In iarna și primăvara anului 1917 în Moldova s-a desfășurat o activitate
febrilă pentru reorganizarea armatei române și refacerea potențialului ei de
luptă. In condiții excepțional de grele, când o mare parte din teritoriul țării
era cotropit de inamic, când bolile molipsitoare făceau ravagii în rândurile
populației civile și ale unitaților militare, opera de renaștere a armatei
române a necesitat uriașe eforturi și sacrificii. Hotărâte să înfrângă cu orice
preț pe dușman și să elibereze teritoriul cotropit, masele populare au suportat
cu bărbăție toate lipsurile, au învins toate greutățile și au asigurat forțelor
armate ale țării tot ce le era necesar.
La nivelul conducerii forțelor romano-ruse, dispuse pe frontul din Moldova, din Bucovina până la Marea Neagră, comanda supremă a revenit regelui Ferdinand al României, dar frontul românesc era subordonat Comandamentul suprem aliat din răsărit, în frunte cu țarul Nicolae al II-lea. Adjunctul lui Ferdinand era generalul rus V. V. Zaharov, iar din mai 1917 generalul D. G. Scerbacev. Sef al Marelui Cartier General roman a fost numit generalul C. Prezan.
Cu armamentul existent si cu cel primit de la aliați s-au putut înzestra 15 divizii de infanterie și două de cavalerie, comparabile ca valoare cu marile unități germane, cu care trupele române aveau să se măsoare curând. Cu avioanele noi primite din Franta ,a fost reorganizată și înzestrată aeronautica română. O contribuție importantă la reorganizarea și instruirea superioară a armatei noastre au adus-o și ofițerii din Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Berthelot, trimisă la cererea guvernului român. Unii dintre ei au luptat și au cazut alături de ostașii români în marile bătălii din vara anului 1917.
In tot cursul iernii și primăverii anului 1917, paralel cu procesul de reorganizare și înzestrare a unităților și marilor unități s-a continuat instruirea trupelor si a cadrelor de comandă, urmărindu-se însușirea noilor metode și procedee de luptă, precum și ,mânuirea noului armament din dotare (mitraliere, puști-mitralieră, grenade, diverse tipuri de guri de foc de artilerie etc.).
Printr-un suprem efort al intregii națiuni s-a reușit ca, într-o perioadă relativ scurtă, armata română să-și schimbe complet înfățișarea. Constituită acum din mari unități omogene ca structură, dotare și instruire a efectivelor, dispunând de armament automat modern și în cantități suficiente, precum și de o artilerie puternică, armata română a devenit o forță capabilă să desfășoare operații ofensive și de aparare de mare amploare pe teritoriul național. Pe bună dreptate, ziarul italian „Corriere della Sera" aprecia că armata română „nu este cu nimic mai prejos decât oricare din armatele marilor puteri aliate".
Comparabile cu unitățile germane și austro-ungare pe planul organizării și înzestrării pentru luptă, trupele române erau net superioare acestora prin moralul lor înalt. Soldații și ofițerii români erau plini de încredere în victoria finală, hotărâți să nu precupețească nici un sacrificiu pentru a-și elibera căminele cotropite. Caracterizand armata română refăcută, poetul Octavian Goga scria în acele zile: „O oaste nouă, mai vartoasă ca cea dintăi, încercată. de război și cu brațul greu de răzbunare, o oaste care e mândria țării, așteptă cu sete ordinul de înaintare. Niciodată n-a fost în sufletul românesc mai multa încredere și mai multă îndârjire".
In provinciile românesti din Austro-Ungaria, romănii au simțit din plin consecințele războiului, dând jertfe mari și participând activ la efortul general românesc de eliberare și întregire națională. Ei au fost mobilizați și trimiși în primele linii ale fronturilor austro-ungare, unde au plătit un greu tribut de sânge pentru o cauză straină. In Transilvania și Banat au fost mobilizați circa 500 000 de români (5,5% din forțele imperiului), din care 92,6% au fost trimiși direct pe front, iar din aceștia 20% s-au pierdut morti, disparuti si invalizi, adica circa 3% din populatia română din Transilvania. In ciuda propagandei austro-ungare românii credeau că locul lor era în armata română și alături de România. Peste 100.000 de români ardeleni și bucovineni aveau să lupte în cadrul armatei române. Ca masură de protecție împotriva „contaminării" militarilor români cu ideile românismului și a dezertărilor peste Carpați Comandamentul austro-ungar a retras pe alte fronturi unitățile cu majoritate românească din zonele limitrofe României. In Transilvania și Bucovina măsurile polițienesti antiromânesti au ajuns la cote maxime. S-au intentat mii de procese românilor, altii au fost deportați sau trimiși pe front (Iuliu Maniu–1915). S-au întețit măsurile discriminatorii, de desnaționalizare a românilor. Fruntașii politici au protestat, au înaintat plângeri și memorii la Viena și Berlin solicitând autonomia Transilvaniei, s-au produs revolte, iar ostașii de pe front, cu un „pronunțat și manifest sentiment românesc", protestau în forme proprii: refuzul recrutării, dezertarea și trecerea în România, sau predarea la ruși pe frontul din Galiția.
După reocuparea Transilvaniei, autoritățile austro-ungare au declanșat un nou val de teroare: arestări, confiscări de averi, interdicții, deportări (3 000 de intelectuali deportați în vestul Ungariei, circa 6 000 de români intemnițați etc.). Starea de spirit a populației românești și a soldaților români devenise „tot mai explozivă". Formarea detașamentelor de voluntari din rândul prizonierilor români din Rusia și venirea lor pe frontul românesc, începand din iunie 1917 au marcat o formă superioară de exprimare a voinței românilor ardeleni și bucovineni pentru eliberare și întregire națională.
Pentru campania anului 1917, Conferința internațională de la Chantilly hotărâse să se desfășoare operații ofensive de mare amploare pentru rezultate decisive. Pe frontul de răsărit se preconiza scoaterea Bulgariei din război printr-o ofensivă a trupelor române și ruse spre sud, combinată cu o înaintare a forțelor aliate de la Balcani spre nord.
Raportul de forțe – economic si militar – între cele două mari tabere beligerante începuse să se schimbe în favoarea Antantei, mai ales odată cu intrarea Statelor Unite în război (aprilie 1917). Planurile de campanie pentru anul 1917 ale celor două tabere beligerante preconizau, și de o parte și de cealaltă, mari operații cu caracter ofensiv. Comandamentul romano-rus a elaborat un plan de campanie care prevedea trecerea la ofensivă, astfel: în zona Nămoloasa urma să se execute lovitura principală cu Armata a I-a română și cu dreapta Armatei a VI-a ruse; lovitura secundară trebuia dată la Mărăsti, cu Armata a II-a română și cu dreapta Armatei a IV-a ruse. Ulterior, prin. înaintarea concentrică a forțelor române și ruse spre vest si nord-vest, urma sa fie încercuită și nimicită Armata a IX-a germană.
Comandamentul Puterilor Centrale își propusese în planul său de campanie să nimicească forțele romăne și ruse din Moldova, să cotropească întregul teritoriu al țării și să-și deschidă drum spre Ucraina și spre porturile rusești de la Marea Neagră. In acest scop el intenționa să execute o lovitură puternică dinspre nord, din Galiția și Bucovina, combinată cu ofensiva Armatei a IX-a germane în zona Nămoloasa, care după ruperea apărării noastre de pe Siret, trebuia să dezvolte inaintarea spre nord.
Bătăliile care s-au desfășurat pe teritoriul Moldovei în vara anului 1917 au spulberat definitiv planurile comandamentului german și austro-ungar.
La nivelul conducerii forțelor romano-ruse, dispuse pe frontul din Moldova, din Bucovina până la Marea Neagră, comanda supremă a revenit regelui Ferdinand al României, dar frontul românesc era subordonat Comandamentul suprem aliat din răsărit, în frunte cu țarul Nicolae al II-lea. Adjunctul lui Ferdinand era generalul rus V. V. Zaharov, iar din mai 1917 generalul D. G. Scerbacev. Sef al Marelui Cartier General roman a fost numit generalul C. Prezan.
Cu armamentul existent si cu cel primit de la aliați s-au putut înzestra 15 divizii de infanterie și două de cavalerie, comparabile ca valoare cu marile unități germane, cu care trupele române aveau să se măsoare curând. Cu avioanele noi primite din Franta ,a fost reorganizată și înzestrată aeronautica română. O contribuție importantă la reorganizarea și instruirea superioară a armatei noastre au adus-o și ofițerii din Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Berthelot, trimisă la cererea guvernului român. Unii dintre ei au luptat și au cazut alături de ostașii români în marile bătălii din vara anului 1917.
In tot cursul iernii și primăverii anului 1917, paralel cu procesul de reorganizare și înzestrare a unităților și marilor unități s-a continuat instruirea trupelor si a cadrelor de comandă, urmărindu-se însușirea noilor metode și procedee de luptă, precum și ,mânuirea noului armament din dotare (mitraliere, puști-mitralieră, grenade, diverse tipuri de guri de foc de artilerie etc.).
Printr-un suprem efort al intregii națiuni s-a reușit ca, într-o perioadă relativ scurtă, armata română să-și schimbe complet înfățișarea. Constituită acum din mari unități omogene ca structură, dotare și instruire a efectivelor, dispunând de armament automat modern și în cantități suficiente, precum și de o artilerie puternică, armata română a devenit o forță capabilă să desfășoare operații ofensive și de aparare de mare amploare pe teritoriul național. Pe bună dreptate, ziarul italian „Corriere della Sera" aprecia că armata română „nu este cu nimic mai prejos decât oricare din armatele marilor puteri aliate".
Comparabile cu unitățile germane și austro-ungare pe planul organizării și înzestrării pentru luptă, trupele române erau net superioare acestora prin moralul lor înalt. Soldații și ofițerii români erau plini de încredere în victoria finală, hotărâți să nu precupețească nici un sacrificiu pentru a-și elibera căminele cotropite. Caracterizand armata română refăcută, poetul Octavian Goga scria în acele zile: „O oaste nouă, mai vartoasă ca cea dintăi, încercată. de război și cu brațul greu de răzbunare, o oaste care e mândria țării, așteptă cu sete ordinul de înaintare. Niciodată n-a fost în sufletul românesc mai multa încredere și mai multă îndârjire".
In provinciile românesti din Austro-Ungaria, romănii au simțit din plin consecințele războiului, dând jertfe mari și participând activ la efortul general românesc de eliberare și întregire națională. Ei au fost mobilizați și trimiși în primele linii ale fronturilor austro-ungare, unde au plătit un greu tribut de sânge pentru o cauză straină. In Transilvania și Banat au fost mobilizați circa 500 000 de români (5,5% din forțele imperiului), din care 92,6% au fost trimiși direct pe front, iar din aceștia 20% s-au pierdut morti, disparuti si invalizi, adica circa 3% din populatia română din Transilvania. In ciuda propagandei austro-ungare românii credeau că locul lor era în armata română și alături de România. Peste 100.000 de români ardeleni și bucovineni aveau să lupte în cadrul armatei române. Ca masură de protecție împotriva „contaminării" militarilor români cu ideile românismului și a dezertărilor peste Carpați Comandamentul austro-ungar a retras pe alte fronturi unitățile cu majoritate românească din zonele limitrofe României. In Transilvania și Bucovina măsurile polițienesti antiromânesti au ajuns la cote maxime. S-au intentat mii de procese românilor, altii au fost deportați sau trimiși pe front (Iuliu Maniu–1915). S-au întețit măsurile discriminatorii, de desnaționalizare a românilor. Fruntașii politici au protestat, au înaintat plângeri și memorii la Viena și Berlin solicitând autonomia Transilvaniei, s-au produs revolte, iar ostașii de pe front, cu un „pronunțat și manifest sentiment românesc", protestau în forme proprii: refuzul recrutării, dezertarea și trecerea în România, sau predarea la ruși pe frontul din Galiția.
După reocuparea Transilvaniei, autoritățile austro-ungare au declanșat un nou val de teroare: arestări, confiscări de averi, interdicții, deportări (3 000 de intelectuali deportați în vestul Ungariei, circa 6 000 de români intemnițați etc.). Starea de spirit a populației românești și a soldaților români devenise „tot mai explozivă". Formarea detașamentelor de voluntari din rândul prizonierilor români din Rusia și venirea lor pe frontul românesc, începand din iunie 1917 au marcat o formă superioară de exprimare a voinței românilor ardeleni și bucovineni pentru eliberare și întregire națională.
Pentru campania anului 1917, Conferința internațională de la Chantilly hotărâse să se desfășoare operații ofensive de mare amploare pentru rezultate decisive. Pe frontul de răsărit se preconiza scoaterea Bulgariei din război printr-o ofensivă a trupelor române și ruse spre sud, combinată cu o înaintare a forțelor aliate de la Balcani spre nord.
Raportul de forțe – economic si militar – între cele două mari tabere beligerante începuse să se schimbe în favoarea Antantei, mai ales odată cu intrarea Statelor Unite în război (aprilie 1917). Planurile de campanie pentru anul 1917 ale celor două tabere beligerante preconizau, și de o parte și de cealaltă, mari operații cu caracter ofensiv. Comandamentul romano-rus a elaborat un plan de campanie care prevedea trecerea la ofensivă, astfel: în zona Nămoloasa urma să se execute lovitura principală cu Armata a I-a română și cu dreapta Armatei a VI-a ruse; lovitura secundară trebuia dată la Mărăsti, cu Armata a II-a română și cu dreapta Armatei a IV-a ruse. Ulterior, prin. înaintarea concentrică a forțelor române și ruse spre vest si nord-vest, urma sa fie încercuită și nimicită Armata a IX-a germană.
Comandamentul Puterilor Centrale își propusese în planul său de campanie să nimicească forțele romăne și ruse din Moldova, să cotropească întregul teritoriu al țării și să-și deschidă drum spre Ucraina și spre porturile rusești de la Marea Neagră. In acest scop el intenționa să execute o lovitură puternică dinspre nord, din Galiția și Bucovina, combinată cu ofensiva Armatei a IX-a germane în zona Nămoloasa, care după ruperea apărării noastre de pe Siret, trebuia să dezvolte inaintarea spre nord.
Bătăliile care s-au desfășurat pe teritoriul Moldovei în vara anului 1917 au spulberat definitiv planurile comandamentului german și austro-ungar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu