BĂTĂLIA DE LA MĂRĂȘTI - IULIE 1917 BBB X

     In vara anului 1917, de la soldat la general, crescuse dorința de a da piept cu dușmanul, pentru a-1 alunga de pe pământul patriei cotropite și a răzbuna suferințele îndurate. Cu vie emoție au ascultat ostașii noștri vibranta chemare la luptă a comandantului Armatei a II-a romane, generalul Alexandru Averescu, care în ordinul dat în ajunul bătăliei spunea: „Ostași ! A sosit momentul mult așteptat de toată suflarea romanească, de voi insă mai mult decât de oricine, să reluăm lupta pentru a răsturna zăgazul dincolo de care se aud gemetele parinților, fraților, copiilor noștri, sub apăsarea vrăjmasului hrăpăreț. Nu uitați că reluăm lupta pentru cea mai dreaptă și mai sfântă cauză: pentru izgonirea cotropitorilor din căminele noastre".

                 După o intensă pregătire de artilerie, care a durat două zile, în dimineața de 11 iulie 1917, la ora 4, trupele Armatei a II-a române au declanșat ofensiva împotriva pozițiilor germane și austro-ungare din sectorul Mărăști. Inamicul, care dispunea în această zonă de 21 batalioane de infanterie și 36 escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 mitraliere și 142 guri de foc de artilerie. Iși sprijinea apărarea pe un sistem dezvoltat de lucrări genistice. Fortele Armatei a II-a române totalizau: 56 batalioane și 14 escadroane, dispunând de 448 mitraliere, 228 guri de foc de artilerie (dintre care 52 grele) și 21 de avioane. Raportul de forțe era de 2,7/1 la infanterie; 1,6/1 la artilerie si 2/1 la cavalerie, în favoarea trupelor noastre. Un fapt demn de semnalat era că, spre deosebire de campania anului 1916, acum unitațile Armatei a II-a române aveau aproape de trei ori mai mult armament automat decât inamicul din fața sa.

               Lovitura principala a Armatei a II-a române a fost dată cu Corpul 2 armata care a reușit, printr-un vijelios atac al infanteriștilor săi, să rupă prima poziție de apărare a inamicului, obligându-1 să se retragă la sud-vest de raul Sușița. Deosebit de crâncene au fost luptele duse de ostașii din regimentele 2 vânători și 4 infanterie pentru zdrobirea rezistențelor inamice de pe dealul Mărăști, puternic organizat pentru defensivă. Aici au fost angajate înverșunate lupte la baionetă, care 1-au silit pe dușman să părăsească prima poziție de apărare. In vremea aceasta, Regimentul 22 infanterie, printr-un curajos atac de front, combinat cu o manevră de învăluire, pe la nord, a cucerit satul Mărăști, zdrobind prin lupte corp la corp, duse și pe timpul nopții, rezistențele dușmane. Concomitent cu ofensiva Armatei a  II-a române, a trecut la acțiune și dreapta Armatei a IV-a ruse, ale carei trupe, până în seara zilei de 11 iulie, au cucerit dealul Momâia și satul Voloscani. Prima zi de ofensivă a forțelor române și ruse s-a încheiat cu un important succes. Poziția defensivă a inamicului a fost ruptă într-un sector larg de peste 20 km, trupele germane și austro-ungare fiind silite să se retragă pe un nou aliniament.
              In zilele urmatoare, ofensiva Armatei 2 române a continuat cu aceeași impetuozitate. Intrucât noua linie defensivă a inamicului se stabilise pe un șir de înaltimi care îi asigurau o anumită tărie, așa cum erau dealurile Arșita, Teheraele, Rachițasele, comandantul armatei, generalul Alexandru Averescu, a hotărât să introducă în luptă Divizia 1 infanterie aflată în rezervă. Noile poziții defensive inamice au fost atacate și cucerite de trupele române în luptele din 13 și 14 iulie. Sub presiunea ofensivei energice a forțelor noastre, dușmanul a fost silit să părăsească depresiunea Vrancei și să se refugieze în munți, lăsând în urma lui mii de morți, un însemnat număr de prizonieri și o mare cantitate de material de război.
             In ziua de 15 iulie trupele române și-au continuat efortul ofensiv, înfruntând cu vitejie atât greutățile terenului frământat și foarte greu accesibil, cât, mai ales, rezistența înverșunată a unui inamic bine instalat în apărare, cu lucrări genistice amenajate cu mult timp înainte. După lupte de o rară violență, ostașii Diviziei 6 infanterie au reușit să cucerească muntele Sboina Neagră și înălțimile învecinate.
           Succesele repurtate de trupele române în primele zile ale ofensivei au obligat comandamentele german și austro-ungar să ia măsuri urgente de întărire a frontului de la Mărăști, deplasând în aceasta zonă numeroase forțe noi, precum și trei divizii din cele pregătite pentru ofensiva din sectorul Namoloasa.
         Evoluția nefavorabilă a operațiilor militare pe frontul din Galiția și Bucovina, unde trupele ruse începuseră să se retragă sub presiunea forțelor Puterilor Centrale, a determinat comandamentul romano-rus sa efectueze o regrupare și să renunțe la ofensiva care se desfășura atât de favorabil. Astfel, în seara de l9 iulie operațiile ofensive ale Armatei a II-a române au fost oprite, iar unitățile ei au trecut la apărare, extinzându-și fâșia de acțiune spre nord până în valea Doftanei.
            Bătălia de la Mărăști s-a încheiat cu o biruință stralucită a trupelor romane. Acțiunea noastră ofensivă, purtată timp de nouă zile, cu o neasemuită energie, a obligat comandamentele german și austro-ungar să renunțe la planul de campanie inițial și să efectueze importante deplasări de forțe spre zonele periclitate prin ruperea frontului. Bilanțul bătăliei de la Mărăști a fost deosebit de bogat. Rupând apărarea inamică de pe un front de peste 30 km lărgime și pe o adâncime de 20 km, trupele române au eliberat un teritoriu de circa 500 kilometri patrați și au recucerit 30 de localități. Pierderile provocate inamicului s-au cifrat la 2 793 prizonieri, 69 guri de foc, 27 mitraliere, 2 500 puști și o mare cantitate de muniții de artilerie și infanterie. Cateva mii de militari inamici zăceau morți pe văile și dealurile Vrancei.. Victoria Armatei a II-a române nu fusese deloc ușoară. Ea fusese platită cu prețul a 1 469 morți și 3 052 răniți.
            Bătălia de la Mărăști rămâne ca un episod strălucit al luptelor din vara anului 1917, o dovadă grăitoare a creșterii capacității militare a cadrelor de comandă ca și a elanului și vitejiei soldatului român. Acest prim examen la care au fost supuse trupele noastre dupa reorganizarea lor a fost trecut cu succes. O contribuție notabilă la victoria de la Mărăști a adus-o populația civilă din zona luptelor, care a furnizat trupelor informații despre inamic și le-a călăuzit pe poteci de munte necunoscute de dușman pentru a cădea prin surprindere în flancul și spatele pozițiilor acestuia.

   

REFACEREA ȘI REORGANIZAREA ARMATEI ROMÂNE 1917 BBB X

              In iarna și primăvara anului 1917 în Moldova s-a desfășurat o activitate febrilă pentru reorganizarea armatei române și refacerea potențialului ei de luptă. In condiții excepțional de grele, când o mare parte din teritoriul țării era cotropit de inamic, când bolile molipsitoare făceau ravagii în rândurile populației civile și ale unitaților militare, opera de renaștere a armatei române a necesitat uriașe eforturi și sacrificii. Hotărâte să înfrângă cu orice preț pe dușman și să elibereze teritoriul cotropit, masele populare au suportat cu bărbăție toate lipsurile, au învins toate greutățile și au asigurat forțelor armate ale țării tot ce le era necesar.
           La nivelul conducerii forțelor romano-ruse, dispuse pe frontul din Moldova, din Bucovina până la Marea Neagră, comanda supremă a revenit regelui Ferdinand al României, dar frontul românesc era subordonat Comandamentul suprem aliat din răsărit, în frunte cu țarul Nicolae al II-lea. Adjunctul lui Ferdinand era generalul rus V. V. Zaharov, iar din mai 1917 generalul D. G. Scerbacev. Sef al Marelui Cartier General roman a fost numit generalul C. Prezan.
            Cu armamentul existent si cu cel primit de la aliați s-au putut înzestra 15 divizii de infanterie și două de cavalerie, comparabile ca valoare cu marile unități germane, cu care trupele române aveau să se măsoare curând. Cu avioanele noi primite din Franta ,a fost reorganizată și înzestrată aeronautica română. O contribuție importantă la reorganizarea și instruirea superioară a armatei noastre au adus-o și ofițerii din Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Berthelot, trimisă la cererea guvernului român. Unii dintre ei au luptat și au cazut alături de ostașii români în marile bătălii din vara anului 1917.
           In tot cursul iernii și primăverii anului 1917, paralel cu procesul de reorganizare și înzestrare a unităților și marilor unități s-a continuat instruirea trupelor si a cadrelor de comandă, urmărindu-se însușirea noilor metode și procedee de luptă, precum și ,mânuirea noului armament din dotare (mitraliere, puști-mitralieră, grenade, diverse tipuri de guri de foc de artilerie etc.).
                 Printr-un suprem efort al intregii națiuni s-a reușit ca, într-o perioadă relativ scurtă, armata română să-și schimbe complet înfățișarea. Constituită acum din mari unități omogene ca structură, dotare și instruire a efectivelor, dispunând de armament automat modern și în cantități suficiente, precum și de o artilerie puternică, armata română a devenit o forță capabilă să desfășoare operații ofensive și de aparare de mare amploare pe teritoriul național. Pe bună dreptate, ziarul italian „Corriere della Sera" aprecia că armata română „nu este cu nimic mai prejos decât oricare din armatele marilor puteri aliate".
             Comparabile cu unitățile germane și austro-ungare pe planul organizării și înzestrării pentru luptă, trupele române erau net superioare acestora prin moralul lor înalt. Soldații și ofițerii români erau plini de încredere în victoria finală, hotărâți să nu precupețească nici un sacrificiu pentru a-și elibera căminele cotropite. Caracterizand armata română refăcută, poetul Octavian Goga scria în acele zile: „O oaste nouă, mai vartoasă ca cea dintăi, încercată. de război și cu brațul greu de răzbunare, o oaste care e mândria țării, așteptă cu sete ordinul de înaintare. Niciodată n-a fost în sufletul românesc mai multa încredere și mai multă îndârjire".
           In provinciile românesti din Austro-Ungaria, romănii au simțit din plin consecințele războiului, dând jertfe mari și participând activ la efortul general românesc de eliberare și întregire națională. Ei au fost mobilizați și trimiși în primele linii ale fronturilor austro-ungare, unde au plătit un greu tribut de sânge pentru o cauză straină. In Transilvania și Banat au fost mobilizați circa 500 000 de români (5,5% din forțele imperiului), din care 92,6% au fost trimiși direct pe front, iar din aceștia 20% s-au pierdut morti, disparuti si invalizi, adica circa 3% din populatia română din Transilvania. In ciuda propagandei austro-ungare românii credeau că locul lor era în armata română și alături de România. Peste 100.000 de români ardeleni și bucovineni aveau să lupte în cadrul armatei române. Ca masură de protecție împotriva „contaminării" militarilor români cu ideile românismului și a dezertărilor peste Carpați Comandamentul austro-ungar a retras pe alte fronturi unitățile cu majoritate românească din zonele limitrofe României. In Transilvania și Bucovina măsurile polițienesti antiromânesti au ajuns la cote maxime. S-au intentat mii de procese românilor, altii au fost deportați sau trimiși pe front (Iuliu Maniu–1915). S-au întețit măsurile discriminatorii, de desnaționalizare a românilor. Fruntașii politici au protestat, au înaintat plângeri și memorii la Viena și Berlin solicitând autonomia Transilvaniei, s-au produs revolte, iar ostașii de pe front, cu un „pronunțat și manifest sentiment românesc", protestau în forme proprii: refuzul recrutării, dezertarea și trecerea în România, sau predarea la ruși pe frontul din Galiția.
            După reocuparea Transilvaniei, autoritățile austro-ungare au declanșat un nou val de teroare: arestări, confiscări de averi, interdicții, deportări (3 000 de intelectuali deportați în vestul Ungariei, circa 6 000 de români intemnițați etc.). Starea de spirit a populației românești și a soldaților români devenise „tot mai explozivă". Formarea detașamentelor de voluntari din rândul prizonierilor români din Rusia și venirea lor pe frontul românesc, începand din iunie 1917 au marcat o formă superioară de exprimare a voinței românilor ardeleni și bucovineni pentru eliberare și întregire națională.
            Pentru campania anului 1917, Conferința internațională de la Chantilly hotărâse să se desfășoare operații ofensive de mare amploare pentru rezultate decisive. Pe frontul de răsărit se preconiza scoaterea Bulgariei din război printr-o ofensivă a trupelor române și ruse spre sud, combinată cu o înaintare a forțelor aliate de la Balcani spre nord.
           Raportul de forțe – economic si militar – între cele două mari tabere beligerante începuse să se schimbe în favoarea Antantei, mai ales odată cu intrarea Statelor Unite în război (aprilie 1917). Planurile de campanie pentru anul 1917 ale celor două tabere beligerante preconizau, și de o parte și de cealaltă, mari operații cu caracter ofensiv. Comandamentul romano-rus a elaborat un plan de campanie care prevedea trecerea la ofensivă, astfel: în zona Nămoloasa urma să se execute lovitura principală cu Armata a I-a română și cu dreapta Armatei a VI-a ruse; lovitura secundară trebuia dată la Mărăsti, cu Armata a II-a română și cu dreapta Armatei a IV-a ruse. Ulterior, prin. înaintarea concentrică a forțelor române și ruse spre vest si nord-vest, urma sa fie încercuită și nimicită Armata a IX-a germană.
           Comandamentul Puterilor Centrale își propusese în planul său de campanie să nimicească forțele romăne și ruse din Moldova, să cotropească întregul teritoriu al țării și să-și deschidă drum spre Ucraina și spre porturile rusești de la Marea Neagră. In acest scop el intenționa să execute o lovitură puternică dinspre nord, din Galiția și Bucovina, combinată cu ofensiva Armatei a IX-a germane în zona Nămoloasa, care după ruperea apărării noastre de pe Siret, trebuia să dezvolte inaintarea spre nord.
Bătăliile care s-au desfășurat pe teritoriul Moldovei în vara anului 1917 au spulberat definitiv planurile comandamentului german și austro-ungar.

CAMPANIA ARMATEI ROMÂNE DIN 1916 - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

     Insuflețită de dorința arzatoare de a elibera pământul Transilvaniei de sub dominația straină, armata română a început, în noaptea de 14/15 august 1916, ofensiva pe frontul Carpaților. Trupele de acoperire ale celor trei armate au zdrobit rezistențele inamice, au pus stăpânire pe trecătorile Carpaților Orientali și Meridionali și au pătruns simultan în Transilvania. In luptele purtate în bazinul Hațegului și lângă Orșova, în zona Timișului de Jos, Bran, la sud de Sibiu, unitățile române au dovedit vitejie și măiestrie militară, au îmbinat cu succes focul cu manevra prin surprindere în flancul și spatele dispozitivului inamic. Până spre sfârșitul lunii august, forțele principale ale celor trei armate române au desfășurat cu succes operațiile ofensive stabilite în planul Marelui Cartier General, pătrunzând cu impetuozitate pe o adâncime de peste 120 km în zona centrală a frontului din Transilvania. Au fost astfel eliberate orașele Brașov, Sfântu Gheorghe, Gheorghieni, Miercurea Ciuc si Orșova. Pretutindeni trupele noastre au fost primite cu entuziasm și bucurie de populația romanească din Transilvania eliberată. Dând expresie acestor sentimente „Gazeta Transilvaniei" scria în acele zile: „Stăm încă uluiți, nu găsim cuvinte să dăm glas bucuriei înabușite de suferințele seculare... Fratii liberatori au sosit... Bine ați venit și mergeți cu bine tot înainte". In timp ce la nord și vest de arcul carpatic înaintarea forțelor române se desfășura cu rezultate favorabile, pe frontul de sud inamicul a trecut la ofensivă. O puternică grupare germano-bulgară, sub comanda feldmareșalului von Mackensen, a atacat în sudul Dobrogei, cu lovitura principală împotriva capului de pod de la Turtucaia unde se aflau în apărare trupele Diviziei 17 infanterie. In zilele de 23 si 24 august au avut loc în această zonă lupte extrem de înverșunate. In ciuda rezistenței dârze opuse și deselor contraatacuri ce le-a executat, divizia română, suferind pierderi grele și fiind încercuită de forțele inamice superioare ca număr și înzestrare, a fost nevoită să cedeze capul de pod de la Turtucaia. Luptele de la Turtucaia au suferit grav și din cauza unei grave lipse de comandă. Corpul de armată rus, prevăzut prin convenția militară, să ocupe poziții defensive în Dobrogea, a intervenit cu mare întârziere și nu a mai putut salva situația. Puternica presiune a forțelor agresoare a silit trupele romane sa se retragă spre nord, ducând lupte pe aliniamente succesive, până ce, la 6 septembrie; inamicul a fost oprit pe linia Cernavodă-Constanța. Evenimentele petrecute pe frontul din Dobrogea au avut consecinte importante asupra desfășurarii ulterioare a primei campanii, în ansamblul ei.
             Comandamentul român a hotărât, la 6 septembrie, oprirea ofensivei în Transilvania și transportarea unor importante forțe de acolo pe frontul de sud, tocmai în zilele în care numeroase forțe germane se concentrau la nord de Carpați, pregătindu-se pentru contraofensivă. Marele Cartier General român, schimbând planul de campanie cu care începuse războiul, a hotărât să treacă la aparare în Transilvania, aproximativ pe aliniamentul atins de cele trei armate, și să execute o puternică ofensivă in Dobrogea, pentru a nimici gruparea inamică patruns acolo.

           La 18 septembrie, două divizii române au trecut Dunarea, prin surprindere, în zona localitatii Flămânda și au început să înainteze spre sud. Alte patru divizii se pregăteau să treacă peste podul de vase ce se construia sub focul bombardamentelor aviației germane. Deși în decurs de două zile trupele române au respins rezistențele inamice și au realizat lărgirea capului de pod, conturându-se un succes al acestei operații, comandamentul roman a hotărât să renunțe la manevra de la Flămânda și să retragă forțele trecute la sud de Dunăre. Aceasta decizie era determinată de faptul ca în Transilvania inamicul trecuse la ofensivă, dar și de faptul că timpul era nefavorabil la sud de Dunăre.

               Aici, pe lângă Armata 1 austro-ungară, fusese constituită, din mari unități aduse de pe alte fronturi, Armata a IX-a germana, pusă sub comanda generalului Falkenhayn, fost sef al Marelui Cartier General german. La 13 septembrie inamicul a început ofensiva pe valea Oltului. Trupele romane ocupau o poziție izolată, la sud de Sibiu, fiind despărțite de grupările vecine prin mari masive muntoase. Timp de trei zile cât a durat bătălia de la Sibiu, ostașii români au opus o rezistență deosebit de dârză în fața forțelor dușmane superioare numeric, retrăgându-se apoi pe crestele munților până la vechea frontieră.

             Forțele germane au atacat, de asemenea, pozițiile Armatei a II-a române ale cărei efective fuseseră reduse simțitor prin trimiterea unor unități pe frontul de sud. Sub presiunea deosebit de puternică a forțelor inamice, covârșitoare ca număr și tehnică, trupele noaste au fost nevoite să se retragă pe crestele Carpaților. Astfel a luat sfârșit, după patruzeci de zile de la declararea războiului, ofensiva română din Transilvania.                       Armata noastră începea o noua etapă a campaniei, al cărei obiectiv central era apărarea trecătorilor Carpaților împotriva invaziei inamice care devenea tot mai amenințătoare. Intr-adevar, profitând de stagnarea operațiilor militare pe alte fronturi, Puterile Centrale au concentrat numeroase forțe pe frontul român pentru a scoate din lupta țara noastră și a ocupa bogatele sale zone agricole și petrolifere. Trei mari generali, dintre cei mai capabili, urmau sa conduca invazia: Falkenhayn și Arz von Straussenberg la nord, von Mackensen la sud. Aproape două luni inamicul și-a alternat loviturile repetate, când în sectorul nordic, când în cel sudic, cautând punctele slabe ale acestui front extrem de vast, aproape 1 200 km, adică tot atât cât frontul rus, de la Riga la Carpați.

            In cursul lunii octombrie, forțele germane și austro-ungare au declanșat prima bătălie pentru cucerirea trecătorilor Carpaților. Trupele inamice au reușit, cu prețul unor mari pierderi, să ocupe intrările nordice ale defileelor Bran, Predeal și Buzău. Atacurile de flanc date în direcția pasurilor Oituz și Ghimeș, cu intenția de a deschide accesul pe valea Trotușului și a Siretului, au eșuat total. Aici inamicul s-a izbit de rezistența, de o dârzenie fără seamăn, a Diviziei 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu, a cărei deviză „Pe aici nu se trece !" a devenit simbolul legendar al hotărârii intregii armate române de a apăra pământul scump al patriei. In ziua de 6 octombrie 1916, printr-un vijelios atac la baionetă, ostașii acestei mari unități române, supranumită de atunci „Divizia de fier", a aruncat pe inamicul pătruns în forță dincolo de linia fostei frontiere, producându-i grele pierderi.

            Nici incercările trupelor inamice de a pătrunde pe valea Oltului, pe la Turnu Roșu și pe valea Topologului nu au avut mai mult succes. Șeful Marelui Cartier General austro-ungar declara într-un raport adresat comandamentului suprem: „Românii se apără atât de crâncen, încât un succes hotărâtor nu este de așteptat decât numai prin aducerea de forte importante din partea noastră".

             Nereușind să-și deschidă prin forță drumul cel mai scurt spre București, inamicul a încercat o lovitură prin surprindere pe Valea Jiului, executând, la 10 octombrie, o puternică acțiune ofensivă împotriva pozițiilor apărate de Divizia 11 infanterie. După ce au depășit slabele rezistențe ale elementelor de acoperire de pe fosta frontieră din zona muntoasă, forțele inamice au înaintat până la nord de Târgu Jiu. Contraatacul viguros al trupelor române, dat la 14 octombrie 1916, a provocat o mare derută în rândul inamicului a cărui retragere precipitată nu s-a mai oprit decât pe pozițiile inițiale de plecare la ofensivă. La aceste lupte a luat parte cu o insuflețire patriotică impresionantă populația satelor din zonă și îndeosebi locuitorii orașului Târgu Jiu, bătrâni, femei, copii, barbați nemobilizați pentru front, care, înarmați cu puști de vânătoare, sau cu arme luate de la răniți, au respins un detașament german ce încerca să treacă podul de peste Jiu. In luptele din Valea Jiului din octombrie 1916, printre cei ce și-au jertfit viața pentru apărarea patriei amenințate s-a aflat și generalul Ion Dragalina, comandantul Armatei I-a române, rănit mortal în zona acțiunilor de luptă.

             Prima bătălie a trecătorilor luase sfarșit printr-un eșec general al planurilor comandamentului german, dar defensiva română devenea din ce în ce mai grea. Noi divizii ale Puterilor centrale erau aduse de pe alte fronturi pentru a zdrobi rezistența forțelor române.

         In cursul lunii noiembrie 1916 inamicul, cu forte sporite, a declanșat cea de a doua bătălie a trecătorilor, atacând simultan pe mai multe directii. Gruparea generalului Kuhne a atacat cu 7 divizii pozițiile noastre de pe Valea Jiului apărate de o singură divizie română. In ciuda disproporției forțelor, românii s-au luptat cu dârzenie în fața orașului Târgu Jiu, dar au fost nevoiți să se retragă. După ce a ocupat Craiova, această grupare a forțat Oltul și a început înaintarea spre București. Concomitent, alte două grupări inamice își îndreptau eforturile ofensive în aceeași direcție: dinspre nord, gruparea generalului Kraft, care reușise să pătrundă pe valea Oltului; dinspre sud, gruparea generalului Kosch, care forțase Dunărea la Zimnicea.

             Pentru a face față acestei situații deosebit de grave, comandamentul suprem român a pregătit o mare operație contraofensivă, care a rămas in istorie sub denumirea de „Bătălia pentru București". Planul bataliei prevedea oprirea cu orice preț a  înaintării inamicului dinspre vest și nord-vest, în timp ce forțele Armatei de Dunăre, puse sub comanda generalului Prezan, urmau să atace gruparea generalului Kosch, socotită ca cea mai periculoasă. Din nefericire, acest plan temerar nu a putut fi realizat. In fața imensei superiorități numerice a forțelor invadatoare, trupele române, obosite, slab dotate cu armament și muniții, cu rândurile rărite din luptele anterioare, nesprijinite de aliații ruși, au încercat zadarnic, printr-o supremă sforțare, să stăvilească pe dușman. Marea bătălie de pe Neajlov și Argeș, deși încărcată de numeroase episoade în care vitejia și spiritul de jertfă al ostașilor români s-au vădit din nou cu putere, s-a încheiat în defavoarea forțelor române.                Un factor nu lipsit de importanță care a condus la acest insucces l-a constituit imprudență a doi ofițeri de stat major care, fiind luați prizonieri, au lasăt să cadă în mainile inamicului planul bătăliei conceput de comandamentul roman. Aflând secretul manevrei proiectate de români, generalul Falkenhayn a putut lua măsuri imediate de contracarare, apropiindu-și victoria. La 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916, armatele inamice intrau în București, în vreme ce trupele romîne începeau retragerea spre est, luptând pe aliniamente succesive în întreg spațiul dintre Carpați și Dunăre.

                In ultimele zile ale lunii decembrie a luat sfârșit campania română din 1916. Epuizarea potențialului combativ al forțelor inamicului nu ii permitea acestuia continuarea luptelor în condițiile unei ierni aspre. Astfel, frontul s-a stabilizat; linia ce se întindea de pe Carpații Orientali, pe cursul inferior al Siretului și Dunărea maritimă. Acest front era menținut de o armata română, Armata a II-a, compusă din șase divizii, și de trei armate ruse.

               Campania anului 1916 se încheia cu un rezultat nefavorabil. Două treimi din teritoriul statului român erau ocupate (circa 100 000 km.p. si 3,5 milioane de locuitori), intrând sub administrație militară și un regim de jaf și exploatare sălbatică a tuturor bogațiilor țării, de teroare asupra populației care nu reușise să se refugieze în Moldova. In cei doi ani de ocupație ce au urmat Romania a fost jefuită de 1 140 809 tone produse petroliere, peste 1,7 milioane tone cereale, milioane de animale mari și ovine, mașini și utilaje. Puterile Centrale n-au putut totuși să scoată România din război. Actiunea României a dus la uzura și diminuarea capacității combative a Puterilor Centrale în favoarea Antantei. Armata română a pierdut circa 250 000 oameni – morți, răniți și dispăruți.

          Campania din anul 1916 oferă numeroase învățăminte de ordin militar, care au contribuit la dezvoltarea artei militare românești. In campania din 1916, conducerea politică și militară a României a avut probleme deosebit de grele de soluționat pe plan strategic, rezultate din desfășurarea războiului pe două fronturi, ambele cu întinderi foarte mari față de cantitatea de forțe de care dispunea armata română, fără un sprijin corespunzator din partea aliaților, acestea impunând soluții și măsuri originale și mai ales oportune.
              Situațiile strategice mai importante pe care comandamentul român le-a avut de rezolvat în anul 1916 au fost: executarea ofensivei în Transilvania, zdrobirea grupării inamicului patruns în Dobrogea și apărarea Munteniei.
          Prin aplicarea planului de campanie, se desprinde concluzia ca forțele române puteau ajunge pe Mureșul mijlociu, unde frontul s-ar fi scurtat și s-ar fi creat condiții pentru continuarea ofensivei spre vest, nord-vest, sau pentru organizarea unei puternice apărări în Transilvania, pe un aliniament tare din teren, cum erau Munții Apuseni, sau cursul mijlociu al Mureșului, fapt ce ar fi permis ulterior trupelor române sa facă față în condiții mai bune ofensivei inamicului.
         Patrunderea inamicului în Dobrogea și în special pierderea capului pe pod Turtucaia a influențat puternic comandamentul român,  determinându-l să modifice planul de campanie.
            Manevra pe direcții  interioare aplicată de comandamentul român în bătălia de pe Neajlov-Argeș a fost concepută în mod corespunzător, dar nu a dus la rezultatele scontate deoarece raportul de forțe a fost nefavorabil pentru trupele române, informațiile privind deplasarea diferitelor grupări de forțe inamice fiind incomplete și nu s-au luat măsurile cele mai indicate de asigurare a flancului descoperit pentru a da libertatea de acțiune necesară grupării de manevră. Se pare că mai indicat ar fi fost să se treacă la apărare pe aliniamentul definit de raul Argeș, pe care, în funcție de situația concretă s-ar fi adoptat apărarea fermă, apărarea manevrieră, sau chiar s-ar fi trecut la ofensivă.
           In cursul campaniei, comandamentul român a conceput și a executat două manevre strategice pe direcții de operații exterioare: prima in Transilvania (potrivit planului de campanie inițial), iar cea de-a doua pe frontul de sud, manevra de la Flămânda, în septembrie 1916. Nici una însă nu a fost dusă până la capăt, dar ambele oferă unele învățăminte.
               Pe plan operativ, armata română a desfășurat atât operații ofensive cât și operații de apărare.
Operațiile ofensive declanșate la 15 august 1916, s-au desfășurat în teren muntos, fâșiile de ofensivă ale armatelor fiind largi (150-200 km), iar marile unități tactice au acționat in lungul trecătorilor cu mari intervale între ele, rezultând un pronunțat caracter de independență. Directiile de ofensivă ale armatelor au fost, în general, convergente în adâncimea apărării inamicului, fapt care ar fi permis micșorarea ulterioară a fașiilor de ofensivă și realizarea unei strânse cooperări operative, dacă ofensiva nu ar fi fost oprită.
        Trupele române au executat o singură operație ofensivă care s-a desfășurat complet, până la deznodământul final, bătălia de pe Neajlov-Argeș. In cadrul bătăliei, comandamentul român a conceput combinarea unei lovituri frontale cu o manevră de întoarcere amplă. Situația strategică de ansamblu (Gruparea Kühne intervenind în flancul și spatele Grupului de manevră român) și în special, raportul de forțe general nefavorabil trupelor române au împiedicat obținerea succesului. Aceasta împrejurare prilejuiește concluzia ca acțiunile tactic-operative au valoare numai în măsura în care ele corespund situației strategice și posibilităților reale ale forțelor avute la dispoziție.
           In operațiile de apărare, dispozitivele operative au fost constituite pe un singur eșalon, armata păstrând în rezervă, de regulă, o singură divizie. Ca particularitate a dispozitivelor realizate de marile unități este aceea ca având fașii largi de apărat, își grupau forțele pe anumite direcții, cu intervale mari între ele, ceea ce, însă, oferea posibilitatea inamicului să-și concentreze succesiv efortul asupra diferitelor părți ale dispozitivului, realizand o mare superioritate de forțe și mijloace, să le manevreze prin intervalele existente. Dezavantajul astfel creat, a impus necesitatea executării manevrei de forțe și mijloace pentru a se putea face față ofensivei inamicului.
               Apararea a avut în general un caracter dinamic. Contraatacurile s-au executat pe una sau mai multe direcții, fiind, de regulă, indreptate asupra flancurilor inamicului, obținându-se de multe ori rezultatele scontate.
           Pe plan tactic, trupele române au desfășurat numeroase lupte ofensive, de apărare și în condiții speciale. Ofensiva marilor unități tactice și a unităților a avut aspectul specific acțiunilor duse în munți, folosindu-se frecvent detașamente înaintate.
             Ca forme de manevră a fost folosită lovitura frontală, combinată cu învăluirea și întoarcerea.
             Principalul neajuns în ducerea luptei ofensive a constat în slaba cooperare dintre infanterie și artilerie, fiecare din cele două arme ducându-și acțiunile, în mare masură, pe cont propriu.
          In apărare, cele mai caracteristice și mai reușite acțiuni duse de trupele române au fost cele din Carpați. Comandamentele marilor unități au ales just direcțiile de interzis si au realizat o repartiție corespunzatoare a forțelor și mijloacelor, în funcție de importanța acestor direcții. Intervalele au fost supravegheate, iar flancurile asigurate cu detasamente ușoare. Majoritatea forțelor marilor unități se găseau în eșalonul întâi, iar rezervele erau uneori neînsemnate și dispuse la o distanță mică de eșalonul întâi, în special pe direcțiile principale de interzis. In asemenea condiții, dispozitivele deveneau vulnerabile față de armamentul automat și in special față de artilerie, pierderile provocate fiind însemnate.
       Apararea trupelor române a avut, în general, un caracter dinamic, folosindu-se pe scară largă contraatacurile, care uneori erau executate frontal în fața limitei dinainte a apărării, în majoritate cu trupe din esalonul întâi, înainte ca inamicul să fie oprit, fără a fi sprijinite de artilerie și de aceea nu s-au soldat cu efectele scontate, trupele ce contraatacau suferind serioase pierderi.
           Referitor la folosirea diferitelor categorii de arme au rezultat învățăminte prețioase care au produs unele mutații în organizarea, înzestrarea și intrebuințarea lor, încă de pe timpul desfășurării campaniei. Astfel, focul armamentului automat a obligat cavaleria să descalece, adoptand procedee de lupta similare cu ale infanteriei; artileria și-a reconsiderat modul de acțiune pe măsura acumulării experienței de luptă, renunțând tot mai mult la folosirea descentralizată în favoarea intrebuințării focului masat și conducerii lui centralizate.
            In timpul campaniei din anul 1916 armata română și-a însușit o bogată experiență de luptă, care a stat la baza schimbărilor în bine ce s-au produs, și a fost valorificată în mod substanțial în procesul de reorganizare a armatei și pe timpul desfășurarii campaniei din vara anului 1917, în cadrul marilor bătălii din sudul Moldovei.