KALININGRAD - KONISBERG

Kaliningrad este denumirea dată de Rusia sovietică orașului  de origine germană Königsberg, oraș întemeiat de germani în 1255. Același nume îl poartă atât orașul, care este capitală, cât regiunea care îi aparține, regiune care este o exclavă rusă de la Marea Baltică.

Königsberg a fost capitala Ordinului Teutonic, apoi a Principatului Prusiei (din 1701, regat). A devenit capitala provinciei Prusia Orientală din cadrul Regatului Prusiei, în 1772. Cu toate că, din 1648, capitala Prusiei a fost, de facto, la Berlin, Königsberg-ul a rămas locul de încoronare al regilor Prusiei până în 1918. A fost cel mai important centru economic și cultural al estului locuirii germane până în 1945. Are în present circa 440 de mii de locuitori.

Königsberg, tradus în română înseamnă "Dealul Regelui", (cunoscut în poloneză sub denumirea Królewiec, în lituaniană Karaliaučius). Până după cel de al Doilea Război Mondial a fost centrul cultural, economic și administrativ al provinciei germane Prusia Orientală.

La faimoasa Universitate Albertina din acest oraș (fondată în 1544, închisă în 1945 de către sovietici și redeschisă în 1948 cu predare în limba rusă, azi numită Universitatea Immanuel Kant) au activat filozofii Johann Gottfried von Herder și Immanuel Kant, astronomul Friedrich Wilhelm Bessel, fizicianul Hermann von Helmholtz și  scriitorul Ernst Theodor Amadeus Hoffmann.
Printre monumentele de arhitectură celebre ale orașului dinainte de ocupația rusă se numărau Pavilionul central al Universității Albertina, Domul, Castelul regal (aruncat în aer de sovietici în 1967), orașul vechi Knaiphof, cu clădiri din secolele 15 - 18 (a suferit mult în momentul asedierii orașului, în primăvara anului 1945, de către sovietici și a fost demolat în totalitate între anii 1946 - 1950).

La 2 august 1945 orașul și partea de nord a Prusiei Orientale au fost atribuite URSS, de către aliații învingători. Inițial, s-a preconizat transferul acestui teritoriu Lituaniei, care în acel moment era deja o republică unională în URSS, dar în 1946 s-a decis crearea unei regiuni în componența Federației Ruse. Populația germană din oraș a fost expatriată în Germania, între 1945 și 1947, iar orașul a fost populat cu etnici ruși. Tot în 1946, la 4 iulie, orașul a fost denumit "Kaliningrad", în amintirea lui Mihail Kalinin, un apropiat al lui Stalin.
In perioada sovietică orașul a devenit o importantă bază militară. Dintre vechile monumente de arhitectură se mai păstrează cîteva porți ale orașului, inclusiv Porțile Brandenburgice (sec.al 18-lea), palatul Holstein (sec.al 17-lea, puternic avariat), câteva biserici din secolele 16 - 19, fostul cartier rezidențial Amalienau (cu vile din sec.al 19-lea - prima jumătate a sec. 20), Teatrul (sec.al 19-lea) și alte clădiri istorice . Recent a fost reconstruit Domul, unde se află și mormântul marelui filozof Immanuel Kant. Există ideea reconstrucției celebrului Ordenschloss - castelul regal din Königsberg, rămășițele căruia sunt, în prezent, restabilite și conservate de o echipă de arheologi ruși și germani.

Kaliningrad se află la gura navigabilă a râului Pregolya , care se varsă în Laguna Vistula, o zonă de admisie a Mării Baltice .

Navele maritime pot avea acces la golful Gdańsk, fostul Golf Danzig și Marea Baltică prin intermediul Lagunei Vistula și a strâmtorii Baltiysk .
Până în jurul anului 1900, navele cu pescaj mai mare de 2 metri nu a puteau trece spre oraș. Navele mai mari erau nevoite să ancoreze la Pillau (acum Baltiysk ), de unde marfa trebuia mutată pe nave mai mici. In 1901, s-a realizat un canal navigabil între Königsberg și Pillau, canal care a costat 13 milioane de mărci germane. Navele cu pescaj de până la 6,5 metri, au putut acosta lângă oraș.

Repere istorice

In zonă au fost descoperite urme istorice ale așezărilor omenești încă din neolitic. Astfel de urme arheologice s-au găsit în satele prusace: Juditten (în limba prusacă = negru), Kosse (prusacă: pomi mici), Tragheim (prusacă: poiană), Sackheim (pusacă: rășină de pin), Laak (prusacă: tufișul iepurelui) ș.a.m.d. Insula Dom a fost consolidată din cauza inundațiilor dese, în anul 1327,  ulterior putând fi locuită permanent.
Ținutul din sudul Mării Baltice, în jurul anului 1000 e.N., era locuit de popoarele baltice numite "pruți". In anul 1225 a fost întemeiat primul ordin de călugări germani (al teutonilor), prin ordinul regelui Boemiei Ottokar al II-lea, care a cucerit cetatea existentă din lemn, înlocuind-o cu o cetate construită din piatră ,"Königsberg", în 1255, Cetatea a folosit călugărilor împotriva necredincioșilor "pruți". In regiunea cetății au apărut trei orașe germane, Altsstadt, Löbenicht, Kneiphof, fiecare cu o administrație proprie. După distrugerea cetății de către pruți, în 1263, comunitatea germană din jurul cetății a fost refăcută. In anul 1286 comunitatea aparținea de comunitatea Hanseatică, cu drepturi depline de oraș al Hansei din 1340. Intre 1330 - 1380 a fost construit un Dom (catedrală). După înfrângerea de la Marienburg a cavalerilor teutoni, 1457, cetatea Königsberg a devenit centrul Ordinului cavalerilor călugări germani.

Pe timpul epocii prusace s-au petrecut o serie de evenimente care au vizat istoria orașului.

In 1525 marele magister al ordinului călugărilor (teutoni) Abrecht von Brandenburg-Ansbach schimbă statutul de "Țară a ordinului călugărilor" în "Principatul Prusiei", fapt ce duce la reorganizarea provinciei. După anul 1466 aparține de statul prusac Pommerellen și Ermland, denumit ducatul Prusiei.

In 1569 (Uniunea din Lublin), o parte din regiune este unită cu Polonia.

In 1544 a fost întemeiată Universitatea evanghelică din Königsberg, Albertina, de către ducele Albrecht, cu rectoratul în Elbing. Aici a ținut cursuri, ca rector al universității, Villem van de Voldersgraft, fiind și sfetnicul ducelui. Istoricul prusac Christoph Hartknoch descrie viața rectorului universității în "Vita Guilielmi" (Acta Borusica III).

Prințul Johann Sigismund von Brandenburg urmează pe tronul ducatului Prusiei în 1618 și, la fel ca precedesorii săi, a trebuit să recunoască suveranitatea Poloniei. Prin manevre politice iscusite, prințul Friedrich Wilhelm von Brandenburg a reușit să obțină suveranitatea deplină asupra ducatului Prusiei căruia i-au aparținut orașele Labiau (1656), Wehlau (1657). Friden von Oliva 1660 a înăbușit o revoltă cauzată de impozitele mari care erau necesare întreținerii armatei, sumă pretinsă de Polonia (al cărui vasal a rămas mai departe).
Abia în 1701 devine din "Ducatul Prusiei", "Regatul Prusiei" și prințul Friedrich III a putut să se încoroneze, la 18 ianuarie, în Königsberg ca regele Friedrich I-ul al Prusiei. Abia în anul 1772 a fost numit "Frederic cel Mare" rege al Prusiei (fiind regele Prusiei de Est și Prusiei de Vest). Trei orașe, Löbenicht, Altstadt și Kneiphof s-au alipit, în 1701, orașului Königsberg, care era capitala statului Prusia de Est.

Pierderi mari din numărul populației "Prusiei Răsăritene", în anii 1708-1710, au fost cauzate de izbucnirea pestei, care a bântuit în regiune. Această pierdere de locuitori a fost recuperată de "Regele soldat" Friedrich Wilhelm I-ul prin colonizări forțate în regiune, cum a fost, de exemplu, în 1732, cazul coloniștilor aduși din Salzburg (Exulanți), protestanți refugiați din cauza episcopului catolic Firmian.



Frederic cel Mare (1740 - 1763) a avut în Prusia de Est câteva ciocniri de trupe cu armata țarului Rusiei și, drept urmare, provincia a fost ocupată, în1758, de trupele rusești.

Marele filozof Immanuel Kant, născut în 1724, a fost una dintre personalitățile provenite din orașul Königsberg. Prin universitatea sa,,orașul Königsberg a devenit un centru al filozofiei din acea perioadă de timp.

În anul 1800 orașul avea 60.000 de locuitori, fiind unul dintre cele mai mari orașe germane. Aici s-a născut, în 1730, filozoful și scriitorul Johann Georg Hamann, iar în 1776 scriitorul și compozitorul E.T.A. Hoffmann.

Friedrich II-lea a luat parte, în 1772, la prima împărțire a Poloniei, iar teritoriul primit la sud de fluviul Vistula va fi numit "Prusia de Vest", sub domnia regilor din dinastia Hohenzollern, capitala fiind Königsberg.

Prusia a devenit din nou teatru de război pe timpul lui Napoleon Bonaparte, trupele prusace fiind învinse (1807). După înfrângerea suferită de Napoleon în campania militară împotriva Rusiei, a început și în Prusia de Est reorganizarea unei lupte de eliberare, în 30 decembrie 1812 având loc Convenția militară de la Tauroggen între generalul prusac Yorck și comandantul armatei ruse Hans Karl von Diebitsch.

Intre anii 1829 și 1878 ambele provincii, "Prusia de Est" și "Prusia de Vest", au fost unite împreună ca Prusia, Königsberg fiind mai departe capitala provinciei.

Din data de 1867 Prusia devine parte a "Uniunii Germane de Nord", iar din anul 1871 a aparținut (Imperiului) Germaniei (Al II-lea Reich)

Se mai poate aminti și anul 1860, când a fost construită "calea ferată prusacă de est", făcând legătura dintre Königsberg și Berlin, ce a contribuit simțitor la dezvoltarea economică a regiunii.

După Primul Război Mondial dezvoltarea economică a orașului este frânată prin distrugerile materiale și pierderile de vieți omenești din timpul războiului. Prin Pacea de la Versailles, Prusia de Est a fost separată de restul Germaniei, ceea ce a dus la o situație economică dezastruoasă a ținutului.

Deoarece, la sfârșitul Primului Război Mondial, împăratul a fost obligat să abdice, în anul 1919 Friedrich Ebert a devenit președintele Germaniei .

In grădina zoologică din Königsberg s-a organizat primul târg internațional la Marea Baltică, ceea ce dus la o ameliorare a greutăților financiare ale provinciei. Acest târg s-a ținut regulat până în anul 1941.

In anul 1919 a fost proiectat primul aeroport civil din Germania de către Hans Hopp în Königsberg-Devau. Imbunătățiri economice s-au simțit prin inaugurarea gării de cale ferată în partea sudică a orașului și prin acțiunea de înlăturare a zidurilor de apărare, clădite în timpul războiului ca o centură în jurul orașului. In locul lor s-au amenajat parcuri (602 ha).

The Kaliningrad Cathedral

Please note that the schedule on the following websites, that appear via a Google search, are

In al Doilea Război Mondial, după atacarea Uniunii Sovietice de către trupele Wehrmachtului, în 22 iunie 1941, orașul Königsberg a suferit bombardamente sovietice. Aceste atacuri aeriene au încetat la pătrunderea trupelor germane mai adânc pe teritoriul sovietic, orașul fiind cruțat de distrugerile războiului până în noaptea de 26 spre 27 mai 1944, și 30 august 1944, când o mare parte a orașului, printre care centrul, catedrala și cetatea au fost distruse de bombardamentele britanice, orașul arzând mai multe zile. După aceste bombardamente s-au înregistrat 4.200 de morți, iar un număr de 200.000 de locuitori ai orașului au rămas fără adăpost.

Timp de trei luni locuitorii orașului s-au apărat încercuiți de armata sovietică, fiind complet izolați, fără ajutor din Germania. Numai cu câteva săptămâni înaintea sfârșitului războiului armata sovietică a reușit să pătrundă în oraș, soldații dând dovadă de-o cruzime deosebită (a intrat în istorie masacrul unei comunități masacrul din Metgethen din luna februarie 1945). Deoarece atacanții sovietici ajunseseră în Piața Universității, unde se afla buncărul lui Otto Lasch, conducătorul militar al orașului, la data de 9 aprilie 1945, după o luptă crâncenă, cu pierderi însemnate de ambele părți, acesta s-a predat.

Prin Conferința de la Potsdam, Puterile învingătoare au hotărât ca nordul "Prusiei de Est" să treacă sub administrație sovietică. La data de 17 octombrie 1945 Uniunea Sovietică a integrat partea anexată sub numele de "Kaliningradskaia Oblast" (Regiunea Kaliningrad,) cu capitala regiunii Kaliningrad (Königsberg). In anul 1946 a fost schimbat numele orașului în Kaliningrad. Din luna octombrie 1947 s-a început transportul în Germania a populației germane din oraș și din împrejurimi, iar in anul 1948 locuitorii germani au fost definitiv alungați din oraș (până în acel moment se aflau în oraș încă 150.000 de civili germani, majoritatea femei, copii și bătrâni). Acești locuitori au fost arestați și, ca deținuți politici, au fost maltratați și obligați să reconstruiască patria sovietică (din cauza condamnărilor la moarte, foametei și bolilor de subnutriție, abia circa 20.000 dintre ei au reușit să supraviețuiască).

• 
• 
• 
• 
• 
• 
•