ROMA - BASILICA SAN PIETRO IN VINCOLI

Basilica Sf\ntul Petru în Lanţuri (San Pietro in Vincoli), cunoscută şi sub numele de basilica Eudossiana, a fost construită între anii 432-440 e.N, sub pontificatul papei Sixtus al III-lea (433-440 e.N), peste o construcţie mai veche, pe colina Esquilin, în cartierul Monti de astăzi. Biserica anterioară fusese dedicată Sfinților Apostoli Petru și Pavel și se prăbușise. Cea nouă a fost destinată să adăpostească lanţurile cu care fusese legat Sfântul Petru la Ierusalim, lanţuri venerate ca relicve. Biserica cea nouă a fost ridicată din dorința soției împăratului Valentininianus al III-lea și fiica împăratului Theodosius I-ul,  Licinia Eudoxia, de unde și numele secund de Biserica Eudossiana.

Conform unei legende, atunci când Licinia Eudoxia, în prezenţa papei Leon I-ul, a apropiat lanţurile sale de cele ce serviseră la legarea sfântului în închisoarea Mamertina de la Roma, acelea două s-au sudat miraculos. Lanţurile sunt păstrate într-un relicvar sub altarul principal al sacristiei.

Pe timpul papei Adrianus I-ul basilica a avut parte de o primă renovare. Pe timpul Renaşterii, cardinalii din familia della Rovere au devenit titularii basilicii. Francesco, devenit papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) şi apoi Giuliano, viitorul papă Iulius al II-lea (1503-1513), au procedat succesiv la renovări. O altă renovare s-a operat în anul 1875.

Porticul cu cinci arcade susţinute de coloane octogonale, atribuit de Vasari lui Baccio Pontelli, a fost adăugat în anul 1475 şi ar fi mai elegant dacă deasupra lui nu s-ar fi aşezat un etaj anost cu ferestre dreptughiulare. Clopotniţa (campanilla) a fost construită de Giuliamo da Sangallo, între anii 1493-1503.

Interiorul, divizat în trei nave foarte ample, seduce prin solemnitatea austeră pe care i-o conferă frumoasele coloane dorice de marmură care despart navele. Această structură medievală a fost alterată în sec. 17-18, când nava centrală a fost acoperită de o boltă pictată în frescă de Giovanni Battista Parodi. Fresca a reprezentat miracolul lanţurilor (1706). In stânga porţii centrale se găsesc mormintele marilor sculptori florentini, Antonio şi Pietro Pallaiolo.

Relicvarul, care conţine lanţurile Sfântului Petru, este protejat sub altarul principal de nişte porţi de bronz, lucrate de Antonio Pallaiolo,  în 1477, dar unele studii recente le atribuie lui Caradosso.

Basilica adăposteşte şi faimoasa sculptură reprezentând pe Moise de Michel Angelo, fapt ce a determinat ca lăcaşul să fie unul dintre cele mai vizitate din Roma de către turişti, deşi el este şi o ţintă foarte frecventată de pelerini.

Statuia lui Moise, operă terminată de marele artist în 1515, la doi ani după moartea lui Iulius al II-lea, era destinată, la început, a fi un element dintr-o gigantică compoziţie de 47 de statui, care să constituie mausoleul papei Iulius al II-lea, în centru basilicii Sfântul Petru. In final statuia a devenit piesa măiastră a cenotafului suveranului pontif şi a familiei sale, della Rovere, dar pe un alt amplasament decât cel dorit de Iulius al II-lea. Situată în transeptul din dreapta, statuia lui Moise este prevăzută cu două coarne mici. Aceasta datorită similitudinii în ebraică cuvintelor fascicole de lumină cu cuvântul latin cornes, sau datorită unei erori de traducere. Acest tip de simbolism iconografic a fost folosit la începutul artei sacre.

Basilica mai adăposteşte şi alte monumente sepulcrale ale unor cardinali, unele picturi pe pânză, o frescă în sacristie, picturi şi sculpturi de Antonio şi Pietro Pallaiolo.

In criptă, sub altarul corului se poate vedea de departe un frumos sarcofag din sec.al 4-lea în care sunt păstrate relicvele celor şapte fraţi macabei, despre al căror martiriu vorbeşte Vechiul Testament.

Din Via Cavur (piazza San Francesco di Paola) se poate ajunge la piaţeta din faţa bazilicii, urcând o scară de piatră, de lăţimea unei străduţe, scară ce trece astăzi parţial pe sub un gang întunecos. Locul este legat de istoria legendară a Romei, de pe timpul când aceasta era condusă de etrusci.

Regele Servius Tullius avea o fiică, Tullia, măritată cu Tarquinius. Devorată de ambiţii, ea l-a împins pe soţ să-l detroneze pe tată. Acela, rănit într-o luptă aprigă cu ginerele său în venerabila Curie, se afla pe moarte pe străduţa care unea Suburul (cartier sărac şi populat) de Esquilin, străduţă care este astăzi sub formă de scară. Titus Livius a povestit după şapte secole, în a sa Istorie romană (Ab urbe condita), că Tulia răvăşită de furia soţului „a trecut cu carul peste trupul tatălui său”. De atunci acea străduţă s-a numit Vicus Scelaratus, adică strada crimei.

In anii 1956-1960, un nivel întreg al naosului bisericii a fost demontat, permițând să se efectueze săpături arheologice. Acelea au scos la lumină toate etapele constructive dinainte de secolul al cincilea. Estvorba de o serie de clădiri suprapuse, aparținând vârstei republicane și imperiale aristocratice "Domus", care alcătuiesc o stratigrafie arheologică complexă. Structurile mai superficiale au fost în mare parte tăiate și folosite ca bază pentru construcția bisericii.
 In zona cea mai de jos, începând cu cele mai vechi straturi, s-au găsit rămășițele caselor perioada medie republicană (IV-III e.A.). Deasupra lor s-au găsit două case de la sfârșitul sec.al -lea e.N, cu mozaicuri magnifice policrome. Acest lucru confirmă existența de case în zona dintre Velia și Esqulin, în perioada republicană, așa cum s-a raportat de majoritatea autorilor latini. Stratul cel mai superficial, grav afectate de morminte și de reconstruirea a podelei bisericii, poartă mărturia unui Domus, datat inițial pentru perioada lui Nero și din care există trei brațe ale unui cryptoporticus, care a închis o curte dreptunghiulară, cu o piscină centrală și grădini. Având în vedere poziția sa este posibil să fi fost o parte Domus Trasitorium sau din Domus Aurea. In sec.al 3-lea e.N, clădirea a fost sacrificată pentru o curte cu grădină, care a fost închisă pentru a extinde sala principală a clădirii. Un adaos constă dintr-o cameră pătrată, cu ferestre pe trei laturi. Ulterior s-a adăugat la compartimentul grefat o absidă, în corespondență cu axa longitudinală a camerei. S-a creat astfel o sală mare absidală de 34 de metri cu 10 de metri, pentru care nu se poate exclude o funcție religioasă, probabil o Ecclesiae Domus. Prima biserica a fost construită prin exploatarea unor astfel de structuri. In cele mai multe puncte în complex sunt vizibile podele de mozaic fin.
 Camerele subterane care se dezvoltă sub porticul cu cinci arcade, care precede bisericii, au o orientare diferită de cele descrise anterior. O scara de fier conduce într-un mediu în care se recunoaște un peristil, cu pereți din opus reticulatum și opus latericium, echipat cu un jgheab de apa de ploaie. Aceste structuri, așa cum se întâmplă adesea, au influențat construcția structurilor de deasupra, în special absida bisericii primare.Deasupra complexului arheologic s-a construit o structură din oțel, care permite vizitarea, cu dificultate și numai în scop de studiu, a mediilor subterane. In unele locuri, de fapt, spațiul disponibil între podeaua Domus-lui și biserică este de numai 50 de centimetri.

ROMA - PODUL LUI HADRIANUS (SANT ANGELO)

Este unul dintre podurile cele mai elegante din Roma. A fost construit de împăratul Hadrianus (117-138 e.N), în anul 135 (136)e.N, pentru a uni viitorul său mausoleu, de pe malul drept al Tibrului, cu Câmpul lui Marte de pe malul stâng. Podul s-a numit Aelius după un prenume al împăratului. Podul deschide o imgine magnifică spre mausoleu. Avea opt arcade, trei arcade centrale mai mari şi cinci mai mici, dintre care trei pe malul stâng şi două pe malul drept. Astăzi numai cele trei arcade centrale sunt originale, iar podul este numai pietonal. Celelalte arcuri au fost refăcute în sec.al 17-lea. Au fost din nou reparate odată cu amenajarea malurilor Tibrului, în anii 1892-1894.

            In evul mediu podul a devenit principalul pod de acces spre basilica Sfântul Petru şi Vatican, cunoscut sub numele Pons Sancti Petri. Pe timpul jubileului din 1450 balustradele podului au cedat sub greutatea mulţimii pelerinilor, mulţi dintre ei pierind în apele râului. Ca urmare, pentru lărgirea accesului, s-a trecut la demolarea câtorva clădiri de pe malul stâng şi a unui arc de triumf roman.

Podul a fost decorat la capătul dinspre malul stâng cu statuile Sfinţilor Petru şi Paul, din iniţiativa papei Clement al VII-lea, în anul 1530. Mai târziu, papa Clement al IX-lea a comandat lui Bernini statuile a zece îngeri cu care să orneze restul podului. Ingerii poartă instrumentele patimilor lui Christos şi au fost executaţi de elevii lui Bernini (Antonio Raggi, Antonio Georgetti şi Ercole Feratta). Statuile îngerilor au fost executate între anii 1660-1668, după concepţia lui Bernini. Bernini a sculptat şi el doi îngeri, dar au fost reţinuţi de papă pentru propria plăcere. Ei se află acum în biserica Sant’Andrea delle Fratte din Roma.

ROMA - MAUSOLEUL LUI HADRIANUS (CASTELUL SANT ANGELO)

Gigantica construcţie sepulcrală a fost începută de împăratul Hadrianus (117-138 e.N) în anul 135 e.N. şi terminată, în anul 139 e.N. de urmaşul său la tron şi fiu adoptiv, Antoninus Pius. Impăratul Hadrianus a lansat ridicarea noului mausoleu, deoarece cel vechi, Mausoleul lui Augustus, nu mai dispunea de locuri. Rămăşiţele ultimului împărat, ale lui Traianus, au fost depuse la baza coloanei ridicate de acela în forumul său din centrul Romei.

Mausoleul lui Augustus se afla pe malul stâng al Tibrului şi în nordul Câmpului lui Marte. In replică, Hadrianus a ales pentru edificiul său malul drept al Tibrului, în faţa Câmpului lui Marte. Pentru legătura cu centrul Romei a iniţiat şi construirea unui pod de piatră peste râu, podul Aelius. Podul a fost terminat mai repede, încă pe timpul vieţii împăratului, în anul 135 e.N. Ambele construcţii au formă circulară, cilindrică, şi sunt considerate de inspiraţie etruscă, în principal.

Mausoleul este construit din cărămidă şi este aşezat pe o bază patrulateră cu latura de 84 de metri şi înălţimea de 15 metri. Această bază suporta un cilindru masiv din travertin, acoperit cu marmură, cilindru cu un diametru de 64 de metri şi o înălţime de 21 de metri. Această rotondă era acoperită de un tumulus din pământ şi adăpostea camera funerară patrată cu latura de 8 metri. Deasupra se găsea o structură patrată pe care era aşezată o quadrigă de bronz, condusă însuşi împăratul Hadrianus, figurat ca Soare şi de un boschet de arbori funerari. In mausoleu se pătrundea dinspre Podul Aelius, printr-un culoar rectiliniu. Se urma apoi o rampă elicoidală lată de 3 metri şi lungă de 125 de metri, prin interiorul rotondei şi care făcea un tur complet. Se ajungea la un culoar secund de acces spre camera funerară. Pereţii rampei elicoidale erau acoperiţi cu marmură, pavimentul cu mozaic(din care mai există unele urme), iar bolta era decorată cu stuc.

După moartea lui Hadrianus, Antoninus Pius a obţinut de la senat divinizarea defunctului. In anul 139 e.N. urna cu cenuşa înpăratului ctitor a fost prima depusă în mausoleu. Soţia lui Hadrianus, Sabina şi fiul său adoptiv, Lucius Aelius Verus, precum şi succesorii din dinastia Antoninilor, urmaţi de cei din dinastia Severilor, până la Caracalla (217 e.N), au fost aduşi să odihnească aici. Urnele cu cenuşa de la incinerare erau, probabil aşezate în Sala Tezaurului, după numirea actuală, în profunzimea edificiului.

Foarte curând a fost deturnat de la scopurile lui funerare, preluând pe cele militare. In anul 272 e.N, împăratul Aurelianus a început construirea unor ziduri de apărare ale Romei, în contextul unor posibile invazii barbare şi a faptului că vechile fortificaţii de la începutul Republicii, numite serviene, nu mai prezentau o garanţie în noile condiţii. Vechile ziduri îşi trăgeau numele de la cel de al patrulea rege etrusc, Sevius Tullius. Noile fortificaţii concepute şi începute de Aurelianus în anul 272 e.N s-au definitivat în anul 282 e.N, sub domnia lui Probus.  In anii 401-403, împăratul Honorius a integrat mausoleul în sistemul de apărare aurelian, ca bastion avansat.

In anul 410 e.N, urnele din mausoleu au fost jefuite de vizigoţii conduşi de Alaric. A supravieţuit, ca raritate o bucată unghiulară dintr-o urnă, probabil a lui Hadrianus. Aceasta a luat drumul Vaticanului şi a fost „reciclată” într-un masiv baptiseriu stil Renaştere. Alte bucăţi de mormânt au fost spoliate în perioada post-romană. In sec.al 16-lea, Georgio Vasari a consemnat că pentru basilica Sfântul Petru s-au luat coloanele de piatră ale mormântului lui Hadrianus şi multe alte elemente de costrucţie.

Când vizigotul Vitiges a atacat Roma, în 537, soldaţii au apărat castellum folosind statuile de bronz şi de marmură care-l decorau, precum şi alte decoraţiuni sau bucăţi de travertin. In 547, regele ostrogot, Totila, a inclus mausoleul într-o structură fortificată, menită să protejeze malul drept al Tibrului, pe timp ce trebuia să facă faţă ofensivei bizantine. Noul cartier a primit numele de Borgo. Impozanta structură a mausoleului a interesat, în continuare pe strategii militari.

De la sfârşitul sec.al 6-lea, edificiul a început a fi numit Castelul Sant Angelo, pornind de la legenda că, în anul 590, pe timpul unui pelerinaj papa Grigore I-ul a avut viziunea apariţiei Arhanghelui Mihail pe vârful castelului cu sabia scoasă din teacă, ceea ce a semnificat sfârşitul epidemiei de ciumă. Drept recunoştinţă papa a ridicat o capelă pe mausoleu. Tot pentru a se comemora evenimentul, s-a ridicat pe monument o statuie a Arhanghelui Mihail, la început o lucrare din marmură a lui Raffaello da Montelupo, în 1544, şi apoi un bronz al lui Peter van Verschaffelt, în 1753. Exista o veche tradiţie la Roma de a împodobi marile edificii cu fiinţe înaripate. Aproape toate edificiile din Forumul Roman erau împodobite cu Victorii înaripate. Statuia de marmură înlocuită poate fi văzută în curtea descoperită a castelului.

Aflându-se în afara zidurilor Romei, noul cartier Borgo, precum şi basilica Sfântul Petru, au suferit jafuri succesive ale sarazinilor, în cursul secolelor 8 şi 9. Barbarii debarcau la Porto, lângă Ostia şi devastau prin incendiere după jafuri. (incendiul din 847 a fost imortalizat de Raphael în fresca pictată în apartamentele din Vatican).

In anul 852, papa Leon al IV-lea a construit zidurile de la apus de Tibru, ziduri care i-au purtat numele. Atunci, în ziua de 27 iunie 852, papa a parcurs desculţ traseul viitoarelor ziduri, urmat de cler şi populaţie. Din acel moment, pentru un timp, cartierul nu mai fost considerat ca făcând parte din Roma, ci un oraş separat, Cetatea Leonină (Civitas Leonina), cu magistraţi proprii şi guvernator. Abia după şapte sute de ani, în 1586, pe timpul papei Sixtus al V-lea, Borgo a redevenit cel de al paisprezecelea cartier al Romei.

Zidurile lui Leon al IV-lea au încorporat pe cel al lui Totila, o porţiune existând şi astăzi între Vatican şi castel, porţiune care poartă numele de Passetto. Pe deasupra, papa Alexandru al VI-lea (1492-1503) a amenajat un pasaj. Acesta constituia o trecere, o cale, ce putea fi utilizată de papi, în caz de pericol, pentru a se refugia la adăpostul castelului.

După Leon al IV-lea, castelul a devenit închisoare şi patru papi din sec.al 9-lea au murit aici. Apoi castelul a trecut în posesia puternicei familii Crescenti (Castellum Crescentii). In 998, Crescentius Nomentanus sa-a baricadat aici în faţa împăratului german Otto al III-lea, dar în zadar, pentru că a sfârşit decapitat pe platforma citadelei. Pe timpul lungului război între papi şi împăraţi, dar şi al luptelor papalităţii cu familii nobile romane, castelul a devenit un veritabil castel fortificat şi refugiu pentru papi. Grigore al VII-lea s-a retras aici, în 1083, pentru a rezita împăratului Henric al IV-lea, iar în 1227 papa Nicolae al III-lea a construit un culoar suspendat între castel şi Vatican, cale de fugă rapidă. In această perioadă, castelul, care aparţinea familiei Colonna, a trecut în posesia familiei Orsini, din care provenea papa Nicolae al III-lea.

Intrat în posesia papalităţii, castelul a trăit multe momente de luptă, distrugeri, asedii, refaceri şi adăugiri cu scopuri militare. Papa Nicolae al V-lea (1447-1455) a construit deasupra structurii antice un etaj din cărămidă şi donjoane (turnuri de apărare) în unghiurile incintei patrulatere. Alexandru al VI-lea (1492-1503) a adăugat bastioanele octogonale. In 1527, fugind de trupele lui Carol Quintul, papa Clement al VII-lea s-a refugiat în castel. Tot el a amenajat în castel apartamente papale, pa care le-a înfrumuseţat Paul al III-lea.

Papa Paul al III-lea (!534-1549) a avut răgazul să-l transforme castelul auster într-un adevărat palat pontifical. In paralel castelul nu şi-a pierdut calitatea de închisoare. Conform tradiţiei Benvenuto Cellini a fost închis aici, dar şi Beatrice Cenci, Giordano Bruno, sau Cagliostro. Papa Paul al III-lea, pe timp ce era numai cardinalul Alexandru Farnese, a fost şi el închis în castel de către papa Innocentius al III-lea. Castelul a servit papalităţii ca închisoare politică pe tot timpul cât s-a aflat în posesia acesteia.

In ziua de 21 iulie 1871, drapelul pontifical a fost ridicat pentru ultima dată pa castelul Sant Angelo, sub privirile armatei italiene, care l-a preluat şi l-a transformat în cazarmă şi închisoare militară. Din anul 1901 castelul nu a mai avut rol militar, astfel că s-a putut trece la amenajarea unui muzeu.

Pe parcursul unei vizite a castelului se va parcurge rampa elicoidală şi se vor vizita o serie de încăperi, încărcate fiecare de amintiri şi de evenimente, precum : curtea de onoare, sala lui Clement al VIII-lea, sala de justiţie, sala lui Apollo, sala lui Clement al VII-lea, curtea lui Alexandru al VI-lea, sala de baie a lui Clement al VII-lea, Inchisoarea, Rezervoarele de ulei pentru 22.000 de litri şi silozurile pentru 3700 de chintale de grâu, loggia lui Pius al IV-lea, loggia lui Paul al III-lea, loggia lui Iulius al II-lea, apartamentul pontifical, sala de consiliu (Sala Paolina), camera lui Perseu, camera Amor şi Psyche, biblioteca, sala mausoleului lui Hadrianus, sala delfinului, sala salamandrei, sala festoanelor, sala tezaurului şi arhivelor secrete, scara romană şi tersa de sub statuia statuia Arhanghelui, de unde se cuprinde o panoramă minunată asupra Romei.