea datoriei externe a României.
In 1985 un cetățean avea dreptul la 55 kg carne (peste, porc, vita etc.), 1.1 kg margarina, 10 L ulei, 15 kg zahar, 115 kg faina, 45 kg cartofi, 20 kg fructe si 114 oua pe an.
In realitate, lucrurile s-au înrăutățit și multi români nu puteau să obțină nici măcar aceste cantități. După 1981, nu au mai existat date în ceea ce privește consumul de alimente și alte produse / persoana. Datele furnizate nu erau, de cele mai multe ori, de încredere. Un exemplu este declarația din noiembrie 1988, în care Nicolae Ceaușescu susținea ca un român consuma în medie peste 3200 calorii pe zi și că este prea mult. O dieta zilnică de 3200 de calorii este exagerată pentru o persoană normală și dacă ar fi fost adevarat, Ceaușescu chiar ar fi trebuit să nu fie mulțumit de acest lucru. Dar, după cum bine se știe nu aceasta era realitatea, astfel că  românii nu se apropiau de acel consum. Poate împreună cu animalele din curte, la care li se dădea pâine în loc de grăunțe. 
După 1983, Nicolae Ceaușescu nu a mai dorit credite de la organizațiile internaționale, a scăzut importurile din țările ce aveau valută forte și a crescut exporturile către acestea. Acest lucru a dus la o scădere accentuată a nivelului de trai. Bani erau, dar produse nu. Datorită strategiei de mai sus, România avea surplus de valuta forte de peste 2 miliarde USD pe an, surplus ce era folosit pentru achitarea datoriei externe.
Datoria externă a fost achitată în aprilie '89, moment în care Ceaușescu a declarat ca în sfârșit România a dobândit independența politică și economică. După achitarea datoriei Nicolae Ceaușescu a interzis contractarea de credite din străinătate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu