DECEBAL

 

La Roma, la baza colinei Quirinale din nordul vechiului Forum roman, tronează columna care prezintă razboaiele de cotropire ale împaratului roman, Traian, în Dacia. Pe coloană este sculptată și înfățisșrea regelui dac Decebal. Pentru români poate fi acolo un moment de mândră reculegere. In sânul niciunei alte seminții de oameni contemporane lui nu a mai răsărit un asemenea conducător cu asemenea destin tragic. A infruntat plin de curaj cea mai puternică împărăție a vremii. A facut totul pentru a-si ocroti poporul. A sfidat înfrangerea la fel de curajos ca spartanii, iar moartea sa amintește de tragediile antice. 

Din nefericie, despre neamul, originea si familia lui Decebal stim astazi prea puține amănunte. Totuși, regele-erou nu a fost uitat de daco-geți. Numele său razbate din Istorie prin numeroase menționări care aparțineau triburilor trace din sudul Dunării, sau în inscripții din cele mai îndepartate colțuri ale Imperiului Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merită menționat că numele de Decebal a supraviețuit în mod bizar în Spania până în secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari, angajați de Roma după retragerea aureliană. Cum altfel se pot explica paralele fonetice ca Diego-Diegis, sau nume neașteptate precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortis, nume dacic), Don Boroista (Burebista), Don Salmoxen și Don Deciballo.

Merită să se zăbovească puțin și asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, conținea adjectivul dacic Balos, un nume raspandit în onomastica dacică, aparținând, tuturor straturilor sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el fiind la origini un tarabostes din vestul Daciei (Muntii Apuseni). Datorită caracterului său deosebit și al victoriilor militare a primit din partea populației dace numele de război de Decebalus (Zece Ursi sau Călărețul). De asemenea, războinicul dac a primit tronul și a fost ales conducător al Daciei. Printr-un gest nobil și înțelept, regele dac de atunci, Duras, a cedat puterea de bunăvoie iscusitului Decebal, cel pe care consângenii săi începuseră să il considere un veritabil semi-zeu încă din timpul vieții.


Strateg desăvârșit, diplomat iscusit, conducator înțelept:

"Foarte priceput în planurile războiului și iscusit la înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptator și se pricepea să folosească izbanda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrangere. Din acestă pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru romani" - Dio Cassius - Historia

După asasinarea lui Burebista, statul centralizat dac a fost afectat de o inevitabilă diviziune politică. Triburile daco-gete nu au mai rămas unite în uniunea statală în care le adunase regele-zeu. Ele s-au fragmentat in patru, apoi în cinci regate, dintre care cel mai mare și mai puternic se consolidase în Ardealul de azi. Pe fondul acesta, Imperiul Roman a profitat de situație, extinzând granițele prin cucerirea provinciilor getilor din sudul Dunarii. Daco-getii nu s-au lăsat impresionați de apropierea agresivă a unui vecin atât de puternic, răspunzând în forță. Multe capetenii razbonice gete iși purtau oamenii în luptă in teritoriile romane din Balcani și Panonia. Ei s-au dovedit atât de puternici încât au continuat să se amestece în disensiunile politice între Octavianus Augustus și Marcus Antonius. Incet, incet, romanii și-au dat seama că odată cu moartea lui Burebista, pericolul dacic pentru posesiunile lor din Balcani, nu dispăruse deloc, ci se amplificase. Contramăsurile Romei la Dunare constau în primă instanță în crearea unei zone tampon nelocuite pe malul sudic al Dunarii, din care triburile geților erau evacuate în teritoriul roman sau exilate în Carpați. Prin urmare, generalul Aelius Catus a mutat la sud de Istru 50.000 de geti pentru ca, mai apoi, în timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus,  A strămutatt forțat în Balcani aproape 100.000 de suflete de geti, barbati, femei, copii, batrani.

Lacomia crescandă a romanilor se manifesta printr-o politică de expansiune economică urmată de o îcercuire militară. Daco-geții nu au slabit insa atacurile, profitând de momentele de slabiciune ale Romei, punctate de schimbarile împaraților romani. Dacii au perseverat a se aliaza cu sarmații. Impreună, cele două popoare au organizat invazii puternice în Moesia, unde au fost decimate două legiuni trimise să le facă față. Până la inceputul domniei lui Domitian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forțe la Dunare. Insă, după cum relatează istoricul Iordanes, daco-geții au devenit alarmați de lacomia proverbială a împăratului roman, așa că au atacat Moesia, masacrând legiunile și omorând inclusiv comandanții. De partea geto-dacilor luptau bastarnii, roxolanii și iazigii. Expediția militară a dacilor a fost condusă, în premieră, de tânărul Diurpaneus.

Odata ajuns rege, Decebal a întărit armata și statul dac, stabilind legături cu popoarele vecine. Dacia era din nou mare și unită, cu frontierele cuprinse între Dunăre, Panonia, Nistru și Carpații Paduroși. In confruntările cu legiunile lui Domitian, dacii au obtinut o victorie zdrobitoare. Lui Oppius Sabinus i s-a retezat capul, împărtășind aceeași soartă cu guvernatorul Moesiei. Capetele celor doi au fost aduse în Dacia drept trofee de război. Alarmat de situașie, Domitian a venit personal la Dunăre. Impărat intransigent și calculat, el a făcut greșeala de a-l trimite contra noului rege dac pe generalul Cornelius Fuscus care, conform lui Tacit, era un conducator lipsit de prudență, temperamental și avid de glorie. Decebal nu a dorit o confruntare cu Fuscus, trimișând în acest sens mai multe oferte de pace, refuzate însă de Domitian. Refuzul împăratului roman l-a îndârjit și mai mult pe Decebal. Masacrul legiunilor lui Fuscus avea să se petreacă undeva pe valea Oltului din Carpati. Acolo, Decebal intinsese o cursă în care a pierit o intreaga legiune (V Alaudae), al carei steag a ajuns trofeu in mâinile dacilor.

Conform lui Juvenal, dezastrul armatei romane a fost comparabilă, ca proporții, cu înfrangerea suferită de generalul Varus în pădurile întunecate ale Germaniei, pe cand Roma era condusă de Augustus. Roma cea lacomă nu se lasa, astfel încat o nouă expediție desfașurată în anul 88 d.Hr. a încălcat din nou hotarele Daciei. De data acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost consul sever și disciplinat. Cunoscator al regiunilor, Tettius a invadat Dacia pe la Porțile de Fier ale Transilvaniei. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una extrem de sângeroasă, cu nenumarate victime în ambele tabere. Pacea era iminentă deoarece Decebal și-a văzut amenințată Sarmizegetusa, iar Domitian, la rândul său, era prins în lupte grele cu sarmații, iazigi, marcomanii și quazii. Anul urmator s-a semnat o pace care a durat 12 ani. Pentru prima dată în istoria sa Imperiul Roman era nevoit să incheie o pace umilitoare. Stăpana lumii era obligată sa-l recunoască pe Decebal rege al tuturor triburilor geto-dace și să-i platească despagubiri în sume de bani, în condițiile în care regele dac nu restituia nimic din prada de razboi, să-i asigure ajutoare militare, tehnică și mașini de război, să-i trimită ingineri și constructori care să-i ridice cetăți și forturi.

" Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pământ necunoscut unde se găsea aur, se decreta ca acolo este un dușman și se pregătea sămânța unor războaie sângeroase alături de cucerirea de noi comori " - Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)

Soarta lui Domitian a făcut să fie asasinat de un libert. A doua zi, în mare grabă, conspiratorii și generalii romani l-au ales împărat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept fiu și successor pe Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urmă era ambițiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber). Ajuns, în cele din urmă, împarat datorită calităților sale militare, Traian a moștenit o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domitian, ai carei cetățeni erau înglodați în datorii. Veștile despre aurul din munții dacilor nu mai reprezentau de multă vreme o noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei și instalarea legiunilor în munții săi era de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe langă jefuirea dacilor, de aurul si argintul strâns în generații, Roma urma a stabili la granițele de răsărit un avanpost important impotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliați cu popoarele asiatice precum sarmații, scitii și roxolanii, după cum avea să o demonstreze mai tarziu Istoria.

In fața colosului expansionist, statea un regat de oameni curajosi care nu cunoșteau frica de moarte. Cele două razboaie purtate de Traian împotriva daco-geților au fost nimic altceva decat o luptă surdă si crâncenă de apărare și supraviețuire a credincioșilor lui Zamolxis. Fiul adoptiv al lui Nerva moștenise un Imperiu aflat la apogeu, cu o armată imensă, unde disciplina și grija față de detalii erau respectate cu sfințenie. Conștient de dârzenia și forța dacilor, Traian nu a precupețit nimic. A trimis in Dacia cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodata într-o expeditie de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind absolut totul pentru înzestrarea și pregătirea legiunilor. Cu toate acestea, Istoria ar fi fost probabil alta dacă in fața lui Traian s-ar fi aflat armata uriașă ridicată de Burebista, armată care cuprindea toate confreriile de triburi daco-gete..
.

Altfel ar fi fost viitorul Daciei dacă Pacorus al II-lea, regele partilor, ar fi încheiat la timp alianța anti-romană pe care i-a propus-o Decebal. Nici măcar legiunile Romei nu ar fi facut față unui atac combinat prin care regele dacilor ataca la Dunare, iar armata imensă a parților urma să invadeze Armenia și Iudeea, plănuind să ocupe Egiptul, granarul Romei. In plus, regele dac trebuia să lupte și pe plan intern cu tendințele separatiste ale unei parți din aristocrația dacică, care era gata să-l părăsească trecând de partea romanilor în schimbul păstrării bogațiilor și rangurilor. După cum mărturisește Dio Cassius, regele dacilor a pus la cale, in anul 105 d.Hr, un plan care viza lichidarea fizică a noului împarat. In acest scop, a trimis în Moesia niște fugari care sa-l omoare. Planul a dat gres, deoarece spionii împaratului l-au bănuit pe unul dintre ei. Supuși chinurilor, cei doi au recunoscut tentativa pusă la cale de Decebal.

Un alt punct sensibil al confruntărilor l-a reprezentat momentul critic desfășurat în perioada celei de-a doua campanii militare din primul razboi dacic (101-102 d.Hr.). Atunci, planurile Romei erau cât pe ce să fie date peste cap. Decebal și-a întărit alianțele cu sarmații și a pregătit o ofensivă de proporții prin care urmarea lovirea armatelor romane din sudul Dunarii și tăierea căilor de aprovizionare pentru legiunile aflate în Dacia. Din nefericire, pe cînd traversau Dunarea iarna, gheata a cedat datorită unei încalziri bruște a vremii, iar o mare parte din armata formată din daci și sarmați a pierit înecată în apele Istrului. Tragicul moment a fost amintit atât de Dio Cassius cât și de imortalizarea sa pe Columna din Roma.

Dincolo de înfrangerea dacilor lui Decebal, ilustrată de dramatica cădere și distrugere a Sarmizegetusei, nu trebuie uitat că regele dac a dat lovituri puternice timp de 20 de ani Imperiului Roman, stăvilind, pe moment, cucerirea Daciei. Acțiunile sale diplomatice vizau nici mai mult nici mai putin decat crearea unui front comun antiroman al tuturor popoarelor libere din acea zonă. Linia de aparare închipuită de regele dac trebuia să se întindă pe la Rin până în Parția, având în mijloc Dacia. Sorții istoriei nu i-au fost prielnici. Pentru salvarea regatului său, Decebal a epuizat toate mijloacele posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade, tratate de pace, a oferit adăpost și protecție tuturor fugarilor și transfugilor care părăseau Imperiul Roman. Pe baza informațiilor istorice se află fără greseală că Decebal a fost fondatorul primului serviciu secret de informații de pe meleagurile noastre, regele dac construind o adevarata rețea de spioni bine pusa la punct, alcatuită din autohtoni și străini trimiși în Moesia, sau chiar la Roma ca să culeagă informații referitoare la pregătirea militară și deciziile romanilor.

O decurie condusă de Claudius Tiberius Maximus a pornit călări în mare grabă în urmarirea regelui. Insoțitorii săi au fost ucisi, romanii inconjurându-l pe Decebal. Regele rămâne rege și în acest ultim moment care i-ar fi speriat pe multi alții, șezat la umbra unui stejar secular, sprijinit de pământ într-un genunchi, Decebal și-a aseazat liniștit scutul și sabia alături. Un erou nu poatea fi prins, înrobit sau umilit. Eroul dacilor nu a avut soarta tristă împartășită de alți dinaști învinși de romani și obligați să mărșăluiască în lanțuri în urma carelor triumfale de pe străzile Romei. Așa au sfârșit-o Iugurtha, regele Numidiei, învins de Marius, apriga regină Zenobya a Palmyrei, prinsa de Aurelian, sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa caderea Alesiei. Ca un adevarat razboinic netemător de moarte, Decebal și-a luat singur zilele, preferând sa meargă în tainica împarație subpamanteană a lui Zalmoxis, sau în țăriile cerului unde il aștepta Gebeleizis.

Capul și mână dreaptă a regelui-erou au fost retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus și au fost duse și expuse în cartierul militar al lui Traian drept trofee de pret. Scopul era unul eminamente psihologic, romanii sperînd ca populația autohtonă supraviețuitoare să fie demoralizată de sumbra priveliște. Pentru a-i liniști pe plebeii Romei care de 20 de ani se temuseră de un asemenea dușman redutabil, capul și mâna regelui dac au fost conservate intr-un butoi cu miere și trimise la Roma. O inscripție descoperită în Ostia relatează că relicvele au fost aratate mulțimii după care, în urletele de bucurie ale acesteia, au fost aruncate pe scarile Gemoniei în rîul Tibru. Era locul unde se expuneau dupa executare cadavrele creștinilor și oponenților Imperiului...

Este evident că înainte de a fi profanat de cotropitori, capul lui Decebal a servit drept model pentru reprezentările realiste de pe Columnă. Mai mult decat atât, în anul 1822, cu ocazia săpăturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un bust de marmura cu inaltimea de 1, 5 metri care il reprezinta fidel pe Decebal. Bustul din care regele dac priveste demn și misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astăzi în Muzeul Vaticanului. Merita zăbovit puțin asupra sinuciderii lui Decebal, faptă privitaă de astă dată din punct de vedere strict spiritual. Astăzi, atât creștinismul cât și marea majoritate a religiilor condamnă sinuciderea, privită drept un păcat greu și o greșeală de neiertat. Dacii, practicanți ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia, detașarea de cele lumești și libertatea, Nu se temeau de pedepsele de după moarte cu care mai tarziu aveau să-și înspăimânte credincioșii, religiile patriarhale de origine semită.

Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pământ, fie pe lumea cealaltă.