DECEBAL

 

La Roma, la baza colinei Quirinale din nordul vechiului Forum roman, tronează columna care prezintă razboaiele de cotropire ale împaratului roman, Traian, în Dacia. Pe coloană este sculptată și înfățisșrea regelui dac Decebal. Pentru români poate fi acolo un moment de mândră reculegere. In sânul niciunei alte seminții de oameni contemporane lui nu a mai răsărit un asemenea conducător cu asemenea destin tragic. A infruntat plin de curaj cea mai puternică împărăție a vremii. A facut totul pentru a-si ocroti poporul. A sfidat înfrangerea la fel de curajos ca spartanii, iar moartea sa amintește de tragediile antice. 

Din nefericie, despre neamul, originea si familia lui Decebal stim astazi prea puține amănunte. Totuși, regele-erou nu a fost uitat de daco-geți. Numele său razbate din Istorie prin numeroase menționări care aparțineau triburilor trace din sudul Dunării, sau în inscripții din cele mai îndepartate colțuri ale Imperiului Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merită menționat că numele de Decebal a supraviețuit în mod bizar în Spania până în secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari, angajați de Roma după retragerea aureliană. Cum altfel se pot explica paralele fonetice ca Diego-Diegis, sau nume neașteptate precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortis, nume dacic), Don Boroista (Burebista), Don Salmoxen și Don Deciballo.

Merită să se zăbovească puțin și asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, conținea adjectivul dacic Balos, un nume raspandit în onomastica dacică, aparținând, tuturor straturilor sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el fiind la origini un tarabostes din vestul Daciei (Muntii Apuseni). Datorită caracterului său deosebit și al victoriilor militare a primit din partea populației dace numele de război de Decebalus (Zece Ursi sau Călărețul). De asemenea, războinicul dac a primit tronul și a fost ales conducător al Daciei. Printr-un gest nobil și înțelept, regele dac de atunci, Duras, a cedat puterea de bunăvoie iscusitului Decebal, cel pe care consângenii săi începuseră să il considere un veritabil semi-zeu încă din timpul vieții.


Strateg desăvârșit, diplomat iscusit, conducator înțelept:

"Foarte priceput în planurile războiului și iscusit la înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptator și se pricepea să folosească izbanda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrangere. Din acestă pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru romani" - Dio Cassius - Historia

După asasinarea lui Burebista, statul centralizat dac a fost afectat de o inevitabilă diviziune politică. Triburile daco-gete nu au mai rămas unite în uniunea statală în care le adunase regele-zeu. Ele s-au fragmentat in patru, apoi în cinci regate, dintre care cel mai mare și mai puternic se consolidase în Ardealul de azi. Pe fondul acesta, Imperiul Roman a profitat de situație, extinzând granițele prin cucerirea provinciilor getilor din sudul Dunarii. Daco-getii nu s-au lăsat impresionați de apropierea agresivă a unui vecin atât de puternic, răspunzând în forță. Multe capetenii razbonice gete iși purtau oamenii în luptă in teritoriile romane din Balcani și Panonia. Ei s-au dovedit atât de puternici încât au continuat să se amestece în disensiunile politice între Octavianus Augustus și Marcus Antonius. Incet, incet, romanii și-au dat seama că odată cu moartea lui Burebista, pericolul dacic pentru posesiunile lor din Balcani, nu dispăruse deloc, ci se amplificase. Contramăsurile Romei la Dunare constau în primă instanță în crearea unei zone tampon nelocuite pe malul sudic al Dunarii, din care triburile geților erau evacuate în teritoriul roman sau exilate în Carpați. Prin urmare, generalul Aelius Catus a mutat la sud de Istru 50.000 de geti pentru ca, mai apoi, în timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus,  A strămutatt forțat în Balcani aproape 100.000 de suflete de geti, barbati, femei, copii, batrani.

Lacomia crescandă a romanilor se manifesta printr-o politică de expansiune economică urmată de o îcercuire militară. Daco-geții nu au slabit insa atacurile, profitând de momentele de slabiciune ale Romei, punctate de schimbarile împaraților romani. Dacii au perseverat a se aliaza cu sarmații. Impreună, cele două popoare au organizat invazii puternice în Moesia, unde au fost decimate două legiuni trimise să le facă față. Până la inceputul domniei lui Domitian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forțe la Dunare. Insă, după cum relatează istoricul Iordanes, daco-geții au devenit alarmați de lacomia proverbială a împăratului roman, așa că au atacat Moesia, masacrând legiunile și omorând inclusiv comandanții. De partea geto-dacilor luptau bastarnii, roxolanii și iazigii. Expediția militară a dacilor a fost condusă, în premieră, de tânărul Diurpaneus.

Odata ajuns rege, Decebal a întărit armata și statul dac, stabilind legături cu popoarele vecine. Dacia era din nou mare și unită, cu frontierele cuprinse între Dunăre, Panonia, Nistru și Carpații Paduroși. In confruntările cu legiunile lui Domitian, dacii au obtinut o victorie zdrobitoare. Lui Oppius Sabinus i s-a retezat capul, împărtășind aceeași soartă cu guvernatorul Moesiei. Capetele celor doi au fost aduse în Dacia drept trofee de război. Alarmat de situașie, Domitian a venit personal la Dunăre. Impărat intransigent și calculat, el a făcut greșeala de a-l trimite contra noului rege dac pe generalul Cornelius Fuscus care, conform lui Tacit, era un conducator lipsit de prudență, temperamental și avid de glorie. Decebal nu a dorit o confruntare cu Fuscus, trimișând în acest sens mai multe oferte de pace, refuzate însă de Domitian. Refuzul împăratului roman l-a îndârjit și mai mult pe Decebal. Masacrul legiunilor lui Fuscus avea să se petreacă undeva pe valea Oltului din Carpati. Acolo, Decebal intinsese o cursă în care a pierit o intreaga legiune (V Alaudae), al carei steag a ajuns trofeu in mâinile dacilor.

Conform lui Juvenal, dezastrul armatei romane a fost comparabilă, ca proporții, cu înfrangerea suferită de generalul Varus în pădurile întunecate ale Germaniei, pe cand Roma era condusă de Augustus. Roma cea lacomă nu se lasa, astfel încat o nouă expediție desfașurată în anul 88 d.Hr. a încălcat din nou hotarele Daciei. De data acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost consul sever și disciplinat. Cunoscator al regiunilor, Tettius a invadat Dacia pe la Porțile de Fier ale Transilvaniei. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una extrem de sângeroasă, cu nenumarate victime în ambele tabere. Pacea era iminentă deoarece Decebal și-a văzut amenințată Sarmizegetusa, iar Domitian, la rândul său, era prins în lupte grele cu sarmații, iazigi, marcomanii și quazii. Anul urmator s-a semnat o pace care a durat 12 ani. Pentru prima dată în istoria sa Imperiul Roman era nevoit să incheie o pace umilitoare. Stăpana lumii era obligată sa-l recunoască pe Decebal rege al tuturor triburilor geto-dace și să-i platească despagubiri în sume de bani, în condițiile în care regele dac nu restituia nimic din prada de razboi, să-i asigure ajutoare militare, tehnică și mașini de război, să-i trimită ingineri și constructori care să-i ridice cetăți și forturi.

" Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pământ necunoscut unde se găsea aur, se decreta ca acolo este un dușman și se pregătea sămânța unor războaie sângeroase alături de cucerirea de noi comori " - Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)

Soarta lui Domitian a făcut să fie asasinat de un libert. A doua zi, în mare grabă, conspiratorii și generalii romani l-au ales împărat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept fiu și successor pe Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urmă era ambițiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber). Ajuns, în cele din urmă, împarat datorită calităților sale militare, Traian a moștenit o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domitian, ai carei cetățeni erau înglodați în datorii. Veștile despre aurul din munții dacilor nu mai reprezentau de multă vreme o noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei și instalarea legiunilor în munții săi era de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe langă jefuirea dacilor, de aurul si argintul strâns în generații, Roma urma a stabili la granițele de răsărit un avanpost important impotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliați cu popoarele asiatice precum sarmații, scitii și roxolanii, după cum avea să o demonstreze mai tarziu Istoria.

In fața colosului expansionist, statea un regat de oameni curajosi care nu cunoșteau frica de moarte. Cele două razboaie purtate de Traian împotriva daco-geților au fost nimic altceva decat o luptă surdă si crâncenă de apărare și supraviețuire a credincioșilor lui Zamolxis. Fiul adoptiv al lui Nerva moștenise un Imperiu aflat la apogeu, cu o armată imensă, unde disciplina și grija față de detalii erau respectate cu sfințenie. Conștient de dârzenia și forța dacilor, Traian nu a precupețit nimic. A trimis in Dacia cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodata într-o expeditie de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind absolut totul pentru înzestrarea și pregătirea legiunilor. Cu toate acestea, Istoria ar fi fost probabil alta dacă in fața lui Traian s-ar fi aflat armata uriașă ridicată de Burebista, armată care cuprindea toate confreriile de triburi daco-gete..
.

Altfel ar fi fost viitorul Daciei dacă Pacorus al II-lea, regele partilor, ar fi încheiat la timp alianța anti-romană pe care i-a propus-o Decebal. Nici măcar legiunile Romei nu ar fi facut față unui atac combinat prin care regele dacilor ataca la Dunare, iar armata imensă a parților urma să invadeze Armenia și Iudeea, plănuind să ocupe Egiptul, granarul Romei. In plus, regele dac trebuia să lupte și pe plan intern cu tendințele separatiste ale unei parți din aristocrația dacică, care era gata să-l părăsească trecând de partea romanilor în schimbul păstrării bogațiilor și rangurilor. După cum mărturisește Dio Cassius, regele dacilor a pus la cale, in anul 105 d.Hr, un plan care viza lichidarea fizică a noului împarat. In acest scop, a trimis în Moesia niște fugari care sa-l omoare. Planul a dat gres, deoarece spionii împaratului l-au bănuit pe unul dintre ei. Supuși chinurilor, cei doi au recunoscut tentativa pusă la cale de Decebal.

Un alt punct sensibil al confruntărilor l-a reprezentat momentul critic desfășurat în perioada celei de-a doua campanii militare din primul razboi dacic (101-102 d.Hr.). Atunci, planurile Romei erau cât pe ce să fie date peste cap. Decebal și-a întărit alianțele cu sarmații și a pregătit o ofensivă de proporții prin care urmarea lovirea armatelor romane din sudul Dunarii și tăierea căilor de aprovizionare pentru legiunile aflate în Dacia. Din nefericire, pe cînd traversau Dunarea iarna, gheata a cedat datorită unei încalziri bruște a vremii, iar o mare parte din armata formată din daci și sarmați a pierit înecată în apele Istrului. Tragicul moment a fost amintit atât de Dio Cassius cât și de imortalizarea sa pe Columna din Roma.

Dincolo de înfrangerea dacilor lui Decebal, ilustrată de dramatica cădere și distrugere a Sarmizegetusei, nu trebuie uitat că regele dac a dat lovituri puternice timp de 20 de ani Imperiului Roman, stăvilind, pe moment, cucerirea Daciei. Acțiunile sale diplomatice vizau nici mai mult nici mai putin decat crearea unui front comun antiroman al tuturor popoarelor libere din acea zonă. Linia de aparare închipuită de regele dac trebuia să se întindă pe la Rin până în Parția, având în mijloc Dacia. Sorții istoriei nu i-au fost prielnici. Pentru salvarea regatului său, Decebal a epuizat toate mijloacele posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade, tratate de pace, a oferit adăpost și protecție tuturor fugarilor și transfugilor care părăseau Imperiul Roman. Pe baza informațiilor istorice se află fără greseală că Decebal a fost fondatorul primului serviciu secret de informații de pe meleagurile noastre, regele dac construind o adevarata rețea de spioni bine pusa la punct, alcatuită din autohtoni și străini trimiși în Moesia, sau chiar la Roma ca să culeagă informații referitoare la pregătirea militară și deciziile romanilor.

O decurie condusă de Claudius Tiberius Maximus a pornit călări în mare grabă în urmarirea regelui. Insoțitorii săi au fost ucisi, romanii inconjurându-l pe Decebal. Regele rămâne rege și în acest ultim moment care i-ar fi speriat pe multi alții, șezat la umbra unui stejar secular, sprijinit de pământ într-un genunchi, Decebal și-a aseazat liniștit scutul și sabia alături. Un erou nu poatea fi prins, înrobit sau umilit. Eroul dacilor nu a avut soarta tristă împartășită de alți dinaști învinși de romani și obligați să mărșăluiască în lanțuri în urma carelor triumfale de pe străzile Romei. Așa au sfârșit-o Iugurtha, regele Numidiei, învins de Marius, apriga regină Zenobya a Palmyrei, prinsa de Aurelian, sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa caderea Alesiei. Ca un adevarat razboinic netemător de moarte, Decebal și-a luat singur zilele, preferând sa meargă în tainica împarație subpamanteană a lui Zalmoxis, sau în țăriile cerului unde il aștepta Gebeleizis.

Capul și mână dreaptă a regelui-erou au fost retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus și au fost duse și expuse în cartierul militar al lui Traian drept trofee de pret. Scopul era unul eminamente psihologic, romanii sperînd ca populația autohtonă supraviețuitoare să fie demoralizată de sumbra priveliște. Pentru a-i liniști pe plebeii Romei care de 20 de ani se temuseră de un asemenea dușman redutabil, capul și mâna regelui dac au fost conservate intr-un butoi cu miere și trimise la Roma. O inscripție descoperită în Ostia relatează că relicvele au fost aratate mulțimii după care, în urletele de bucurie ale acesteia, au fost aruncate pe scarile Gemoniei în rîul Tibru. Era locul unde se expuneau dupa executare cadavrele creștinilor și oponenților Imperiului...

Este evident că înainte de a fi profanat de cotropitori, capul lui Decebal a servit drept model pentru reprezentările realiste de pe Columnă. Mai mult decat atât, în anul 1822, cu ocazia săpăturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un bust de marmura cu inaltimea de 1, 5 metri care il reprezinta fidel pe Decebal. Bustul din care regele dac priveste demn și misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astăzi în Muzeul Vaticanului. Merita zăbovit puțin asupra sinuciderii lui Decebal, faptă privitaă de astă dată din punct de vedere strict spiritual. Astăzi, atât creștinismul cât și marea majoritate a religiilor condamnă sinuciderea, privită drept un păcat greu și o greșeală de neiertat. Dacii, practicanți ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia, detașarea de cele lumești și libertatea, Nu se temeau de pedepsele de după moarte cu care mai tarziu aveau să-și înspăimânte credincioșii, religiile patriarhale de origine semită.

Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pământ, fie pe lumea cealaltă.

MÂRȘEVII ALE RĂZBOIULUI ȘI DESTINUL LUI ION ANTONESCU

13/14 Februarie  1945- Drezda

Dacă tot am pomenit de abuzuri,  voi relata  unul din acte al civilizatei aviaţii aliate împotriva oraşelor germane.

În 1942, W. Churcill a primit de la profesorul Lindeman un plan de bombardament aerian al oraşelor germane, prin care era luată în considerare atacarea unui număr de 58 de oraşe germane, cu o populaţie de peste 100.000 de locuitori fiecare; lansarea de fiecare bombardier al aviaţiei britanice în medie a 40 de tone de bombe ar fi permis distrugerea unui număr cuprins între 4000 şi 8000 de imobile, lăsând, după estimări cam o treime din populaţia Germaniei, fără adăpost. Bombele lansate împotriva Germaniei au atins înspăimântătoarea cantitate de 1.215.300 tone de bombe. (Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de al doilea război mondial, Vol.II, Buc., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988).

Desigur, veţi spune: „Era război! Care pe care!” Aşa să fie?

Redau mai jos două declaraţii edificatoare:

„Trebuie să subliniez că Luftwaffe a acţionat conform legilor războiului. Nu a atacat decât obiective militare. Dacă au existat civili ucişi sau răniţi, aceasta s-a datorat faptului că se aflau în apropierea obiectivelor respective. Este important ca acest lucru să se ştie în Franţa şi în Anglia, pentru a nu se recurge la represalii nejustificate (...)”. (Raportul generalului Armengaud, ataşat al Forţelor franceze la Varşovia, 14 septembrie 1939).

La 30 octombrie 1940 Churchill afirma:

 „Respectând regula după care obiectivele noastre sunt pur militare, populaţia civilă, aflată în apropierea acestora, trebuie să simtă în aceeaşi  măsură greutatea războiului. Nu este vorba de o schimbare fundamentală a politicii. Nici o declaraţie publică nu va trebui făcută despre acest subiect!” (Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de al doilea război mondial, Vol.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.166).

In cadrul programului menţionat anterior se numără şi bombardamentul asupra oraşului Dresda, în luna februarie a anului 1945, raid de teroare al aviaţiei aliate, îndreptat exclusiv împotriva populaţiei civile şi apreciat de istorici drept O pată pe blazonul britanic. Raidul asupra Dresdei a fost executat, din ordinul generalului Harris, precedat fiind de cele asupra oraşelor Brawnschweig din octombrie 1944 (soldat cu 80.000 de morţi şi 300.000 de persoane rămase fără adăpost) şi asupra Berlinului, la 3 februarie 1945 (25.000 morţi). (D.Irvind The destruction of Dresden, Londra, 1963)

Dresda, capitala Saxoniei, oraş fără obiective militare, care adăpostea o populaţie CIVILĂ de peste un milion de persoane, printre care se aflau numeroşi refugiaţi, a constituit ţinta bombardierelor aliate. Atacul s-a produs în două etape: prima, un atac masiv cu bombe, a doua, un atac consecutiv împotriva formaţiunilor de ajutor şi apărare germane.

„In noaptea de 13/14 februarie 1945, 1.400 de bombardiere britanice din clasa “Lancaster” aparţinând Grupului 5 din Royal Air Force, au aruncat asupra oraşului 650.000 bombe incendiare şi 3.000 de proiectile explozive de mare putere. Recurgând la o statistică macabră, se poate constata că aliaţii au utilizat o bombă la fiecare doi germani, o rată cu adevarat “apocaliptică”. Din 28.010 de imobile - cât avea Dresda înaintea bombardamentelor, au fost distruse circa 95%, iar numărul morţilor variază după sursă, între 120.000 si 150.000, cei mai mulţi, civili.

Raidul a fost urmat de un al doilea val de bombardiere al Flotei a 8-a americane, la mijlocul zilei următoare, această operaţiune „complementară”, total inutilă ducând la întreruperea, pentru doar trei, zile a circulaţiei feroviare.” (D.Irvind The destruction of Dresden, Londra, 1963)

Măcelul civililor germani a fost condamnat chiar în Camera Comunelor, prilej cu care Churchill a afirmat: „Consider că a sosit momentul să revizuim politica de bombardare a oraşelor germane, fondată doar pe intenţia de a răspândi teroarea (...). Altfel, vom prelua o ţară complet distrusă...”

6 august 1945 -Heroshima 

Japonia militaristă îşi prelungea, neputincioasă, agonia. Deşi zilele războiului „cald” erau numărate, Statele Unite ale Americii au decis să demonstreze întregii planete noua sa capacitate de distrugere.  

Little Boy, băieţelul, aşa a fost botezată  prima bombă atomică, cea lansată la Hiroshima, în dimineaţa zilei de 6 august 1945. Nu era chiar aşa de micuţ cum sugerează numele; avea 4,25m lungime şi cântărea cam 4.500 de kilograme.

 Explozia „băieţelului” a dezvoltat o energie echivalentă cu cea  a cca. 25.000 tone de trinitrotoluen. Efectele bombei i-au făcut să se cutremure şi pe creatorii ei: profesorul Oppenheimer, generalul Groves, laureatul premiului Nobel, Enrico Fermi şi pe mulţi alţii, care abia atunci au perceput adevărata noţiune a apocalisei.

Ora 8, 15 minute, 17 secunde. A izbucnit o lumină, un fulger care a orbit 300.000 de oameni şi a făcut să dispară orice umbră chiar şi din cele mai întunecate unghere. După globul de foc a urmat explozia, dar aceasta n-a putut fi auzită decât la 40-50 de km de Hiroshima, pentru cei aflaţi mai aproape, ea transformându-se în tăcere veşnică.   Suflul provocat de explozie a atins o viteza de 1300 de km pe oră dinspre sfera de foc, smulgând din temelii, pe o raza de mulţi km patraţi, casele care mai rămăsesera în picioare. Vântul  de foc care se pornise, se întorcea către centrul exploziei pe măsură ce deasupra oraşului aerul devenea irespirabil, iar apa râurilor   s-a evaporat...

Rezultatele bombardamentului de la Hiroshima: 78.150 morţi, 13.983 dispăruţi şi 37.425 răniţi (fără a-i include pe cei care au pierit, în chinuri, zeci de ani după explozie n. a.). Pe o raza de 2,5 km de la centrul exploziei toate clădirile au fost distruse, făcând loc deşertului atomic, pe o suprafata de 11 km patraţi - 17.000 de victime pe km patrat dintre care 8000 morţi şi dispăruţi. (Castelani Gigante, 6 august 1945-Istoria bombei atomice, Bucureşti, E.P.,1968)

Cunoscutul cotidian „Le Figaro” scria, la 10 august 1945, sub semnătura lui François Mauriac: „Astăzi, după anunţarea celor petrecute la Hiroshima, lumea ştie că materia poate să piară într-o zi în care un om, chiar unul singur, va fi luat în sinea lui o asemenea hotărâre.”

23 august 1944 - București 
             

S-au împlinit 64 de ani de la invazia sovietică şi instaurarea comunismului în Romania, realizată cu nemijlocitul sprijin regal,  şi consolidată cu ajutorul “baionetelor sovietice” - aceleaşi care, trei ani mai târziu  l-au forţat să abdice. Opera a fost desăvârşită de Ana Pauker,  Emil Bodnăraş, Petru Groza şi Lucreţiu Pătrăşcanu, care au pregătit distrugerea României în anticamera regalului birou al lui Mihai I, urmaţi de Roitman-Chişinevski, Nicolski, Răutu... M. Roller & Co.

În noaptea de 22/23 august 1944, Maniu, Btătianu şi Titel Petrescu, de comun acord cu faptul că numai Mareşalul Ion Antonescu poate incheia un armistiţiu rezonabil cu aliaţii, l-au trimis pe Brătianu la Mareşal, pentru a-i comunica sprijinul lor. După audienţă, Brătianu le-a comunicat hotărârea acestuia de a încheia, chiar a doua zi, armistiţiul, cu solicitarea unui acord în scris de la cei trei: “Vă rog, domnule Brătianu să mă înţelegeţi, este vorba de o răspundere istorică şi atunci luaţi-vă şi dumneavoastră, printr-un act scris, răspunderea şi nu prin discuţiuni care se pierd şi mâine pot fi negate.” Acest lucru reiese şi din depoziţia generalului Pichi Vasiliu, în timpul procesului: “După plecarea lui Brătianu de la audienţa avută la Mareşal, acesta mi-a declarat că este hotărât să facă armistiţiul împreună cu Maniu şi Brătianu.” Aceeaşi declaraţie făcut-o în instanţă şi Eugen Cristescu, şeful serviciului secret.

La ora 13.00 a zilei de 23 august 1944, şefii partidelor de opoziţie: I. Maniu, Gh. Brătianu şi Titel Petrescu rămăseseră pe aceeaşi poziţie, aceea de a-l sprijini pe Ion Antonescu să încheie armistiţiul, un motiv în plus pentru aceasta, cântărind şi întrevederea şefilor opoziţiei cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Agiu, reprezentanţii comuniştilor. Pe parcursul acestei întâlniri, la insistenţa imperativă a celor doi comunişti, referitoare la răsturnarea Mareşalului, exprimată prin somaţia: “...Răspundeţi: acceptaţi sau nu. Nu mai poate interveni din partea dvs încă o amânare!”, Generalul Sănătescu, reprezentantul Palatului, prezent şi el la intrunirea conspirativă nu a reacţionat în nici un fel atunci când delegatul comuniştilor a bătut cu pumnul în masă. Iuliu Maniu, care sesizase caracterul ultimativ al proiectului prezentat de comunişti, a întrerupt insolenţa vorbitorului, a răspunzând surăzâtor: “Drăguţă... eu nu sunt obişnuit să se discute cu mine cu revolverul pe masă.”

Evenimentele s-au precipitat. Sătul de tutela Mareşalului,  Regele a decis să facă el armistiţiul, “Dacă îl lăsăm pe Ion Antonescu să facă armistiţiul - a spus Regele - ne va ţine iar sub papuc.” (Memoriile lui Brătianu).

Preocupat de soarta frontului şi de complexitatea situaţiei, Mareşalul nu avea de gând şi nici vreme de irosit pentru o vizită la Palat, însă după insistenţa - prin telefon -  a generalului Sănătescu, în cele din urmă a acceptat. Între timp, la Palat, Regele împreună cu complotiştii: Mocioni-Stârcea, generalul revanşard Aurel Aldea şi Ioaniţiu, secretarul Regelui, colonelul-adjutant Emilian Ionescu, colonelul D. Dămăceanu şi alţii, suporterii ideii comuniştilor - aceea de a folosi vizita Mareşalului pentru a-l aresta - făceau pregătiri. Însuşi Regele a format o echipă din trei subofiţeri din paza sa personală: Bâlă, Dumitru Rusu şi Dinu, sub comanda maiorului Anton Dumitrescu. Subofiţerului Bâlă, Regele i-a încredinţat cifrul camerei-seif - o încăpere îngustă, fără aerisire - în interiorul căreia, i-a spus  să aducă o măsuţă şi două scaune. ”În cazul că îl arestăm, aici ai să-l închizi!”.  Abia atunci subofiţerul a înţeles ce se pregătea. În acel moment Regele a căzut de la înălţimea tronului, la nivelul ordonanţei, iar “Coroana” s-a rostogolit lamentabil.

Misiunile încredinţate nu mai lasă nici un semn de îndoială asupra faptului că oricare ar fi fost răspunsul Mareşalului, orice ar fi dorit să facă, arestarea era hotărâtă, iar numele persoanelor ce se găseau în Casa Nouă, din spatele Palatului Regal nu mai lasă loc niciunei îndoieli.

Asupra dialogului purtat la Palatul Regal şi a celor întâmplate în după-amiaza zilei de 23 august 1944, declaraţiile sunt foarte controversate şi contradictorii. Singurul supravieţuitor al evenimentelor care ar putea relata derularea “filmului” arestării Mareşalului este fostul suveran, dar “Majestatea Sa” nu are nici un interes să fie aflat întregul adevăr; păstrează tăcerea şi ... nu va vorbi niciodată.

Regele a nesocotit  opţiunea partidelor politice şi prin gestul condamnabil al arestării Conducătorului Statului - şi de facto al Armatei - a adus prejudicii şi suferinţe inimaginabile neamului românesc.

Regele şi complotiştii nu s-au sfiit să-şi însuşească toată acţiunea de încheiere a armistiţiului pe care Mareşalul o definitivase la Snagov, înainte de a pleca la Palat, ca şi toate măsurile de pregătire militară prevăzute de Mareşal în acest scop. Pentru a-şi pune în aplicare planurile nechibzuite, complotiştii au abuzat de toate înlesnirile pe care Mareşalul le acordase opoziţiei pentru a stabili contacte şi a trata cu aliaţii, nefiind niciodată deranjaţi de organele de siguranţă ale ţării.

După marea infamie - arestarea Mareşalului - Regele a mai comis imensa eroare materializată prin citirea, în seara aceleiaşi zile, la radio, a proclamaţiei întocmite de comunişti şi care a echivalat cu capitularea necondiţionată a României. Nesăbuinţa Regelui a permis sovieticilor, ca între 23 august şi 12 septembrie 1944, să ia în prizonierat între 130.000 şi 170.000 de ostaşi şi ofiţeri români, aceştia adăugându-li-se celor  luaţi anterior. (Raportul M.St. M. al Armatei Române din 1945).

De teama represaliilor germanilor, dovedind “marele său curaj” Regele a plecat din Bucureşti, refugiindu-se la moşia sa din judeţul Gorj, de unde s-a reîntors doar când situaţia a trecut sub control sovietic.  Dorind cu orice preţ să se transforme din personaj de decor, în erou,  Regele Mihai a decis să culeagă laurii personali pe seama altora. Cum a fost recompensat pentru trădarea sa? A obţinut doar satisfacţii efemere: URSS i-a acordat cea mai mare distincţie sovietică, pe care doar Stalin, Eisenhower, Montgomery şi marii comandanţi sovietici o mai deţineau - Ordinul „VICTORIA”.  

Decretul care însoţea distincţia, menţiona: 

„Pentru actul curajos al cotiturii hotărâtoare a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă, în clipa în care nu se precizase clar înfrângerea Germaniei, Majestatea Sa Mihai I, Regele României, se decorează cu ORDINUL VICTORIA.

Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, M. Kalinin, Secretarul Sovietului Suprem al URSS, Gorkin. Moscova, Kremlin, 6 iunie 1945”. (Ştind că regelui îi plac motoarele, i-a trimis cadou şi două avioane).

In 1946 Monumentul Ostaşului Sovietic era dezvelit în prezenţa Regelui Mihai I, a premierului Petru Groza, a Anei Pauker şi a altor fruntaşi politici ai vremii.

Cu o „oarecare” întârziere, la 10 mai 1947, ambasadorul SUA la Bucureşti i-a înmânat Regelui Mihai, Medalia şi Decretul Legiunii Meritului cu gradul de Comandor, acordate de Preşedintele Statelor Unite, Harry Truman.

Consecinţele acelui nefericit 23 augiust 1944 - zi a trădării naționale s-au repercutat asupra a sute de mii de români, deportaţi sau aruncaţi în inchisori unde doar foarte puţini au mai suprevieţuit. Scriitorul Ştefan Dumitrescu, referindu-se la complotişi, scria: „(...) au săvârşituna dintre cele mai mari ticăloşii din istoria poporului român, de când este acesta în vatra sa” ... caracterizând actul actul trădării: „O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă”. (Ştefan Dumitrescu, DELIRUL vol. II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2004)  

In România postdecembristă, cuvântul Trădare  a fost înlocuit cu găselniţa-surogat Defectare. In acest fel Trădarea este astăzi promovată, neoficial, ca politică de stat.

Fostul suveran, revenit în România după decenii îşi trăieşte ultimii ani de viaţă condus de alţii, aşa cum a trăit în copilărie, în adolescenţă şi în anii tinereţii. Niciodată nu a dat socoteală pentru trădarea sa.  Generalului Pacepa i-au fost înapoiate averea, gradul şi solda pentru serviciile aduse altora. A fost absolvit de orice vină, ba s-au făcut auzite voci demente care îl declară erou...  Din păcate, exemplele pot continua. 

Epilog

Privind retrospectiv, putem construi similitudini, ca şi diferenţe între soarta Mareşalului Ion Antonescu şi a altor protagonişti ai celui de-al doilea război mondial:

Hitler s-a sinucis. Mussolini a fost împuşcat de “partizanii” comunişti.

Mareşalul Mannerheim, deşi a luptat împotriva ruşilor încă din 1918, iar în anii 1939-1940 le-a administrat o ruşinoasă corecţie, deşi a fost aliat cu Hitler, nu a fost judecat, de vreun “Tribunal al poporului” finlandez, nu a fost condamnat şi cu atât mai puţin executat, ba mai mult, în anul 1944 a fost ales Preşedinte al Finlandei, demnitate pe care a deţinut-o până în anul 1946. Astăzi statuia lui ecvestră tronează în piaţa Parlamentului Finlandei, din Helsinki.

Miclos Horthy, „amiralul fără flotă” - aflat şi el de partea Axei - s-a purtat abominabil cu ne-maghiarii: români, slovaci, ruteni, sârbi şi evrei. Nu a fost trimis în faţa vreunui „Tribunal al poporului”, nu a fost condamnat şi nici asasinat de ai lui. După război, a fost adăpostit într-un castel din Germania, apoi mutat în Portugalia. Nu a fost „vânat” de Simon Wiesenthal, de vreun român, de vreun sârb sau de altcineva. Şi-a dat obştescul sfârşit în linişte, nederanjat de nimeni. Spre onoarea conaţionalilor lui, a fost reabilitat şi reînhumat în Ungaria, cu funeralii naţionale. Nimeni nu s-a împotrivit. 

Stalin a fost cel mai mare criminal din istoria omenirii, dar evreii se prefac a nu cunoaşte acest adevăr incontestabil. Abia după dispariţia dintre cei vii, crâmpeie de adevăr au început să iasă la lumină şi, parţial, să fie difuzate în văzul lumii. Nici un tribunal internaţional nu a îndrăznit sa-i judece faptele comise, în schimb pe Milosevici-sârbul, nu s-au sfiit să-l „sinucidă”, după ani de temniţă în care nu au reuşit să-l ingenuncheze...  „Vânătoarea de vrăjitoare” continuă.

Ex Regele Mihai I. 

 „Când, la sfârşitul anului 1947, comuniştii pe care i-a adus la putere l-au aruncat ca pe o măsea stricată, Regele nu mai era decât un infirm moral. Nici Stalin, nici Truman nu au mai mişcat vreun deget pentru el.” (Josif Constantin Drăgan, Mareșalul Antonescu și războaiele de reîntregire, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986, p.371).

A trăit în străinătate până după evenimentele din decembrie 1989. În urmă cu câţiva ani guvernele postdecembriste i-au „restituit” o serie de bunuri, unele neaparţinându-i vreodată şi i-au acordat favoruri cuvenite foştilor şefi de stat. In contradicţie cu orice legi şi protocoale, a fost inventată “Casa regală” a Republicii România,  iar „Majestatea Sa” a declarat-o pe una din fiicele sale - soţie a  „principelui” de mucava, Duda -  „moştenitoarea  tronului”. 

Mareşalul Ion Antonescu a dus un război împotriva Uniunii Sovietice, alături de Germania, pentru recâştigarea teritoriilor răpite de URSS în 1940.

La 23 august 1944 mareşalul-martir al românilor, Ion Antonescu a fost trădat de regele său şi predat, în plin conflict militar inamicului. Regele Mihai a participat doar la sărbătorirea succeselor, reponsabilitatea lăsând-o numai pe umerii Mareşalului.

După arestarea nedemnă de către rege şi camarila sa,  Ion Antonescu a  fost predat ruşilor şi transportat în Uniunea Sovietică, unde, paradoxal, (în prima perioadă a detenţiei) a fost tratat cu respectul cuvenit unui mare conducător militar  - ceea ce nu s-a întâmplat în cazul românilor lui.  In mai 1946, Mareşalul a fost adus în ţară unde a fost „judecat” de  „Tribunalul poporului” - o mascaradă sub regie străină, derulată sub presiunea lozincilor străzii - şi condamnat la moarte. De fapt (ca şi arestarea Mareşalului)  sentinţa fusese hotărâtă înainte de înscenarea „procesului”.

Testamentul politic al Mareşalului, expus în ultima şedinţă a „Tribunalului”, din care redau un scurt fragment, ar trebui să ne pună pe gânduri, el fiind la fel de actual şi poate, chiar în viitor:

„Scump popor român,

(...) Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei, nu va pune capăt conflictului mondial în anul 1914. 

Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dvs. și urmaşii dvs. veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României.

Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz, dinainte orice graţiere. In felul acesta voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi.” (Gh. Buzatu, România, cu și fără Antonescu, Iaşi, Ed.Moldova, 1991).

În ultimul cuvânt care i-a fost acordat, Mareşalul a spus:

„Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol.

Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat.

Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea, toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am făcut.” . (Ioan Dan, "Procesul" Mareșalului Ion Antonescu. Bucureşti, Ed.Lucman, 2005, p.434)

Luându-şi rămas bun de la fostul său colaborator, Gh. Lecca, Mareşalul i-a spus: „Te du cu bine, Lecca! ... urmează calea pe care ţi-a hărăzit-o propriul dumnitale destin. Ţi-ai făcut pe deplin datoria. Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el şi că l-am iertat. Mai mult, spune-i că-i mulţumesc că mi-a oferit prilejul să mă aşez, cu un minut mai devreme, în rândul celor ce s-au jertfit pentru binele şi onoarea acestui Neam.” (Josif Constantin Drăgan, Mareșalul Antonescu și războaiele de reîntregire, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986,p. 511).

 Regele i-a refuzat Mareşalului până şi dreptul de a mai trăi. Nu a aprobat cererea de graţiere semnată de mama Mareşalului, doamna Baranga şi de avocatul apărător, Constantin Bălăceanu, dând curs, sine die, executării sentinţei aşa numitului „Tribunal al poporului”. Cu o zi înainte de împlinirea vârstei de 64 de ani, Mareşalul, împreună cu Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi generalul Pichi Vasiliu au fost supuşi  unei „execuţii-măcel”.

Ceea pentru ceilalţi protagoniştii învinşi ai celui de-al doilea război mondial este posibil - recercetarea şi reanalizarea evenimentelor în stare de luciditate - pentru mareşalul Ion Antonescu este interzis. Găsiţi domniile voastre răspunsul adecvat la această dilemă. Până şi regelui Carol al II-lea i-au fost reînhumate, cu onoruri oficiale, rămăşiţele pământeşti. Oare ale Mareşalului unde or fi?

În timpul celui de-al doilea război mondial nu doar evreii au suferit, nu doar ei au murit nevinovaţi, ci şi ne-evreii - iar aceştia sunt cu mult mai numeroşi - în ţările de sub influienţa sovietică supravieţuitorii evrei s-au metamorfozat, în călăii-emeriţi ai goim-ilor. Insistenţele excesive, insolente şi zgomotoase ale unor organizaţii evreieşti, nu doar împotriva reabilitării, ci chiar a „necondamnării” mareşalului Ion Antonescu, pretenţiile acestora ca portretul Mareşalului să fie eliminat până şi din galeria primilor miniştri ai României, constituie încălcarea oricăror uzanţe diplomatice, un act de ştergere a memoriei românilor şi un abuz inacceptabil de măsluire brutală a istoriei.

Ariel Sharon, fostul prim ministru al Israelului a ordonat masacrul comis asupra civililor palestinieini din taberele de refugiaţi de la Sabra şi Shatilla, din lagărele Libanului ocupat de Israel (numărul victimelor neevreilor masacraţi nu este accesibil publicului,  el ridicându-se la mii de victime). Ariel Sharon nu a fost pus, niciodată sub acuzare pentru faptele comise, de către aceleaşi organizaţii care îl acuză pe Ion Antonescu.

Bune sau mai puţin onorante, faptele, evenimentele şi personalităţile istoriei unui popor nu pot fi radiate cu un creion, asemenea celebrului instrument de scris al lui Molotov, care a trasat noua  graniţă a României. Din păcate, guvernele româneşti nu au avut demnitatea de a se opune, astfel încât, mareşalul Ion Antonescu este condamnat şi ucis în fiecare nouă zi.

Fac apel, încă odată la Nicolae Iorga:  „De ce atâta ură?”

Ion Măldărescu

5 septembrie 2008

PROGRAMUL SERBĂRILOR INCORONĂRII LA BRAȘOV - 1922

Programul Serbărilor Incoronării la Braşov

          La aceste manifestări au participat toţi primarii din Transilvania, inclusiv cei din fostul judeţ Treiscaune, ocazie cu care au primit medalia jubiliară emisă. Concomitent, în fiecare judeţ din Ardeal, au avut loc ample manifestări culturale, artistice şi sportive. Pentru exemplificare, reproducem programul „serbărilor încoronărei Suveranilor în oraşul şi judeţul Braşov”, program semnat de prefectul judeţului menţionat, dr. Alexandru Sulică, şi de către comandantul Garnizoanei, colonel I. Opran. „Cu această ocazie măreaţă care încununează în mod simbolic opera de gigantică muncă a unui popor viguros ce tinde spre un sublim ideal naţional, populaţia oraşului şi judeţului Braşov cu mic cu mare, fără deosebire de situaţie socială, de naţionalitate sau confesiune, în mod spontan, doreşte a se manifesta în concertul bucuriei şi fericirei generale a ţărei în modul cel mai impunător. In acest sens, emitem următoarele dispoziţii generale:
         I. Toate trei zilele: 15, 16 şi 17 octombrie se consideră ca zile de sărbătoare, când orice activitate, ca şi cu ocazia sărbătorilor celor mai mari, va înceta.

         II. Intreg oraşul şi comunele rurale, atât edificiile publice cât şi casele particulare, vor fi pavoazate cu drapelele statului şi covoare naţionale în toate trei zielele.

         III. In toate trei zilele se va face retragere cu torţe şi cu muzica pe străzile principale ale oraşului.

            Ziua întâi (15 octombrie 1922): In şcoli, cazărmi şi institute de creştere, de la ora 8-9.30 a.m. se vor ţine elevilor şi soldaţilor cuvântări, arătându-se însemnătatea actului încoronării Suveranilor şi explicându-se momentele cele mai importante din luptele seculare ale neamului, care au dus la actul realizării unităţii naţionale, simbolizat de încoronarea de azi.

             La ora 10 a.m. toate şcolile de stat şi confesionale, primare, secundare şi de meserii, precum şi armata vor fi întrunite în oraşul Braşov, în piaţa Libertăţii, unde se va oficia „Te-deum-ul” de către toţi preoţii ortodocşi din oraş. Toate autorităţile civile şi militare vor asista aici la Tedeum. La aceiaşi oră la toate bisericile confesionale din oraş şi la toate bisericile din comunele rurale încă se va ofi cia „Tedeumul”. În comunele rurale autorităţile vor asista la Tedeumul ofi ciat la bisericile ortodoxe.
           Preoţii vor citi şi o pastorală trimisă de I.P.S. Mitropoliţi respectivi.

           La ora 10 şi 30 minute vor începe şi vor suna timp de o oră toate clopotele de la toate bisericile din oraş şi comunele rurale. În oraşul Braşov se vor trage în acelaşi timp şi 101 lovituri de tun. De la 10 şi 30 de minute până la ora 11, după terminarea Tedeumului, se vor ţine publicului cuvântări ocazionale despre însemnătatea zilei. La ora 11 a.m. Prefectul judeţului şi comandantul Garnizoanei vor primi defi larea şcolilor şi delegaţilor în haine naţionale din comunele rurale, corporaţiunilor şi armatei pe Bulevardul Ferdinand, în faţa Liceului „Dr. Ion Meşotă”.

         După defilare va fi recepţie la Prefectura judeţului unde reprezentanţii tuturor autorităţilor, ai societăţilor, corporaţiunilor, breslelor, confesiunilor şi naţionalităţilor vor prezenta înaintea Prefectului judeţului omagiile lor de credinţă, supunere şi supremă dragoste M.M.L.L. Regelui Ferdinand I şi Reginei Maria, Suveranii încoronaţi ai Marei Românii. După recepţie se va servi o gustare în sala cea mare a Palatului Prefecturei. In timpul recepţiei muzica militară va întona în faţa Palatului Prefecturei Imnul Regal, Imnul încoronărei şi diferite arii naţionale. In comunele rurale, după cuvântările ocazionale ce urmează după Tedeum, publicul îmbrăcat de sărbătoare în portul naţional local cu mic cu mare, se va prinde în horă şi la alte jocuri naţionale.

           De la ora 3 până la ora 6 p.m. muzica militară va întona arii naţionale în Piaţa Libertăţii unde publicul se va prinde în joc. Pe locul de „Sub Straje” va începe concursul între cele 6 societăţi sportive din oraşul Braşov pentru câştigarea premiului „Cupa Încoronărei”. Seara, retragere cu torţe, cu muzica militară şi joc de artifi cii în diferite puncte ale oraşului. Festival artistic cu un program ales, urmat de un „Bal” aranjat de un comitet de Doamne şi Domni din societatea de elită a oraşului Braşov.

           Ziua doua (16 octombrie 1922): De la 10 a.m.-1 p.m. continuarea concursului între societăţile sportive, pentru câştigarea premiului „Cupa Încoronărei” pe platoul de „Sub Straje”. Între 3 şi 6 p.m. Festival artistic, aranjat de un comitet cu concursul şcoalelor şi al Soc. Filarmonică în sala Teatrului Naţional. Seara, retragere cu torţe şi muzică militară. Muzica va cânta arii naţionale în Piaţa Libertăţii. Vor fi dansuri naţionale.

           Ziua treia (17 octombrie 1922): Programul va fi ca în ziua a doua.

           Programul manifestărilor „marilor serbări ale încoronării suveranilor României Mari” vorbeşte grăitor despre starea de spirit a românilor în anii care au urmat Marii Uniri şi despre faptul că idealul Unirii a fost prezent în sufletul tuturor românilor, spulberând opiniile unor cârcotaşi care susţin că Unirea reprezintă un „cadou” făcut românilor de către marile puteri învingătoare în primul război mondial. Unirea de la 1 Decembrie 1918, realizată cu atâtea sacrifi cii de înaintaşii noştri, trebuie păstrată şi consolidată ca o comoară de nepreţuit, pe care avem obligaţia morală să o trasmitem urmaşilor urmaşilor noştri, în vecii vecilor! Amin.

SULEYMAN MAGNIFICUL - PASIUNE DE BIJUTIER XXXX

Sultanii otomani, ca și alte capete încoronate, se ocupau atent de educația copiilor, influențați fiind de lumea bizantină cucerită, dar și de lumea califatelor arabe, a Persiei și a țărilor europene din Apus. In ceea ce îl privește pe Suleyman Magnificul, pe când era prinț a fost trimis de tatăl său, Selim I-ul (1512-1520) să învețe o meserie, folositoare în viață. Arta mânuirii armelor, se vafla pe primul loc, dar era o meserie pentru vreme de război Selim I Viteazul (Yavuz) și-a trimis fiul să deprindă o profesie și pentru timpuri de pace. Și-așa a ajuns la Trabzon (fostul Trapezunt), cel mai mare centru de giuvaergie din Imperiu, unde-a ucenicit la un bijutier. După un timp de inițiere meșterul care l-a l-instruit a venit el la palat, cu toate sculele și cu calfele lui. Suleyman a fost atât de atent la lecțiile pe care le-a primit și atât de atras încât se zice că și-a întrecut cu mult maestrul.

Se presupune că Selim I-ul avea și el o pasiune pentru arta fină a bijuteritului. Selim I care a extins enorm imperiul spre răsărit, spre Arabia și Egipt și a dus o viață de războaie  nu doar că lucra niște bijuterii superbe (unele dintre ele – ca și dintre cele făurite de Suleyman – pot fi admirate în muzeele Istanbulului, unde se precizează clar că au fost create de el), dar era și protectorul oficial al breslei bijutierilor, cunoascută sub numele de Ehl-i  Hiref.

Metalele prețioase, precum aurul și argintul, intraseră în palatul sultanilor otomani încă din veacul al XV-lea, o dată cu așezarea capitalei în Constantinopolul abia cucerit. Aurul și gemele prețioase erau semn al puterii, al unei puteri ce nu se cădea a fi contestată de nimeni.

 Aurarii din vremea lui Suleyman Magnificul își afirmau din ce în ce mai mult meseria, atât în capitală, cât și în mari orașe, dând naștere la o emulație pe întinsul imperiului

Suleyman, care a domnit 46 de ani, între 1520 și 1566, aproape de 6 ori mai mult decât tatăl său, a deprins arta orfevăriei de la meșteri din Trabzon șin din capitală. O dată ajuns în capitală, o dată urcat pe tron, a luat sub protecția sa pe bijutieri. Mai mult decât atât, vreme de aproape o jumătate de secol, el avea să fie cel care dădea tonul modei podoabelor, nu doar printre femeile lui (mama, surorile, favoritele, între care una, Hurrem/- Roxelanna avea să-i devină nevastă cu acte-n regulă), ci în tot imperiul. Modelele create de el îi inspirau pe ceilalți meșteri membri ai breslei. Se pare că mareke sultn era foarte dotat și cu gust artistic de mare migală în alegerea formelor, a culorilor și a materialelor îmbinate.

Aurarilor li se spunea „zergeran” sau „zernișani”, iar celor care foloseau pietre prețioase (în monturi de aur sau argint) li se zicea „hakkakan”. Cel mai cunoscut dintre meșterii bijutieri din epoca lui Suleyman Magnificul a fost Mehmet Usta. Din păcate, în vremea aceea, bijutierii nu-și însemnau creațiile, așa că nu se pot identifica prea multe nume și cui anume a aparținut un model sau altul.

O explicație a dezvoltării artei bijuteriilor ar fi cucerirea de vaste teritorii euro-asiatice și îmbogățirea otomanilor prin jafuri.Venea atât de mult metal prețios din noile provincii, încât Istanbulul nu putea să rămână singurul centru de prelucrare din Imperiu. La Damasc, la Alep, la Diyarbakîr breasla bijutierilor s-a dezvoltat până-ntr-atât încât s-au deschis adevărate școli. Centrele vechi și centrele noi ale giuvaergiilor și-au dau mâna: Trabzon, Diyarbakîr, Erzincan, Kayseri, Erzurum, Sivas, Van și Gumuşhane. Un alt fapt interesant este acela că bijutierii,cei mai mulți dintre ei, nu erau turci, ci se ridicau dintre celelalte neamuri care locuiau în aceste teritorii: armenii, grecii, iranienii, arabii, slavii și evreii, cre aveau să devină majoritari între aurari și argintari.

Și pentru că tot mai mulți voiau să poarte podoabe, către sfârșitul vieții lui Suleyman au apărut și faslificatorii. Ei lucrau diferite obiecte din cupru, bronz sau fier, pe care le poleiau cu „tombac”, aur fals, obținut din 8 părți aur și o parte mercur. Acesta dădea bijuteriilor aspectul aurului. Insă pe lângă faptul că erau false, ele erau și toxice, din pricina mercurului. Ca un fel de răzbunare divină, tombacul îi ataca întâi de toate pe cei care lucrau cu el.

Modelul preferat al sultanului era Hayati. In trezoreria Palatului Topkapî se păstrează o mulțime de bijuterii care au aparținut casei imperiale otomane, unele dintre ele lucrate chiar de cei doi sultani, Suleyman Magnificul și tatăl lui, Selim I. Viteazul. Setul de bijuterii creat de Selim I pentru Sultana Ayșe, mama tătăroaică a lui Suleyman, poate fi admirat într-o vitrină a Palatului Topkapî. La fel alte câteva zeci de piese semnate de cei doi și dăruite femeilor din harem, slugilor devotate ori purtate chiar de ei.

Ele sunt dovada unei lumi elegante și a unei epoci în care giuvaergia și-a câștigat locul binemeritat pe podiumul artelor. Alături de obiecte de podoabă și obiecte decorative, s-au remarcat ca bijuterii și mânerele iataganelor sau unele componente ale armurilor. Cele mai interesante piese sunt însă cele care au fost descoperite în camera în care era păstrată mantia Profetului Mohamed, la Topkapî, între care cheile din Kaaba, sabia Profetului și o mulțime de casete cu relicve sfinte, toate obiecte din metal cu decorații superbe, despre care se spune că l-ar fi inspirat pe Suleyman atunci când gândea propriile podoabe.

Cele mai importante teme ale bijuteriilor lui Suleyman Magnificul au rămâs cele vegetale, flori, precum lalelele, garoafele și crinii, trandafirii și zambilele și apoi modelele zoomorfe, leul și păunul aflându-se în centrul de interes și arabescurile. Un cercetător cu ochi atent va descoperi ușor moștenirile arabe, iraniene și selgiucide, dar și elementele noi, care definesc timpul de glorie al neamului otoman. Unul dintre motivele preferate de sultanul Suleyman era „hayati”, un „arabesque” care constă în ramuri și frunze stilizate care se întrepătrund pe întreaga suprafață a desenului, cu mici rozete florale care par să se ițească din această încrengătură. Cuvântul provine din arabă și înseamnă „viață”. 

MAREȘALUL ION ANTONESCU - RĂSPUNS LA SCRISOAREA ȘEFULUI EVREILOR

Domnule Filderman

In două petiţii succesive îmi scrieţi „de tragedia zguduitoare“ şi mă „imploraţi“ în cuvinte impresionante, reamintind de „conştiinţă“ şi de „omenie“ şi subliniind că sînteţi „dator“ să apelaţi „la mine“ şi „numai“ la mine, pentru evreii din România, care sînt trecuţi în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug.
Pentru a amesteca tragicul în intervenţia Dvs., subliniaţi că această măsură „este moartea, moartea, moartea fără vină, fără altă vină, decît aceea de a fi evrei“.

Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca mine la suferinţa celor umili şi fără apărare. Înţeleg durerea Dvs., dar trebuie, mai ales trebuia să înţelegeţi şi Dvs., toţi, la timp, pe a mea , care era aceea a unui neam întreg.
Vă gîndiţi, v-aţi gîndit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei şi ce se petrece astăzi, cînd zi de zi şi ceas de ceas plătim cu mărinimie şi în sînge, cu foarte mult sînge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere şi ne-au tratat de la Nistru pînă la Odessa şi pe meleagurile Mării de Azov?

Dar potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcîndu-vă că uitaţi pricinile care au determinat situaţiile pe care le plîngeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb şi prin Dvs. să întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atît mai frenetic cu cît suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai mari.
Ce-aţi făcut Dvs., anul trecut cînd aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi cînd au putut au omorît mişeleşte soldaţii cu bîte. Avem dovezi.

Aceiaşi ticăloşi au întîmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit-o cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare.
În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus jalea şi doliul în multe familii româneşti.
Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mînă prietenească acestor fiare ingrate.
Sînt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt.
V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteţi explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii evrei de 14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade?

V-aţi întrebat cîţi din ai noştri au căzut omorîţi mişeleşte de coreligionarii Dvs., cîţi din ei au fost îngropaţi înainte de a fi morţi? Voiţi şi în această privinţă dovezi, le veţi avea.
Sînt acte de ură, împinsă pînă la nebunie, pe care evreii Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi conştient de drepturile lui.
Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii Dvs., ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruşi, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi.
În regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgîndu-se temporar şi-au lăsat cîţiva ofiţeri şi soldaţi răniţi pe loc. Cînd au reluat înaintarea şi-au regăsit răniţii mutilaţi îngrozitor.
Oamenii care puteau fi salvaţi şi-au dat ultimul suspin în chinuri groaznice.
Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul şi urechile.
Îţi dai, Domnule Filderman, seama de spectacol?
Te îngrozeşti? Te înduioşezi?

Te întrebi, de ce atîta ură, din partea unor evrei ruşi cu care nu am avut niciodată nimic de împărţit.
Dar ura lor este a tuturor, este ura Dvs.
Nu vă înduioşaţi, dacă aveţi cu adevărat suflete, de ceea ce nu merită, înduioşaţi-vă de ceea ce merită.
Plîngeţi cu mamele care şi-au pierdut în astfel de chinuri copiii sau cu aceia care şi-au făcut şi lor şi vă face şi Dvs. atîta rău.
MAREŞAL ANTONESCU
19.X.1941

REGELE CAROL I LA BAD GASTEIN IN AUSTRIA BBB X

Bad Gastein este o staţiune balneară în inima Alpilor austrieci. Astăzi nu se mai află în topul stațiunilor Austriei, dar își păstrează venerabilitatea secolului trecut și a epocii imperiale austriece. Este un loc pitoresc, cu climat montan ponderat, la altitudinea de aproape 1000 de metri, pe vechea vale numită de romani a Gastumei. Stațiunea, deși mai mare și cu clădiri mai impunătoare, amintește de Sinaia românească aflată cam la aceeaşi altitudine. Este un orăşel care, ca şi staţiunea de pe Valea Prahovei, poartă urmele paşilor primului rege român. Regele Carol I şi-a petrecut patru veri la rând la Bad Gastein, unde probabil se simțea mai aproape de elemental germanic și unde avea parte de un public mai variat. Pentru rege Bad Gastein era un loc pe care îl vizitase prima oară cu aproape trei decenii în urmă, în 1876 și care era legat de istoria României. In această stațiune, în 1883, I.C. Brătianu negociase cu Bismark o alianță secretă a micului regat roman cu Tripla Alianță formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia, alianță care a fost reînnoită de câteva ori. A avut un character secret până la izbucnirea Primului Război Mondial. Alianța prevedea intervenția armată a semnatarilor în caz că unul din state va fi atacat. Romania nu i-a dat curs deoarece Austro-Ungaria fusese cea care declanșase războiul, atacând Serbia. In Consiliul de Coroană de la începutul lunii august 1914 s-a decis starea de neutralitate a României, deși regele a pledat pentru onoare și respectarea cuvântului dat.

In anul 1902 Regele Carol I a sosit la Bad Gastein la 25 iulie Era însoţit de aghiotantul regal Gracowsky şi a ajuns la hotelul său, Kaiserhof, pe seară, către ora 6 seara. Era aşteptat de personalul hotelului, de patronul acestuia, Heinrich Hirt, de generalul doctor Theodori, dar și de mulți români aflaţi şi ei la tratament în staţiune. A început cura chiar de a doua zi, conform recomandărilor doctorului său. Regele suferea de gută.

Regele şi Regina călătoriseră împreună din ţară până la Viena, unde suitele celor doi s-au despărţit. Elisabeta a plecat cu doamnele de onoare la Neuwied. Carol I, cu aghiotanţii săi, la Bad Gastein. La Westbanhof (gara de vest a Vienei, monarhul român a fost petrecut de membrii legaţiei române, în frunte cu prinţul Emil Ghica, ministru plenipotenţiar la Viena, în epocă.

In drum spre Bad Gastein, Regele Carol al României l-a vizitat, în zilele de 22-23 iulie, la Ischl, pe Împăratul Franz Josef, aflat de asemeni la cura sa anuală, în această staţiune. Cei doi monarhi s-au întreţinut cordial şi, cu aceeaşi trăsură, au plecat într-o scurtă călătorie în localitatea Weissenbach. Pentru a-şi onora gazda, Carol a îmbrăcat în acea zi uniforma sa de colonel al regimentului său austriac de infanterie No. 6. Cei doi suverani au mai făcut o plimbare pe lacul Atter, pe un vapor pus la dispoziţia lor de un bogat fabricant de mobile, Schmidt, care nu a ezitat să îşi prezinte, cu acest prilej, fastuoasele mobile în stil Ludovic al XV-lea, dar şi piese antice, între care câteva goblenuri franţuzeşti şi covoare persane din secolul al 16-lea. Satul Unterach, unde au descins cei doi suverani, era pavoazat cu drapelele celor două ţări. Pe 23 iulie, la prânzul de la vila imperială din Ischl, au mai luat parte, afară de cei doi suverani, prinţesa Ghizela de Bavaria şi soţul ei, George, arhiducesa Maria Valeria, dar şi generalul Priboianu, comandorul Gracowsky şi maiorul Baranga (al cărui fiu vitreg a fost nimeni altul decât viitorul mareşal Ion Antonescu). Pe seară, întreaga asistenţă a participat la un cocert de muzică vieneză.
Bad Gastein, care avea să fie, pentru trei săptămâni, o inedită „capitală” a României.

Regele Carol I a rămas regele ţării sale chiar dacă se află departe de teritoriul peste care domneşte. In cursul săptămânilor de cură la Bad Gastein, Regele Carol al României a primit în audienţă, între alţii, pe dl. Feldzeugmeister, ministrul ungar al Apărării naţionale, pe dr. Von Hartel, ministrul instrucţiunii publice al Imperiului austriac, ca şi mulţi alţi miniştri prusaci, baroni, cavaleri, generali, ambasadori. Intre cei pe care i-a primit la reşedinţa sa temporară de la hotelul Kaiserhof, s-a aflat şi medicul Wick, preşedintele societăţii pentru cura oamenilor săraci, societate căreia regele i-a donat o importantă sumă de bani. S-a remarcat și schimbul de vizite al suveranului român cu marea ducesă Constantin a Rusiei ori cu ducele George de Saxa-Meiningen. 
Pe 5 august, când întreg imperiul austro-ungar sărbătorea a 72-a aniversare a naşterii Majestăţii Sale Franz Josef, regele Carol I a îmbrăcat uniforma regimentului său austriac şi, împreună cu aghiotanţii săi, a participat la Te-Deum-ul ce s-a oficiat în biserica din Bad Gastein. După terminarea serviciului religios, Majestatea Sa Regele a binevoit a purta discuții cu domnii miniştri  austro-ungari, prezenţi şi ei la cură, în aceeaşi staţiune. In final, luând loc în trăsură, a fost condus la reşedinţa Sa, în mijlocul unor manifestații călduroase de apreciere şi profund respect din partea întregului public prezent în piaţa bisericii şi pe stradă.

La jumătatea lunii august, a pleacat din Sigmaringen şi principele Leopold de Hohenzollern, fratele regelui Carol I. La 17 august, terminându-şi cura la Bad Gastein, Regele Carol a plecat la Lend Gastein, cu o trăsură, şi de acolo cu trenul, la Innsbruck, unde avea să rămână peste noapte. A doua zi a treacut, cu trăsura, în Elveţia. Pe 21 august era aşteptat acolo pentru o nouă cură, în compania fratelui său.

In 1903 regele Carol I era așteptat la Bad Gastein pentru finele lunii iulie. Acolo se găsea și Regele Leopold al Belgiei care făcea băi în fiecare zi şi plimbări prin împrejurimi. Regele Leopold, era înrudit cu Carol I prin sora acestuia, Maria de Flandra și locuia la hotelul „Austria”.

Primul-ministru român, prinţul Dimitrie Sturdza, se afla și el la cură de ape termale, pentru... durerile lui de şale (la Heilstollen, la sanatoriul amenajat într-o fostă mină de aur, se facea tratament în galeriile de piatră pentru spondiloză anchilozantă, boală de care suferea şi prinţul român. In paranteză fie spus, fizioterapeutul şef al sanatoriului era doctoriţa româncă Elena Martea, originară din Mediaş. Prințul Sturdza locuia la hotelul Redlinger, dar, în vederea apropiatei sosiri a Regelui Carol I, avea să se mute şi el la hotelul Kaiserhof.

Pe parcursul călătoriei sale din România până în staţiunea austriacă, Regele Carol a făcut câteva escale. La Budapesta, la Viena, dar şi la Ischl, unde s-a întâlnit din nou cu Împăratul Franz Josef.

La otelul Kaiserhof, unde urma să stea, s-au rezervat 14 camere la etajul întâi, camere pe care le-a ocupat şi cu un an înainte. Cu toate că regele Carol să sosească incognito, urma a fi primit la hotel de primar, precum şi de toţi românii care se aflau acolo.
Kaiserhof era unul dintre cele mai frumoase hoteluri din stațiune, fiind costruit de curând. Ocupa una dintre cele mai frumoase poziţii din Bad Gastein, dominând valea Gastein şi râul Achen, care curge prin mijlocul văii, precum şi satul Hofgastein, care se află la mijlocul văii, la 3 kilometri depărtare. In acelaşi hotel se aflau primul-ministru D. Sturdza şi Alexandru Beldiman, ministrul României la Berlin”. 

Kaiserul Franz Josef trimisese în staţiune şase agenţi secreţi şi pe comisarul Roth, din Salzburg, pentru a asigura paza celor doi monarhi, Regele Carol I al României şi Regele Leopold al Belgiei, urmând să mai sosească şi cinci jandarmi. De la Lend Gastein la Bad Gastain, regele Carol a călătorit din nou cu trăsura (calea ferată între cele două localităţi fiind în lucru), o trăsură trasă de patru cai, în care tovarăş de drum i-a fost primul ministru român. Călătoria cu trăsura a durat 5 ore.

Presa austriacă a epocii a relatat că pe tot drumul de la Lend Gastein la Bad Gastein erau înşiraţi, la distanţe egale, jandarmi complet înarmaţi. Regele era îmbrăcat în redingotă, cu pălărie neagră moale. De la Lend Gastein până la Bad Gastein, trăsura regelui a schimbat de trei ori caii. In momentul în care regele a ajuns la Kaiserhof, pe hotel a fost ridicat drapelul românesc, care a fluturat tot timpul cât a locuit acolo. Suita regală era compusă din colonelul Mavrocordat, locotenent-colonelul Volvoreanu şi generalul doctor Theodori, însărcinat cu urmărirea tratamentului regelui.

In acele zile, o telegramă a venit din ţară. La Sinaia, la Castelul Pelişor, Principesa Maria îl aducea pe lume pe cel de-al doilea fiu al său, pe Principele Nicolae. Era 5 august 1903 și în zilele următoare regele a fost asaltat de felicitări. Vizitele între el şi regele Belgiei s-au înteţit. Obişnuiau să iasă şi la plimbare împreună, prin oraş, până la cascada din inima staţiunii, apoi pe malul râului Achen.

Acele lungi plimbări aveau să-l facă pe rege să pornească o discuţie, cu proprietarul hotelului Kaiserhof, despre necesitatea unei alei de promenadă, care să plece chiar de la intrarea din spate a hotelului. Aceasta a fost următoarea investiţie pe care avea să o facă proprietarul Hirt, iar aleea a fost prelungită de primărie cu o stradă care coboară către albia râului şi care până în ziua de astăzi se numeşte Stradă Regele Carol de România (König Carol von Rumänien Weg).

In acea vară din 1903, regele Carol I a fost invitat să viziteze şantierul viitoarei gări din Bad Gastein, precum şi al traseului noii linii ferate, în idea că nu va mai fi necesară călătoria cu trăsura în viitor. Intreprinzătorii localnici nu știau că tocmai deschiderea aceasta către lume, cu ajutorul căii ferate, avea să dezvolte la Bad Gastein turismul de masă şi că, în acelaşi timp, avea să alunge toate acele capete încoronate, toţi acei principi, lorzi, baroni şi miniştri care veneau la cură în staţiune. Regele Carol însuşi a mai venit la Bad Gastein doar în următorii doi ani, apoi a renunţat la această staţiune, culmea, tocmai când Marie Curie avea să testeze capacităţile de vindecare ale radonului, element chimic de care pacienţii beneficiau până atunci fără să ştie. Elementul duce şi astăzi în lume faima oraşului balnear.

Regele Carol şi-a continuat cura până pe 22 august, când a plecat din Bad Gastein, îndreptându-se spre Elveţia, pentru o nouă cură, la Ragaz. A plecat întâi spre Innsbruck, iar la Woergl a urcat în vagonul său Principele Leopold de Hohenzollern, venit de la Sigmaringen

Pe 30 iulie 1904 din gara Sinaia, suveranii au plecat împreună spre Austria şi Germania. La Viena, cei doi se vor despărţi pentru câteva săptămâni. Carol şi-a urmat cura anuală de la Bad Gastein, însoţit de aghiotanţii săi, colonelul Mavrocordat şi maiorul Baranga, precum şi de doctorul Theodori. Inainte de a pleca la băi, regele a prezidat la Sinaia Consiliul de Miniştri. Din Viena, el a plecat pe 1 august, la gară fiind de faţă şi Argetoianu, consulul general al României în capitala Austro-Ungară. La Bad Gastein, a ajuns pe seară, fiind întâmpinat de autorităţi. Inutil să spunem că programul său de vizite a fost destul de încărcat.

Carol a urmat cu stricteţe cura balneară şi, mai ales că acum avea propria-i promenadă, s-a bucurat de lungi plimbări pe jos. Pe 5 august, n-a lipsit de la Te Deum-ul pentru cea de a 74-a aniversare a Kaiserului (care, întâmplător, coincidea cu prima aniversare a nepotului său, Principele Nicolae). Numeroase persoane aflate în localitate s-au grăbit să se înscrie în registrul MS Regelui, deschis la hotel, printre ei aflându-se numeroşi demnitari şi persoane oficiale ale monarhiei austro-ungare, generali şi alţi ofiţeri austro-ungari sau germani, precum şi toţi românii (din ce în ce mai mulţi, de la un an la altul), care aleseseră să-şi urmeze cura în această staţiune balneară.

Pe 13 august a sosit la Bucureşti o telegramă îngrijorătoare, de la Bad Gastein: „Pe munţi ninge. Termometrul s-a coborât la 7 grade şi jumătate. Pe văi plouă. Regele Carol al României face preumblări la orele când ploaia încetează sau se micşorează, însoţit de medicul său, doctorul Theodori. Multe persoane venite aici pentru cură pleacă”. Regele nostru, încă nu. Mai ales că, a doua zi, în staţiune ajunge şi primul-ministru, Prinţul Sturdza. El avea să stea acolo până pe 19 august. A doua zi, regele se întâlneşte cu arhiepiscopul Bavariei, cu care discută despre casele rurale de ajutor din acest land al Germaniei. În urma acestei întâlniri, pune să se traducă statutul societăţii, spre a fi împărţit în satele româneşti, pentru a încerca să se constituie şi la noi astfel de case de ajutor reciproc.

De altfel, pe 23 august, terminându-şi cura, regele avea să plece la Berchtesgaden, în Bavaria, unde vizitează chiar o astfel de casă rurală. In drum, trenul opreşte la Salzburg, pentru a-l lua şi pe ambasadorul nostru la Petersburg, Rosetti, aflat de asemenea în concediu.

In ziua de 5 august 1905, Regele şi Regina au părăsit Sinaia, spre a pleca în străinătate cu un tren special. Trenul a oprit 20 de minute la Predeal. La Bad Gastein, sosirea Regelui Carol era aşteptată pentru ziua de 7 august. 

Ziarul “Universul” a relatat că pe peronul gării din Sinaia s-a aflat un alai impunător, compus din miniştri - între care Take Ionescu şi generalul Manu -, foşti miniştri, miniştri plenipotenţiari, secretari de stat, procurorul general Ciocârdia, prefectul poliţiei Capitalei, Moruzi şi directorul general al Poştelor. Regele îmbrăcase o ţinută lejeră, de călătorie, în vreme ce regina alesese o rochie neagră. Aghiotanţii regali Wartiadi şi Volvoreanu, ca şi doamnele de onoare Bengescu şi Mavrogheni, se pregătiseră de asemenea pentru călătorie. Se mai aflau pe peron ofiţerii vânători din regimentul de gardă, sala de aşteptare era pavoazată cu drapelul regal, iar locuitorii Sinaiei au dăruit perechii regale buchete de flori. 

Spre deosebire de alte plecări, aceasta a fost mult mai tăcută. Toată lumea purta panglici de doliu, pentru moartea Principelui Leopold de Hohenzollern, fratele regelui şi tatăl Principelui de Coroană Ferdinand. Trenul regal a plecat, deci, fără fanfară, la orele 1 şi 20 p.m., fiind condus chiar de către directorul general al Căilor Ferate, Miclescu. Până la graniţă, la Predeal, trenul a făcut opriri în gările din Buşteni şi Azuga, unde de asemenea aşteptau mulţimi de oficiali şi de oameni obişnuiţi. La Predeal, regele a coborât din tren şi a conversat cu persoanele oficiale. Câteva fetiţe au oferit flori reginei, care le-a mângâiat delicat pe creştet. După numai 12 minute, trenul a plecat spre graniţa maghiară, fiind trecut în Imperiul Austro-Ungar de către inspectorul general al căilor ferate ungare, Dax, de controlorul general, Eghy și de inspectorul general Horth. Locomotiva a fost condusă, pentru o porţiune din drum, de către inginerul şef al căilor ferate imperiale, Winkler.

Toată această atenţie acordată regelui, de o parte şi de alta a graniţei, cu implicarea oficialilor căilor ferate din cele două ţări, făcea parte dintr-un protocol ce nu trebuia sub nici o formă încălcat.

Odată ajuns la Munchen trenul regal, drumurile lui Carol şi al Elisabetei aveau să se despartă, pentru perioada vacanţei. Regina s-a îndreptat spre Neuwied, la familia sa, în vreme ce Carol a plecat spre Lend Gastein. Acolo s-a urcat într-o caleaşcă, trimisă anume pentru el de primarul oraşului, care îl aştepta pe peronul hotelului Kaiserhof. In scurtă vreme, regele a intrat în programul său de cură, iar pe 10 august a făcut o vizită de curtoazie Regelui Leopold al Blegiei. 

Dincolo de vizitele oficiale sau particulare, în hotelurile şi palatele locuite de alţi principi şi regi ai Europei, regele Carol şi-a continuat cura balneară, până pe 29 august, când a părăsit staţiunea. De fiecare dată, regele respecta cu stricteţe cele 21 de zile de tratament balnear. Pe 29 august, în holul hotelului Kaiserhof l-au aşteptat toate oficialităţile oraşului, pentru a-şi lua rămas bun de la el. Apoi, Dratschmit, inspectorul general al căilor ferate austriece, l-a condus la Lend Gastein, de unde a luat trenul care s-a îndreptat spre Salzburg. Acolo, regele a oprit, a coborât, a dejunat şi a plecat mai departe cu trăsura la Berchtesgaden, spre a vizita pe ducesa-mamă de Anhalt. Şi-a întâlnit acolo alte auguste rude, după care a făcut o excursie la Lacul Hintersee, unde a luat masa cu principele Carol de Baden. A rămas peste noapte la Anhalt, apoi s-a îndreptat, cu trenul, spre Munchen, unde avea să se întâlnească cu consoarta sa regală, dar şi cu Principii moştenitori Ferdinand şi Maria şi cu copiii lor mai mari, Carol şi Elisabeta. Cu acest prilej, Regele Carol i-a dăruit nepotului său, principele Carol, un costum tipic austriac, pe care acesta îl va purta în aceeaşi toamnă la Sinaia.

Amintirea trecerii regelui României prin Bad Gastein dăinuie încă în galeria de portrete a hotelului Kaiserhof, unde deține primul loc.

ISTANBUL - RUSTEM PAȘA ȘI MIHRIMAH XXXX

Căsătoria dintre Mihrimah și Rustem s-a transformat într-una de atașament și de iubire, conform celor afirmate de istoricii vremii. Aceasta cu toate că la început ea a fost una de aranjament uneltit de sultana Hurem (Roxelana), soția de nedespărțit a sultanului Suleyman I-ul Magnificul. Mihrimah a fost singura fiică a cuplului imperial ottoman, născută în ziua echinocțiului de primăvară a anului 1522 (21 martie). Numele ei semnifică această dată de naștere, însemnând Soare și Lună.

Sultanul Suleyman avea o sensibilitate deosebită pentru singura sa fiică. Mihrimah a călătorit în întregul Imperiu Otoman cu tatăl ei și alături de el a supravegheat posesiunile și a cucerit unele noi. Este menționat în literatura persană  că a călărit alături de Suleyman pe un armăsar pur sânge arab, numit Batal, în bătălia de la Gizeh, în nordul Egiptului.

Alegerea lui Rustem ca ginere a făcut-o experimentata mamă Hurem, care a intuit calitățile lui politice și de ambiție. Sultanul Suleyman a fost convins de Hurem, care avea deosebite calități diplomatice și o influență hotărâtoare asupra lui.

Rustem Opukovici, de origine croat creștin, venise la Constantinopol (numit Istanbul din 1923) la vârsta de 11 ani, fiind unul dintre copiii luați ca tribut de către turci. Odată sosit în capitala otomană nu a fost destinat instrucției de ienicer ci celei de devchime, adică instruirii pentru a servi în administrația imperiului. Toți copiii luați ca sclavi prin tribut erau convertiți la Islam, indifferent de direcția în care erau instruiți.

Inteligent, perseverent și abil, Rustem a reușit să se ridice de la condiția de simplu sclav la cea de guvernator a unei provincii și, mai târziu la cea mai înaltă demnitate în stat, cea de Mare Vizir.

Mihrimah și Rustem s-au căsătorit la 26 noiembrie 1539, în timpul fastuoasei ceremonii organizate pentru circumcizia prinților imperiali Baiazid și Cihangir. Impreună au reușit să construiască o avere uriașă (Rustem a fost cotat ca fiind aproape tot atât de bogat ca și sultanul Suleyman) și un formidabil capital de putere. La data căsătoriei Rustem avea 39 de ani, iar Mihrimah numai 17 ani.

Dotați amândoi cu o inteligență superioară, au devenit două personalități redutabile, care nu ar fi precupețit nimic în goana lor pentru putere. În inima lui Mihrimah n-a mai fost loc multă vreme de altă iubire decât cea pentru Rustem, dar s-a vorbit și despre o anumită slăbiciune pentru arhitectul șef al imperiului, Mimar Sinan. Acesta, născut în 1489/1490, avea totuși o vârstă foarte înaintată în anul căsătoriei lui Mihrimah, așa că nu a putut fi vorba de o afecțiune, ci numai de o bunăvoință a prințesei.

În calitate de soț al fiicei sultanului, a primit titlul de „Damat” (ginerele Dinastiei), de aceea istoria îl va cunoaște și sub numele de Damat Rustem Pașa.

In copilărie și în adolescență, Mihrimah purtase un atașament puternic față de fratele său mai vârstnic, Mustafa, fiul altei mame, Mahidevran, și cel care, de drept, ar fi trebuit să moștenească tronul ottoman. După căsătorie tânăra Hihrimah și-a schimbat atitudinea. A devenit, cu încetul, părtașă la uneltirea mamei sale pentru uciderea și eliminarea lui Mustafa. Profitând de dragostea pe care i-o purta tatăl său, Padișahul, Sultana Mihrimah a reușit să-și împingă soțul cât se poate de sus, pentru ca din poziția de Mare Vizir (1544) să aibă puterea de a schimba destinul prinților.

Complotul învinovățirii lui Mustafa a reușit și prințul a fost executat, însă revolta ienicerilor dat peste cap, de moment, planurile triumviratului Hurem, Rustem și Mihrimah. Suleyman i-a restrâns lui Rustem Pașa prerogativele și chiar l-a schimbat din funcție, în 1553. Insă în 1555, cele două puternice femei au reușit să-l impună din nou la conducerea divanului, pentru încă 6 ani, până la sfârșitul vieții (1561).

Cuplul Rustem-Mihrimah a reușit să adune o avere colosală în cei doi ani de convițuire. Au deținut 5 seraiuri, 815 ferme, 476 de mori de apă, 1.700 de sclavi, 2.900 de cai, 1.106 de cămile și încă o mulțime de alte animale. La acestea s-au adăugat bani, bijuterii, haine brodate cu fir de aur, veselă de aur și argint, etc.

Fragment de ornamentație în moscheea Rustem Pașa

Înainte de intra în ultimul său an de viață și de Mare Vizir, în 1560, Rustem Pașa i-a cerut arhitectului Sinan Mimar să-i construiască o moschee, una atât de frumoasă cum nu era alta la Istanbul. Construcția și împodobirea acestei clădiri impunătoare cunoscută sub numele de Rustem Pașa Camii, a durat patru ani. Moscheea este situată în cartierul Eminou și este faimoasă pentru valoroasa ei faianță cu glazură albastră de Iznik (vechea Niceea bizantină), desenată cu garoafe, lalele, lăcrămioare și crini, ca și pentru terasa de unde se consideră că se cuprinde cea mai frumoasă priveliște asupra Cornului de Aur. Din păcate, Rustem nu avea să o vadă finalizată. Marele Vizir, ginerele Dinastiei otomane, a murit în iulie în 1561, iar moscheea a fost inaugurată abia în 1564.

Rustem și Mihrimah au avut împreună o fiică, numită Ayșe Humașah (după numele bunicei sale, mama lui Suleyman Magnificul) și doi fii, Murad și Mehmet.