CRAIOVA - ALIMENTAREA CU APĂ

Alimentarea cu apă a Craiovei suferea de mult timp, dar în ultimele decenii ale sec. al 19-lea ea nu numai că s-a agravat dar a şi fost conştientizată mai serios. Aceasta mai ales că după Războiul de Independenţă populaţia crescuse vertiginos, până la aproape de dublare.

Sursele de apă existente la trecerea spre sec. al 20-lea erau cu totul insuficiente, în primul rând. Ele se compuneau din 131 de fântâni presărate peste întreaga suprafaţă, din care 10 cu pompă, 19 cu izvoare curgătoare şi 102 puţuri cu găleată. Dintre izvoarele curgătoare se pot aminti cişmelele Obedeanu, Jianu, Popova, Chiutescu, Prisaca, „Cele şapte fântâni de la apus de Sf. Dumitru“, cea din actuala Piaţă Chiriac, cea din Piaţa Elca (numită azi Piaţa Veche) şi cele de la apus şi de la sud de actualul Liceu Fraţii Buzeşti şi altele.

O analiză a apelor Craiovei, la cumpăna dintre secolele 19 şi 20, arata fără drept de tăgadă că în totalitate apa Craiovei era de cea mai proastă şi nesănătoasă calitate, pe lângă faptul că era şi insuficientă unei populaţii de circa 50.000 de locuitori. Apa din toate sursele conţinea mari cantităţi de materii organice, combinaţii ele azotului, clorului, prea mult calciu şi magneziu. Apa de la mai toate sursele avea izvoare ce treceau pe sub case, grajduri sau private rudimentare.

Lipsa apei avea darul de a impieta şi asupra dezvoltării localităţii pe linie industrială sau a serviciilor.

Ca şi în cazul altor proiecte de dezvoltare şi modernizare, chestiunea alimentării moderne cu apă a Craiovei a trenat cu inconştienţă datorită alternanţei la putere a diverselor partide politice, atât la nivel de guvern cât şi la nivel de Consiliu comunal.

Nicolae Romanescu a fost şi în acest caz personalitatea publică care s-a zbătut pentru rezolvarea problemei spre binele şi sănătatea locuitorilor.

Un împrumut contractat de oraş în martie 1886 fusese destinat unor reforme de infrastructură salutare, respectiv pentru alimentarea cu apă şi canalizarea bălţilor şi pâraielor. S-au declanşat atunci lucrări majore impuse de sistematizarea şi salubrizarea oraşului: canalizarea şi acoperirea cu stradă a văilor Episcopiei (Valea lui Opincă), a Văii Vlăicii şi a Văii Orbeţilor (valea de pe actuala str. Ştefan cel Mare, fostă Rahovei), a pârâului de la Harşu şi altora din împrejurimi, conturându-se un canal colector care traversa oraşul de la nord-est spre sud-vest până în zona „celor şapte fântâni“, la apus de biserica Sf. Dumitru.

Apele colectate de pe Valea Orbeţilor şi Valea lui Opincă se uneau în Valea Vlăicii, de unde pornea un canal comun spre str. Brestei şi cotea pe str. 10 Mai (fostă şi 7 Noiembrie). Apoi acel canal ajungea la apus de altarul bisericii Madona Dudu şi se stingea în părţile joase de sub biserica Sf. Dumitru, unde se scurgeau şi apele „celor şapte fântâni“ dar şi cele scurse din Piaţa Elca.

Pentru început s-a optat pentru realizarea studiului privind alimentarea cu apă de către inginerul C.T. Moulan din Laeken, Belgia. Acela a optat pentru alimentarea din straturile de adâncime din împrejurimile oraşului, cu un debit estimat la 7636 mc/zi. Apa urma să fie ridicată 53 de metri cu motoare hidraulice instalate într-un canal de deviaţie al Jiului în zona Bucovăţ şi dusă într-un rezervor de distribuţie cu capacitate de 8000 de mc plasat în zona gării CFR.

Această variantă nu a fost acceptată de Consiliul comunal, care a dat avizul cu întârziere, abia în 1894. Intre 1895-1899 chestiunea alimentării cu apă a stagnat.

Nicolae Romanescu s-a implicat hotărâtor şi în această problemă, a cerut consiliului tehnic un nou caiet de sarcini în 1898, a trecut la sondaje în jurul oraşului şi a fost autorizat să înceapă tratative cu inginerul W.M. Lindley. Sondajele sale au descoperit apă freatică la adâncimea de 65 de metri în zona bisericii Madona Dudu.

Schimbându-se administrarea politică a oraşului au fost anulate contractele cu hidrologul Lindley, revenindu-se la documentaţia lui C.T. Moulan. Foarte curând, în ianuarie 1900, s-a elaborat un alt caiet de sarcini pentru alimentarea cu apă din platoul Floreşti şi Cârcea. Tot atunci academicianul Elie Radu a găsit resurse şi la Livezi. Pentru definitivarea studiului s-a apelat la I. Mainfroy, cel ce administra apele din Paris, şi a lui A. Pellerin antreprenor din Bucureşti. In februarie 1900 s-a hotărât concesionarea lucrărilor pentru alimenzarea  cu apă către societatea Generală de alimentare cu apă din Paris. Rotaţia politică a întrerupt şi acest proces. La 3 mai 1901 s-a respins caietul de sarcini şi contractul încheiat cu I. Mainfroy.

Chestiunea apei a pornit din nou de la zero şi s-au reluat tratativele cu W.H. Lindley, primar fiind Nicolae Romanescu. Noua soluţie a fost cea a alimentării din Valea Giorocului, aprobată în Consiliul tehnic superior în primăvara anului 1903.

Atitudinea hotărâtă a lui Nicolae Romanescu nu a fost suficientă pentru ducerea la sfârşit a lucrărilor. Au trecut ani de tergiversări şi răsturnări mari politice, dar şi o acută lipsă de fonduri.

Lucrările începute şi cheltuielile avansate de primăria condusă de Nicolae Romanescu au fost părăsite de noua conducere conservatoare a oraşului. Atunci s-a încercat ca să se dirijeze lucrările spre sursa de la Runcu-Gorj ceea ce a condus la noi întârzieri.

Raţiuni economice au determinat guvernul să nu accepte abandonarea proiectului de alimentare cu apă de la Gioroc şi s-a reluat contractul cu Lindley.

O nouă întârziere a lucrărilor s-a datorat faptului că primăria a cerut dublarea debitului de alimentare de la 4500 la 9000 de mc pe zi. In această situaţie W.H. Lindley a apreciat că suplimentarea lucrărilor vor fi finalizate până la mijlocul anului 1904.

Totuşi, lucrările au avut multe întârzieri atât din cauza schimbărilor de proiect, cât şi din lipsa fondurilor. De aceea, la 8 octombrie 1909, primarul C.M. Ciocazan a cerut audienţă regelui, la Palatul din Sinaia.

Pe această cale, şi prin parlament, în mai 1910 Craiova a mai obţinut un împrumut apreciabil, dar şi acesta a sosit cu întârziere. Faptul a tensionat iarăşi relaţiile cu W.H. Lindley, costul lucrării sporind datorită scumpirii materialelor.

Administraţia oraşului s-a pregătit să organizeze festivitatea inaugurării alimentării cu apă pe data de 6 ianuarie 1911. Deşi s-au făcut pregătiri şi s-a comandat o placă comemorativă, căderea guvernului a determinat contramandarea festivităţii.

Tot în 1911, W.H. Lindley a intentat proces oraşului pentru daune profesionale, datorită unor grave greşeli comise la instalaţia de apă, schimbarea traseului conductei a II-a principale, nerespectarea adâncimii reţelelor de distribuţie, micşorarea diametrului conductelor de cord, lipsa tăbliţelor indicatoare pentru hidrauti şi vane etc. Noul primar a aplanat conflictul prin acordarea unei despăgubiri de 140.000 de lei şi a relansat lucrările.

Conform unei statistici din martie 1913, în oraş erau 4574 de imobile impuse la taxa pe apă, prin urmare, progresiv, reţeaua se dăduse în exploatare în anii 1911 şi 1912. Debitul consumat atingea vara 3500-4500 de mc pe zi, astfel că debitul captării era considerat „mai mult decât suficient“. Reţeaua conductelor de distribuţie executată sub conducerea inginerului N. Schwalbach, între anii 1908-1912, urma să servească abonaţii desfăşuraţi de-a lungul a 88 de km de străzi, 5 km în zona I-a, 30 de km în zona a II-a şi 53 de km în zona a III-a. Nu există un raport final, dar se poate aprecia că, în 1913 şi 1914, alimentarea cu apă a Craiovei era finalizată prtntru acea perioadă.

Lucrarea s-a finalizat după zece ani, în loc de doi cât estimase Lindley la începutul proiectării.

Din păcate pentru craioveni, echilibrul între necesarul de consum şi debitul zilnic al apei de la Craiova a fost satisfăcător pentru scurtă durată. Lipsa apei a devenit curând, iarăşi, o adevărată calamitate. Explozia demografică, creşterea nivelului de civilizaţie, şi industrializarea, au pus municipalitatea în ipostaza de a adopta măsuri pentru raţionalizarea consumului.

La 9 aprilie 1929, consilierul Nicolae Romanescu a fost autorizat să-l contacteze pe hidrologul Widriling în vedarea unui nou proiect de alimentare cu apă a oraşului.

Populaţia a trăit cu restricţii la consumul de apă multe decenii. Regimul comunist a realizat o conductă de aducţiune din munţii Olteniei (Izvarna), dar tot nu a fost de ajuns. Abia la sfârşitul anilor 90 s-a asigurat necesarul de consum al populaţiei, prin realizarea unei a doua conducte de la munte, dar şi datorită reducerii consumului industrial de după „Involuţia“ din 1989, când a început degradarea economică a ţării.

CRAIOVA – EVOLUŢIILE PARCULUI BIBESCU DUPĂ INAUGURARE

- La sfârşitul anului 1903 şi în anul 1904 lucrările de finisare şi plantare au continuat cu intensitate.

- La 12 mai 1904 a fost recepţionat pavilionul hipodromului şi tot în acel an s-a recepţionat Domul Belvedere executat de Petre Pascutini.

- La începutul anului 1905, a fost populată grădina zoologică cu 2 urşi, 3 lupi, 3 vulpi, 4 vulturi, 2 păuni, 1 uliu, 1 ciuhurez, 1 erete, 3 lebede, 1 cerb, 4 căprioare, o lişiţă, 20 de porumbei, 1 gaiţă, 2 cocori, 3 berze, 1 gâscan rusesc, gâşte de Brazilia ;i 1 răţoi sălbatic.

- In 1904, cei 26 de grădinari nu au putut face faţă singuri lucrărilor suplimentare pentru distrugerea şi combaterea invaziei de insecte, pentru curăţirea pomilor şi arbuştilor, pentru întreţinerea spaţiilor verzi şi pentru udarea plantaţiilor. Au fost angajaţi zilieri.

- In 1908 s-a făcut greşeala de a se încheia un contract cu proprietari de oi care să „tundă iarba şi să bată bine pământul“.

- Parcul a intrat foarte repede şi cu forţă în viaţa comunităţii, ca spaţiu de agrement, de întreceri sportive şi de serbări populare. Beneficiile din manifestările cultural-sportive şi din tombole au fost îndreptate spre cheltuieli de întreţinere şi dezvoltare, dar şi pentru ajutorări cu cărţi a copiilor săraci şi a oamenilor sărmani. Tot aşa s-a realizat şi bustul poetului Şt.O. Iosif.

- Incepând cu 1911, primăria a organizat în Parc sezoanele cu „baluri populare“ săptămânale, pe rondoul asfaltat. In fiecare duminică, de la 8 seara la 12 noaptea, cânta muzica militară care îmbia pe craioveni să danseze, să petreacă şi să se distreze.

- Craiovenilor li s-au oferit concerte de fanfară în Parcul Bibescu marţea şi joia, iar în Grădina Mihai Bravu, sâmbăta de la 8 seara la 12 noaptea.

- La intrarea în Parcul Bibescu dinspre str. Unirii s-a inaugurat, în 1912, Monumentul Independenţei, creaţie a sculptorului D. Pavelescu-Dimo. Impresionantul monumrnt a fost turnat în bronz la ''fonderia Lippi'' din Florenţa şi s-a impus ca o creaţie sculpturală de referinţă a patrimoniului românesc.

Până în 1947, prin faţa acestui monument s-au desfăşurat toate manifestaţiile naţionale, paradele militare, mitingurile şi demonstraţiile populare.

- Cu ocazia inaugurării monumentului, care avea în centru pe regele Carol I, în 1912, inventatorul I.S. Ipcar a instalat o „reţea electro-telefonografică“, unul dintre primele experimente de sonorizare şi amplificare a sunetului din Craiova.

- In 1914, protoereul judeţului, economul Ioan Mălăescu, şi preoţii din oraş, au oficiat sărbătoarea Bobotezei în apele parcului.

- La 31 mai 1915 Principele Carol, viitorul moştenitor al tronului, a condus în Parcul Bibescu solemnitatea depunerii jurământului de către cercetaşii Legiunii Dolj.

- Intre anii 1916-1918, pe timpul ocupaţiei germane, parcul a suferit distrugeri considerabile, dar a fost refăcut ulterior sub supravegherea atentă a lui Nicolae Romanescu.

- Ca semn de recunoaştere a meritelor marelui gospodar al oraşului Comisia interimară a hotărât, la 16 iunie 1930, ca minunatul parc peste care trecuseră trei decenii să se numească „Parcul N.P. Romanescu“.

- In 1943, primăria a ridicat la intrarea parcului monumentul (bust) dedicat ctitorului parcului, iar în 1978, fiul acestuia, dr. Nicolae N. Romanescu a zidit la temelia Domnului Belvedere rămăşiţele pământeşti ale membrilor familiei.

- Cu ocazia a împlinirii a 150 de ani de la revoluţia din 1848, primăria a amplasat în acelaşi loc piatra funerară a paşoptistului Petrache Romanescu (1998).

- In anii 1944 şi 1945, parcul a suferit grave distrugeri din partea trupelor sovietice care au produs mutilări ale vegetaţiei şi ale terenului pentru camuflarea tunurilor, tancurilor şi altor maşini de luptă. Gazonul a fost distrus de cai şi alte animale.

- In 1945, ostaşii români veniţi de pe frontul de vest au găsit cazărmile ocupate de mulţimea ostaşilor sovietici, aşa că s-au văzut nevoiţi să campeze în corturi plasate în Parc.

- La 11 ianuarie 1945, Voroşilov, din Comisia pentru aplicarea Convenţiei de armistiţiu, a ordonat Primăriei Craiova şi reprezentanţilor oraşului Chişinău refugiaţi în oraş, să ia măsuri ca statuile domnitorilor Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu, evacuate din Basarabia, să fie repatriate. Cu toată opoziţia prefectului, statuile au fost preluate de armata sovietică la 24 ianuarie 1945 şi expediate în U.R.S.S.

- Prin hotărârea administraţiei comuniste, la 9 august 1948, s-a aprobat demolarea Monumentului Independenţei de la intrarea în Parc. In mai puţin de o lună au fost demontate şi trimise la topit elementele valorosului monument. Resturile de beton au fost împrăştiate pe aleile parcului. Printr-o minune, bustul de bronz al regelui Ferdinand (principe moştenitor) a fost salvat şi a ajuns târziu în patrimoniul Muzeului militar al Ministerului Apărării Naţionale şi apoi în cel al Muzeului de istorie al Olteniei. Inainte de a fi trimise la topit elementele de bronz ale Monumentului Independenţei au fost depozitate în curtea primăriei din acel timp. Bustul principelui Ferdinand a scăpat de la expediţie.

- Regimul comunist dintre anii 1945-1990 s-a ocupat bine de întreţinerea parcului, schimbându-i numele în Parcul Poporului.

- In perioada 2004-2008, sub conducerea primarului Antonie Solomon, Parcul Romanescu şi-a recăpătat identitatea şi a primit o aleasă îngrijire şi reamenajare. Se poate afirma că în acest timp parcurge perioada cea mai fericită şi de plenitudine.

CRAIOVA – REGELE CAROL I LA INAUGURAREA PARCULUI BIBESCU

Majestatea sa a acceptat să facă o vizită la Craiova odată cu ocazia manevrelor militare regale programate pentru 28 septembrie 1903.

Primăria a împânzit oraşul cu „Programul“ vizitei, tipărit în 1000 de exemplare, iar populaţia şi-a primit suveranul cu entuziasm.

Pentru a oferi regelui o imagine mai apropiată de viitoarea realitate a parcului peste întinsele pajişti de gazon şi pe lângă sutele de mii de puieţi de arbori, primăria a comandat la pepiniere de la Lotru, Cărbuneşti, Argeş şi Muscel, mii de brazi tineri pentru un decor suplimentar.

Regele a sosit la 26 septembrie 1903 la ora 4 după amiază. In rondul din faţa gării fusese ridicată o piramidă votivă alcătuită din 110 puşti Dreiss 1877, 100 de carabine Dreiss 1877, 60 de săbii de cavalerie, 30 de săbii-baionetă, 40 de pumnale de infanterie, 40 de baionete, 200 baionete triunghiulare, 100 de obuze vechi, 100 de ghiulele, 2 tunuri mici turceşti, rastele de arme, panoplii, 40 de trompete, 30 de tobe cu ciocane, 20 de căşti, etc. Totul trebuia să amintească suveranului de momentele înălţătoare trăite la Craiova cu ocazia declanşării Războiului de Independenţă.

Aclamat de mulţime pe fondul imnurilor naţionale şi a marşurilor intonate de corurile reunite ale Liceului şi altor şcoli, dar şi a muzicii fanfarelor militare, Carol I a mers la biserica Madona Dudu unde a asistat la un Te-Deum. Seara, la palatul Glogoveanu s-a oferit o cină regală.

In ziua următoare, suveranul a participat la manevrele regale şi a asistat la reprezentaţia de gală de la Teatrul Naţional, unde, printre altele, Aristiţa Romanescu a interpretat rolul principesei mamă în bătălia de la Plevna. Ziua de 28 septembrie 1903 a fost rezervată tot manevrelor militare.

In cea de a treia zi a vizitei, suveranul a vizitat Liceul Carol I, Palatul de Justiţie, Şcoala fiilor de militari, Şcoala Trişcu, bisericile Sf. Dumitru (încă neterminată) şi Sf. Treime.

Primarul Nicolae Romanescu a avut prilejul să prezinte suveranului şi miniştrilor rolul covârşitor al lucrărilor de asanare şi ecologizare în modernizarea oraşului.

Inaugurarea Parcului a adus zeci de mii de craioveni şi mii de invitaţi, pe fondul muzicii militare. Pe hipodrom s-a desfăşurat un concurs hipic cu exemplare superbe de cai. La aceasta s-au adăugat: Expoziţia lucrărilor manuale ale şcolilor, focuri de artificii, eliberarea în zbor a 754 de porumbei aduşi de 41 de crescători şi banchetul organizat de confiseria G.Andronescu.

Iluminaţia pregătită pentru seara zilei a fost superbă pentru craioveni. La intrarea în parc s-au întins ghirlande cu becuri incandescente pe o lungime de 80 de metri şi cu 160 de becuri. La intrarea a 2-a, s-au întins ghirlande cu lampioane cu 50 de becuri. De-a lungul lacului, până la pavilionul regal s-au amplasat 750 de lămpi din metru în metru şi 100 de lămpi incandescente pe acoperişul de la Belvedere. Pe gazonul Parcului s-a amenajat o instalaţie luminoasă cu textul „Nihil sine deo“. Drumurile spre insulă, marginile lacului, ale râului şi chioşcurile, au fost iluminate cu borcănaşe cu lumânări.

Insula din mijlocul lacului a fost înconjurată de 100 de făclii cu smoală, iar pe luciul apei pluteau decoraţii şi flori luminoase.

Intreg spectacolul a avut un caracter unic, iar imaginile au umplut paginile revistelor ilustrate româneşti şi străine.

Marţi, 30 septembrie 1903, regele a participat la parada militară de la Balta Verde, care a încheiat manevrele regale de toamnă, declarând autorităţilor că a rămas impresionat de realizările oraşului şi de bogăţia manifestaţiilor. Intr-o telegramă din 3 ianuarie 1904, suveranul şi-a exprimat din nou admiraţia pentru realizările oraşului şi ataşamentul populaţiei. Principele Ferdinand a transmis şi el cele mai calde urări pentru prosperitatea oraşului.

CRAIOVA – PREGĂTIRI ÎN VEDEREA INAUGURĂRII PARCULUI BIBESCU

Primarul Nicolae Romanescu a dorit să transforme inaugurarea Parcului Bibescu într-o sărbare grandioasă, de nivel naţional, cu reverberaţii internaţionale.

A dorit ca inaugurarea să aibă loc la 27 octombrie 1902, în ziua de Sf. Dumitru, în speranţa ca regele Carol I va trece prin Craiova în drum spre Rusciuc, cu escală la Calafat, de unde s-a tras prima salvă de tun în 1877. Deşi a luat legătura cu principele moştenitor Ferdinand şi cu Primul ministru D.A. Sturdza proiectata inaugurare nu s-a realizat, probabil din cauze legate de agenda Casei regale.

In schimb, la 18 noiembrie 1902, cu ocazia inspectării trupelor din garnizoana Craiova, principele Ferdinand a vizitat parcul în aclamaţiile populaţiei.

Nicolae Romanescu a reprogramat inaugurarea pentru anul 1903, solicitând arhitectului francez să intensifice lucrările de finisare.

La 2 mai 1903, parcul a fost vizitat de Primul ministru D.A. Sturdza şi de Ministrul de Interne, Vasile Lascăr, moment după care s-a trecut la pregătirile finale pentru invitarea regelui şi a suitei sale la inaugurarea parcului, programată să aibă loc odată cu manevrele militare din septembrie 1903. Pregătirile au fost fără precedent pentru oraş, primarul dorind să pună în valoare valorile creaţiei materiale şi spirituale ale Olteniei şi potenţialul de dezvoltare.

Primarii şi prefecţii judeţelor au fost rugaţi să împrumute embleme, blazoane, lampioane, tablouri, steaguri, costume populare, obiecte gospodăreşti tradiţionale, birje, porumbei, arme, documente şi obiecte de artă.

La 16 iulie 1903, craiovenii au fost înştiinţaţi în legătură cu străzile pe care urma să treacă coloana oficială: străzile Carol I, Justiţiei, Unirii, Bechet, Amaradia, Cazărmilor, Sf. Dumitru, Liceului, Bibescu, Abatorului, etc. Locuitorii erau rugaţi ca până la sfârşitul lui august să repare gardurile, să tencuiască casele şi să le vopsească cu var de culoarea pietrei de Rusciuc.

Serviciul tehnic se ocupa de repararea străzilor, de estetica stâlpilor de iluminat şi de telefon, de decorarea lor cu ghirlande, cu flori, steaguri, covoare, chilimuri, etc.

Numărul mare de vizitatori care se estima a orientat primăria şi spre mărirea capacităţii de cazare şi a calităţii serviciilor, oferite. S-a urgentat darea în folosinţă a hotelului Minerva, construit de biserica Madona Dudu, hotel ce trebuia rezervat membrilor Curţii de Casaţie, Curţii de Apel, unor profesori, deputaţi, senatori şi prefecţi. Primăria a solicitat şi particularilor să ofere cazare de cea mai bună calitate unor numeroşi alţi oaspeţi. O atenţie deosebită s-a acordat Palatului Glogoveanu, care urma să fie reşedinţa regală. Sub directa coordonare a arhitectului D.I. Berindei, clădirea a fost complet renovată.

Primăria Craiova a expediat mii de telegrame în vara anului 1903 prin care a invitat toate administraţiile comunale şi judeţene la marea sărbătoare naţională pregătită în Cetatea Băniei. Se preconiza venirea a circa 2000 de oaspeţi la acea serbare care trebuia să servească de model şi să fie una dintre cele mai frumoase şi reuşite din întreaga Europă. Programul de manifestări a fost definitivat în şedinţa de consiliu din 30 august 1903.

In septembrie 1903, Craiova a găzduit, în premieră naţională, mai multe expoziţii de excepţie: Expoziţia de lucrări de mână şi desene ale şcolilor primare şi secundare, Expoziţia regională de plante, flori, fructe şi legume, Expoziţia de fotografii ce reprezentau parcul şi edificiile reprezentative ale Craiovei, Expoziţia naţională de costume populare şi obiecte de uz gospodăresc, Expoziţia de artă plastică şi decorativă, manifestare care a prefigurat apariţia Pinacotecii şi bibliotecii Alexandru şi Aristia Aman şi a Muzeului regional de antichităţi şi etnografie. La 5 august 1903 Nicolae Romanescu a comunicat în ţară proiectul „expoziţia de artă românească“, rugând ca fiecare zonă să trimită câte un costum naţional caracteristic şi obiecte uzuale specifice fiecărei părţi a României. Apelul a dat frumoase rezultate, adunându-se exponate din Dolj, Dâmboviţa, Vaslui, Putna, Ilfov, Vâlcea, Muscel, Argeş, Covurlui, Tulcea, Bacău, Teleorman, Gorj, Mehedinţi, Roman, Tecuci, Dorohoi.

Exponatele au fost selectate de cunoscutul etnograf, Vârnav, de la Bucureşti. S-au comandat 30 de costume naţionale pentru copii între 7-10 ani, copii ce urmau a apărea la reprezentaţia de gală de la Teatrul Naţional.

Pentru Expoziţia de artă plastică s-a apelat la toate talentele locale ca să expună la salonul palatului din parc, orice fel de lucrare plastică. Invitaţia a fost transmisă şi colecţionarilor care puteau să aducă obiecte de artă, bibelouri, faianţe, porţelanuri, cărţi vechi, fotografii şi arme. Expoziţia de artă plastică şi obiecte de patrimoniu a fost printre primele de acest gen din ţară şi a fost deschisă în salonul Hotelului Minerva, între 15 decembrie 1903 şi 8 ianuarie 1904, fiind apreciată elogios şi de Nicolae Iorga. S-a adresat invitaţie şi Episcopiei Râmnicului să expună lucrări ieşite de sub teascurile de la Govora. S-a cerut Ministerului de Război, drapelul lui Tudor Vladimirescu, iar nepotul aceluia, Alecu Boşogeanu, a expus sabia, buzduganul şi alte obiecte ale eroului. S-au expus obiecte ce au aparţinut lui Christian Tell şi Costache şi Petrache Romanescu, lideri ai revoluţiei de la 1848.

Unul dintre evenimentele culturale l-a constituit spectacolul de la Teatrul Naţional, ţinut la data de 28 septembrie 1903. Cu acea ocazie au fost mobilizate cele mai cunoscute nume ale artei şi culturii, sau actori: Aristiţa Romanescu, pictorul George Demetrescu Mirea, muzicienii Ed. Wachmann şi Gr. Gabrielescu, Şt. Sihleanu, directorul general al teatrelor, Alexandru Davila, compozitorii Ascanio D. Olănescu şi Girolano, pictor scenograf la Bucureşti, arhitectul I. Berindei, fotograful Fraz Duschek şi reporterul Kutschbach delegat al ziarelor din Austro-Ungaria, solişti, fanfare militare din Oltenia şi miniaturistul Ioan Enişteanu, care a realizat programele pentru eveniment.

CRAIOVA – MODERNIZAREA DE LA TRECEREA DINTRE SEC. 19 SI SEC. 20

- La sfârşitul sec. al 19-lea, Craiova era înconjurată spre apus de mari întinderi de mlaştini alimentate periodic, dar destul de des de revărsările Jiului, dar şi de izvoare subterane. Alături de mlaştinile dinspre Jiu, Craiova suferea şi de văile nesănătoase şi pline de murdării ale unor pâraie cu debit mic care o străbăteau, "Valea lui Opincă" (actuala str.Ştefan cel Mare), "Valea Orbeţilor" (actuala Calea Bucureşti) şi pârâul Tabaci, în partea de sud.

Aceste ape stătătoare constituiau focare de infecţie pentru atmosfera Craiovei, oraşul suferind grav de paludism (Paludismul provoca 20% din mortalitate).

La trecerea dintre secole, oraşul Craiova, care arată ca un sat mai mare şi mai animat, suferea de o gravă lipsă de igienă datorată atât bălţilor, adevărate „focare palustre“, de lipsa canalizării şi a alimentării cu apă de bună calitate, de lipsa pavajelor, de depozitarea necontrolată a resturilor menajere şi animale. Pe atunci din lungimea totală a străzilor şi a uliţelor, de 78 de km, 65 km nu fuseseră nici măcar pietruite. Oraşul era plin de gunoaie şi de cenuşare neîngrădite, precum şi de 300 de bordeie insalubre. Apa era nepotabilă şi scumpă, iar o mulţime de ateliere mici şi neigienice contribuiau la creşterea mortalităţii.

- Timp de cinci ani, în 1893, 1894, 1896, 1897 şi 1901 numărul naşterilor a fost mai mic decât al deceselor. In 1903 numărul deceselor erau repartizate astfel: 21,8% la copii sub un an, 21,3% la copii între 1 şi 10 ani (adevărate catastrofe umane), 20,8% la locuitorii dintre 10-40 de ani, 18% la cei între 40-60 ani şi 19% la peste 60 de ani.

Doctorul Charles Laugier aprecia că oraşul era fruntaş în ţară în privinţa mortalităţii prin tuberculoză, 149 de cazuri la mia de locuitori.

La venirea lui Nicolae Romanescu în fruntea oraşului, prin funcţii succesive de vice-primar, primar, sau numai consilier, situaţia locuirii la Craiova era disperată.

Noul om politic şi primar al Craiovei a mutat accentul administraţiei comunale pe rezolvarea problemelor stringente ale oraşului: alimentarea cu apă, canalizarea, desecarea bălţilor, plantaţii forestiere în interior şi exterior, modernizarea străzilor, etc.

La propunerea sa a fost elaborat noul regulament de salubritate după modelul legii italiene şi regulamentul de aliniere al străzilor şi al construcţiilor după modele franceze, germane, elveţiene şi austriece, pentru a se „stârpi viciile constructive înrădăcinate, introduse de meşterii bulgari şi macedoneni“.

In jurul anului 1900 Craiova avea o suprafaţă de peste 1180 ha, un perimetru de 14 km şi o populaţie de circa 45.000 de locuitori.

Propunerile şi măsurile promovate de Nicolae Romanescu au constituit primul program românesc de ecologie urbană. El a elaborat acest plan cuprinzător între 1898-1904.

Lucrările au început în ritm alert încă din anul 1898, în domeniul asanărilor, împăduririlor şi a sondajelor pentru găsirea de resurse de apă şi pentru amenajarea de parcuri.

Concomitent cu proiectele de îmbunătăţirea mediului, Romanescu a propus măsuri de ordonarea străzilor, accelerarea măsurilor de aliniere, crearea de bulevarde, pieţe, squaruri, etc.

- Parcul Bibescu a fost realizat între 1898-1903, cu lucrări continuate şi în anul 1904, precum şi în cei următori.

- Concomitent, Craiova a devenit un adevărat şantier. Au fost proiectate, înfăptuite, sau începute, lucrările la bulevardele Carol I (Gării), Convenţiei (spre lunca Jiului) şi la bulevardul de centură (fost Stolojan, 1 Mai, apoi Ion Antonescu, după 1990). Lucrările au vizat atunci şi grădinile publice de la şcoli sau biserici, abatorul, frigoriferul, pieţele, alimentarea cu apă şi altele.

Infăptuirile de la trecerea dintre secole, sub imboldul şi planurile lui Nicolae Romanescu au constituit cea mai profundă şi mai fertilă modernizare a Craiovei până la cele realizate sub regimul socialist, după cel de al doilea război mondial. Atunci, efectiv, Craiova s-a modernizat şi a înflorit, căpătând caracteristici occidentalizate.

- După ce consiliul comunal a hotărât, la propunerea primarului, ca terenul deţinut de familiile Dumba şi C.N. Mihail să fie expropriat pentru „înfiinţarea unei grădini“ centrale în prelungirea bulevardului Mihai Bravu, la 23 decembrie 1898, proprietarii au anunţat că vor „construi o măreaţă şi frumoasă clădire înconjurată de o mare grădină“. S-a ridicat, astfel, Palatul Dini Mihail cunoscut apoi drept Palatul Jean Mihail după numele moştenitorului şi astăzi local al Muzeului de Artă.

- Craiovenii au răspuns cu entuziasm la apelurile primăriei, derulând proiecte peisagistice proprii. Zeci de organizaţii obşteşti, epitropii şi familii s-au alăturat operei de ecologizare şi înverzire a oraşului.

- Numeroase şi valoroase donaţii au venit în sprijinul primăriei cu fonduri, puieţi, plante ornamentale, păsări, animale şi alte materiale. Au contribuit principii Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu, George Valentin Bibescu, Glogobveanu, I. Mitescu, ing. Golgoteanu, Andree Godefroy d'Haitiere, G.N. Pesicu şi alţii.

- Unele doamne craiovene şi profesorii Liceului au hotărât să amenajeze, în fa-a acestuia, „o grădină a cărei necesitate este simţită pentru sănătatea numeroşilor elevi“. Grădina Bibescu a adăpostit pe 25 mai şi 1 iunie 1903 două serbări pentru adunarea de fonduri. Primăria a ocupat locul principal pentru amenajarea locului viran de la apusul liceului Carol I-ul până în str. 10 Mai (fostă, un timp 7 Noiembrie sub regimul comunist). Suprafaţa dintre clădirea Liceului, str. Mihai Bravu şi 10 Mai a fost împrejmuit, terasat şi plantat conform proiectului arhitecţilor francezi ce proiectaseră nu numai viitorul parc Bibescu.

- La 26 aprilie 1901, Edonard Redont a predat proiectele pentru amenajarea grădinilor bisericilor Sf. Mina, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Dumitru şi Mântuleasa, acestea făcând parte din amplul proiect de transformarea suprafeţelor din preajma şcolilor, bisericilor şi instituţiilor publice.

- Intre aprilie-noiembrie 1901 s-au executat lucrările de amenajare de la grădinile Bisericilor Sf. Gheorghe Nou, Sf. Apostoli, Sf. Arhangheli, Sf. Spiridon şi Harşu.

- In anii 1902-1903 au fost realizate grădinile de la Palatul de Justiţie, Şcoala Normală, Şcoala Trişcu, bisericile Madona Dudu, Sf. Nicolae-Ungureni, Postelnicu Firu, Băşica, Brânduşa, Hagi Enuş, Mântuleasa şi Sf. Arhangheli.

- In martie-august 1903 s-a întocmit documentaţia pentru exproprierile ce trebuiau făcute în vederea realizării parcului Sfântul Dumitru, biserica fiind aproape reconstruită la acea dată şi deja vizitată de regele Carol I. Locul era acoprtit cu barăci şi case în semiruină.

CRAIOVA - PARCUL BIBESCU (AZI NICOLAE ROMANESCU)

- Grădina Bibescu a intrat în circuitul public al Craiovei înaintea mijlocului de secol 19. Terenul împădurit, din sudul oraşului, aparţinea atunci familiei boiereşti Bibescu şi a devenit locul de plimbare şi de întâlnire a protipendadei craiovene, deşi exista cu mult timp înainte nelocuit şi neexploatat agricol.

- Incepând cu Grigore Ghica, alţi domnitori şi demnitari, precum şi oaspeţi străini de onoare au fost găzduiţi în palatul (înţeles în stil românesc) Bibescu, ocazii în care au lăsat mărturii despre frumuseţea locului.

- Gheorghe Bibescu a fost domnitor al Ţării Româneşti între anii 1842-1848. In acel timp fratele său, marele logofăt Iancu Bibescu, a modernizat moşia sub formă de grădină, construind în ea o reşedinţă amplă, numită palat, precum şi sere, sau pavilioane de relaxare. A mobilat-o cu bănci, a adăugat o mică rezervaţie zoologică cu animale şi păsări, dar şi cu un chioşc larg pentru o orchestră ocazională. Grădina a fost îmbogăţită cu diverse soiuri de arbori, arbuşti şi flori, toate procurate mai ales din străinătate.

Grădina a fost străbătută de alei străjuite de statui după model apusean.

- In 1846, o gazetă nota că în zilele de duminică, sau de sâmbătă, grădina era deschisă publicului şi se putea asculta muzica militară. In acele zile grădina constituia o desfătare pentru cei din fruntea oraşului.

- In anul 1848, Craiova a fost invadată de armatele străine pentru înăbuşirea revoluţiei, şi apoi, pe timpul războiului Crimeii. Acei ani au avut efecte nefaste asupra Grădinii Bibescu. Au dispărut plantaţiile ornamentale, amenajările şi chiar arborii seculari.

- După revoluţia de la 1848, domnia a revenit lui Barbu Ştirbei, tot un frate al lui Iancu Bibescu, dar Iancu a pierdut la jocurile de noroc o mare sumă de bani, lăsându-se dus de curentul de disoluţie al vechii boierimi române, prin cheltuieli nesăbuite şi dezinteres pentru administrarea moşiilor.

Pentru a plăti împrumutul luat de la o bancă elveţiană, Iancu Bibescu s-a văzut obligat să vândă moşia din sudul Craiovei. Municipalitatea oraşului a cerut un împrumut de 12.000 de galbeni, cu aprobarea domnitorului, pentru cumpărarea acelei moşii de 249 de pogoane, împreună cu toate amenajările şi chiar cu mobilierul rămas. Starea de părăsire şi degradare a continuat, pentru-că bugetul Primăriei era mic, iar împrumutul atârna greu.

- Perioada premergătoare Unirii Principatelor a mărit pentru scurtă vreme interesul autorităţii locale pentru „palatul Bibescu“, astfel că în vara lui 1858 s-a trecut la repararea lui. Atunci s-au realizat şi lucrări de reamenajarea parcului în vederea primirii ambasadorilor Marii Britanii şi Franţei, Erik Bulwer şi L. Beclard. Pentru acea ocazie s-a făcut efortul de iluminare a grădinii pe aleile principale, iar orchestra a susţinut concerte de promenadă.

- Palatul a fost din nou în centrul atenţiei cu ocazia primirii domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, în zilele de 26-28 iunie 1859.

- In 1863 în „palatul Bibescu“ a fost găzduită doamna Elena Cuza care s-a oprit două zile la Craiova, în drum spre Orşova.

- Deşi ar fi trebuit să achite împrumutul până în 1858, Primăria mai datora încă 9000 de galbeni Casei Centrale în 1862.

- Cu toate că se confrunta cu mari constrângeri băneşti, Primăria a încheiat un contract pe cinci ani cu un grădinar, Conrad de Ştirnberg. Acela a înfiinţat o „şcoală de duzi“ cu seminţe aduse din Italia pentru a produce 6000 de puieţi. Tot el s-a îngrijit să tundă sălciile de la eleşteul numit Chintescu şi a redat la viaţă sera cea veche, plantând flori aduse din străinătate.

- Mihail Kogălniceanu, în calitatea sa de Prim-Ministru a fost cinstit cu un banchet în Grădina Bibescu, la 25 august 1864. Cu acea ocazie Craiova i-a dăruit un ceas cu briliante şi alte obiecte de amintire.

- După întronarea lui Carol I, palatul Bibescu a fost abandonat ca reşedinţă trecătoare a domnitorilor, deoarece aducea aminte de Alexandru Ioan Cuza. Ca urmare, palatul a primit alte destinaţii iar parcul s-a degradat. In 1867 palatul era folosit ca depozit pentru comerţul en gros cu tutun.

- In anul 1875, Primarul Barbu Bălcescu (fratele revoluţionarului Nicolae Bălcescu) a sesizat Prefectura că arendaşul moşiei, altul decât fostul grădinar, a deschis o cârciumă în parcul public şi un stabiliment de baie la eleşteul din el, obiective care „aduc jenă“ publicului care vine să respire aer curat.

- In octombrie 1876, Primarul Gheorghe Pesima a cerut Prefecturii să faciliteze cumpărarea a 1000 de salcâmi şi 60.000 de puieţi de pădure de luncă, pentru plantarea grădinilor publice şi ale cimitirelor (Din 1871 Craiova avea numai două cimitire oficiale la marginile sale: Sineasca şi Ungureni, desfiinţându-se micile cimitire tradiţionale din jurul bisericilor).

- Pe timpul Războiului de independenţă, 1877-1878, pe terenul grădinii Bibescu s-au amenajat un depozit de furaje al armatei şi un spital de răniţi.

- In aceeaşi perioadă, respectiv în anul 1878, Părintele Grenadie, episcopul eparhiei Noul Severin a locuit o lună (noiembrie) în palatul grădinii Bibescu.

- Incepând cu anul 1867, cu mici întreruperi ocazionate de război, în parc s-au organizat expoziţiile judeţene şi regionale de producţii agricole, concursuri de pluguri, vite şi de diverşi meşteşugari. Pentru aceste evenimentele foloseau şi clădirile din dotarea grădinii.

- Expoziţia regională din 1869 a fost coordonată de Ion Ionescu de la Brad.

- Cu toate neajunsurile prin care a trecut, grădina Bibescu şi-a păstrat caracterul ei public şi de interes. Zoe Mandrea, fiica fostului primar Barbu Bălcescu a vorbit cu mare plăcere de plimbările ei la ''grădina publică'' în copilărie, atunci când grădina Mihai Bravu încă nu fusese conturată de tatăl său pe locul numit „Cântarul de piatră“. Ea spunea că în zilele festive în faţa grădinii Bibescu stăteau la poartă doi dorobanţi călări, iar trăsurile „de casă“ ale protipendadei rămâneau înşirate în faţa porţii. Mai la o parte se aşezau birjele modeste. In parc se mergea numai pe jos, iar lumea simandicoasă avea ocazia să-şi etaleze şi cu acest prilej luxul. Se punea bază pe cochetărie şi pe deosebirea dintre clasele sociale.

Vara, grădina Bibescu era punct de atracţie pentru orăşeni şi loc de desfăşurare al serbărilor populare.

- In zilele de 17-18 iunie 1892, Primăria a adus ca noutate craiovenilor, lumina electrică pe aleile parcului.

- După 1880 construirea cazărmilor din bariera Caracal a afectat salubritatea parcului. Resturile menajere şi bălegarul au invadat o latură a parcului şi au infectat apele eleşteului. Palatul Bibescu a fost transformat în azil de bătrâni, iar în apropiere s-au amenajat grajdurile pentru animalele serviciului de salubritate. Grădina s-a degradat şi datorită invadării dinspre exterior cu bordeiele insalubre ale ţiganilor, bordeie care au format un cartier în care colcăiau bolile, în frunte cu tifosul, bubatul şi alte boli molipsitoare.

In acele vremuri arealul parcului devenise un focar de murdărie şi infecţie, fapt marcat public de Nicolae Romanescu, intrat în politică, ca deputat, în 1884 şi devenit o personalitate influentă a oraşului şi apoi cel mai remarcabil primar al trecerii dintre sec. 19 şi 20. Până în 1931 personalitatea şi-a pus amprenta spectaculos dezvoltarea oraşului din poziţia de consilier sau de primar.

- In 1894, aproape numai pe cheltuiala sa, şi după propriile planuri, N. Romanescu, pe atunci prim-ajutor de primar, a trecut la reamenajarea Grădinei Mihai Bravu.

- In 1896, au fost plantaţi 360 de castani pe bulevardul Carol I (Gării), au fost pietruite aleile grădinii Mihai Bravu şi instalate 100 de bănci.

- In decembrie 1897, tot Nicolae Romanescu a cerut şi obţinut de la consiliul comunal 70 de pogoane din moşia Bibescu pentru a le planta pe cheltuiala sa şi pentru a organizarea un nou parc.

- Nicolae Romanescu a devenit primar pentru prima dată în noiembrie 1898 şi a reluat ideea înverzirii oraşului. Cele 70 de pogoane obţinute i s-au părut insuficiente cerând şi largi exproprieri împrejurul moşiei Bibescu.

- In 1899 a cerut direcţiei silvice a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor 100.000 de puieţi de pădure şi 200.000 de „pomi de şleau“ pentru nevoile oraşului.

- In februarie 1899 a început planul de asanare a bălţilor Craiovei din latura de apus, s-a trecut la sădiri de pomi în lungul canalului de desecare şi la plantarea a 1330 de puieţi de arbori pe străzi şi în grădina spitalului. In paralel s-a realizat planul de amenajare de grădini în curţile a 19 biserici şi 6 şcoli.

- In aprilie 1899, urmărindu-şi planurile ecologice măreţe primarul a semnat un contract, în numele oraşului, cu arhitectul francez de renume, Edonard Redont. Arhitectul francez se angaja să execute toate planurile transversale şi de profile, precum şi desenele proiectelor de crearea şi amenajarea de grădini, „preumblări“ şi squaruri publice pentru înfrumuseţarea şi asanarea oraşului. Arhitectul a venit imediat la Craiova şi printre altele a elaborat un proiect minunat pentru parcul oraşului. In luna mai a însărcinat pe arhitectul Ernest Pinard cu direcţia lucrărilor. Acesta din urmă a prezentat documentaţia de începerea lucrărilor cu 3 echipe a 30 de oameni pentru amenajarea eleşteului, redesenarea terenului prin săpături, trasarea de pante şi umplerea cu pământ a golurilor, în vederea realizării plantaţiilor şi a aleilor.

- În perioada mai 1899 – martie 1901, pe timp ce primar a devenit Ulisse Boldescu lucrările au stagnat. In schimb proiectele lui Edonard Redont au fost selectate de comisia judeţeană pentru participarea la Expoziţia Universală de la Paris. Proiectele au fost expuse mai întâi la Bucureşti şi apoi au fost trimise în Franţa.

Acolo, ansamblul proiectelor pentru parcul oraşului Craiova a primit medalia de aur de la un juriu special al clasei de igienă, clasa „Însănătoşirea şi igiena oraşului“. Opinia publică craioveană a aflat cu întârziere de această onoare, abia în mai 1901. Nicolae Romanescu s-a zbătut mult pentru ca oraşul să intre în posesia diplomei şi a medaliei de la Paris. Nu a reuşit datorită obiceiurilor balcanice încă puternice de la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.

- In februarie 1901 lucrările la parcul Bibescu au intrat în ritm alert, beneficiind din nou de pasiunea şi dăruirea primarului Nicolae Romanescu. Parcul a cuprins multe alte construcţii adiacente, precum hipodromul, terenul de sport, plantaţiile, construcţiile rustice, peluzele, pepinierele, serele, spaţiile pentru animale, iluminatul electric, podul suspendat şi ruinele de cetate. Volumul pământului decapat şi mutat a fost de 525.647 mc. S-au realizat alei cu o lungime de 26.897 metri, cu lăţimea între 5,2 m şi 12 metri.

- Parcul Bibescu a fost inaugurat în septembrie 1903, deşi lucrările au continuat atât în 1904 cât şi în anii următori.

- Intre 1901-1904 parcul şi oraşul au fost înnobilate cu 1.150.000 de arbori, din care 401-300.000 răşinoase circa 635.000 foioase autohtone şi o mulţime de soiuri rare aduse din Austro-Ungaria, Franţa şi Germania. Totodată, 590.000 mp de teren arid şi plin de mărăcinişuri a fost acoperit cu gazon din Franţa, Italia şi Austro-Ungaria.

- Instalaţia de iluminat a fost realizată de Societatea Electrică din Berlin şi a cuprins 20 de lămpi voltaice de 60 amperi şi 20 de lămpi incandescente cu câte 16 lumânări.

- In septembrie 1903 toate aleile au primit plăcuţe cu denumiri: Calea Regele Carol I, Calea Principele Ferdinand, Calea Carmen Silva, Insula Regina Elisabeta, Calea Brâncovenilor, Calea Basarabilor, Calea Ştirbey, Aleea Principesa Maria, Aleea Principele Nicolae, Ocolul Principele Carol, Aleea Bibeştilor, Aleea Brăndeştilor, Alea Gh. Chiţu, Podul Ştirbey, Poteca Principesa Marioara, Poteca Principesa Elisabeta, Aleea Ioan Kalinderu, Aleea Madona, Aleea Aman, Aleea Jules Michelet şi Alea Edgar Quinet. Denumirile aminteau de membrii familiei regale, de donatori şi de personalităţi istorice române şi străine.

Parcul Craiovei a devenit celebru în ţară şi o mândrie a locuitorilor. O lungă perioadă s-a numit, în continuare, Parcul Bibescu, apoi, pentru un timp, în anii 1930 şi 1940, Parcul Romanescu. Odată cu instaurarea regimului comunist, de după cel de al doilea război mondial, s-a numit Parcul Poporului. In anii 50 intrarea a fost împodobită cu un portic în semicerc, cu stâlpi ce aveau secţiune dreptunghiulară, fără ornamente.

Deşi a fost îngrijit sub regimul socialist, după anul 2004 Primăria, în frunte cu primarul Antonie Solomon a trecut la lucrări ample de reamenajări generale, de asfaltări, de asanare a lacului şi de îngrijire a vegetaţiei. Populaţia a fost foarte mulţumită de iniţiativa lui Antonie Solomon.

ROMANIA - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL - OCUPAREA BUCUREŞTIULUI BBB X

Grupul de armate Prezan, constituit în grabă prin Ordinul de operaţii nr. 1 din 12/25 noiembrie 1916, al Marelui Cartier General, după trecerea Dunării de către armata lui Mackensen, avea sarcina de a apăra capitala dinspre vest şi sud-vest. Planul de operaţii ale generalului C.Prezan a prevăzut o manevră pe linii interioare, prin care grupările inamice să fie angajate şi bătute succesiv. Contraofensiva generalului Prezan a început în ziua de 17/30 noiembrie 1916. Aceste măsuri militare de ultimă oră nu împiedicaseră guvernul şi casa regală să se pregătească pentru evacuare, mai ales că materialele şi arhivele fuseseră deja expediate spre Moldova cu zile înainte.

Ziua de 18 noiembrie /1 decembrie a adus în porţiunea cea mai importantă a frontului un început de victorie română. Cu toate că la finele zilei şocul lui Mackenzen nu împinsese decât nesemnificativ frontul şi lupte grele se desfăşurau pe tot frontul, guvernul şi curtea regală a decis evacuarea spre Iaşi. Este posibil ca respectiva decizie să se fi luat datorită capturării unui unui automobil românesc din Divizia a 8 Infanterie, în care se afla o casetă de fier cu ordine de operaţii române, ordine din care se desprindea concepţia de ansamblu a planului Grupului de armate Prezan. S-ar putea ca cele amintite să nu fi ajuns la cunoştiinţa Marelui Cartier General, deoarece în acea seară la sediul său de la Periş, generalul Prezan preconiza pentru ziua următoare, "cu o tenacitate demnă de admirat", după cele consemnate de generalul G A Dabija, să continue ofensiva pe direcţiile concentrice, pentru nimicirea unităţilor Grupului inamic Kosch, care ameninţau capitala. Cu toate acestea la mizul nopţii de 18 noiembrie, spre 19 noiembrie / 2 decembrie 1916, trenul ministerial a pornit din gara Periş spre Iaşi. Ion şi Vintilă Brătianu au mai rămas în cursul nopţii la Marele Cartier General, urmând să ajungă trenul, cu automobilele, în staţia Boboc din preajma Buzăului. Ei nu şi-au dus nici soţiile şi nici mama în refugiu, pentru a nu fi învinuit Primul-ministru de către opinia publică că şi-a pus rudele la adăpost. Mama lor era văduva fostului revoluţionar de la 1848 şi Prim-ministru din timpul Războiului de independenţă (1877-1878).
In acele momente grele, regele se afla la Scroviştea unde staţiona un alt tren cu locomotiva sub presiune.
Bătălia de la Bucureşti se desfăşura destul de bine, dar apăruseră însă veşti proaste dinspre Piteşti, unde trupele noastre nu puteau rezista presiunii lui Falkenhayn. Ceea ce a privat trupele din Grupul Prezan de o victorie atât de apropiată "nu afost nici raportul de forţe defavorizant, nici adâncimea spaţiului de manevră până la aliniamentul Argeş-Neajlov, ci timpul avut la dispoziţie" în mişcare unităţilor militare angajate. Timpul, deşi a fost bine calculat, "nu a putut fi respectat darorită greutăţilor ivite în concentrarea forţelor, ca urmare a lipsei de mijloace corespunzătoare în transmiterea ordinelor". Ca atare inamicul a avut răgazul necesar să-şi regrupeze forţele, cu mult superioare celor româneşti, şi a câştigat, până la urmă avantajul.
La toate acestea, mai trebuie adăugat că cele două divizii ruse, incluse în planul luptei, n-au acţionat la timp şi hotărât. Un observator extern, Victor Petain, şeful Statului Major al Misiunii franceze a scris despre cele petrecute atunci că: "Neintervenţia ruşilor pe câmpul de bătaie a dat acestei drame o notă de mister". Generalul Rasvoi, comandantul Diviziei a 40-a ruse, nu a atacat în direcţia Comana, confor planului, sub motiv că nu a primit ordin. Acel ordin i-a fost trimis de generalul Meniţki, şeful Statului Major al Corpului 4 rus, abia la 21 noiembrie / 4 decembrie, când bătălia pentru Bucureşti se încheiase. Trebuie amintit că pe tot pasrcursul războiului, Romania, ca aliat, a a stat ca un ghimpe în faţa doriţelor Rusiei de a ajunge la "Strâmtori", Bosfor şi Dardanele. Aşa că în multe ocazii acţiunile ruşilor au putut fi suspicionate. Ei preferau o Românie înfrântă şi fătă pretenţii, care să nu le împidice drumul spre Constantinopol după război. De la o Românie înfrântă ei ar fi putut să-şi însuşească teritorii, precum Dobrogea, pentru a crea culoarul dorit prin Bulgaria soră, până la Constantinopol.
Pe 20 noiembeie / 3 decembrie 1916, spre seară, generalul Prezan a dat ordinul retragerii generale pentru salvarea trupelor şi a capitalei de represalii de artilerie.
Inainte de acest deznodământ, în ipoteza părăsirii Bucureştiului de către guvern, primul-ministru Ion I C Brîtianu desemnase ca secretar al Ministerului de Interne pe Lupu Kostake, pentru a conduce acest departament ce rămânrea în Bucureşti. Pentru aceeaşi eventualitate a fost numit prefect al poliţiei generalul pensionar A. Mustaţă, deoarece G. Corbescu ar fi fost foarte expus răzbunării inamicului, el fiind cel ce condusese acţiunea de arestare şi internare a cetăţenilor austro-ungari, germani, turci şi greci, aflaţi în capitală la izbucnirea războiului. Concomitent, Regele, cu acordul guvernului, desemnase ca reprezentant, în Bucureşti, al intereselor "Curţii" şi supraveghetor al palatelor pe profesorul Al. Tzigara-Samurcaş, directorul Muzeului de Artă Naţională.
După aprecierea lui I.G.Duca, aceste numiri au constituit grave greşeli ale celor doi oameni de stat. Toţi cei trei demnitari erau germanofili notorii. Dar Brătianu îi alesese tocmai datorită simpatiilor de care aceştia se bucurau în cercurile politice ale Puterilor Centrale. Brătianu spera ca ca ei să reuşească a ocroti mai uşor interesele populaţiei în cazul ocupării capitalei. Cei aleşi au înşelat total încrederea Primului-ministru, ajungând simple unelte ale ocupanţilor în următorii doi ani de grea opresiune.
In zona de ocupaţie inamică au rămas şi multe alte personalităţi politice, care se opuseseră intrării României în război alături de Antantă, precum Al. Marghiloman, P.P Carp şi nulţi alţii, apropiaţi ai acestora şi mai ales din Partidul Conservator. Unii erau, pur şi simplu, ostili unei alianţe cu Rusia ţaristă, pericolul cel mai vechi şi mai pervers al Ţărilor romîne, în ultimile două secole, alături de otomani.
Primarul Emil Petrescu a rămas şi el pe loc, urmând să se ocupe de formalităţile de predare a oraşului către inamic, pentru a nu fi expus unui atac prin bombardare cu artileria grea şi a unor abuzuri militare. El se afla în posesia unei notificări ce urma să fie transmisă inamicului german, document ce îi fusese lăsat de guvern înainte de părăsirea capitalei, cu dispoziţia a-l folosi la nevoie.
In cursul nopţii de 3 spre 4 decembrie, stil nou, deoarece armata română rupsese contactul cu inamicul, tunurile de pe frontul apropiat nu s-au mai auzit în oraş. In schimb casele de pe şoseaua Ştefan cel Mare au fost zguduite de convoaiele militare române în retragere. Acelea veneau dinspre Obor şi coteau pruin PiaţaVictoriei pe şoseaua Jianu (azi B-dul Aviatorilor) către Urziceni. Desigur că acesta nu era singurul traseu de retragere.
In dimineaţa zilei de 4 decembrie, stil nou, în oraş a venit un trimis al feldmareşalului von Mackensen pentru a întreba dacă "cetatea Bucureşti se predă sau va opune rezistenţă trupelor germane". In acest ultim caz capitala României urma a avea soarta oraşului belgian Liege, căci bateriile artileriei grele se aflau în poziţie de tragere. Un răspuns trebuia dat în termen de 24 de ore. Fără a şti de sosirea acestui sol, populaţia se aştepta să vadă, dintr-un moment în altul, trupele invadatoare pe străzi.
Solul german intrase în Bucureşti pe Calea Rahovei, fiind condus, legat la ochi, într-un automobil, la Prefectura poliţiei. Acolo era aşteptat de Primarul Emil Petrescu şi de Lupu Kostake, reprezentantul Ministerului de Interne.
Trimisul lui Mackensen a primit asigurări că oraşul nu se va apăra, dar i s-a cerut ca averea şi cinstea locuitorilor să fie garantate. Urma ca predarea să aibă loc a doua zi, 5 decembrie 1916, stil nou, la ora 10 dimineaţa.
A doua zi , adică pe 23 noiembrie / 5 decembrie 1916, a trecut totuşi călare, în dreptul Spitalului Colţea, un ofiţer de roşiori, însoţit de patru soldaţi. Era o patrulă de ariergardă. La acea oră matinală, prin unele bariere ale oraşului mai se scurgeau coloane în retragere ale armatei române. In schimb, pe Calea Victoriei se instalau cordoane de gardieni publici, în lungul trotoarelor, pentru primirea feldmareşalului August von Mackensen. Trebuia păstrată ordinea şi să se împiedice unele manifestaţii nedorite, care să provoace altercaţii cu inamicul.
"Fix la ora 12, au trecut în viteză, dinspre Bragadiru, câteva automobile cu drapele naţinale şi albe. Un automobil avea drapel american. Era al ministrului plenipotenţiar al Americii la Bucureşti, Vopika.

 In celelalte s-au zărit d-nii Neniţescu, Emil Petrescu, generalul Mustaţă şi câţiva ajutori de primar. Din delegaţie a făcut parte şi ministrul plenipotenţiar al Olandei, Vredenburch. Cu toţii s-au întors fără nici un rezultat, deoarece reprezentanţii invadatorului nu s-au prezentat timp de trei ore, după relatările ministrului american.

La ora 13, acelaşi ministru a fost invitat telefonic, din partea primarului Emil Petrescu, să vină urgent la Prefectură. Acolo sosise o delegaţie de ofiţeri germani, din armata generalului Falkenhayn, care adusese, spre semnare, declaraţia de capitularea Bucureştiului. In fruntea delegaţiei se afla fostul ataşat militar al Germaniei la Bucureşti, prinţul von Schonburg-Lippe.

Primele trupe germane n-au intrat în Bucureşti pe şoseaua Alexandriei, după cum se aşteptaseră autorităţile româneşti, ci prin nord, pe şoseaua Târgoviştei. Totuşi, primele detaşamente germane au pătruns în oraş cu prevedere. Conform relatării lui Anibal Stoenesu, cu funcţie de răspundere în poliţia Capitalei „prima patrulă germană, compusă din 10 infanterişti, sub comanda unui tânăr sublocotenent mărunţel, blond, cu ochi albaştri, stropit de noroi din tălpi şi până în creştet, având în măna stângă o grenadă, iar în dreapta un revolver, şi-a făcut apariţia pe Bulevardul Elisabeta, oprindu-se în curtea Prefecturii. Era 22 noiembrie / 5 decembrie 1916, ora 2³⁰ p.m.“

Treptat, în cursul zilei de 23 noiembrie / 6 decembrie 1916, întregul oraş a fost ocupat de inamic. Obiectivele principale au fost sediile ministerelor, poşta, telegraful şi poliţia. Au urmat apoi primele încartiruiri şi primele impuneri pentru întreţinerea trupelor.

In după-amiaza aceleiaşi zile de 23 noiembrie / 6 decembrie, a sosit în Bucureşti şi feldmareşalul August von Mackensen. In jurul orei 16, trei automobile au oprit în curtea Palatului Regal. Din primul a coborât feldmareşalul. La volanul maşinii se afla Martin Badt, un cunoscut instalator şi comerciant din Bucureşti, care părăsise oraşul la izbucnirea războiului. A revenit cu Marckensen în calitate de ofiţer în poliţia militară germană.

Coborând din automobil, feldmareşalul a fost întâmpinat de profesorul Al. Tzigara-Samurcaş şi de colonelul A.D. Brociner, administratorul Palatului. Comandantul german a fost ovaţionat de un grup de locuitori alcătuit din membrii coloniei germane şi austro-ungare din Bucureşti, colonie care număra atunci circa 25.000 de locuitori, inclusiv bulgari şi turci.

După o scurtă vizitare a Palatului, Mackensen a dat asigurări reprezentanţilor Curţii Regale că nimeni nu va ocupa respectiva locaţie.

Feldmareşalul avea să-şi stabilească reşedinţa peste câteva zile (28 noiembrie/11 decembrie) în casa lui G. Meitani, din Piaţa Valter Mărăcineanu de lângă Cişmigiu.

Feldmareşalului i s-au oferit casele Elena Kretzulescu (str. Ştirbei Vodă 39, actualul sediu al Centrului European pentru Învăţământ superior), G. Asan (Piaţa Lahovary nr. 5, actualmente Casa oamenilor de ştiinţă) şi Al. Florescu (str. Emmanuel, actualmente, Fundaţiei, în respectiva clădire aflându-se azi Muzeul Literaturii române).

Mai întâi, el a ordonat să se facă inventarul obiectelor din clădire şi a predat-o intactă când, după doi ani, a trebuit să părăsească urgent oraşul.

In a doua zi de ocupaţie, în cursul după-amiezii, şi-au făcut apariţia şi turcii „cu muzica în frunte“, nu mai mulţi de 300 de oameni. Aceştia au poposit în curtea Palatului Regal, unde, în sunetele răguşite ale trombonului, s-a început prepararea fierturii de berbec în cazanele de campanie. Au urmat apoi bulgarii tot în număr restrâns. A fost nevoie de o intervenţie energică din partea Quartier-Amt-ului german pentru evacuarea Curţii Palatului, din ordinul lui Mackensen.

Verificat

 

ROMA - VIA AURELIA 2 XXX

Via Aurelia a fost un vechi drum consular, iniţiat la mijlocul sec.al 3-lea e.A de consulul Gaius Aurelius Cotta, cu scopul de a lega Roma de Cerveteri (vechiul oraș etrusc Caere, renumit astăzi pentru necropolele descoperite). Drumul a fost apoi extins pentru a ajunge la noile colonii militare Cosa şi Pisae întemeiate în sec al 3-lea e.A pe coasta Mării Tireniene, în urma supunerii finale a Etruriei. Via Aurelia traversa Tibrul pe Podul Aemilius şi trecea prin Poarta Aurelia (azi Porta San Pancrazio). Iniţial a ajuns la Volaterrana Vada (Vada), după care a fost extinsă prin colonia Cosa până la cetatea din Pisa (Pisae). Această Via a avut mare importanţă pentru Republica timpurie şi de mijloc, conducând la importantul avanpost militar din Etruria, Cosa şi la Pisae, care era singurul port între Genua şi Roma, pe coasta apuseană a peninsulei. Acest port a avut cea mai mare importanță în războaiele cu ligurii şi cartaginezii.

Via Aurelia a fost extinsă, ulterior, cu aproximativ 200 mile (320 km), în 109 e.A de către Via Aemilia Scaura, arteră construită de către M. Aemilius Scaurus . Drumul conducea la Dertona (moderna Tortona), Placentia, Cremona, şi Genua, prin care călătorii puteau trece în provincia Gallia Narbonensis (sudul Franţei), prin Via Postumia, sau spre răsărit spre Aquileia. Noua construcţie a fost realizată tot M. Aemilius Scaurus, pe timpul consulatului său din anul 119 e.A. Mai târziu, pe timpul Imperiului, călătorii, sau armatele, puteau urma fie Via Aurelia spre Alpi, urmând Via Julia-Augusta, spre nordul Franţei, sau puteau continua pe conturul Mării Mediterane până la intrarea în Spania şi să ajungă în extrema ei sudică, la Gades (modernul Cadiz). Spre Riviera Ligurică şi Marsilia (antica Massalia) a contribuit cu Via Julia Augusta, împăratul Augustus, în jurul anului 13 e.N. Concomitent a edificat şi Trofeul de la Turbie, (mai sus de Ptincipatul Monaco de azi) perntru a sărbători supunerea tuturor populaţiilor alpine. Acest Trofeu din sudul Franței de astăzi este fratele mai vârstnic al celui ridicat de Traian în Dobrogea după 100 de ani, Trophaeum Traiani.

Via Aurelia a fost conectată ulterior într-o reţea de drumuri. Astăzi este urmată de şoselele moderne şi merge de la Roma la Ventimiglia şi la Nisa, Marsilia,, Toulon şi Arles, însumând 962 de kilometri. (Via Augusta Aurelia/Julia). 
La Nîmes (Colonia Augusta Nemausensis), Via Aurelia a fost legată apoi cu modulul Domitia, cea mai veche stradă rutieră construită de romani în Galia, aproximativ 200 de km lungime, de la Rhon la Pirinei.

După câteva decenii de la realizarea Viei Appia romanii au început să-şi jaloneze drumurile amenajaste. Via Appia a fost jalonată pe la anul 250 e.A în mile numerotate Apoi, după anul 124 e.A mai multe Vie s-au bucurat de aceeași atenție. Mila modernă derivă din mila passum romană (1480 m), care presupunea 1480 de paşi. Un jalon, adică un miliarium era o etapă importantă şi era materializat de o coloană,  adică de um miliarium. Era o coloană circulairă cu o bază rectangulară solidă, fixată la mai mult de 60 de centimetri în pământ. Avea circa 1,50 metri înăl/ime de la suprafaţa solului, şi cântărea mai mult de 2 tone.

O schemă a principalelor drumuri (Viae) din peninsula italică

 La bază era inscris numărul milei în raport cu lungimea drumului, Pe un panou plasat la înălţimea ochilor era înscrisă distanţa până la Forum Romanum şi diverse informaţii privind pe funcţionarii care contribuiseră la executarea drumului, la repararea lui şi data reparaţiei. Aceste borne miliare reprezintă astăzi documente istorice preţioase.

Via Aurelia la intrare în Roma

 Augustus, după ce a devenit commisar permanent al drumurilor, în anul 20 e.A, a ridicat aureum miliarium (etapa de aur ) în apropierea Templului lui Saturn. Toate drumurile au fost considerate a începe de la acel monument de bronz aurit. Un monument similar s-a edificat şi în Constantinopol (Noua Romă), numit milion. Pe el erau trecute toate marile oraşe ale Imperiului Roman de Răsărit şi distanţele pînă la ele. 
 

ROMA - VIA PRAENESTINA XXXX

Via Praenestina este unul dintre drumurile romane antice ce porneau din capitală, pe timpul Republicii. Ea leagă Roma de Palestrina - fostul Praeneste.

Iniţial s-a numit Via Gabia, de la anticul oraş Gabii, din Latium. Ulterior Via a fost prelungită până la Praeneste (azi Palestrina) şi a luat noul nume. De acolo pornea o derivaţie spre Via Labicana. Avea un pavaj valoros şi pe margine era însoţit de morminte interesante, printre care era special Casa Tonda, dar a rămas un drum de interes local.

Via Praenestina. Mormânt din sec. 1e.A

Traseul pornea de la Porta Maggiore spre răsărit, trecea pe lângă Villa Gordiani, traversa Praeneste şi se termina după Fiuggi, aproape în teritoriul Torre Cajetani (s-a mai numit și Via principală de sud).

ROMA - VIA TIBURTINA XXXX

Via Tiburtina est un cale romană antică din Italia, care lega Roma cu oraşul Tibur (astăzi Tivoli), spre est pe cursul râului Anio.

A fost construită către anul 286 e.A, de către consulul Marcus Valerius Maximus Potitus şi a fost prelungită în anul 154 e.A sub numele de Via Tiburtina Valeriană, sau Tiburtina Valeria, de către censorul Marcus Valerius Messalla, tot din ginta Valeria.

Poarta Tiburtina

Pornea din Roma prin poarta Tiburtina din Zidul lui Aurelianus și prin poarta Esquilina din Zidul servian, porți aflate în nord-vestul oraşului, pe colina Esquilin. Via era divizată în două variante după trecerea râului Anio. Traseul cel mai vechi, Via Tiburtina vetus, urca spre nord pentru a ajunge la Tibur prin nord-vest. Varianta cea mai nouă, Via Tiburtina novus, ajungea la Tibur prin sud, retraversând râul Anio, chiar în aval de Vila lui Hadrianus.

Dincolo de Tibur, Via se prelungea în lungul văii râului Anio, apoi traversa Apenunii prin Via Valeria.

Via Valeria avea şi ea două tronsoane separate. Primul tronson trecea prin Carseoli, Alba Fucens, Corfinium şi ajungea la Teate (azi Chieti), pe o colină în apropiere de Marea Adriatică.

Cel de al doilea traseu urmărea coasta adriatică, pornind de la Pescara. Ea se unea cu Via Salaria, la Castrum Truentium până la Ancona. Acolo se încrucișa cu Via Flaminia.

ROMA - VIA LATINA XXXX

Via Latina a fost un drum roman antic care pornea de la Roma și urmărea un traseu spre sud-est pe circa 200 km .

Spre deosebire de cele mai multe trasee romane din peninsula italică, această Via a fost una dintre cele mai vechi artere italice, mai veche decât Via Appia care a urmat aceeași direcție, dar după principiul traseului cât mai drept și, desigur, mai costisitor. Traseul său a fost urmărit și îmbunătățit definitiv în sec. 4-3 e.A. Acest drum a existat în formă naturală încă din preistorie și de pe timpul etruscilor, care au urmărit colonizarea Campaniei. 

Acestă cale începea, în Roma, de la Porta Capena şi pornea de-a lungul Viei Appia . Cele două deumuri se despărţeau foarte repede, astfel că, în zidul lui Aurelian fiecare avea propria poartă, respectiv Porta Latina şi Porta Appia (mai târziu Porta San Sebastiano ).

Porţiune din Via Latina

în parcul arheologic funerar

Via Latina a condus la trecerea peste Pasul Algido , care a fost important în istoria militară de începuturi a Romei. Se consideră că a precedat Via Appia drept cale ce conducea spre Campania, spre colonia latină de la Cales ( fondată în 334 e.A) Astfel s-a consemnat că era o cale rutieră accesibilă dinspre Roma cu 22 de ani înainte să se realizeze Via Appia.
Rezultă, de asemenea, că era o linie de comunicare mult mai naturală, cu nici o dificultate de inginerie, cu care s-a confruntat Via Appia. In prima parte a existenţei sale modernizate a avut întâietate, fără îndoială, față de  Via Labicana , deşi aceasta a fost preferată mai târziu.

Târziu, partea terminală dinspre Roma s-a numit Via Casilina. Unele porţiuni ale vechiului traseu sunt încă vizibile în parcul de apeducte din Roma , la Universitatea din Cinecittà şi aproape de Apeductul Claudius.

ROMA - VIA TUSCOLANA XXXX

Via Tuscolana, intra în Roma printre colinele Esquilin şi Caelius, prin Poarta Querquetulana. S-a conturat în epoca republicană ca legătură a Romei cu oraşul Tusculum (azi Frascati) din sud, pentru a ajunge în zona rezidenţială şi estivală a bogaţilor capitalei, Castelli Romani. Această cale nu avea importanţă egală cu celelalte care porneau din Roma, nu avea un caracter militar şi nici comercial. Ea dubla, în principiu, Via Appia pe direcţia sud şi era parcursă, mai ales vara, de cei ce își permiteau să meargă pentru agrement și vacanță la vilele din pitoreasca regiune din sudul Romei. Din rămăşiţele vechiului drum s-a amenajat în evul mediu adevărata Via Tuscolana, care conducea până la sud de oraşele Ariccia şi Albano.

La sfâtşitul Republicii, Tusculum era o reşedinţă estivală favorită a personalităţilor romane, precum: Licillus, Caton, Brutus, Hortensius, Crassus, etc. Caesar avea și el o vilă, la fel ca Cicero care a compus aici celebrele sale opere filozofice, Tusculanele (45 e.A). In evul mediu timpuriu, Tusculum a devenit o fortăreață puternică și drumul spre ea a căpătat o importanță suplimentară, fiind amenajat cu mai multă atenție. Stăpânitorii din Tusculum au jucat, pe atunci, un rol important în viaţa Romei (sec.10-12 e.N). Distrus de romani în anul 1191, Tusculum şi calea ce ducea spre el și-au pierdut importanța, dar s-au păstrat numeroase vestigii antice (teatre, amfiteatre, forum, etc.)

Apeductul Acqua Felice (1585-1586), traversează traseul arterei Tuscolana, cu un arc dedicat papei care a dispus lucrarea apeductului, papa Sixtus al V-lea. Arcul este cunoscut sub numele de "Uşa deschisă". Stilistic, poarta cea nouă a urmat tradiţiile arhitecturii romane. Este placată cu piatră de lavă și tuf vulcanic. Cheia de boltă și cadrele plăcilor cu inscripții s-au executat din travertin, iar inscripțiile pe plăci de marmură. In apropierea arcului său, papa a construit o fântână pentru călători, fântână ce a fost reconstruită de papa Clement al XII-lea în anul 1723.
Actuala arteră Tuscolana, porneşte din minicartierul Quadraro şi ajunge la Contrada Macere din Artena (Latio), prin Frascati. In Roma Via dă numele său cartierului Tuscolano, care cuprinde în cadranul de sud-est al oraşului, Cinecittà şi Quadraro .
Via Tuscolana, este astăzi o arteră foarte importantă şi cunoscută drept comercială şi bancară. Produsele de aici, inclusiv "de firmă" sunt destinate în special tineretului și clasei de mijloc, categorii umane care nu-și permit prețurile de lux de pe Via del Corso şi Via Condotti.