ORAȘE DISPĂRUTE - MISTRA - GRECIA

            În zona central sudică a Peninsulei Peloponez, la circa 10 kilometri de Sparta, lanţul Munţilor Tayget fierăstruieşte cerul cu vârfurile sale de stâncă golaşă, uneori acoperite de zăpada subţire ce străluceşte sub razele soarelui de sud. La numai 6 kilometri de oraşul modern Sparta, se detaşează de linia principală a piscurilor ascuţite, o movilă muntoasă abruptă, pe pantele şi în vârful căreia se disting ruinele numai de piatră ale unui oraş medieval. În partea de jos a aşezării, dincolo de ziduri, îşi ridică cupolele şi clopotniţele, zdrenţuite de vremuri, biserici şi mânăstiri înconjurate de ruinele unor case solid şi semeţ dăinuite. Mai sus, pe pantă, se detaşează un palat maiestuos ce priveşte cu ochii găunoşi ai ferestrelor de edificiu părăsit, spre fostele acareturi şi spre casele grupate înghesuit în jurul său. Sus de tot, pe vârful colinei pietroase străjuieşte citadela, mult mai puţin învinsă de intemperii, oameni sau cutremure.

            Este vorba de Mistra, oraşul ruinelor, ce străjuieşte fantomatic pantele abrupte ale colinei cu acelaşi nume.

            Văzut mai de aproape, fostul oraş medieval, născut pe pământ grecesc bizantin, stă atârnat de pantele muntelui, desfăşurând împletirile străzilor şi ale ruinelor ce le flanchează, ruine care uneori se ridică cu două sau trei etaje. Masa impozantă a fortăreţei neînvinse domină o masă de palate; biserici şi nenumărate locuinţe, înghesuite în grupuri de mici cartiere.

            Cu excepţia a şapte biserici şi a citadelei, toate construcţiile sunt în ruină. Totul se caţără pe flancurile colinei, pe marginile unor străduţe atât de înguste, încât se pot atinge zidurile clădirilor vecine prin simpla întindere a mâinilor. Unele străduţe se strecoară pe sub clădiri sau pasaje, sub forma unor tunele boltite tăiate parţial în stâncă.

            Peisajul dens de ziduri prăbuşite, înnegrite, invadate de ierburi sau plante agăţătoare, invadează pe vizitator cu o tristeţe stranie. Oraşul scheletic pe care foştii săi locuitori l-au dăinuit trainic şi cochet, în piatră, este o lume abandonată. Reprezintă năruirea unor visuri, dorinţe, plăceri sau necazuri. Viaţa şi animaţia secolelor medievale a cedat locul unei tăceri absolute a morţii, pe care nimic nu vine să o tulbure, poate numai bătaia aripilor de cucuvea. Mute, zidurile, arcadele şi cupolele se îndreaptă insesizabil spre neant, ducând cu ele urmele trudei şi abilităţii construcţiilor, mărturii subtile ale credinţelor şi sentimentelor celor care le-au dat viaţa în forma specifice de spaţiu sau ornament.

            Pe parcursul străduţelor în pantă, pavate, ce unesc o biserică de alta, se pot admira clădiri altădată splendide, care astăzi se menţin încă printre cele mai marcante dovezi ale arhitecturii medievale. Privindu-le cu atenţie te cuprinde, cu încetul, o aură religioasă. Simetriile ridică emoţia la nivelul superlativelor creaţiilor omului.

            Fiecare biserică din Mistra, cu toate că are particularităţi de formă, adaptată terenului, participă la aceleaşi canoane de simplitate şi de echilibru clasic. La interior pe zidurile arcadelor şi ale absidelor, picturile în frescă, narează Patimile Domnului şi suferinţele sfinţilor săi. În reprezentări simbolice afirmă esenţa dogmatică a reprezentărilor. Dar dincolo de subiectele religioase ale picturilor murale, artiştii plini de pietate au reuşit să-şi exprime sentimentele prin formă, culoare şi mişcare.

            Cu cât te familiarizezi cu limbajul lor, cu cât pătrunzi mai profund în opera lor şi cu cât eşti mai sensibil la credinţa lor, la arta lor, la fluctuaţiile lor şi cu cât ajungi să distingi diversele tendinţe sau conflictele ideologice care I-au divizat, cu atât te apropii de viaţa din lumea lor şi cu atât capeţi un sentiment de apropiere intimă de valoarea civilizaţiilor, civilizaţie ce a înflorit pe stâncile Moreei pe timpul agoniei Imperiului Bizantin.

            Urmând în tăcere străduţele întortocheate şi etajate, gândul zboară la războinicii căliţi care au luptat pe aceste locuri pentru protejarea elenismului de raidurile repetate ale francilor rămaşi de la cruciada a IV-a, ale albanezilor, ale slavilor şi ale turcilor. Viaţa acelor locuitori de la Mistra, care în orele cele mai sumbre ale Imperiului Bizantin, au găsit curajul să se lupte pentru libertate, trezeşte o emoţie puternică şi un respect adânc.

            De la înălţimea turnului de pază al citadelei, privirile planează asupra întinderilor plane şi argintate ale Eurotas-ului şi la picioare; asupra oraşului în ruină, împietrit în liniştea unei reverii nostalgice. Acolo, în unele palate, au trăit printre soţii france sau soţii ale Despoţilor greci, care au murit de tinere, cu ochii trişti aţintiţi asupra acestui pământ străin. Tot acolo într-una din clădirile aristocratice a trăit şi a învăţat detractorul Bizanţului creştin, Plethon, cunoscut şi sub numele de Gemistos, sau ,,cel mai înţelept dintre filozofi”, personaj ce a constituit o galerie a Mistrei.

            Configuraţia naturală a terenului Mistrei şi poziţia sa centrală în Moreea (numele medieval al Peninsulei Peloponez), au determinat istoria aşezării. Colina abruptă, care se ridică până la altitudinea de 621 metri, este uşor de apărat. La sud şi sud – vest, faleze abrupte o fac inaccesibilă, oferind o protecţie eficace împotriva atacurilor. De partea cealaltă colina domină accesul spre ,,trecătoarea melingilor", care conduce spre zonele de refugiu din interiorul munţilor Tayget, locuite într-o epocă medievală de triburile sălbatice ale slavilor melingi.

            Ocupanţii franci de după cruciada a IV-a au făcut din Mistra o fortăreaţă. Pe toate teritoriile ciopârţite din trupul strălucitorului Imperiu Bizantin, nobilii apuseni şi-au înălţat castele şi fortăreţe din care să domine populaţia locală. Conştienţi de mârşăvia faptei lor de a ataca un stat creştin în loc să meargă spre Locurile Sfinte, nobilii bandiţi au încercat să domine prin forţă şi prin izolare de populaţia localnică. Istoria le-a dat însă replica cuvenită, expulzându-I ca pe nişte corpuri străine dintr-un organism.

            Fortăreaţa francă de la Mistra au preluat-o mai târziu bizantinii şi au transformat-o în centrul apărării Moreei împotriva turcilor. Timp de 200 de ani, la Mistra s-a menţinut unul dintre ultimele centre ale civilizaţiei ortodoxe bizantine. Dezvoltarea sa, care a ridicat-o repede la rangul celor mai importante oraşe din Moreea, a fost deosebit favorizată de caracteristicile fizice ale colinei: platoul din vârf a permis amplasarea citadelei puternice, iar latura de nord a oferit la jumătatea pantei un spaţiu plan, destul de larg pentru amplasarea palatului şi pieţei centrale (,,phoros” după denumirea bizantină).

            Ocuparea aşezării a început în 1249 cu construcţia fortăreţei de către Guillaume II de Villehardouin, principele franc de Ahaia între 1245 – 1278. Tot atunci s-au ridicat şi primele edificii civile din afara zidurilor citadelei, în apropierea viitorului palat şi deasupra viitoarei pieţe centrale. Micul cartier primitiv a inclus cele mai vechi case din Mistra, flancul de răsărit al palatului şi o parte a palatului cel mic.

            Acel prim cartier era protejat de un zid care pornind din vestul citadelei, ocolea latura abruptă de nord a palatului şi cotea spre est, trecând pe deasupra mânăstirii mai recente, Pantanassa.

            Cerle două porţi fortificate ale incintei, Poarta Monenivasia la est şi Poarta Nauplia la vest, comunicau printr-o stradă centrală care traversa piaţa principală. Pe latura de sud a pieţei se găsea Sfânta Sofia, probabil mânăstirea lui Christos ,,Zoodotis” (dătătorul de viaţă), construită către mijlocul secolului al XV-lea, ca biserică a palatului.

            Cea mai mare parte a bisericilor oraşului se găsesc în afara primei centuri de apărare. Pe latura de nord a colinei, mai la joasă altitudine, se găsesc cele două biserici dedicate Sfinţilor Teodori şi a fecioarei Hodigitria (denumită Afendico) şi care constituiau împreună mânăstirea Brontokion. Ele sunt cotate printre bisericile cele mai vechi ale oraşului pentru că datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea sau de la începutul celui de al XIV-lea.

            Mai la răsărit se ridica biserica Metropol sau Catedrala construită în ultimele decenii ale secolului al XIII-lea şi consacrată Sfântului Demetrios. Mai târziu mânăstirea Peribleptos s-a înălţat lângă stâncile pantei de la sud – est. Biserica Evanghelistria, situată între Metropol şi Brontochion, datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea.

            Pe măsură ce oraşul creştea atât o mulţime de case şi de biserici sau mânăstiri rămâneau în afara zidurilor de incintă. O nouă incintă de apărare a devenit necesară. Noua arie înglobată s-a numit Oraşul de Mijloc sau Oraşul de Jos, în timp ce cartierul primitiv se numea, simplu, Oraşul sau Oraşul de Sus.

            În afara edificiilor deja citate, Oraşul de Mijloc cuprindea un mare număr de locuinţe vaste care au aparţinut, conform tradiţiei, familiilor nobile, ca Lascaris, Evangopouloi etc.

            De-a lungul secolului al XV-lea, secol care a marcat apogeul Mistrei, toată panta colinei era locuită şi toate bisericile sau mânăstirile au fost înconjurate de case şi înglobate în incinta finală a oraşului.

            Expansiunea continuase dincolo de cea de-a doua incintă şi un nou cartier s-a format pe celălalt mal al albiei torentului ce brăzda colina. Cartierul a fost locuit pe timpul ocupaţiei turce, mai mult de evrei.

            Subzistă numeroase vestigii ale oraşului pe care destinul l-a împins spre dispariţie: fortăreaţa, segmente importante de ziduri de apărare, bisericile şi mânăstirile menţionate mai înainte, palatul, diverse locuinţe în ruină, numeroase străduţe pavate sau cu arcade.

            Mistra a fost locuită până în jurul anului 1830 iar un mare număr de locuinţe în ruină au aparţinut epocii de ocupaţie turcă. De la călătorii secolelor trecute se ştie că turcii nu au construit moschei sau alte stabilimente publice. Au preferat să folosească construcţiile bizantine şi să transforme bisericile în moschei, ca în cazul Sfintei Sofia. De aceea caracteristicile iniţiale ale Mistrei se regăsesc până în epoca noastră.

            Mistra este un oraş special în istorie deoarece monumentul trecerii lui în lumea umbrelor este foarte apropiat de timpurile moderne, adică la mai puţin de două secole. Se poate spune însă că Mistra a murit odată cu căderea Constantinopolului şi a civilizaţiei Bizantine.

            Existenţa istorică, relativ scurtă a oraşului trebuie urmărită prin interesantele evoluţii pe care le-a parcurs şi prin caracteristicile sale edilitare care au intrat în patrimoniul european şi universal.

            Totdeauna un deces mai apropiat în timp este mai răscolitor. De aceea, probabil, ochii găunoşi ai ruinelor Mistrei au un efect mai răscolitor decât al altor ruine milenare. Spre deosebire de rămăşiţele altor oraşe dispărute, la Mistra domină scheletele locuinţelor particulare, mai umane decât cele publice sau religioase decât cele păstrate de la aşezările mult mai vechi sau chiar milenare.

Istoria Mistrei

Nu există nici o urmă de locuire a ariei Mistrei înainte de anul 1249, an al ridicării fortăreţei de pe platoul din vârful colinei. Fragmente de monumente de marmură sau inscripţii antice s-au găsit încastrate în zidurile edificiilor oraşului.

            Construcţiile din Mistra şi-au extras o parte din materialele de construcţie din bisericile şi din casele Spartei medievale, oraş abandonat în favoarea celui nou de pe colină. La rândul lor spartanii evului mediu îşi construiseră casele cu materiale provenite din Sparta antică, blocuri tăiate şi fragmente decorate.

            Mai târziu, când s-a fondat Sparta modernă, în 1831, de către regele Othon, locuitorii au iniţiat un flux invers al materialelor de construcţie, adică le-au extras din ruinele Mistrei şi le-au transportat în câmpie. Astfel, de fiecare dată, cu ocazia fondării unei noi aşezări, materialele se refoloseau de la aşezările mai vechi, faptul transformându-se în tradiţie.

            Utilizarea aceasta repetată a ametrialelor, explică prezenţa de decoruri sculptate ale secolelor X – XII şi ale altora mai vechi; în bisericile de la Mistra.

            Înainte de construirea fortăreţei lui Guillaume de Villehardouin, locul era cunoscut sub numele de ,,Myzithras” provenind de la numele sau profesiunea proprietarului, ,,Myzithras” însemnând fabricant de brânză.

Mistra francă (1249 – 1262)

Construirea castelului fortăreaţă în 1249 a încoronat eforturile nobililor francezi cotropitori în vederea stabilirii dominaţiei ferme asupra Peloponezului. Teritoriul şi-l adjudecaseră încă din anul 1204, după atacarea şi devastarea mârşavă a Constantinopolului şi după împărţirea tâlhărească a teritoriilor Imperiului Bizantin mai slab apărate. Tentativele lui Geoffroy I-ul şi a lui Geoffroy al II-lea de Villehardouin de a întinde Principatul de Ahaia peste întreaga Moree a fost contracarată de ostilitatea populaţiei greceşti, atât de provenienţă nobilă cât şi rurală. În 1248 Guillaume al II-lea a reuşit cu ajutorul veneţienilor să preia stăpânirea cetăţii de coastă, Monemvasia, cheia apărării părţii de sud – est a Peloponezului, unde erau cuprinse regiunile Laconia, Magna şi regiunile slave ale munţilor Tayget. Căderea oraşului a dat Principatului de Ahaia controlul asupra întregii peninsule.

            Pentru a-şi întări posesiunile, Guillaume a căutat şi a găsit ,,o colină remarcabilă, un fragment de munte” unde a început chiar în 1248 construirea unei fortăreţe. Castelul grandios şi superb a primit numele de ,,Myzithra”. A mai construit încă o fortăreaţă la ,,Marea Maina”, în peninsula Magna, care I-a servit ca bază împotriva triburilor slave pe care le-a forţat să se supună.

            A urmat un război între Principatul de Moreea şi Imperiul Bizantin de la Niceea. În bătălia de la Pelagonia (1259), dezastruoasă pentru tabăra războinicilor apuseni, Guillaume al II-lea a căzut prizonier. A trebuit ca în 1262 să cedeze grecilor, ca răscumpărare, fortăreaţa Monemvasia, Marea Maina şi splendida fortăreaţă de la Myzithra.

Grecii au obţinut astfel un punct de sprijin foarte important în Peloponez din punct de vedere militar şi cultural. Acest bastion al bizantinismului a rezistat în libertate până la cucerirea turcă din 1460, şapte ani mai târziu după căderea Constantinopolului.

Mistra, sediu al guvernatorului bizantin

Începând cu 1262 partea grecească a Moreei a trecut sub guvernarea unui general bizantin numit anual de la Constantinopol. Capitala bizantină fusese recucerită cu un an înainte, în 1261, iar marionetele nobiliare franceze izgonite. Sediul guvernatorului militar bizantin din Peloponez s-a stabilit la Mistra.

            Ocupanţii francezi din restul Moreei au încercat cu obstinaţie să recucerească oraşul. Lupta a fost mult timp incertă ceea ce a avut o consecinţă pozitivă. După bătălia din 1264 de la Makryplagi, locuitorii Spartei medievale nefortificate s-au refugiat după zidurile de la Mistra, pentru a scăpa de suferinţele şi situaţia incertă a vieţii pe timp de război. Instalarea lor în Mistra a dat naştere primei aşezări civile sedentare, astfel că după o perioadă scurtă Mistra a putut evolua de la categoria de sat la cea de veritabil oraş. Atunci s-a construit biserica Metropol, aproape concomitent cu alte biserici şi cu palatul.

            Populaţia, în creştere, a provocat apariţia unei vieţi culturale veritabile şi a unor personalităţi cu alte preocupări decât cele militare, ca ,,Protosynggelos” Pacomios care a contribuit la fondarea mânăstirii Sfinţii Teodori puţin înainte de 1296. Mai târziu către 1310 el a urmărit ridicarea bisericii Hodigitria (Afendiko) sau a mânăstirii Brontokion.

            Pacomios, care a devenit egumen pe viaţă, a contribuit la transformarea Mistrei într-un centru important de activitate politică şi culturală. Totodată a fondat o bibliotecă şi a ajutorat pe oamenii de cultură aflaţi în nevoie.

            În aceeaşi epocă s-a transferat sediul episcopiei de la Sparta la Mistra. Biserica Metropol, de care am mai amintit, dedicată Sfântului Demetrios, a fost construită în anii care au urmat lui 1264, probabil de către mitropolitul Eugen. Ea a fost îmbogăţită de importanta personalitate de la Constantinopol, Nikiphoros Moscopoulos (1289 – 1315).

            Graţie acelor personalităţi religioase şi civile importanţa Mistrei a crescut rapid. După 1308 postul de guvernator a încetat de a mai fi ocupat anual pentru a deveni o demnitate acordată pe viaţă. Tânărul Cantacuzino (1308 – 1316) a devenit primul deţinător al titlului. Eficacitatea noii instituţii stabile s-a tradus printr-o ameliorare imediată a situaţiei teritoriului stăpânit de greci în Moreea. Energicul Andronic Paleolog Asan care a succedat între 1316 – 1321, a întins dominaţia bizantină la Akora şi Karytaina.

Mistra – capitală a despotatului de Moreea - Cantacuzinii (1348 – 1384)

În ciuda situaţiei social economice deplorabile, Peloponezul a rămas la mijlocul secolului al XIV-lea, o zonă de importanţă considerabilă pentru Imperiul Bizantin. Expus incursiunilor francilor şi pe de altă parte a turcilor în expansiune, teritoriul trăia permanente şi distructive lupte intestine. Starea de lucruri instabilă a determinat pe împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino să trimită în Moreea pe cel de al doilea fiu al său, Manuel, cu libertatea deplină de a trata situaţia după propria intuiţie. Aşa a luat naştere Despotatul de Moreea, o formă de guvernare locală mai autonomă decât cea anterioară cu guvernatori, dar, legată direct de împăratul de la Constantinopol prin relaţii net feudale.

            Manuel Cantacuzino era un om capabil şi în scurt timp a reuşit să pună capăt războaielor civile şi să facă să înceteze rebeliunile guvernatorilor locali. Revoltele aveau două feluri de cauze. Pe de o parte se năşteau din refuzul de plată al impozitelor destinate fortificaţiilor despotatului iar pe de altă parte erau suscitate de către partida Paleologilor, familie nobilă ostilă Cantacuzinilor. Reuşind să-l detroneze pe Ioan al VI-lea, Paleologii au încercat să-I înlăture pe fii lui din toate poziţiile privilegiate ce la ocupau.

            Pe timpul domniei lungi a lui Manuel, Mistra s-a bucurat de o relativă şi stabilă prosperitate. Manuel a iniţiat, construirea mânăstirii Zoodotis (,,dătătorul de viaţă”) care a fost identificată, mai târziu, ca Sfânta Sofia.

            Aproape în aceleaşi epocă egumenul Kyprianos a dispus edificarea capelelor de nord şi de sud de la Afendico, precum şi decorarea cu picturi murale a bisericii Peribleptos.

            Manuel Cantacuzino s-a căsătorit cu Isabelle, fiica lui Guy de Lusignan, regele Armeniei Mici. Numele său stă înscris pe un epistil, aflat astăzi în muzeul de la Metropol.

            Lui Manuel I-a succedat fratele său Matei (1380 – 1383), al cărui fiu şi moştenitor, Demetrios (1383 – 1384), a încheiat dinastia Cantacuzinilor din Moreea. El a proclamat independenţa Despotatului, dar împăratul din familia rivală, Ioan al VII-lea Paleolog a trimis împotriva lui o armată comandată de fiul său Teodor. Acela a înăbuşit rebeliunea. Cu acest ultim episod Paleologii şi-au alungat rivalii iar Teodor a rămas să domnească ca Despot.

Paleologii (1383 – 1460)

Dinastia Paleologilor în Moreea s-a caracterizat, în primul rând, prin raporturile strânse între Despotat şi Capitală. În al doilea rând s-a caracterizat printr-o politică de expansiune care a întins Despotatul aproape peste tot Peloponezul.

            Importanţa Mistrei în viaţa politică şi culturală a imperiului a crescut cu toate că pacea nu dăinuia peste lumea bizantină. La conflictele externe cu turcii, cu navarezii şi cu veneţienii, s-au adăugat conflictele intestine din sânul familiei imperiale. În plus, raporturile dintre puterea centrală şi seniorii vasali erau destul de tensionate. Pe deasupra dificultăţile economice s-au agravat prin instalarea albanezilor în Peloponez, teritoriu în care până atunci grecii constituiau populaţia covârşitor majoritară (mai existau mici comunităţi de slavi, evrei şi albanezi veniţi în perioadele anterioare). Puterea politică şi culturală aflându-se în mâna grecilor toate comunităţile alogene începuseră anterior să se elenizeze gradual. Chiar seniorii franci se adaptează cu viaţa supuşilor şi vorbeau greceşte. Un exemplu al limbii vorbite este furnizat de lucrarea ,,Cronica Moreei”, care deşi scrisă sub forma unui poem reprezintă o sursă preţioasă de date şi fapte istorice. Acest poem de circa 9.000 de versuri constituie versiunea greacă a unei cronici în versuri, scrisă în franceză, italiană şi asagoneză.

            Sursă importantă pentru istoria epocii, ea a fost scrisă probabil, în limba populară de către un greco – franc cu sentimente antigreceşti, către mijlocul secolului al XIV-lea.

            Totuşi francii exercitau o influenţă certă. Toţi despoţii greci s-au căsătorit cu prinţese france din raţiuni politice. Alianţele matrimoniale greco – france explică numeroase caracteristici ale artei din Mistra.

            Coexistenţa forţată a grecilor şi francilor, precum şi conflictele continue ce decurgeau din antipatia reciprocă, au suscitat apariţia unui sentiment naţional particular foarte viu la populaţia greacă. Când Teodor I-ul Paleolog (1383 – 1407), sub presiunea militară a turcilor, a vândut Mistra în 1402, cavalerilor Sfântului Ioan de Rodos, reprezentanţii acestora, veniţi să-şi preia posesiunea, au fost atacaţi de populaţie. Şi-au găsit salvarea numai după intervenţia arhiepiscopului ortodox. Teodor, refugiat la Monemvasia, s-a văzut obligat să anuleze tranzacţia.

            Atitudinea seniorilor de a lega alianţa când cu turcii, când cu veneţienii după cum le erau ameninţate interesele, se găsea în opoziţie complectă cu sentimentul naţional popular. S-a ajuns chiar la războaie civile între Paleologi.

            Teodor I-ul Paleolog, fratele împăratului Manuel al II-lea, a avut ca succesor pe nepotul său, Teodor al II-lea (1407 – 1443). Împăratul Manuel, în persoană, s-a interesat mult de Despotat, vizitându-l în două rânduri. S-a ocupat special de construcţia fortăreţei Hexamilion, de lângă Corint, provocând atitudini ostile din partea guvernatorilor şi a populaţiei prin taxele cerute pentru lucrări. Eforturile sale nu au împiedicat pe turci să treacă de istmul Corint şi să atingă Mistra în 1423. Nu au putut cuceri oraşul dar au devastat Moreea şi au luat mulţime de prizonieri dintre localnici.

            Către 1429, în urma unei suite de succese militare şi diplomatice ale lui Teodor şi ale fratelui său Ioan al VIII-lea, noul împărat, întregul Peloponez a căzut în mâna grecilor, cu excepţia câtorva enclave veneţiene (Metoni, Coroni şi Nauplia). S-a înfiinţat un al doilea Despotat cu capitala la Glarentza. Era guvernat de Constantin Paleolog, fratele lui Teodor al II-lea.

            Constantin a dus o politică foarte activă pe scara panelenică, vizând să-şi întindă domeniul în toată Grecia continentală. Războaiele civile şi creşterea puterii turce l-au împiedicat în realizarea planului. Moreea a rămas cu toate acestea un centru înfloritor al civilizaţiei bizantine şi un avanpost solid al imperiului.

            În 1430, un al treilea Despotat, cu capitala la Calavryta, s-a fondat sub autoritatea lui Toma Paleolog, fratele celorlalţi doi despoţi. Curând, l-a schimbat cu fratele său Constantin, în schimbul celui cu capitala la Glarentza.

            Confruntările dinastice s-au aprins în legătură cu succesiunea tronului de la Constantinopol iar cei trei fraţi au intrat în conflict deschis, care dăinuise latent şi diplomatic. După un şir de acorduri, s-a convenit să rămână Constantin ca Despot de Mistra (1443 – 1449). Acolo a rămas până la plecarea sa spre Constantinopol când urma să devină ultimul împărat al Imperiului Bizantin. A murit glorios pe zidurile Constantinopolului, apărând Poarta Sfântul Roman în 1453. A intrat în istorie ca împăratul Constantin al XI-lea Dragases. În biserica Metropol (Catedrala) este încastrată în pavimentul navei centrale, chiar sub cupolă, o placă de marmură albă. Placa prezintă un basorelief ce reprezintă vulturul bicefal imperial bizantin. Se spune că îngenuncheat pe această placă simbolică Constantin al XI-lea Dragases a primit primul mir ca viitor împărat al Bizanţului. Ridicându-se de pe acea placă şi-a urmat destinul potrivnic dar glorios.

            În 1446 turcii au invadat încă o dată Peloponezul. Masacrele şi capturarea de prizonieri nu au încetat decât după plata unui tribut al despoţilor către sultanul Murad al II-lea. În 1453, la vestea căderii Constantinopolului, albanezii din Moreea s-au răsculat contra despoţilor greci Toma şi Demetrios. Revolta a avut în spate maşinaţiunile Cantacuzinilor. Fără ajutorul sultanului Mahomed al II-lea, Paleologii n-ar fi putut pune capăt rebeliunii.

            A urmat o perioadă nefastă de lupte intestine în lumea stăpânitorilor greci din Peloponez. Unii, alături de unele personalităţi din Constantinopol, erau favorabili unor relaţii bune cu turcii iar alţii optau pentru alianţa cu francii şi veneţienii. În ambele cazuri se conta pe ajutorul unor duşmani mai noi sau mai vechi.

            Invadarea Peloponezului de către Mahomed al II-lea, în fruntea unei mari armate, a pus capăt anarhiei pe care puterile occidentale nu o putuseră împiedica. Demetrios a cedat Mistra la 30 mai 1460 şi s-a alăturat curţii sultanului. Concomitent Toma Paleolog s-a refugiat în Italia.

            Cucerirea Moreei, contracarată de rezistenţa vie a populaţiei, nu s-a încheiat decât în iulie 1461. Atunci Despotatul grec de Moreea a încetat să mai existe.

            Mistra, fortăreaţă şi oraş s-a dezvoltat ca o creaţie a ultimelor secole ale Imperiului Bizantin. Ea ne oferă imaginea complectă a unui oraş bizantin, aşa cum apărea în anii dificili care au urmat cuceririi france a Moreei. Atunci s-au născut numeroase castele – fortăreaţă în jurul cărora s-au dezvoltat mici orăşele, dintre care cele mai multe au avut o existenţă scurtă. Se pot enumera Moucli, Veligosti, Vostitza, Andravida, Geraki, etc. aceste centre efemere atestă importanţa Peloponezului ca punct de contact între franci şi bizantini. Pentru bizantini, Peloponezul era una din rarele provincii ale imperiului trecut, care mai întreţineau relaţii continui şi strânse cu capitala, relaţii ce aveau la bază legături politice şi intelectuale puternice.

            Mistra a fost centrul şi inima Peloponezului, reprezentând pentru un timp, nucleu de apărare. Securitatea ce I-o asigura amplasarea muntoasă, întărită prin două sisteme concentrice de fortificaţii, a încurajat construirea de palate, de sedii seniorale, de mânăstiri şi biserici. Citadela, care domina aşezarea, ajuta ,,Myzithra protejată de Dumnezeu”. Să-şi păstreze independenţa. Cu timpul, micul stat grec care s-a dezvoltat în jurul acelui ,,dynamari” franc al lui Villehardouin, dinainte de sfârşitul secolului al XIII-lea, a crescut în importanţă, iar raporturile lui cu Constantinopolul au devenit foarte strânse.

            Mistra a adăpostit sediul Mitropoliei de Lacedemonia, primind adesea vizita unor personalităţi importante ale lumii politice şi ecleziastice de la Constantinopol şi chiar pe cele ale împăratului în persoană. O pleiadă de artişti şi intelectuali ai vremurilor trăiau la Mistra, precum mitropolitul Nikephoros Moscopoulos (1289 – 1316), care era şi savant, sau Pacomios ,,Protosynggelos” şi egumen al marii mânăstiri Brontokion. Astfel, Mistra a devenit aproape în totalitate un centru intelectual unde scribii sau copiştii s-au adunat în număr mare. După 1400, figura filozofului Gyorgyos, Plethon Gemistos, fondator al unei şcoli filozofice, s-a ridicat în prim plan. El a suscitat reluarea interesului pentru literatura şi filozofia clasică atât de fragantă pentru sfârşitul secolului al XIV-lea. În acelaşi timp, arhitectura a cunoscut un apogeu, nu atât prin dimensiunile edificiilor cât prin calitatea materialelor folosite, prin sobrietatea şi bunul gust care domina în utilizarea pietrei şi a cărămizii aplicate, în formele cele mai decorative ale şcolii de la Constantinopol. Se remarcă porticurile, marile nartexuri şi nişele sau arcadele oarbe exterioare.

            Toate edificiile importante au fost decorate cu frescă splendidă în culori încântătoare, frescă care aminteşte de bisericile româneşti ale acelor timpuri şi mai ales de cele din Bucovina.

Perioada de după 1460

Sub dominaţia turcă Mistra şi-a pierdut locul eminent. A rămas rezidenţă a unui paşă şi capitală a unui ,,vilayet” de o sută optsprezece sate.

Veneţienii au încercat să cucerească cetatea în 1464, iar Sigismund de Malatesta, senior de Rimini, a reuşit să pătrundă în oraş. În 1687, veneţianul Morosini a ajuns, din nou, să pună stăpânire pe oraş. Veneţienii, popor al mărilor, au mutat sediul guvernării provinciei Laconia la Monemvasia. Mistra a rămas un centru înfloritor graţie industriei sale de mătase, populată de circa 42.000 de locuitori.

            În 1714 s-a ridicat ultima incintă de apărare (peribol) numită Peribleptos. Dar în 1715 turcii au pus mâna din nou pe citadelă, transformând-o în baza de operaţiuni militare împotriva peninsulei Magna.

            Pe timpul atacului rusului Orlov, în 1770 Mistra a fost eliberată de turci pentru câteva luni. Situaţia s-a răsturnat în urma unui atac feroce al albanezilor care după ce au trecut oraşul prin foc şi sabie, au rămas stăpâni timp de zece ani.

            Se pare că acele evenimente au constituit începutul declinului inexorabil al Mistrei şi al dispariţiei sale. Vizitatorii de după anul 1800 au remarcat că în Mistra existau mai multe ruine decât case locuite iar producţia mătăsii scăzuse de circa şapte ori faţă de nivelul anterior.

            Pe timpul războiului grecesc de independenţă Mistra a fost eliberată din nou de către greci dar curând, în 1825, a fost arsă de către egiptenii de sub comanda lui Ibrahim (Egiptul fiind provincie a imperiului ottoman). De atunci a încetat să mai fie un centru de o oarecare importanţă.

            Fondarea Spartei moderne de către regele Othon, în 1831, a marcat sfârşitul definitiv al Mistrei. Familiile notabilităţilor s-au stabilit în noua capitală, iar alţii I-au urmat în Mistra Nouă, sat plăcut şi înverzit din câmpia apropiată. Câţiva locuitori rămaşi printre ruinele din Mistra de Jos s-au mutat mai târziu. Rămăseseră ca nişte paznici de cimitir printre ruine bântuite de fantome şi răufăcători.

Monumentele Mistrei

Deşi este un oraş dispărut de curând (aproape 170 de ani) Mistra a intrat în patrimoniul arheologic mondial. Grecia a trecut cu atenţie şi cu perseverenţă la lucrări de conservare şi de reconstituire, astfel că patrimoniul inestimabil de cultură bizantină poate fi salvat.

            Din ruine au fost salvate şapte biserici de primă importanţă, castelul, unele capele, ziduri de apărare şi fortăreaţa de pe culme.

            Cele şapte biserici renovate şi menţinute ca monumente (numai în Metropol se mai ţin slujbe religioase) constituie un eşantion impresionant de splendoare artistică şi arhitecturală bizantină. Amintesc de valoarea culturii oriental – europene din epoca medievală, de ,,Şcoala de civilizaţie” pe care a reprezentat-o Imperiul Bizantin pentru restul Europei şi mai ales pentru partea occidentală a continentului unde obiceiurile barbare au dăinuit până după epoca cruciadelor.

            Fiecare vestigiu al Mistrei constituie o bijuterie arheologică şi culturală iar mânăstirile şi bisericile domină prin concentrarea de spirit, de geniu constructiv şi artistic. Aceasta cu toate că Mistra a ,,vieţuit” şi a ,,înflorit” tocmai în perioada cea mai grea a existenţei statului şi culturii bizantine.

            Eforturile restauratorilor au salvat locaşurile: Metropol, Brontokion, Hodigitria (Afendiko), Sfânta Sofia, Peribletos, Evanghelistria şi Pantanassa. Fiecare din ele pot constitui obiect de studiu aparte privind arhitectura, sculptura şi pictura murală, ca monumente de prin rang şi cu constituţie integrală.

            Peisajul religios al Mistrei trebuie complectat, alături de marile biserici, cu mai mult de douăzeci de capele private, cu caracter, în principal, funerar. Cea mai mare parte sunt prăbuşite iar unele au fost scoase puţin câte puţin la suprafaţa terenului. La unele a început renovarea şi reconstruirea alături de restaurarea frescelor. Se pot enumera cele care au avut soarta primei atenţii de salvare: Sfântul Ion (Aiyannakis), Sfântul Gheorghe, Sfântul Cristof, capela palatului, capela castelului fortăreaţă, Sfânta Kyriaki, capela Taxiarchi şi biserica Sfântul Nicolae.

            Ultimii ani au îndreptat atenţia şi eforturile spre reconstruirea marelui palat, construit în diverse etape istorice, cu diverse aripi, înălţate până la trei nivele şi cu trăsături gotice, neogotice, renascentiste veneţiene şi bizantine.

            Deşi nu va mai fi locuită niciodată Mistra cea dispărută va renaşte ca un vast muzeu în aer liber, ca o sfidare a lumii ortodoxe spre lumile ostile catolice şi musulmane.

            Mistra furnizează celor atraşi de civilizaţia şi de arta bizantină un material unic iar pentru toţi vizitatorii o probă concretă de continuitate istorică între Grecia medievală şi Grecia modernă.

Mitul fals despre Mistra

O falsă poveste a Mistrei s-a născut pe la mijlocul secolului al XV-lea. Atunci un călător erudit apusean, pe nume Cyriaque d’Ancone, a vizitat locurile (1447) şi s-a bucurat de ospitalitatea Despotului Constantin Paleolog. Ideea că Sparta glorioasă a lui Licurg, a Dioscurilor şi a lui Leonida sfârşise prin a fi înlocuită de oraşul condus de acel sărac nobil bizantin, i-a inspirat o epigramă melancolică, puţin flatantă pentru protectorul său, Despotul Constantin (cel ce urma să intre în istorie ca ultimul împărat al Imperiului Bizantin şi care urma să moară vitejeşte pe zidurile Constantinopolului – Constantin al XI-lea Dragases).

Acea identificare poetică privind Sparta şi Mistra a fost bine percepută în Occident, unde a început să se creadă că Mistra fusese construită pe locul cetăţii antice.

            Confuzia a crescut, antrenând multe personalităţi ştiinţifice apusene, ajungându-se până la descrieri fanteziste şi chiar de domeniul şarlataniei, încondeiate chiar de autori care nu au călcat niciodată pe pământ grecesc. Vizitatorii ahtiaţi de senzaţional au reuşit să influenţeze chiar pe locuitorii mai instruiţi ai oraşului, flataţi de identificarea eronată.

            Falsului istoric, I-a pus capăt Chateaubriand, atunci când într-o călătorie spre Ierusalim, a trecut prin regiune. El a descoperit că Sparta şi Mistra erau două aşezări deosebite. Mai târziu, în 1827, a contrazis şi a dovedit eroarea unor călători erudiţi care-l precedaseră şi care nu se îndoiseră de realitatea mitului – Spon, Vernon, Loroi, Fourmont şi alţii.

            Mistra a dobândit o nouă importanţă în istoria culturală a Europei graţie personajului Helena din cel de al doilea Faust al lui Goethe (1824). Poetul I-a atribuit Mistrei o semnificaţie simbolică. A stabilit acolo locul unde frumuseţea clasică, reprezentată de Helena,  s-a unit cu romantismul cavaleresc, reprezentat de Faust, pentru a da naştere lui Euphorion, personificarea ideii de libertate.

            Pasionanta istorie a naşterii, dăinuirii şi dispariţiei Mistrei este abia acum pe cale să cucerească cugetele sensibile şi curiozitatea călătorilor. Ruinele Mistrei, cu ochii găunoşi ai ferestrelor întunecate şi străbătute de umbrele luptătorilor şi ale domniţelor bizantine sau france, privesc spre mileniul trei al erei de după Christos. Acela va fi primul mileniu de oraş dispărut al Mistrei bizantine.

ISTANBUL COLOANA LUI CONSTANTIN

Este o coloană comemorativă ridicată în Forumul lui Constantin din Constantinopol, chiar pe timpul domniei lui de Constantin I-ul cel Mare, în anul 328 e.N, cu doi ani înaintea inaugurării Noii Rome. Astăzi mai este numită şi Coloana Incercuită sau Coloana Arsă, în limba turcă Çemberlitaş, nume care derivă din cuvintele çember–cerc şi taş-piatră. Este un monument de referinţă al Istanbulului, din patrimoniul antic şi are o vârstă de aproape şaptesprezece secole.

Inălţimea coloanei era de 23,40 metri, iar monumentul în ansamblu atingea circa 37 de metri, incluzând soclul şi statuia.

Alcătuire

La origine coloana era alcătuită dintr-o bază înaltă peste care se ridica fusul alcătuit din opt tamburi suprapuşi din porfir, fiecare prevăzut în partea inferioară cu un cerc cu frunze de laur. La vârf se termina cu un capitel şi un soclu peste care era aşezată o statuie a împăratului, reprezentat drept zeul Apollo-Helios. Impăratul ţinea o lance în mâna dreaptă şi o sferă în mâna stângă. Pe cap purta o coroană cu şapte raze ce sugerau pe cele ale soarelui. Statuia se asemăna cu reprezentarea aceluiaşi mare dinast de pe monedele emise până în anul 326 e.N. Coloana era aşezată pe un postament în trepte, realizat tot din porfir.

Considerente

Pentru a simboliza uniunea religiilor, împăratul a dispus cuprinderea în fundaţia coloanei a unor diferite relicve greceşti, evreieşti şi creştine: fragmente din statui ale zeiţelor Atena şi Artemis din Efes, o bucată din toporul lui Noe, o alta din piatra din care Moise a făcut să curgă un izvor, o bucată din Adevărata Cruce, cuie ale Patimii şi douăsprezece coşuri folosite la Miracolul înmulţirii pâinilor. Luând de bune aceste informaţii, rămâi uimit în ce obscurantism puteau trăi primii împăraţi trecuţi la creştinism, acei stăpânitori ai unei lumi luminoase, stindard al civilizaţiei.

Incă de la primii lor paşi, creştinii s-au lăsat prinşi în mreaja vrăjitorească a relicvelor sfinte, cu toate că acelea puteau constitui mari excrocherii negustoreşti. Relicvele creştine pot fi asemănate totemurilor la care se închină cele mai înapoiate populaţii de pe scara evoluţiei. Nu este numai o contradicţie între vorbă şi faptă, ci şi o ruşine pentru creştinismul monoteist, ca cei credincioşi să creadă în obiecte cu însuşiri miraculoase în afara divinităţii supreme, să atribuie unor elemente materiale puteri divine.

Unele încercări superficiale, de natură arheologică au încercat să descopere în masa bazei coloanei urmele unora dintre relicvele amintite, nu au dat nici un rezultat, fapt datorat în mare parte şi a structurii ei monolitice.

Istoric

Pe cea de a doua colină, din cele şapte, ale noii sale capitale, Constantin cel Mare (306-337 e.N) a construit un Forum, după consecventă tradiţie a marilor împăraţi romani. Conform unei legende, acela fusese locul în care se oprise pe timp ce trasa aliniamentul primelor ziduri, aflându-se în fruntea unei procesiuni. Văzându-l că înaintează fără odihnă, cineva din anturaj l-a întrebat când se va opri pentru odihnă. Impăratul s-a oprit o clipă şi a răspuns: - Atunci când cel ce merge în faţa mea se va opri !  Mai târziu, teologii au stabilit că umbra care îi călăuzise paşii împăratului, nu era un înger, ci însăşi Sfânta Fecioară, cea care a devenit protectoarea şi patroana Constantinopolului.

Forumul lui Constantin s-a amenajat dominant pe vârful colinei, la mică distanţă, spre apus de Forul lui Augustus (Augusteum, sau Augusteion), pe axa peninsulei. Se afla totodată în imediata apropiere şi în exteriorul zidurilor vechiului Byzantion. Forumul avea o formă circulară şi era înconjurat pe două părţi de porticuri şi două abside. La răsărit şi la apus avea spre suprafaţa pieţei se deschideau două porţi monumentale. In centrul forumului se înălţa coloana, având în preajmă o mare fântână decorată cu basoreliefuri de inspiraţie creştină. La o extremitate a fântânii se găsea statuia zeiţei Cybele (zeiţa mamă de origine asiatică), despre care o altă legendă spunea că ar fi fost consacrată de  argonauţi. La cealaltă extremitate a fântânii se găsea statuia zeiţei Fortuna din Byzantion. Din diverse surse antice s-a dedus că forumul era decorat pe contur cu diverse statui, dar aparenţa şi locul lor nu pot cunoaşte .

Forul a rămas aproape intact până la cea de a patra Cruciadă (1203-1204). Cu ocazia invadării şi jefuirii sistematice a Constantinopolului de către creştinii apuseni, a suferit distrugeri mari. In 1203, sălbaticii soldaţi creştini au provocat în jur un incediucare a afectat şi Forul lui Constantin. După jaful din anul următor, 1204, statuile antice de marmură ale forumului au dispărut, iar cele de bronz au fost topite.

Pe parcursul existenţei sale aproape bimilenare, coloana a cunoscut o serie de deteriorări şi alte şi chiar un incendiu al cartierului înconjurător. O furtună din toamna anului 1150 a prăbuşit statuia multiseculară din vârf, capitelul şi trei tamburi. Impăratul bizantin Manuel I-ul Comnen (1143-1180) a ordonat restaurarea monumentului şi înlocuirea statuii cu o cruce. Astăzi, desigur, nu mai există nici crucea. Intr-o altă situaţie a trebuit reînlocuit un tambur superior şi capitelul din vârf, prin elemente de zidărie. Cu o altă ocazie, baza coloanei şi un tambur inferior s-au înglobat într-un nou soclu zidit foarte masiv. Cei şase tamburi ce au subzistat sunt legaţi astăzi cu inele inestetice de fier, de la care a provenit şi numele de Coloana încercuită. Un incendiu, din anul 1779, a lăsat pe coloană scurgeri negre inestetice şi rezistente. De aceea culoarea porfirului nu se mai poate distinge. A nu se înţelege că turcii s-au ocupat de revigorarea monumentului cu metode moderne.

ISTANBUL - MARELE BAZAR

Marele Bazar (Kapili Çarşi = Bayarul Acoperit) a fost, pe parcursul ultimelor cinci secole, una dintre cele mai mari piaţe acoperită din lume. Deşi detronat de unele centre comerciale moderne, el rămâne un complex edilitar şi comercial în care noul venit se poate pierde uşor. Este compus din 66 de străduţe, 4400 de magazine, 2195 de ateliere, 18 fântâni, 2 bedestene (pieţe acoperite cu mici cupole), 40 de hanuri (caravanserai), 2200 de camere de han, 12 mescide, sau masjide (case ale lui Allah), 12 antrepozite, o şcoală, o baie turcească (hammam) şi 19 puţuri cu pompă. Este un oraş într-alt oraş, închis pe timpul nopţii de 19 porţi, botezate diferit: Bayazid, Çarşicapi, Çuhacihan,  Kuyumcular, Fesciler, Sahaflar, Kurkculer, Nuruosmaniye, Mahmudpaşa, Mercan, Örücüler, Sepetçihan, Takkeciler Tavukpazan, Zenneciler, etc. Atrage zilnic între 250.000 şi 400.000 de vizitatori.

Totdeauna porţile au fost închise pe timpul nopţii, dar au rămas deschise numai cu două ocazii, în 1546, după un incendiu devastator şi în sec. al 19-lea, pe timpul celebrării reîntoarcerii sultanului Abodűlmecit din călătoria în Egipt. In prezent batarul se închide la ora şapte seara, oră după care intră în grija a cincizeci de paznici înarmaţi.

O parte a Marelui Bazar s-a amenajat sub domnia lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, între 1455-1461, dar s-a extins apreciabil sub domnia lui Soliman I-ul Magnificul, în prima jumătate a sec. al 16-lea. Atât edificiul de început cât şi extinderea s-au realizat din lemn. S-a trecut la folosirea pietrei şi a cărămizii după trei mari incendii, cele din 1546, 1651 şi 1710.

Marele Bazar este atât de extins şi de întortocheat prin adăugirile haotice succesive, încât autorii dau date diferite atunci când îl descriu. Are în jur de 310.000 mp suprafaţă şi formează un labirint în care numai cei înzestraţi cu simţ de orientare se pot descurca singuri, sau fără greutăţi pe parcurs. O mare parte este acoperit cu tablă plumb peste un acoperiş cu arcuri şi bolţi semisferice.

Centrul bazarului este numit bedesten şi corespunde primei pieţe acoperite construite în 1461. De altfel, se presupune că acesta, sau nucleul lui, ar fi existat încă din epoca bizantină pe o suprafaţă cu laturile de 48x36 metri, cuprinzând 15 bolţi şi 8 piedestale. Incetul cu încetul, noi dughene, noi magazine, s-au instalat pe căile de acces spre bedesten-ul cel vachi (Inner Bedesten) dând naştere la noi străduţe. Progresiv au fost acoperite şi noile străduţe, iar la extremităţi li s-au construit porţi pentru securitatea de noapte. Totul a evoluat printre incendii şi cutremure de pământ. Ultimul cutremur de pământ care a afectat Marele Bazar s-a dezlănţuit în 1894, iar ultimul incendiu l-a devastat în 1953. Renăscut în 1956 şi puţin reînnoit, el a pierdut ceva din originalitatea de altă dată, dar a rămas totuşi o promenadă încântătoare şi plină de inedit.

După fiecare sinistru, Marele Bazar a aşteptat ani mulţi până la terminarea reparaţiilor şi a reaşezării unei noi vieţi peste ruine sau cenuşă, până ca viaţa negustorească să-şi reia firul.

La răsăritul marelui labirint comercial se găseşte cel de al doilea bedesten (Sandale Bedesten), care a adăpostit până în 1846 vechea piaţă de sclavi. Acesta are cele mai multe cupole mici de tip turco-arab. Pe toată aria Marelui Bazar, înconjurată de caravanseraiuri (hanuri) şi de străduţe cu magazine de toate felurile, trăiesc şi muncesc zeci de mii de oameni care îşi câştigă existenţa numai din comerţ şi din servicii adiacente. Pe de o parte, pentru turci bazarul a rămas totdeauna un templu al comerţului, iar pe de altă parte, cu timpul, a devenit o peşteră a lui Ali-Baba pentru turismul de masă. Aluzia la Ali-Baba include şi existenţa „celor 40 de hoţi“, dar şi bogăţiile nemăsurate găsite de el în peşteră.

Străduţele sunt atât de ticsite cu mărfuri afişate, la vedere, în faţa magazinaşelor, încât aerul este insuficient. De altfel, întregul spaţiu este insuficient aerisit, cu toate că agitaţia rămâne mereu mare, orientală. Străinii par a fi uitat de magazinele moderne cu aer condiţionat şi cu o iluminaţie înviorătoare. In bazar numai iluminaţia din strada principală a bijuteriilor este ameţitoare. Acolo nu se face nici o economie, spoturile luminoase ale unor mici reflectoare pun în evidenţă strălucirea metalului preţios şi atractiv. Totul străluceşte ca într-o altă lume, iar dacă se cere un exponat pentru probă sau analiză, acela este fierbinte. Cel mai direct acces în galeria bijuteriilor este poarta Nuruosmaniye, cea aflată în imediata apropiere a moscheei în stil baroc cu acelaşi nume.  

De-a lungul timpului, în Marele Bazar s-au structurat adevărate cartiere specializate şi dedicate unor anumite produse: bijuterii, obiecte de alamă şi cupru, covoare şi tapiţerii diverse, antichităţi, veşminte, suveniruri, pielărie, artizanat divers, sticlărie, faianţă, narghilele, obiecte şi bibelouri de onix, alabastru sau chihlimbar, etc.

In magazine şi în faţa lor, până sub vitrină, dacă aceea există, fiecare colţişor este exploatat pentru o etalare a unui produs cât de neînsemnat. Munca de expunerea mărfurilor, dimineaţa, şi cea de strângerea lor, seara, este greu de imaginat de obositoare şi migăloasă. Acolo unde negustorul este specializat în oferta unor produse mai de valoare, curtoazia orientală se manifestă la cotele cele mai înalte. Cumpărătorul este invitat imediat să se aşeze comod şi i se oferă, după alegere, un ceai, o băutură răcoritoare, sau o cafea. Orice trataţie este adusă din afara magazinului de un tânăr subordonat. Se respectă uimitor diviziunea muncii şi a comerţului. Pentru trataţii există locaţii specializate pentru fiecare zonă a bazarului. Nici un negustor nu se înjoseşte să facă singur un ceai, sau o cafea, sau să ţină un frigider pentru apă şi răcoritoare. Nici unul nu este surprins mâncând dintr-o pungă, sau pe un şerveţel, toţi apelează la un confrate specializat în”minuturi”.   

Afacerile din bazar continuă ca şi în trecut, numai că în prezent ele au cuprins în decor miile de turişti în şort, cu pălării înflorate şi cu câte un aparat foto atârnat de gât.

Cumpărăturile sunt aici obositoare, cu excepţia cazului când, pe traseul ales, turistul găseşte pe adevăraţii meşteri sau artizani, care oferă de la început un preţ corect şi rezonabil. In târguiala cu oricare din negustorii bazarului nu se poate şti cât de jos va ajunge preţul iniţial. Acela poate scădea chiar până la 50%. Pentru a nu risca să te înşeli trebuie să cercetezi preţurile aceluiaşi produs la mai mulţi vânzători, după care să îl impui pe al tău. Numai aurul şi argintul se cumpără prin cântărire aşa că este mai uşor de negociat. Este bine însă ca de la început să ceri preţul pe gram.

Oricum, este foarte uşor să părăseşti bazarul plin de cumpărături şi cu buzunarul gol, de cele mai multe ori chiar înşelat. Vizitarea bazarului este o aventură şi o capcană pentru un începător. El trebuie să fie la fel de abil şi perseverent ca şi vânzătorul din faţa sa. Din păcate printre ofertele interesante şi originale se strecoară un fluviu de oferte de proastă calitate.

Bazarul rămâne interesant pentru micile suveniruri ce se găsesc într-o cantitate sufocantă şi prin copiile veşmintelor de marcă, pe care, de altfel, turcii nu le poartă. La porţile cele mai circulate de turişti, Baiazid şi Nuruosmaniye („lumina sacră”) stau la pândă, cu ochi ca ai păsărilor de pradă, ţiganii naturalizaţi. Ei aşteaptă autocarele cu turişti încercând să le vândă numai mărfuri contrafăcute şi de cea mai proastă calitate. Cu acei bandiţi nu trebuie angajată nici o convorbire pentru că gena lor blestemată este aceeaşi ca în toată Europa. Turcii nu îi agreează şi îi izgonesc din labirint dacă încearcă să se lipească în vreun colţ.

Cele mai bune cumpărături ce se pot face în bazar sunt legate de manufactura originală turcă, adică de tapiţerie, bijuterii din aur sau argint, obiecte din alamă, bronz, aramă sau onix, etc.

Cei ce nu au mai văzut un bazar oriental, sau cei împătimiţi a colinda magazinele, sunt în situaţia tragică de a-şi pierde enorm de mult timp în giganticul templu al comerţului, fără a simţi şi vedea celelalte bogăţii păstrate pe întinsul Istanbulului, bogăţii materializate în monumente venerabile de arhitectură, artă şi în muzee.

La primul contact cu Marele Bazar turistul trebuie să facă numai o plimbare senină, fără nici o intenţie de a cumpăra ceva anume, sau de a se apropia prea mult de vreo vitrină, sau de vreun exponat. Totul trebuie să fie cântărit şi analizat numai din mers pentru întipărirea unor imagini, a unor varietăţi şi pentru compararea lor fără manifestări. Orice manifestare de interes, sau orice întrebare adresată vânzătorului poate conduce la o avalanşă de reclame din partea lui şi, mai ales, la insistenţe supărătoare, insistenţe cu care un european modern nu este obişnuit. 

Marele Bazar a pierdut mult din savoarea deceniilor trecute. Negustorii sunt îmbrăcaţi modern, iar majoritatea mărfurilor sunt dintre cele importate ieftin, prea puţine sunt autentic turceşti sau orientale. Cu toate acestea el rămâne o lume în care se poate face o plimbare încântătoare. Etalările coloristice sunt o adevărată încântare pentru ochi.

Chiar cânt vizitatorul nu are nici o ţintă sau nici un interes comercial, periplul său de „observator“ dezinteresat răpeşte pe nesimţite ceva ore, încingând tălpile obosite şi făcând să şiroiască transpiraţia..

Nu se poate realiza o sinteză privind ”Marele labirint” negustoresc  al Istanbulului numai prin câteva aprecieri consemnate, prin câteva trăiri sau păreri. Orice sinteză, oricât de restrânsă, se reduce la un rezumat diluat, dacă nu este însufleţită de o idee centrală. Iar idea care se desprinde la ieşirea din Marele Bazar este aceea că deşi omul are dreptul de a-şi făuri istoria şi viitorul după propriile capacităţi, „truditorii” din labirintul comercial sunt oameni mărunţi, cu o construcţie psihică deformată de nevoia banului mărunt, oameni a căror trudă  aduce prea puţin ţării sau societăţii, în afară de exotism şi valorificarea unor produse manufacturate cu prea multă muncă şi prea puţin câştig.

Una dintre cele mai populate porţi, poarta Baiazid, sau poarta nr.7, cea mai frecventată de străini, se deschide spre Piaţa Baiazid, unde o suprafaţă întinsă serveşte ca parcare provizorie pentru autocarele turistice şi drept cap de linie pentru o mulţime de trasee de autobuz.

ISTANBUL - BAZARUL EGIPTEAN

In anul 1663, Bazarul Egiptean (Misir Çarsisi), numit obişnuit şi Bazarul Mirodeniilor a fost construit în imediata apropiere a Moscheei Sultan Valide (sau Yeni Camîi = Moscheea Nouă), între o concesiune veneţiană şi resturile unui vechi cartier evreiesc. Ca şi în cazul altor moschei imperiale otomane, închirierea de magazine avea rolul de a finanţa întreţinerea locaşului şi „supa populară“, adică o mâncare gratuită pentru săraci, care se servea într-un clădire anexă. Bazarul a fost comandat tot de Hatice Turhan, mama Sultanului Muhamed al IV-lea, cea care a decis  terminarea Moscheei Sultan Valide, sau Yeni Camîi (Moscheea Nouă). A făcut parte din ansamblul de edificii ale moscheei, ansamblu numit, ca şi în cazul altora, cu termenul de külliye.
Ridicarea bazarului a fost încredinţată arhitectului imperial Mustafa Ağa şi este cel de al doilea comlex oriental de magazine al Istanbulului, după Marele Bazar . Cu arhiectura lui specifică închide latura de sud a extrem de circulatei Pieţe Eminőnǖ, în dreptul şi cu faţa spre Podului Galata şi Cornul de Aur.

S-a numit un timp Bazar Valide (Valide Carsi), apoi Bazarul Egiptean (Misir Çarsisi). Aceasta pentru că sursa finanţării construcţiei au constituit-o impozitele colectate de la Cairo pentru produsele egiptene ce urmau a fi vândute în acest bazar, în special ierburi rare şi mirodenii. Contrar unei idei răspândite larg, acest bazar nu a fost ocupat niciodată de egipteni şi nici produsele de provenienţă egipteană nu au deţinut o pondere mare.

Primii comercianţi care au ocupat Bazarul Valide, încă din sec. al 17-lea, au fost negustorii veneţieni, cei care deja posedau concesiuni în împrejurimile lui, concesiuni atribuite tot de către turci într-o perioadă anterioară. Veneţienii vindeau mirodenii, plante medicinale, mărguri manufacturate şi parfumuri.

Incepând cu sec.al 19-lea aici s-au instalat mulţi negustori armeni, greci, turci şi diverşi alţi musulmani, înlocuind treptat pe veneţieni.

Edificiul a fost construit în stilul unui caravanserai (han), dar cu plan în formă de L, ceea ce reprezintă un caz deosebit pentru Istanbul. Galeria principală a bazarului, un fel de tunel larg şi înalt, este luminată precar în partea superioară de ferestrele practicate în şir pe marginile bolţii. La nivelul circulaţiei cumpărătorilor, lumina este cu mult mai puternică şi mai atrăgătoare. Ea provine de la o constelaţie de firme luminoase, de vitrine sclipitoare şi de la reflectoare îndreptate spre mărfuri în interiorul magazinelor. De o parte şi de alta a galeriei principale se deschid 88 de magazine strâns lipite între ele, acoperite de mici cupole. Bazarul Egiptean este unul dintre locurile din Istanbul unde se resimte cel mai bine că nu are sens să se traseze o frontieră între trecut şi prezent în istoria acestei capitale. In comparaţie cu agitaţia perpetuă a cartierelor dimprejur, Bazarul Egiptean apare ca un port al păcii.

La începuturi magazinele interioare comunicau cu exteriorul, ceea ce nu mai este cazul astăzi. Constelaţia magazinelor interioare contrastează cu dughenele alipite în afara pereţilor de la apus şi de la sud. In interiorul planului în L întors cu 180 grade, la răsărit şi nord, adică între aripile edificiului, s-a instalat o piaţă de flori, de fructe şi de multe mărunţişuri. Aceasta se întinde spre răsărit paralel cu latura Moscheei Sultan Valide (Yeni Camîi).

Extremităţile Bazarului Egipten sunt închise de patru porţi monumentale, în timp ce două porţi mai mici permit accesul spre dughenele de la sud şi spre piaţa de flori. In ciuda modernizării magazinelor interioare, Bazarul Egiptean şi împrejurimile lui şi-au păstrat caracterul oriental. Străduţele strâmte ale cartierului, cu nenumărate dughene cu mirodenii, cu pescărie şi cu multe flori, transmit vizitatorului o atmosferă şi un parfum unic şi de neuitat.

La origine, în interiorul bazarului, pe lângă magazinele cu mirodenii, cu leacuri naturiste din ierburi, frunze sau rădăcini, cu parfumuri, mai erau amenajate două tribunale şi fântâni publice. Astăzi negustorii de produse comune au înlocuit în mare parte pe cei cu mirodenii. Pe lângă vânzătorii de mirodenii, în acest edificiu, inconfundabil parfumat şi tipic oriental, se găsesc bijuterii, sticlărie, obiecte de bronz şi cupru, carmangerii, ţesături, fructe uscate, patiserii şi cel mai bun rahat din oraş.

Faimosul restaurant grecesc Pandelli este aşezat la etaj, pe latura de nord, spre Podul Galata, într-un decor veritabil oriental. Restaurantul a găzduit multe personalităţi importante, pe formatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatűrk, pe fostul rege al Greciei, Constantin, pe prolifica scriitoare, Aghata Christie, pe bolşevicul de tristă amintire Trosky, etc. Cafeneaua trăieşte astăzi din reputaţia câştigată la începutul sec.al 20-lea, dar nu mai are clasa de altădată. Numai agenţii de turism îşi mai conduc astăzi grupurile prin acest loc ce a început a fi ignorat de localnici de mult timp.

In unghiul de sud-vest al bazarului se găseşte un alt magazin istoric, dar care încă nu şi-a pierdut vechea şi buna reputaţie. Este vorba de cea mai apreciată cafenea a capitalei, inaugurată de un anume Mehmed Efendi, în anul 1871.

Mirodeniile şi ierburile de cea mai bună calitate din bazarele turceşti sunt desemnate cu denumirea Arifoglu, iar Pastirma (carnea uscată), de la care a derivat probabil pastrama românească, se găseşte în abundenţă şi este desemnată la cea mai bună calitate cu numele de Apikoglu.

Caviarul turcesc, iranian sau rusesc, este în general de bună calitate, dar se vinde aici mult mai scump ca în alte puncte ale oraşului. In fine, rahatul şi baclavalele nu mai ating renumita calitate din trecut şi este preferabil să fie căutate prin alte cartiere, pe acolo pe unde le degustă turcii localnici.

Trebuie ştiut că rahatul cu miere nu există. Este o înşelătorie de care se folosesc declamativ unii vânzători necinstiţi ai bazarelor vizitate de turişti, pentru a aplica preţuri mai ridicate la unele sortimente, bazându-se pe lipsa de cunoştinţe în domeniu a străinilor.

Faimosul preparat numit Misir macunu, este un aluat ce conţine 40 de mirodenii şi miere. El are virtuţi terapeutice şi vindecă numeroase boli. Este vândut sub numele de Afrodisiacul sultanilor.

Turiştii se delectează cu deliciile magazinelor de mirodenii şi, mai ales, de dulciuri. Se gustă cu plăcere din toate cutiile şi din toate platourile, orice este dulce, aromat şi colorat. Patronii, sau vânzătorii lasă să fie gustat orice preparat al lor,  însoţesc pe cumpărător şi îi recomandă fel de fel de variante ale unuia şi acelaşi preparat. Cred că sunt şi foarte buni psihologi ai clienţilor. Ii simt imediat pe cei care s-ar deda imediat urgiilor dulci şi care nu vor pleca niciodată fără a cumpăra ceva. Oricât ar fi suferit calitatea dulciurilor tradiţionale turceşti, datorită extinderii industrializării, tot emană parfumuri orientale necunoscute cofetăriilor europene. Şi cu toate că magazinele specializate în dulciuri, mirodenii sau esenţe şi-au diminuat numărul faţă de trecut, Bazarul Egiptean rămâne un spaţiu răpitor, de poveste, pentru miros şi pentru văz.

Galeria prelungă a Bazarului Mirodeniilor te conduce pe nesimţite, mereu urcător, spre poarta de sud, acolo unde un labirint de străduţe întortocheate conduc, fără posibilitate de rătăcire, spre Marele Bazar, una dintre faimoasele atracţii ale Istanbulului, locul unde diversitatea te năuceşte, te fură şi te abureşte. Cantitatea şi diversitatea mărfurilor expuse este halucinantă, astfel că un căutător perseverent poate găsi cele mai neaşteptate, năstruşnice şi mărfuri provenite din cele mai îndepărtate ţinuturi ale pământului..

ISTANBUL - MOSCHEEA SULTAN VALIDE sau MOSCHEEA NOUA

Moscheea Sultan Valide sau Moscheea Nouă (Yeni Camîi) este o reprezentativă moschee imperială otomană şi un monument emblematic al Istanbulului din epoca de înflorire a imperiului. Ea domină latura de răsărit a întinsei pieţe Eminőnǖ, pe latura sudică a Cornului de Aur, la întâlnirea apelui acestuia cu cele ale Bosforului şi la răsărit de Podul Galata.

 Piatra ei de temelie s-a aşezat în 1597 la iniţiativa soţiei sultanului Mehmed al III-lea, pe nume Safiye. Odată cu moartea sultanului, lucrările s-au întrerupt şapte decenii, fiind reluate abia în 1660 de către o mamă de sultan ( în turcă  Sultan Valide), pe nume Turhan Hatice. Era mama sultanului Mehmed al IV-lea.

Iniţiativa de a construi a sultanei Safiye a fost împiedicată de disensiuni politice legate de amplasament şi de costuri. Cartierul Eminönü era locuit de mulţi evrei, iar mama sultanului vroia să întindă influenţa Islamului în oraş. Ea a mizat pe nemulţumirea negustorilor musulmani faţă de concurenţa crescândă a evreilor. Această situaţie a servit sultanei un pretext comod pentru confiscarea bunurile evreilor, cu toate că nemulţumirea se manifesta puternic, chiar în rândul ienicerilor. In 1597, primul arhitect ales a fost Davut Ağa, un ucenic al marelui Mimar Sinan.Dar acesta a murit şi a fost înlocuit cu Ahmed Cavus Dalgiç, în 1599. Datorită morţii soţului sultana Safiye a abandonat proiectul. Edificiul abandonat a început să se degradeze, iar în 1660 a suferit şi un incendiu. In anul următor arhitectul imperial Mustafa Ağa i-a sugerat mamei sultanului (Sultan Valide) Mehmed al IV-lea să termine lucrarea, pentru a-şi demonstra pietatea. Moscheea a fost terminată în anul 1663 şi inaugurată în 1665.

Moscheea este situată pe o platformă artificială înaltă împreună cu tradiţionala curte interioară (avlu).  Exteriorul prezintă un aspect piramidal compus din şaizeci şi şase de cupole şi semicupole. Planul edificiului principal al moscheei este inspirat atât de planurile lui Sinan pentru Moscheea Şehzade, cât şi din planurile arhitectului Şedejhar Mehmed Ağa pentru Moscheea Albastră.

Diferenţa de nivel dintre piaţă şi platforma moscheei este mare aşa că trebuie urcate un număr apreciabil de trepte ale unei scări largi asemănătoare cu un trunchi de piramidă cu trei laturi. In centrul curţii interioare tronează tradiţionala fântâna a abluţiunilor rituale, a purificării (sadirvan). Are un plan hexagonal şi este atât de cochetă încât reprezintă una dintre cele mai reuşite piese ale arhitecturii turce. Adevărata spălare rituală se face, însă, la nişte robinete de pe latura de sud a curţii.

Curtea are ziduri foarte înalte şi latura de 39 de metri. Este înconjurată spre interior de un portic cu 24 de cupole scunde, sprijine pe coloane zvelte şi unite prin arcuri. Spre exterior zidurile curţii interioare sunt impresionante prin înălţime şi masivitate. La nivelul de jos zidurile curţii sunt străpunse de ferestre cu grilaje. Deasupra sunt practicate imitaţii de ferestre închise de zidărie. Din interiorul curţii se pot observa ornamentaţii cu faianţă de Iznik pe o porţiune de faţadă a edificiului principal. Piatra de construcţie a fost adusă din insula Rodos.

Pe latura dinspre Cornul de Aur moscheea etalează două loggii prelungi şi suprapuse. Cea de jos este plasată exact la înălţimea platformei pe care este aşezat edificiul şi curtea sa interioară.  Loggiile reprezintă un element constructiv foarte asemănător celui de la Moscheea Albastră.

Planul spaţiului de rugăciune, adică al interiorului, se aseamănă cu cel al Moscheii Albastre. Patru pilaştri cilindrici gigantici susţin cupola centrală şi alte patru semicupole sprijinite pe arcuri. La interior, atât pe pereţii cât şi pe pilaştrii sunt placaţi cu atât de iubita faianţă albăstruie de Iznik.

Planul interior se desfăşoară pe un careu cu latura de 41 metri, cu patru pilaştri masivi în partea centrală, pilaştri care susţin impresionanta cupolă centrală, sprijinită pe arcurile unor mari semi-cupole laterale Pe laturi şi mai retrase şaţă de paţiul central, se întind şiruri de coloane fine, unite şi ele prin arcuri variate ca stil. Cupola are un diametru de 17,5 metri şi o înălţime de 36 de metri de la pavument. Spaţiul sălii de rugăciune este amplificat de cel aflat sub semi-cupole şi sub multe cupole mici plasate pe la colţurile navei şi ale galeriilor. Partea de jos a interiorului edificiului este decorată, în albastru, verde şi alb, cu faianţă de Iznik, Inălţimile cupolei, ale semi-cupolelor şi ale micilor cupole adiacente sunt acoperite cu frescă cu motive geometrice şi florale, în aceeaşi gamă coloristică plus unele elemente de roz.

In colţul de nord-est se află Loggia imperială, închisă de un ecran perforat artistic şi aurit. Loggia de rugăciune a sultanului este unită printr-o trecere la înălţime de un mic pavilion imperial ataşat edificiului principal. Este vorba de un mic pavilion extern, ornamentat cu ferestre multicolore, cu uşi sculptate şi cu faianţe fine. In zidăria edificiului s-a încorporat o veche poartă a fortificaţiilor vechiului Constantinopol, Poarta Hebraica. Constructorii turci au adus porţii antice unele modificări estetice, pentru a servi exclusiv accesului sultanului. Astfel această poartă a fostelor fortificaţii a devenit una dintre cele mai bine protejate de vitregiile timpului şi de acţiunile oamenilor.

Mihrabul este decorat cu stalactite aurite, iar mimberul este acoperit de un foişor conic cu colonete fine.

Asemănător unor alte moschei imperiale din Istanbul, Moscheea Sultan Valide este cunoscută dtrept o külliye, adică un complex cu structuri adiacente pentru servicii culturale şi religioase. Complexul avea un spital, o şcoală primară, băi publice, mausoleu (türbe), două fântâni publice şi o piaţă. Complexului i-a fost adăugată o bibliotecă pe timpul domniei sultanului Ahmed al III-lea. Mausoleul (türbe) din fosta curte exterioară, astăzi invadată de alte comstrucţii, adăposteşte mormântul Sultanei Valide, Hadice Turhan, al fiului său Mehmed al IV-lea, precum şi pe acelea a unuor sultani de mai târziu, Mustafa al II-lea, Ahmed al II-lea, Mahmud I-ul, Osman al III-lea şi Murad al V-lea. La sud, adică pe partea opusă Cornului de Aur, pe o suprafaţă întinsă s-a înrădăcinat un bazar aparte, plin de tarabe deschise, ca de târg, pentru cumpărători în căutare de chilipiruri.

Impunătoarea Moschee Sultan Valide reprezintă o imagine familiară în peisajul general al Constantinopolului otoman şi domină cu autoritate Piaţa Eminőnű. Cu cascada structurilor ronde ce pornesc de la cupolă spre bază şi cu cele două minarete înconjurate de către trei balcoane, se bucură de trăsături elegante, pline de originalitate. Inconjurată din zori şi până în noapte de o animaţie sufocantă, se defineşte drept unul dintre polii de reper citadini dintre cei mai populari, atât pentru localnici, cât şi pentru vizitatori .

Pe timp călduros spaţiile ei impresionante îmbie cu răcoare şi linişte pe turiştii neobosiţi şi grăbiţi. In Istanbul, din acest motiv, sunt vizitate foarte multe moschei vechi, monumente ale căror particularităţi stilistice nu le pot sesiza turiştii de rând. Foarte puţini turişti au cultura şi interesul necesar pentru latura arhitectonică, artistică sau istorică a monumentelor religioase.

In anul 1663, Bazarul Egiptean (Misir Çarsisi), numit obişnuit şi Bazarul Mirodeniilor a fost construit în imediata apropiere a Moscheei Sultan Valide (sau Moscheea Nouă), între o concesiune veneţiană şi o parte a cartierului evreiesc. Ca şi în cazul altor moschei importante, închirierea de magazine avea rolul de a finanţa întreţinerea locaşului şi „supa populară“, adică o mâncare de pomană pentru săraci, care se servea într-un clădire anexă. Bazarul a fost comandat tot de Hatice Turhan, mama Sultanului Muhamed al IV-lea, ctitorul locaşului de cult. Prin această nouă idee transpusă în practică sultana mamă a dat o şi mai mare greutate împrejurimilor moscheei sale, unindu-le cu  oportunităţile portului din imediata apropiere

ISTANBUL - PIAŢA EMINÖNÜ

Capătul dinspre sud al Podului Galata, cel ce se sprijină pe pământul vechiului Constantinopol, este o zonă urbană dintre cele mai agitate, unde, în afară de trafic, se adună milioane de interese cotidiene. Cheiurile Cornului de Aur sunt despărţite, la nord, de vechiul Constantinopol, printr-un bulevard extrem de aglomerat cu circulaţie auto şi linii de tramvai metrou. Dincolo de bulevard se întinde cu o piaţă vastă, pavată cu dale şi lipsită de orice vegetaţie, Piaţa Eminőnǖ (Eminönü Meydanı).

Se intră într-o agitaţie umană brauniană cu adevărat orientală. Tramvaie, autobuze, maxi-taxiuri, covoare de autoturisme şi taxiuri, vapoare şi vaporaşe lipite de cheiuri, mulţime de oameni ce-şi urmau direcţiile şi interesele. Spaţiul pietonal este aglomerat până la încâlceală şi acoperit pe margini cu tonetele vânzătorilor ambulanţi de peşte prăjit, de porumb fiert, de seminţe, de covrigi şi de câte altele.   Printre aceştia răsar tonetele stabile cu răcoritoare şi fel de fel de patiserii, cu produse preambalate, cu fructe şi cu sandvişuri cu kebab, dar şi cu kebab adevărat. Printre vânzători şi tonete se învârt samsarii vapoarelor, sau căpitanii de vaporaşe, care îşi caută călători pentru mici sau mari croaziere pe Bosfor, pe Marmara, sau pe Cornul de Aur. Se fac tocmeli, se stabilesc ore de plecare, se pleacă şi se revine, apa clipoceşte şi ea în cheiuri plină de toate murdăriile pământului, dar lumea este vioaie şi agitată. Sfidând gălăgia şi agitaţia, pe bordura cheiurilor şi la balustradele podului îşi aşteaptă norocul o mulţime de pescari amatori pierde-vară. Peştele pe care speră să-l prindă, este mic şi atras la mal de mizeriile, uneori comestibile, aruncate de oameni.

Pentru a traversa de la cheiurile Cornului de Aur spre piaţă trebuie urmată o cale subterană lată şi puternic iluminată electric, un tunel care are menirea să te treacă pe sub liniile tramvaiului şi pe sub panglicile de asfalt ale bulevardului despărţitor. Tunelul s-a adaptat ideal pentru amenajarea unui mic bazar cu mici magazine de o parte şi de alta. Prin el se scurge tot fluxul pietonal asfixiant dintre Istanbulul Vechi şi cheiurile Cornului de Aur, cheiuri de unde Podul Galata deschide calea spre Istanbulul Nou („Oraşul Nou”), parte de oraş care are şi ea o istorie de un mileniu.

Pe treptele scărilor de acces şi de ieşire din tunel se înşiră mulţime de vânzători ambulanţi, care oferă cele mai neaşteptate nimicuri, până şi medicamente.

Un alt tunel de beton, perpendicular pe cel anterior, trece pe sub capătul podului pentru a uni cheiurile Cornului de Aur aflate de pe parte şi de alta a lui. De o parte a podului, spre Bosfor şi răsărit, se deschide cheiul cel mai populat, Gara maritimă Eminőnű, iar dincolo, spre apus, spre interiorul golfului Cornul de Aur, activitatea navală pe cheiuri este mai calmă, ele servind mult pentru parcarea navelor de diverse mărimi, de diverse fabricaţii şi de diverse vârste, care sunt destinate, în principal, circulaţiei utilitare pe apele golfului. De la acestea din urmă pleacă micile croaziere spre profunzimea mirificului golf, unde apusul revarsă peste ape o hlamidă de aur. In acest fel capătul emblematicului pod poate fi definit drept principala gară navală turistică şi utilitară a metropolei. La răsărit de pod acostează navele pentru Bosfor şi Marmara, iar la apus cele pentru apele mult mai liniştite ale Cornului de Aur.

Eminőnű a fost unul dintre cele mai vechi şi prospere cartiere ale vechiului Constantinopol, atât în epoca bizantină, cât şi în cea otomană. Aici se concentra comerţul naval al celor două imperii succesive, apele liniştite ale Cornului de Aur fiind ideale pentru un port. In secolul al 12-lea portul a fost dominat de navele şi comerţul republicilor navale italiene: Veneţia, Genova, Amalfi şi Pisa, care au profitat de slăbiciunea crescândă a Imperiului Bizantin. La scurt timp aceste puteri navale au primit învoire să-şi amenajeze propriile cheiuri şi cartiere pe malul de nord al Cornului de Aur.  

Cartierul era apărat de puternicele ziduri bizantine până aproape de epoca modernă. Aici se concentrau importatori, magazioneri,, marinari, comercianţi din toate domeniile, se ţesea un labirint de străduţe strâmte, cu meseriaşi şi mici pieţe stradale.

Numele cartierului este reflectat de istorie şi derivă din cuvintele turceşti emin = justiţie şi onu = în faţă, ceea ce ar însemna „în faţa justiţiei”. Numele s-a născut, probabil, pe timpul puterii otomane, care deţinea în zonă tribunale şi case de vamă. In perioada otomană tardivă, zona portului s-a aglomerat cu alte edificii de piatră, printre care o serie de birouri comerciale şi Poşta Centrală. Din primele zile ale Republicii Turcia, întregul cartier Eminőnű a cunoscut o amplă transformare, urmându-se ideile novatoare ale lui Mustafa Kemal Ataturk..

Prin demolarea unor clădiri ale statului, dar şi a unei mase de magherniţe particulare s-a deschis marea Piaţă Eminőnű, care a aerisit zona şi a pus în valoare două monumente atractive şi valoroase. Latura de răsărit a pieţii este dominată de masiva Moschee Nouă (Yeni), sau Sultan Valide (adică „mama sultanului“), iar latura de sud invită la intrarea în Bazarul Egiptean, dincolo de care se urcă spre vechiul centru al Constantinopolului, pe străduţe întortochiate şi specifice altor vremuri. Spre apus se învăluresc cartiere vechi ale Constantinopolului otoman, care urcă spre mândra Moschee a lui Soliman Magnificul. Inainte de a ajunge la aceasta, privirile sunt atrase de cupola şi celelalte forme ronde ale Moscheei lui Rüstem Paşa, care ocupă un plan inferior. In acea direcţie se simte atmosfera şi parfumul unui Constantinopol oriental, încă neatins de valurile modernizării, o mărturie vetustă.

Tot atunci s-a procedat la o renovare a Bazarului Egiptean, numit şi Bazarul Mirodeniilor şi s-a deschis o arteră care să unească, de-a lungul Cornului de Aur, Piaţa Eminőnű (Eminönü Meydanı) cu cartierul Unkapani, aflat mai în adâncul golfului, acolo unde se găseşte cel de al doilea mare pod aruncat peste golf, numit mai târziu Podul Ataturk. A fost mutată din zonă şi extrem de diversa şi mirositoarea piaţă de peşte.

Cu toate acestea zona a rămas una dintre cele mai asfixiante din oraş şi s-au continuat lucrări de lărgire a arterelor adiacente şi de dirijarea circulaţiei. Mulţimea continuă să afluiască spre Piaţa Eminőnű şi cheiurile din laturile Podului Galata, cu nave de tranzit pentru pasageri sau  pentru vehicole, cu autobuze, cu maxi-taxi, cu tranvaiul metrou şi dinstre gara feroviară Sirkerci. Zilnic circa 2.000.000 de oameni străbat punctul nodal Eminőnű. Locuitorii de astăzi ai zonei sunt în majoritate muncitori şi conservatori ai vechilor obiceiuri. Fluxul uman este potenţat semnificativ de turiştii de pe toate continentele.

In renumita piaţă nu există nici urmă de vegetaţie aşa că pavajul ei arde ca o plită foarte multe luni din primăvară şi până în toamnă. Turiştii sensibili la căldură se reped pentru câteva clipe de răcoare şi destindere în impozanta Moschee Sultan Valide, iar cei mai rezistenţi se îndreaptă direct spre galeria Bazarului Egiptean.

Nimeni nu uită clipele trăite în preajma Podului Galata şi a Pieţei Eminőnű (Eminönü Meydanı), în jurul cărora de deschid circular tablouri răpitoare. Nimeni nu uită nici mirosurile de bucătărie orientală ce pluteşte peste tot şi nici parfumul vieţii simple şi agitate, dar extrem de diverse.   

.